De ce unii nu se pricep la politică?


În 22 decembrie 1989 la biserică se ținea obișnuita adunare de seară. Spre final am apărut și eu și după predica banală asortată cu îndemnuri asemănătoare ce nu aveau nici o legătură cu ce se întîmplase afară, am cerut să cîntăm ceva înălțător, motivant, triumfal. Pastorul cu (probabil) turnătorul bisericii s-au conformat. În toată biserica eram doar doi răgușiți în seara aceea.

Apoi în noaptea respectivă unii s-au ascuns sub paturi. Ne-am întîlnit în primăria Aradului un baptist, un penticostal și doi viitori primari. Ultimii decedați ulterior din motive de sănătate. Am ieșit din primărie pe 3 ianuarie din proprie inițiativă. Politica cerea prea multe și prea mari compromisuri și nu mă pricepeam la așa ceva.

Apoi am fost la vot. A ieșit Iliescu.

Pe atunci era mai alb-negru. Nimănui nu-i păsa de moralitatea lui Câmpeanu sau Rațiu pentru că era clar ce reprezintă Iliescu. Pocăiții au votat anti-comunism.

Între timp comuniștii s-au mascat și au devenit socialiști. Unul dintre primarii Aradului a cîștigat alegerile cu sprijinul lor. Și-o fi zis: Ce contează barca dacă salvezi suflete? Era pastor.

Și poate acum la ultimele alegeri diferența morală sau cea spirituală, adică a valorilor pretinse, afișate sau doar enunțate, a contat pentru cei ce se numesc pocăiți. Doar că în politică nu se votează cu inima. Nici cu credeul în mînă. De ce? D-aia!

Mai specific, ieri, votînd împotriva lui Iohannis care a jignit chipurile amorul propriu al pocăiților și a lui Barna care ar fi exponentul homosexualilor, întreruperilor de sarcină sau a construirii moscheilor peste biserica mîntuirii românilor le-ai făcut un serviciu adevăraților dușmani spirituali și politici ai creștinismului, ex-comuniștilor pesediști. Te-ai simțit jignit, flituit, că ai fost înjurat de cei doi candidați menționați mai sus?

Invoci lozinca creștinul nu trebuie să fie prost, recte să nu se lase călcat în picioare?

Dar versetul ăla cu palma peste obraz pentru cine e? Dar cel ce zice ferice de tine dacă cineva te vorbește de rău? Dar ăla cu facerea de bine pentru dușmani? Cred că astea nu există în Biblia creștinilor ce s-au simtit jigniți.

A celor ce nu-i iartă pe dușmani. A celor ce se pretind creștini adevărați. Singurii. Veritabilii. Cei șpe-mii din apocalipsă… Poate sunt după formula, dar n-am făcut noi în numele tău cutare sau cutare lucru?

Se pare că la alegerile astea ai preferat dinte pentru dinte. La turul doi să ne așteptăm la ochi pentru ochii, iar la cele viitoare viață pentru viață? Mi se pare că așa se pricep unii la politică.

Alegeri ca-n poveste


Cu alegerile astea e ca-n povestea aia…

O fată, nu mai știu a cui și de ce s-a dus departe să salveze ceva, pe cineva. La un moment dat trebuia să facă o alegere. Să ia un obiect sau să aleagă o direcție. Cine i-a pus în față alegerea – zîna, regina albinelor sau statul român – i-a spus că indiferent ce va face se va căi. Apropos, ea era travestită în bărbat chipeș.

Pe drumul de întoarcere după ce făcuse ce făcuse a fost nevoită să folosească chestia aia – aripa de albină, pana de vultur, bobița de tămîie, pașaport diplomatic – ce-o fi fost nu mai țin minte că aveam vreo 7 – 8 ani – aia-i schimbă sexul. Erai băiat te făcea fată, erai fată te făcea băiat. Ceea ce se și întîmplă.

Numai bine că deveni un voinic frumos pe cît era de frumoasă și în final se căsători cu Ileana Cosînziana. Pe care o salvase ca efect colateral.

No acuma, la alegerile astea o să ne bucurăm că indiferent cine-o să iasă, n-o să iasă psd. Dar o să ne întristăm după ceva timp cînd o să vedem că românul e tot român, indiferent de partid. Ca-n povestea aia!

Blestemul roșu…


În 1977 m-a pălit și pe mine turismul internațional. Chișinău, Kiev, Moscova. Era începutul lui noiembrie. La noi ploua, la ei ningea. Ceai, conversații cu colegii de compartiment, vamă dură la ieșire și mai dură la intrare.

După două zile, spre seară, am plecat spre Kiev. Însoțitorul de vagon un moldovean molcom pe la 45 de ani. Pe culoar am stat un pic de vorbă. La limita politicului. L-am întrebat de ce nu se pot deschide geamurile. Pojarniță – mi-a răspuns el. Adică? Dacă aruncă cineva o țigară aprinsă și ia foc ceva? Păi am spus că nu se poate, îți dai seama de pericol, ești educat, nu o arunci. Nu merge așa la noi. Aici poporul știe numai de frică. Trebuie ținut cu o mînă forte!

M-a pus pe gînduri. La Moscova am primit confirmarea: la gară a venit un milițian tînăr și chipeș la grupul nostru. L-am întrebat dacă s-a întîmplat ceva. Ne-a spus că a fost trimis să ne păzească bagajele ca nu cumva să le fure hoții. L-am miluit cu un pachet de țigări chinezești și am rămas prieteni…

În rest totul ca-n U.R.S.S.

Azi dimineață m-a pălit amintirea convorbirii din excursie. Omul sovietic nu putea gîndi altfel că n-avea alternativă. Stătea de vorbă cu un alt om pe care-l credea tot sovietic, dar de altă naționalitate. Ceea ce de drept eram. El nu putea concepe că un popor trebuia condus altcumva decît cu teroare, frică, duritate. Mai tîrziu am înțeles că era blestemul roșu. Apoi l-am experimentat și acasă.

Alegerile de ieri au pus în evidență efectul pe termen lung al acestui blestem. Au trecut treizeci de ani și partidul comunist deghizat cîștigă în zece județe din România. Deci o treime din țara. Mai avem nevoie de încă zece ani? De ce?