Past, Present, Future: Christian Belief, Life, and Expectation


Waging Wisdom

God’s Sabbath with Creation: Vocations Fulfilled, the Glory Revealed
James W. Skillen
Wipf & Stock Publishers
368pp

Reviewed by Charles Strohmer

During the 1970s, the combined influence of books by Francis Schaeffer, the presidency of Jimmy Carter (the first self-described “born again” Christian), and the rise of the moral majority motivated many Christians to start reevaluating what it means to live in the world. A longstanding pietism in which Christians had opted out from as much of “the world” as they could possibly afford to gave way to a focus on social and political activism. This rather ad hoc and inchoate period of Christian rethinking and engagement had, by the 1990s, grown more visionary. An entire industry had arisen in Protestant circles for educating believers about serving God in all of life – work, art, philosophy, education, economics, science, the environment, and all the rest of it. The troubling…

Vezi articolul original 3.264 de cuvinte mai mult

În completare. Un scurt adaus adus articolului lui Teofil Stanciu, Evanghelicii români față cu viitorul.


 
Teofil Stanciu încadrează corect articolul său din Convergențe, Evanghelicii români față cu viitorul într-un context reactiv al comunităților evanghelice față de problemele existente din ultimii 30 de ani. Tonul reacțiunii cvasi-inutile este anunțat, aș spune mai degrabă trîmbițat, pe plan internațional, dacă nu global (deci universal sau catolic dacă vreți…), de către Michel Onfray, în a sa Decădere. Viața și moartea iudeo-creștinismului. Adevărat, dar oare ce urmează, că pe mine mă interesează urmarea sau viitorul în dauna trecutului glorios sau epuizat și inutil.
 
Ca să pun textul meu pe linii directoare, fără vreo aluzie inutilă și false iluzii, aș spune că noi creștinii suntem marcați visceral de trecut, ne ancorăm în el, ne relaționăm la trecut și nu vrem să-l părăsim, țintind totdeauna spre trecut, cu toate că viitorul ne bate la ușă, ne avertizează că dincolo de apocalipsă mai urmează ceva. Paradoxal, ne dirijăm spre viața veșnică privind obsesiv de mult în trecut, bagatelizînd de multe ori atît prezentul cît și viitorul. Ori, o judecată corectă ar trebui să ne focalizeze pe viitor mai mult decît pe orice altceva, rațiunea divină, întreg planul său fiind orientat spre ce va veni, nu spre trecutul aruncat la un moment dat în marea uitării.
 
Dincolo de cazuistica serios semnalată și abordată a articolului, autorul lasă să se ghicească o eventuală profilaxie la problemele devenite, aș zice eu cronice, ale mediului evanghelic. Cu toate acestea, cu toții trebuie să recunoaștem că mediului evanghelic îi lipsește oficiul, starea, emularea necesară de a urma o linie, o orientare controlată ce ar putea îndruma cultele, bisericile sau cu alte cuvinte comunitățile, spre altceva, adică spre un viitor conturat de succes social, politic și eclezial. Să lăsăm deocamdată la o parte succesul material…
 
Cu mici excepții, evanghelicilor le lipsește unitatea de gîndire, alinierea la o direcție motivatoare, forța exemplului ce merită imitat și susținut. Nu există ceva sau cineva care/ce poate marca pozitiv și definitiv solidaritatea ce ar trebui să fie evidentă în toate cele menționate de Teofil Stanciu. Dacă pînă-n decembrie 1989 statul comunist ne-a dat o singură culoare marcată prin etichete mai mult sau mai puțin adecvate, la apariția așa-zisei libertăți, lucrurile au luat o turnură negativă, interesele evanghelicilor clivînd asimptotic.
 
Conflictele dintre liderii evanghelici au marcat și ele intrarea într-o perioadă în care independența este mai apreciată ca unitatea, inițiativa personală mai la modă decît solidaritatea comunitară. Iată de ce azi nu se găsește nimeni să se jertfească pe altarul reușitei de grup la nivel macro, să preia conducerea în mod înțelept sau să accepte smerit direcționarea spre un succes limitat personal, dar benefic comunității.
 
Ce organism, ce conferință, seminarii sau orice alt fel ipotetic de adunare a capetelor mai mult sau mai puțin luminate ar dori să investească timp, resurse, pasiune spre a-i scoate pe evanghelici din conul de umbră al unei existențe reactive, cu toate riscurile ce decurg de aici? Cine sau ce îi va face să vadă dincolo de lungul nasului, pardon, al interesului imediat, pe ditamai liderul consacrat, pe președintele unui cult sau pe pastorul unei mai mari sau mai mici biserici independente, cînd la noi adunarea de vîrf a liderilor se poate confunda și acum cu secția de geriatrie a spitalului local?
 
Și chiar acceptînd o schimbare de mentalitate, pentru că despre asta este vorba, care ar fi mecanismul/mecanismele prin care s-ar pune așa ceva-n mișcare? Dincolo de conferințe, consfătuiri sau alte tipuri de întruniri informative, mai mult sau mai puțin informale, cine va trece la acțiune? Probabil că totul va cădea pe umerii unui lider local care va ieși timid din anonimat, care va risca pe cont propriu și care va suporta de unul singur critici concertate. Scepticismul izvorînd din trecut, adăpostul la streașina trecutului clar și scriptural nu poate fi riscat cu una cu două fără asigurări.
 
Și de aici mă întorc la reconsiderarea trecutului și a viitorului de dragul prezentului. Pentru că fără o fixare clară și definitivă a trecutului, pe baze scripturale desigur, nu va exista o lansare a prezentului spre limite viitoare cu o viziune clară, optimistă și motivatoare. Dincolo de problemele actuale ce trenează de prea mult timp, este clar că sursa acestora se găsește în modul în care se percepe timpul și investiția noastră în oameni. Ea nu depinde numai de resurse, de educație, chemare sau talent. Ea este o responsabilitate ce trebuie generalizată și aplicată în practică conștient la nivel personal.
 
În lipsa vreunui verset mobilizator sau al unui citat vibrant, vă las doar cu exemplul unui Alexandru Macedon supranumit cel Mare care la 30 de ani cucerise lumea. Reflectați!

Între prorocie și prognoză bisericească sau bâlbele unui proroc scăpătat…


Niciunul din planurile liderilor religioși din România nu s-a aliniat voii speciale ale lui Dumnezeu. Exagerez? N-am impresia! Nu de alta, dar n-am auzit vreo prorocie să le confirme sau vreuna care să fie confirmată prin fapte de aceștia. Poate am fost surd sau orb, dar nu și absent din fărîmițata noastră lume bisericească.
Dacă mă uit mai bine, numai construcțiile (Învățătorule, uite ce ziduri…) au înregistrat trecerea la prorocii împlinite, dar oare cu ce risc și ce pierderi? Dumnezeu pare exilat. Undeva. Sau mai bine zis altundeva. În Scripturi. În afara granițelor. În lumi mai re(a)le și mai îndepărtate. Acolo unde încă se întâmplă minuni. De ce oare l-am exilat acolo? Cu bună-știință-am făcut-o? Prea târziu să încerc un răspuns. Important nu este să găsesc eu unul, ci să îl găsesc pe cel ce pare pierdut de noi.
Ce este un proroc? Cine este așa ceva? Sau cum arata Dumnezeul unui proroc? Mai are Dumnezeu proroci? Unde? Stau pe lângă vreun pârâu? Sunt la cheremul unor corbi? Sau li s-a uscat deja sângele? Întrebări fără răspuns. Întrebări fără Dumnezeu? Întrebări pentru lideri sau pentru noi toți? Cât de departe sunt față de un proroc sau cât de proroc poți fi tu? Pentru mine. Când? Unde? De ce?
Peste tot apar prognoze, comentarii, analize și ilustrații. Ale noastre, ale muritorilor. În lipsa prorociilor… Dar unde ne sunt prorociile? Unde sunt comunicările directe, clare, răspicate, fără dubii? Unde au dispărut? În cărți? De ce se scriu cărți ce nu comunică nimic? De ce ne afișăm cu marfă ce n-are căutare? Pentru ce? Pentru mine? Pentru tine? Pentru cine?
Când am vrut să vorbesc despre tine m-am bâlbâit. Nu puteam spune nimic. Pentru că nimicul mă cotropise. Eliberează-mă Doamne!

Ce făcea Iranul pe cînd îi murea generalul?


 
Iranul făcea filme de propagandă. Pentru ca sunt ieftine, pentru că poți simula că ataci un portavion sau navele din escadra americană. Să simulezi, adică să te pre-faci că, dar să nu poți…
 
Dacă consultați internetul să vedeți ce capabilități militare are Iranul o să vedeți o mulțime de drone, de rachete și anti-rachete și niște tuneluri cu rachete. Bănuiesc că mai au și cîteva (zeci de) mii de candidați la martiraj.
 
De partea cealaltă SUA. Ca să nu mai spun ce s-a spus, singura asemănare între cele două țări este că Iranul folosește încă tehnică militară americană de pe vremea șahului, reparată cu (unele) piese de schimb americane de pe vremea lui Reagan. Cu alte cuvinte, folosește avioane și elicoptere pe care SUA le-a dat la fier vechi. Cam cum ne folosim noi Mig-urile dacă ne-am bate cu Rusia…
 
Dac-ar fi să ne uităm la contraste, Iranul deține supremația în armament doar la categoriile la care SUA a renunțat sau nu are nevoie la contactul cu un inamic atît de îndepărtat. Adică? La tunuri tractate, pentru că SUA are mai multe autotunuri (decît Iranul) și la vedete pentru patrularea litoralului. Cvasi-paritatea din marină nu poate fi luată în considerare pentru simplu motiv că numărul navelor nu este relevant. De exemplu, SUA are 10 portavioane, Iranul zero barat. Cam la fel și la celelalte nave ce contează: distrugătoare, corvete, puitoare de mine.
 
Aceiași discrepanță la forțele aeriene. Superioritate absolută la avioane, dar mai ales la elicoptere.
 
La tancuri și vehicule ale infanteriei la fel. Și în ciuda tuturor imaginilor belicoase cu rachete, drone și antirachete să nu uităm cîteva chestii evidente, dar de obicei trecute cu vederea:
 
1. Iranul, chiar dacă ar merge la război nu ar putea rezista prea mult. A demonstrat-o războiul cu Irakul. În momentul cînd o ofensiva costa pe atunci circa 800 de milioane de dolari (bani americani…) și Iranul n-a mai avut bani, iar religia interzicea împrumuturile, războiul s-a oprit. Acum cu toate sancțiunile valuta, fie și cea considerată a Satanei, e pe sponci… Mă mir de unde o să scoată cele 80 de milioane puși pe capul lui Trump…
 
2. Economia Iranului nu poate rezista unui război consumator de arme, resurse, armament și materiale ce se obțin din import. Or fi iranienii buni, dar nu sunt self-suficienți. Iranul nu produce prea multe ca să reziste unui război în care nu se pompează resurse.
 
3. În materie de know-how militar, Iranul este hăt-departe-n urmă. Ce făceau dronele iraniene cînd generalul era vînat? Ce făceau cele trei vechi avioane de supraveghere aeriană? Ce făceau experții în comunicații care vegheau? Sau nu vegheau? Iranul n-a reușit să producă un elicopter de asalt, are tot Cobrele din Vietnam… Iranul n-a reușit să producă clone ale Tomcatului american, darămite un alt avion pe măsură. Și last but not least, Iranul nu are capabilități nucleare. În caz că le va avea, le va avea pentru un timp extrem de scurt. Sper să nu apucăm așa ceva, că atunci chiar începe ultimul capitol…
 
4. Aliați? Spre deosebire de SUA care este membru NATO, ASEAN, etc și care are cu ce și cu cine negocia (cînd are chef), Iranul nu are decît aliați de circumstanță în Orientul Mijlociu și Coreea de Nord în cel îndepărtat. SUA se poate concentra pe Iran ca să cîștige fără ca aliatii săi să sufere pierderi însemnate într-un război asimetric, ce nu poate fi continuat eficient o dată Iranul atacat.
 
Puterea economică a celor doi este la un raport de cam 1/48 în favoarea SUA. Cea militară în unele cazuri (cele care contează) cam 1/100. Făcînd abstracție de capetele luminate. În ceea ce privește proștii (de oricare religie ar fi ei) cred că situația este în dezavantajul SUA. Nu de alta, dar ținînd cont de numărul de locuitori s-ar putea ca SUA să domine și la acest capitol. Totuși fanatismul religios al SUA poate fi egalat doar de media fanatismului religios din regiunea Levantului. Baiul e că în caz de război fanaticii religioși mor fericiți fără să se ucidă între ei…
 
Ce făcea Iranul nu mai este atît de important acum. Va fi important ce va face SUA atunci cînd Iranul va încerca să compenseze militar pierderea generalului, victima propriului sistem de supraveghere insuficient și ineficient.
 
Ca o concluzie în aceasta perioadă de tranziție și suspans, e bine de ținut minte că dacă n-ai capabilitățile unui stat avansat tehnologic n-ar trebui să-ți afișezi asasinii-n terțe țări. Chiar dacă duci un război asimetric. Mai ales cînd îl duci pe mai multe fronturi… Nu de alta dar comunicațiile sunt supravegheate.

 

Și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri…


Apocalipsa sau apocalipsele nu sunt despre iertare. Dimpotrivă. Apocalipsa este despre răzbunare. Pentru că asta vrem. Ne uităm la filme în care cei răi o încasează spre final și cei buni sunt răzbunați. Din 120 de minute îndurăm 100 de minute de nedreptăți, abuzuri dintre cele mai ne/obișnuite pentru a ne bucura de 10-20 de minute din final. Cam cum se întîmplă și acum în realitate: trăim o viață marcată de știrile de la ora 5 și sperăm să ne vom lua porția de apocalipsă la închiderea programului.
Pe plan religios lucrurile stau mai tranșant. În principiu, toată lumea ar trebui să ierte pe toată lumea. Dar… Și aici intervin inflamările, interpretările, reclama vreunui sporovăitor amvonatic cu accente apocaliptice sau situația internațională. Aia ce scapă de sub supravegherea/supravegherile maniacilor întru distrugerea omenirii, anunțarea judecății finale și a armaghedoniului israelit. Fiara sau mai bine zis fiarele cu sau fără semne, dar cu însemne (militare, ideologice și ilogice) stau la pîndă în bestiarul apocalipsei gata să ne dea peste cap concediul la munte sau la mare, planul de achiziționare a unei noi proprietăți sau locația deja buctată a nunții programate la primăria viitoarei sau viitorului. Viitorul nu sună deloc bine!
Nu ne mai gîndim la Iohannis, la USR sau la PSD. Toată atenția ni s-a mutat la est sau la vest. La America și Iran, la Irak, Babilon, Trump și alți politicieni belicoși din cale-afară. Facem calcule și amestecăm toate cîte le-o cuprinde planeta într-o axă imaginară a răului. Koreea de Nord, Iranul, Rusia, Al Shabaab, ISIS, Basar și întreg Levantul ne atrag ca un magnet. China stă cu ochii pe situație, hecării sunt pregătiți, rachetele cu coordonatele introduse, dronele în aer și sateliții se mișcă pe orbite localizînd ținte. Australia avertizeză că sistemul fumegă, mai lipsește-un vulcan, un țunami sau un cutremur într-o zonă dens populată să confirme că suntem pe marginea prăpastiei. Brusc încălzirea globală a devenit un mizilic fără sens.
Ziarele, siturile, diverși văzători și pre-văzători ne anunță că se apropie sfîrșitul. Eu în schimb sunt de partea lui Churchill: nu este începutul sfîrșitului, este abia sfîrșitul începutului. De abia de acum încolo vine distracția. So tu spic…
Din toată ecuația asta mare, lată și tremurată lipsește elementul de bază: cel ce a conceput apocalisa și deține copy-right-ul. Dacă te uiți la știri n-o să-l găsești. Nu-l mai găsești nici prin biserici, așa că nu-i de mirare. Dar noi îl plagiăm fără jenă. Dăm cu apocalipse-n stînga și-n dreapta. De la polul Nord la polul Sud. Că doar ce responsabilitate avem? Cine o să ne tragă la răspundere pentru c-am greșit cu… apocalipsa?
Cui i-ar trece prin cap, nu numai să spună, dar și să facă așa ceva: și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri… Pentru că apocalipsa nu este despre așa ceva?