În completare. Un scurt adaus adus articolului lui Teofil Stanciu, Evanghelicii români față cu viitorul.


Teofil Stanciu încadrează corect articolul său din Convergențe, Evanghelicii români față cu viitorul într-un context reactiv al comunităților evanghelice față de problemele existente în ultimii 30 de ani. Tonul reacțiunii cvasi-inutile este anunțat, aș spune mai degrabă trîmbițat pe plan internațional, dacă nu global (deci universal sau catolic dacă vreți…), de către Michel Onfray, în a sa Decădere. Viața și moartea iudeo-creștinismului. Adevărat, dar oare ce urmează, că pe mine mă interesează urmarea sau viitorul în dauna trecutului glorios sau epuizat și inutil.
 
Ca să pun textul meu pe linii directoare, fără vreo aluzie inutilă și false iluzii, aș spune că noi creștinii suntem marcați visceral de trecut, ne ancorăm în el, ne relaționăm la trecut și nu vrem să-l părăsim, țintind totdeauna spre trecut, cu toate ca viitorul ne bate la ușă, ne avertizează ca dincolo de apocalipsă mai urmează ceva. Paradoxal, ne dirijăm spre viața veșnică privind obsesiv mai mult în trecut, bagatelizînd de multe ori atît prezentul cît și viitorul. Ori, o judecată corectă ar trebui să ne focalizeze pe viitor mai mult decît pe orice altceva, rațiunea divină, întreg planul său fiind orientat spre ce va veni, nu spre trecutul aruncat la un moment dat în marea uitării.
 
Dincolo de cazuistica serios semnalată și abordată a articolului, autorul lasă să se ghicească o eventuală profilaxie la problemele devenite, aș zice eu cronice, ale mediului evanghelic. Cu toate acestea, cu toții trebuie să recunoaștem că mediului evanghelic îi lipsește oficiul, starea, emularea necesară de a urma o linie, o orientare controlată ce ar putea îndruma cultele, bisericile sau cu alte cuvinte comunitățile, spre altceva, adică spre un viitor conturat de succes social, politic și eclezial. Să lăsăm deocamdată la o parte succesul material…
 
Cu mici excepții, evanghelicilor le lipsește unitatea de gîndire, alinierea la o direcție motivatoare, forța exemplului ce merită imitat și susținut. Nu există ceva sau cineva care/ce poate marca pozitiv și definitiv solidaritatea ce ar trebui să fie evidentă în toate cele menționate de Teofil Stanciu. Dacă pînă-n decembrie 1989 statul comunist ne-a dat o singură culoare marcată prin etichete mai mult sau mai puțin adecvate, la apariția așa-zisei libertăți, lucrurile au luat o turnură negativă, interesele evanghelicilor clivînd asimptotic.
 
Conflictele între liderii evanghelici au marcat și ele intrarea într-o perioadă în care independența este mai apreciată ca unitatea, inițiativa personală mai la moda decît solidaritatea comunitară. Iată de ce azi nu se găsește nimeni să se jertfească pe altarul reușitei de grup la nivel macro, să preia conducerea în mod înțelept sau să accepte smerit direcționarea spre un succes limitat personal, dar benefic comunității.
 
Ce organism, ce conferință, seminarii sau orice fel ipotetic de adunare a capetelor mai mult sau mai puțin luminate ar dori să investească timp, resurse, pasiune spre a-i scoate pe evanghelici din conul de umbră al unei existențe reactive, cu toate riscurile ce decurg de aici? Cine sau ce îi va face să vadă dincolo de lungul nasului, pardon, al interesului imediat, pe ditamai liderul consacrat, pe președintele unui cult sau pe pastorul unei mai mari sau mai mici biserici independente, cînd la noi adunarea de vîrf a liderilor se poate confunda și acum cu secția de geriatrie a spitalului local?
 
Și chiar acceptînd o schimbare de mentalitate, pentru ca despre asta este vorba, care ar fi mecanismul/mecanismele prin care s-ar pune în mișcare ceva? Dincolo de conferințe, consfătuiri sau alte tipuri de întruniri informative, mai mult sau mai puțin informale, cine va trece la acțiune? Probabil că totul va cădea pe umerii unui lider local care va ieși timid din anonimat, care va risca pe cont propriu și care va suporta de unul singur critici concertate. Scepticismul izvorînd din trecut, adăpostul la streașina trecutului clar și scriptural nu poate fi riscat cu una cu două fără asigurări.
 
Și de aici mă întorc la reconsiderarea trecutului și a viitorului de dragul prezentului. Pentru că fără o fixare clară și definitivă a trecutului, pe baze scripturale desigur, nu va exista o lansare a prezentului spre limite viitoare cu o viziune clară, optimistă și motivatoare. Dincolo de probleme actuale ce trenează de prea mult timp, este clar că sursa acestora se găsește în modul în care se percepe timpul și investiția noastră în oameni. Ea nu depinde numai de resurse, nici numai de educație, chemare sau talent. Ea este o responsabilitate ce trebuie generalizată și aplicată în practică conștient la nivel personal.
 
În lipsa vreunui verset mobilizator sau al unui citat vibrant, vă las doar cu exemplul unui Alexandru Macedon supranumit cel Mare care la 30 de ani cucerise lumea. Reflectați!

Între prorocie și prognoză bisericească sau bîlbielile unui proroc scăpătat…


Niciunul din planurile liderilor religioși din România nu s-a aliniat voii speciale ale lui Dumnezeu. Exagerez? N-am impresia! Nu de alta, dar n-am auzit vreo prorocie să le confirme sau vreuna care să fie confirmată prin fapte de aceștia. Poate am fost surd sau orb, dar nu și absent din fărîmițata noastră lume bisericească.
Dacă mă uit mai bine, numai construcțiile (Învățătorule, uite ce ziduri…) au înregistrat trecerea la prorocii împlinite, dar oare cu ce risc și ce pierderi? Dumnezeu pare exilat undeva. Sau mai bine zis altundeva. În Scripturi. În afara granițelor. În lumi mai re(a)le și mai îndepărtate. Acolo unde încă se întîmplă minuni. De ce oare l-am exilat acolo? Cu buna-știință-am făcut-o? Prea tîrziu să încerc un răspuns. Important nu este să găsesc eu unul, ci să îl găsesc pe cel ce pare pierdut de noi.
Ce este un proroc? Cine este așa ceva? Sau cum arata Dumnezeul unui proroc? Mai are Dumnezeu proroci? Unde? Stau pe lîngă vreun pîrîu? Sunt la cheremul unor corbi? Sau li s-a uscat deja sîngele? Întrebări fără răspuns. Întrebări fără Dumnezeu? Întrebări pentru lideri sau pentru noi toți? Cît de departe sunt față de un proroc sau cit de proroc poți fi tu? Pentru mine. Cînd? Unde? De ce?
Peste tot apar prognoze, comentarii, analize și ilustrații. Ale noastre, ale muritorilor. În lipsa prorociilor… Dar unde ne sunt prorociile? Unde sunt comunicările directe, clare, răspicate, fără dubii? Unde au dispărut? În cărți? De ce se scriu cărți ce nu comunică nimic? De ce ne afișăm cu marfă ce n-are căutare? Pentru ce? Pentru mine? Pentru tine? Pentru cine?
Cînd am vrut să vorbesc despre tine m-am bîlbîit. Nu puteam spune nimic. Pentru că nimicul mă cotropise. Eliberează-mă Doamne!