Mulți comentatori ai Vechiului Testament, prima parte a Bibliei ne anunță că Dumnezeul lui este sîngeros, de temut, mai mult decît justițiar, răzbunător. Ca urmare oferă un model de preot și proroc marcat de acest caracter dur, intransigent și aproape de neabordat. Dumnezeu este distant, de neatins, undeva într-un nor sau pe un munte, printre fulgere și tunete. Israelul este oastea Domnului, răzbunarea în persoană, legea în aplicarea lui cea mai strictă. Doar că nu e chiar așa.
Același Dumnezeu acceptă negocierea, admite excepții de marcă pe care le-am denumit har și iartă.
Majoritatea comentatorilor Noului Testament găsesc că întruparea se manifestă în Isus Cristos în special prin iertare, vindecare, eliberare. Deși sub autoritatea Tatălui, dar cu autoritatea sa proprie, prin Duhul, Isus reinițiază omenirea într-un nou Adam: cel spiritual. Dar nu numai spiritual. El oferă un nou model de preot. Acesta este accesibil tuturor. Nu este distant. Nu este răzbunator. Nu este inabordabil. Este ca noi.
Mă întreb de unde și de ce totuși modelul inadecvat al Dumnezeului Vechiului Testament s-a infiltrat și înțepenit în comportamentul multor preoți/păstori/pastori ai lui Isus Cristos… Prin ce duh? Prin ce asceză sau kenoza? A lui Cristos? De ce pastorul a devenit mai degrabă un judecător decît un distribuitor al harului lui Dumnezeu? Cum de el a devenit deosebit de noi, de cele mai multe ori atît de deosebit de noi încît este cu totul altceva, un atribut al unui Dumnezeu distant, Dumnezeul catedralelor Evului mediu.
Oare ne-am zidit catedrale în loc să ne zidim biserici? Oare am intrat într-un rol ce ne-a depășit? Cine ne-a forțat într-un tipar nerealist, străin și ireal vecin mai degrabă cu asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223?
Pasarea Phoenix Remixed & co 