Teologul și psihologul (1): de anima…


Image result for soul

Teologia are răspuns la toate. Teologul în schimb nu are. Cîteodată tace pentru că nu știe. Nu este pe aceeași lungime de undă cu teologia. Dar cîteodată teologul vorbește fără să știe, să cunoască. Și atunci greșește. Dogmatic. Cam așa sunt eu cîteodată.
 
Și atunci intervine psihologul. Psihologul nu se agață de dogmă. Pentru că deși lucrează cu sufletul, ca și teologul, el nu este amenințat de erezie. Așa este ea.
 
Căci pentru teolog pericolul în prima fază este erezia. Și în cea de-a doua lipsa de relevanță. Amenințarea psihologului vine din identificarea cu clientul. Delir în doi. Cea de-a doua în irelevanța iubirii. Clientul devine abuzator, iar psihologul devine captiv.
 
În ambele cazuri, salvatorul nu este a treia persoană. Este Mîntuitorul. Este mila și dragostea, este puterea lacrimii vărsată pentru cel în suferință. Așa este el.
 
Teologul se ceartă cu psihologul. N-am numărat victoriile. N-am numărat înfrîngerile. Pentru că cearta noastră nu este despre cine cîștigă. Este despre cine iubește. Cel ce iubește nu-și înseamnă pe răboj viața. Viața sa este trecută în carte. Cartea vieții. Acolo se regăsesc atît teologul, cît și psihologul.
 
Îmi plac certurile pentru că mă limpezesc. Pentru că îmi apropie teologia de suflet. Pentru că îmi dovedesc că trebuie să ai suflet ca să-ți pese. De celălalt. Pentru că și psihologul este un teolog. Așa cum teologul este un pic de psiholog.

 

Gînduri în patul dimineții sau de vorbă-n fața oglinzii… (1)


M-am însurat fără să știu (vorba vine…) cu o psiholoagă. Nu mi-a trecut prin gînd vreodată că o s-ajung teolog. Și așa avem în familie teologie, ca prima opțiune și psihologie ca o a doua. O să vă explic de ce. Mai încolo. A IX-a-mi bubuie-n urechi. Șmeker Bethoven ăsta cum alternează joasele, ce în mod normal dau depresii, cu înaltele acute: O Freunde…
 
Revenim.
 
De obicei teologii sunt reci. Nu reci că-s morți, dar nici departe. Teologia se bate în alb și negru, plutind într-o zonă gri. Cum zic francezii, gris shobolaine… Sau este percepția mea total subiectivă. Profii mei n-au fost așa. Adică n-au fost morți. Erau englezi, americani, evrei, scoțieni, irlandezi și de alte naționalități brexitiene. Erau vii și emoticonați. Din sala vecină bubuia cîteodată un rîs că ne-am fi transferat urgent la cursul cu pricina tocmai în acel minut. Îi invidiam. Pe moment.
 
M-am molipsit și eu. Dar a trebuit să mă lupt cu mine însumi. Cu ‘teologul’ din mine… Că-mi asumam acest rol. Eram ce credeam că eram. Cel puțin așa credeam eu…
 
A V-a sună bine. Se deschide poarta Templului. Lăv iu Bethoven!