Ah, teologhia!


Image result for IOAN SCARARU;
Ah, teologhia!
Pe vremea cînd eram adolescent m-am rugat Doamne dac-o fi după voia ta, odată și-o dată mă voi întilni cu persoana aia! Și gata. Nu am insistat. Ne-am întîlnit după ceva timp, am stat de vorbă ore-n șir la telefon, etc, etc. S-a lăsat în final cu traume…
Am constatat că merg acolo unde nu-mi place, că viața se duce în alte direcții. Probabil că nici eu nu făceam ceva și așteptam să-mi pice para mălăiață… Era teologhia copilăriei…
Dar nu eram supărat pe Dumnezeu.
După un timp l-am cunoscut mai bine. În împrejurări oarecum dramatice. Dar nu asta m-a marcat. Apoi am ajuns să-l cunosc mai sistematic. Asta m-a marcat.
În cele din urmă am ajuns să-l cunosc mai profund. Descris divers de mai mulți oameni care-l cunoșteau. Asta m-a marcat mai tare. Era teologhie. Dar m-a și dat peste cap. Era ceva ce eu percepeam ca fiind un conflict. Un conflict inexplicabil. Cel dintre credința nativă, la purtător și teologhia gîndită, macerată la rece, de multe ori în scris. Interviu cu propria-mi conștiință de față cu un Dumnezeu absent uneori… Dar teologhie.
În teologhie, spre diferență de credologhie – dați-mi voie să inventez și să folosesc termenul acesta ce ține loc de credința personală, mai mult sau mai puțin biblică, cu convingeri proprii foarte puternice, dar fără alte explicații – e multă libertate. Pentru că dincolo de libertate se află Dumnezeu. Supunerea în libertate este dragoste și aici îl găsești pe Dumnezeu așa cum este el, nu cum mi-l închipui eu.
Dar pe acest drum pîndesc pericole asemenea dracilor din ilustrația sfîntului Ioan Scărarul, ce fac să cadă credincioșii de pe calea spre cer în vidul iadului. Doar privirea țintită asupra teleosului divin te călăuzește. Dar ce călauzire! Dar ce apropiere! Tot prin teologhisire…
În această teologhisire îmi dau seama că nu sunt singur. E o luptă, dar nu este doar lupta mea. Și dincolo de mine există cineva. Și în urma mea există cineva. Și asta mă face să-i accept pe toți. Împing imaginea Scărarului un pic mai departe. Pe scară se poate urca normal, ca pe orice scară. Și anormal, dar tot se urcă, pe partea mai periculoasă, în surplombă. Dar nu depinde de dificultatea urcării, ci depinde de calitățile și abilitatea celui care urcă. Harul este același pentru toți. Depinde cum îl folosim. Sau îl teologhisim.
De aceea nu mi se pare că este un conflict între teologhie și credologhie. Doar că teologhia necesită mai mult efort intelectual (poate…) și mai puțină credință. Doar că credologhia necesită mai multă credință și mai puțin scepticism.
Fiecăruia i s-a dat după capacitatea sa. În concluzie, dacă cerul ne va adăposti pe amîndoi, de ce n-am crede că este destul loc și-n lumea (cosmos) asta pentru noi împreună?
Dar totuși mă întreb și vă întreb, cum este posibil să rămîi blocat o viață-ntregă pe o treaptă a uneia sau a alteia, să nu urci dincolo de ce ai teologhisit sau credologhisit acum zece ani, băgînd de vină că toți cei ce te depășesc greșesc că nu stau pe aceeași treaptă ca/cu tine? Ăsta nu-i scepticism?
Din partea teologhiei…