Ce ne învață virusul?


Ne învață, printre altele s-o rupem cu clișeele evanghelice.
De exemplu clișeul ‘Eu nu cumpăr de la cutare că n-are caracter!”
Chiar așa? Păi acuma n-o să ai încotro.
Acum virusul lui Dumnezeu sau moartea sau sărăcia sau orice altceva va face să nu mai existe decît acest aproape al tău. Cred că noi evanghelicii ne-am cam grăbit să-i judecăm pe cei care nu sunt ca noi și să-i etichetăm fără speranță ca fiind destinați iadului.

 

E vremea sa recuperăm umanitatea, înainte de toate. Asta dacă tot susținem că Dumnezeu a făcut omul după chipul si asemănarea sa. Cine știe, poate asta este ultima șansă ce ni se oferă…

Ei, ia uite că iadul e lîngă noi. Cu ce ne deosebim de ceilalți? Că suntem creștini de marcă nu mai contează. Contează ce facem.

Acum contează mai puțin ce credem. Poate chiar deloc. Contează cum acționăm. Dacă nu vom acționa vom demonstra doar că creștinismul este paralizat în timp de criză și va fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Dacă nu pe motive ideologice, pe motivul pe care Cristos îl face cît se poate de clar în pilda samariteanului milostiv.

La ce ne-ar folosi să ne scăpăm trupul în dauna trupului și a sufletului aproapelui meu? Să fi făcut așa și Cristos?

Mă întreb dacă fricoșii menționați în Apocalipsă ca fiind rămași pe dinafară fac parte dintre cei care nu s-au implicat. Sper sa nu fiu numărat printre ei.

Pilda samariteanului milostiv în pandemia cu SARS-CoV-2


Se făcea că un om se cobora de undeva. Nu ştim exact de unde. Nici din ce cauză. Și nici  nu contează. Treaba lui. Omul era om, adică bărbat. Poate era un necunoscut, poate ne era ruda, poate era vecinul sau dușmanul nostru. Tot nu contează. Contează ca era ca mine Și ca tine. Pe drum, dă peste el tîlharul. Tîlharul pe numele său SARS-CoV-2. Rău, mortal de rău. Îi afectează plămînii. și-l lasă lat în mijlocul drumului.

Faza 1. Trafic aproape inexistent, că e interdicție de circulație. Trece pe acolo un sacerdot! Legea spune să te oprești dacă constati un accident și să dai primul ajutor. Nu specificăca trebui să-ți riști viața, dar sacerdotul asta face, face legătura între viață și moarte și poate ar fi trebuit să dea ultima împărtășanie. Ei, aș! Se face nevăzut. Nici eu n-aș fi aflat dacă nu era camera aia de supraveghere…

Faza 2. Mai trece cineva. Se credea cineva. Cînta-n cor, dădea-n perș, era atent la predică, nu întîrzia la biserică, citea în fiecare dimineață Scriptura. Și se ruga chiar și pe internet.

Faza III. Tot pe acolo trece un samaritean ce era în călătorie. Ei, un fel de Sami…

Vine un hîrb de masină luată cu 100 de paundț, cu volan pe dreapta. Cu vopseaua scorojită. Omul nostru se sperie. Nu mai întîlnise situația asta cînd traversase toată Europa. Dar, își aduce aminte de cursul de cruce roșie făcu așa într-o doară la cererea patronului. Îl pune pe cel tîlhărit de SARS-CoV-2 în mașină si-l duce la spital. Și n-avea echipament de protecție. Apoi la alt spital că primul nu mai avea doctori. Se pensionaseră de frica tîlharului… Ca sa nu fie ei de vină că moare cineva.

Discuţia de acum 2000 de ani era despre ce să dacă cineva ca să ajungă garantat la viaţa veşnică, poate ar trebui să observăm că cel ce a pus întrebarea a avut bunul simţ să recunoască că diasporeanul ce a avut milă de „departele” său avea cele mai mari şanse să se încadreze în această categorie. Ar trebui să-l imit, chiar dacă tîlharul mai bîntuie. Cu atît mai mult dacă aș fi cadru medical milostiv!

 

Pandemie de mitologie (3) – Mersul la biserică


dyo

Uneori, ne-o spun și Scripturile, lui Dumnezeu îi place să râdă. Râde de cei îngâmfați, de cei ce Îi contestă domnia sau chiar existența. Râde de cei ce se cred puternici și care se bizuie exclusiv pe propriile resurse, șamd.

Cred că râde, tot așa, cu multă poftă, de hermeneuticile noastre. Cred că o face cu lacrimi atunci când încercăm să explicăm acoperirea femeii sau să justificăm felurite practici. Dacă nu ar fi atât de tragice în pedanteria lor, cred că și tratatele noastre de teologie sistematică i-ar putea lesne servi pe post de bancuri.

Bunăoară, gândiți-vă numai la ironia acestor zile! Știm ce a spus Mântuitorul, că „acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20). Știm și să interpretăm acest verset. E limpede, la mintea cucoșului! Ne adunăm într-un spațiu anume, de regulă dedicat acestui scop, în momente bine…

Vezi articolul original 677 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

SARS-CoV-2 și globalizarea


Virusul ne-a globalizat și umanizat perfect. În loc de imnul național ar fi mai potrivit ca politia să ne pună corul robilor din Nabucco. Toți suntem oameni, nu mai există granițe pentru boala asta. Nu contează culoarea pielii, dacă ești sărac sau bogat, alb, negru, galben, copil, femeie, bărbat. Nu conteaza studiile, priceperea sau poziția în vreun sistem, aparat, structură. Toți suntem la fel: OAMENI!

Și într-un fel sau altul sclavi, dar liberi în fața bolii.

Body-language și muzică elenă


 
De ceva timp, grație unui conflict eclezial, ascult muzică grecească. Se zice că nimic nu este întîmplător. Confirm! Mă înalță. Cam ca și Red Bull bar nu atît de toxic și fără efectele sale secundare.
 
M-a cucerit Mikis Theodorakis. Îl știam, dar nu-l cunoșteam. Știam încă din adolescență că a compus muzica pentru filmele Zorba grecul și Z. Nu pot spune că am fost cucerit de muzica sa. Nici că îmi transmitea ceva. Cert e că acum, ceva s-a întîmplat cu mine.
 
I-am descoperit muzica. Muzicalitatea. De puține ori am avut senzația pielii de găină atunci cînd ascultam muzica. Acum o am frecvent. La muzica grecească și în special la muzica lui Theodorakis. O fi avînd și limba greacă o contribuție, dar nu numai ea. Giorgios Dalaras, Yannis Kotsiras, Maria Farantouri, Iro Lehouriti o pun în valoare într-un mod ce trece dincolo de cuvinte. Sentimentele te inundă. Dar dincolo de muzicalitatea specifica elenă, mai este ceva. Ceva ce n-am văzut pînă acum. Ceva ce n-am crezut că există.
 
Am văzut un cor ce răspundea instantaneu la orice gest al dirijorului. La fel și o orchestră simfonică. Dar n-am văzut (cel puțin eu), dragostea față de un om exprimată în public, fără cuvinte, dar foarte grăitor, prin body-language.
 
Îl vezi pe un solist cum este Kotsiras să cînte cu un cor și un dirijor bun, dar în afară de implicarea în text și note, adică în interpretare, nu vezi decît supunerea la bagheta dirijorului. Cu Mikis Theodorakis e altceva. Complet altceva. El te farmecă. Și îți poți permite riscul sau luxul să te lași fermecat. Ca solist. Să îl iubești în timp ce cînți, ce îi cînți muzica. Urmăriți privirea lui Yannis cînd este dirijat de Theodorakis și cînd este dirijat de altcineva. E cu totul altceva! Urmăriți privirile fetelor din cor. Sunt electrizate de bătrînul Theodorakis, nu de sacoul imaculat, de bronzul și stilul un pic hiperactiv – cel puțin în comparație cu cel al compozitorului Theodorakis – al dirijorului din a doua creație a sa.
 
 
 
Remarcați privirea lui Dalaras după ce încheie un cîntec sfîșietor și primește aplauzele a mii de oameni ce cîntă împreună cu el. Recunoștiința din ochii lui este pentru omul din primul rînd: Mikis Theodorakis. Nu numai pentru compozitorul, ci pentru OMUL Mikis Theodorakis.
 
 
 
În același timp să nu uitam că Theodorakis s-a implicat în politică, s-a opus unui regim militar de factură fascistă care l-a întemnițat si a fost salvat în extremis. S-a opus apoi corupției și cu toate ca a fost deputat si ministru, nu a făcut avere. Și în afara de asta a fost patriot și a luptat pentru drepturile celor mulți, pentru o adevărată democrație. Dar asta se poate doar în Grecia? De ce nu se poate la noi? Care este rețeta lui Theodorakis?
 
Poate ascultați mai multă muzică grecească cîntată de exemplu de Charis Alexiou și Eleftheria Arvanitaki: https://www.youtube.com/watch?v=0-UiluB4cZo și https://www.youtube.com/watch?v=AUKy_cnEnSI&list=RDhq1vbCZetNM&index=3 și cine știe, răsare o explicație de undeva…

 

Maneaua graniței de stat: Virusat mi-s Doamne virusat…


Image result for romăni la granita nadlac

De ce o fi fost posibilă revoluția proletară în Rusia și nu în cele mai avansate state cu mult mai mulți proletari nimeni nu știe cu exactitate. Cert este că haosul ce domnea în Rusia a propășit teroarea, crima, jaful. Și mai trist a fost cînd acestea s-au instituționalizat.

Habar n-am de ce-am început așa. Dar am habar de ce gîndesc că nici noi, românii nu suntem departe de a ne omorî între noi. Pe de o parte îmi pare bine, pe de alta îmi pare rău că aseară n-am făcut captură de ecran cu comentariile de la articolul de pe Aradon cu privire la revenirea între orele 21 și 5 dimineață a celor blocați la granița cu Austria. De groază. Ură, ură, ură. N-am greșit. Nu era vorba de Ura!

Umanitate anulată. Toți, de-a valma erau hoți, muncitori la negru, cerșetori și țigani. Cu alte cuvinte scursurile societății. Iar de vină pentru revenirea lor în țară erau: liberalii și Iohannis.

Hai că fac eforturi să înțeleg libertatea de expresie. Dar vorba aia: puteai să-i scrofălești că s-au gîndit cam tîrziu să revină, dar nu să-i demonizezi că se întorc. Unde mai pui că printre ei erau o droaie de bulgari ce tranzitau România.

În primul rînd, infectați sau nu, sunt cetățeni români. Au dreptul să vină acasă. Ce ți-e ciudă că nu ți-au trimis ție bani, ci rudelor? Că n-ai fost și tu plecat să faci un ban acolo? Păi nu ziceai tu că nu mergi să speli funduri de babe și moși? Ba da!

În al doilea rînd, crezi că lucrau la negru? Poate că lucrau. Și vrei să mă convingi cu inteligența ta superioară că ei au cerut asta? Că s-au bucurat că patronul le-a spus ‘fără contract’? Fără asigurare, fără înregistrare la primărie, la asistență sociala, etc? Aha! Și ce făceau cu banii? Nu-i treaba ta sau a mea, era treaba lor. Dacă patronii străini erau fără scrupule, mai bine se angajau aici la patroni mai omenoși, așa ca voi? Pe salariul minim așa cum îl dați voi, pentru orice muncă?

Erau hoți. Bun. Se prea poate să fi fost și hoți. Dar unde vi se pare că-i mai mare hoția: la noi sau la ei? Unde a învățat românul să fure: aici sau acolo? Că tu ești ca fecioara Maria: fără prihană! N-am timp să povestesc cîți români știu că fură: de pe strada mea, din biserica mea, din copilărie, din armata, din întreprinderile în care am lucrat… Categorie din care n-am făcut nici eu excepție cîndva. Numai tu! Mă bucur că avem și oameni cinstiți în țară. Cinstiți, dar un pic cam mincinoși… Cam ca politicienii care-i votăm.

Țiganii s-au întors în țară! Ei bine sunt ai noștri. Ce i-am învățat noi? Cum i-am tratat noi? Cum i-am integrat noi și țărișoara noastră, România, be-he-he! Auzi-v-ar nenea Iancu! Nu v-i rușine? Acuma că au palate și mercedesuri să plece, da cînd erau robi erau buni. Cînd erau discriminați în școli și ne băteam joc de ei era bine. Trebuia să își dea seama că noi ne tragem din daci, traci, romani, nu din India.

Și acum o să înceapă furturile. OK. Probabil că vor fi mai multe. Dar n-ar fi mai normal să ne întrebăm și ce face poliția, noastră, justiția noastră, școala noastră, pe lîngă actualul sistem de sănătate? Țăndărei vi se pare un nume cunoscut? Ați auzit de Țăndărei? Cine i-a făcut scăpați pe criminali? De ce hoților, criminalilor, marilor infractori nu le mai este frica de poliție și justiție? Nu din cauza corupției de la noi din România? Nu din cauza noastră merg aici lucrurile așa cum merg?

De ce ne tăiem ilegal pădurile? De ce le furăm? De ce ne-am devalizat propria economie? De ce am distrus toate instalațiile de irigare? De ce am falimentat bănci, intreprinderi sau le-am vîndut pe nimica străinilor? Din cauza țiganilor? Din cauza hoților de prin apartamente și autoturisme? Din cauza celor ce lucrează la negru în străinătate? Ca să nu mai pomenesc de borduriadele citadine, drumurile în care kilometru este 900 de metri, pensii speciale și ordonanțe cu adrese speciale valabile cîteva ore pentru clienți politici. Să deschidem mai larg cutia Pandorei? Hai că după treizeci de ai avem ce scoate…

Liberali sau nu la putere, orice român are dreptul să intre în țara lui dacă are un act valabil de identitate. Și PSD-ul lui Iliescu le-ar fi dat voie să intre. Dacă nu închideau ungurii granițele nu v-ați fi inflamat așa.

Mă gîndesc adesea că ne-ar fi fost mai bine, eram mai normali într-o Ungarie mare. Și aici o să mă înjure partizanii sfîntului Eminescu, Ștefan (vedeți că și ungurii au unu…) și alți geto-daci. Că dacă s-ar declanșa un război civil ar fi mai rău ca-n Spania, Rusia sau Iugoslavia. Suntem virusați rău. Mi se pare virusul autohton mai periculos, mai molipsitor, mai mortal decît covid-19.

Poate ne vaccinează Rusia… Atunci să vă văd! Hai Salam cu maneau aia de la graniță: Virusat mi-s Doamne, virusat…

PS Aștept invectivele grănicerilor de serviciu la aceeași adresă.

Ce ne facem cu mulțimea?


X
sursa imaginii:
 
Există această prejudecată, de care nici eu, nici cea mai mare parte a prietenilor mei nu suntem străini: gloata, mulțimea, e proastă. Da’ proastă rău…
 
Mi se pare că e ca și ideea enunțată de cele mai multe femei: Muierea aia…
 
Da, de cele mai multe ori mulțimea e marcată de spiritul de turmă, de infecția unui gest sau unei nevoi primare: foame, sete, frig, frică, etc. Dar oare n-am trecut și noi pe aici? N-am făcut niciodată parte din gloată? Pentru că dacă este într-adevăr așa nu vom putea prea ușor să înțelegem ce se petrece, nici să fim empatici cu oameni pe care nu-i cunoaștem, nu-i prețuim sau mai rău, îi disprețuim. Nu o să înțelegem de ce a plîns Isus cînd a văzut mulțimea care-l urma.
 
Criticăm PSD-ul, poate și PNL-ul, si pe bună dreptate, problema gloatei nu se pune doar la alegeri, la lozinci de genul ‘aceste măsuri le-am luat în interesul tuturor cetățenilor’… Pentru că gloata nu este o apariție efemeră, un accident periodic al democrației. Cît de nedrept ar fi să gîndim așa. Gloata, mulțimea este și cea ce a strigat ‘Noi suntem poporul’ și a cîntat ‘Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” Morții dinainte și după 22 decembrie ‘89 i-a dat tot gloata. Pentru că gloata a învins dictatura. Fără ea azi am fi privit la televizor lucrările Congresului al XXIII-lea PCR, nu ‘Românii au talent.’
 
Acum gloata a intrat în panică, dar aproape nimeni nu se întreabă ce am făcut noi ăștia deștepții pentru a preveni panica. De ce nu ne-am gîndit la asta? Ne-au ajutat sputnicii, postacii moldoveni vînduți propagandei ex-sovietice, dar ar fi la fel de nedrept să dăm vina pe ei ca pe țapul ispășitor. Lor nu numai că nu le pasă, ei și-au pus agenda politică în slujba cuiva. Problema este ce facem noi, intelighentia? Nimic? Sau vom învăța ceva din reacția mulțimii la o problemă ce a depășit previziunile tuturor guvernelor? Care ar fi programul prin care am putea educa masele dincolo de programa școlară, de supunerea necondiționată sub incidența stării de necesitate?
 
Sau mai bine zis, dacă eu sau tu, noi, suntem inteligenți, cum ar trebui să beneficieze de această inteligență cei care nu beneficiază de un IQ superior, de o educație superioară? Dincolo de instituții, forme de organizare socială și instincte primare. Pentru că ne lăudăm că pe astea le ținem sub control. Și nu, nu întreb pentru un prieten!
 
Oricum nu ajută să ne închidem în panic-room…

Furtuna


Oare de ce a calmat Isus furtuna? De ce a certat-o? Era rea? Se sumeți-se? Își făcea de cap? Pe cînd el dormea liniștit, ca un copil scăpat de sub ochii părintelui…
Cine știe? Sau chiar contează? Cert este că a făcut-o. La fel de cert este că furtuna l-a ascultat. S-a supus. Să fi fost un caz de hipnoză în grup? De manipulare a percepției ucenicilor? Uzi, înfrigurați și panicați ar fi crezut orice. Doar ca să scape. Ar fi umblat și pe ape dacă era nevoie. Ceea ce nu s-a întîmplat. Doar cu o excepție și cam în aceleași condiții…
Deci a putut calma Isus vîntul si marea? Mi se pare atît de puerile explicațiile logice și absolut naturale ale unor autori că… De exemplu tufișul de foc cu care s-a confruntat Moise este doar un tufiș ce are niște fructe roșii și se găsește fizic în deșertul Sinai. Deci este posibil ca Moise să fi dat de așa ceva atunci cînd… Apoi la traversarea Mării Roșii e posibil ca un vînt puternic să bată astfel încît în unele locuri să fie destul de mică ca să fie trecută cu piciorul. Mulțumesc!
Mai un pic și încep să citesc Biblia hazlie și să ascult radio Moskva!
Dacă Dumnezeu are nevoie de astfel de explicații nu este Dumnezeu. Sau este un Dumnezeu șchiop. Care are nevoie de propte. Ce pot fi ușor dărîmate.
Pentru că minunile sunt minuni tocmai pentru că sfidează logica. Pentru că trec dincolo chiar de legile instituite de Dumnezeu însuși. Cum altfel ar învia un om? Cum altfel s-ar întrupa Dumnezeu? Cum altfel ar fi posibilă mîntuirea?
N-am nevoie de explicații logice pentru cum acționează Covid-19. Virusul nu este un test al logicii mele. Este un test al credinței. În ciuda pericolului sau tocmai din cauza lui. Nu mă voi închide-n templu pentru că unii vor să-mi ia viața. Dimpotrivă: voi continua să clădesc împărăția lui Dumnezeu.
Vorba celui ce spunea că dacă mîine vine Domnul va sădi un pom azi, dacă mîine voi muri (de Covid-19), astăzi voi continua să fac ceea ce mi-am propus. Pentru că indiferent de legile universale instituite Dumnezeul meu este unul al minunilor. Prefer să trăiesc o ‘mică’ minune cu risc, decît să fiu safe într-o închisoare a sfințeniei logice.
Oricum furtuna va trece… Depinde cum trec eu prin ea.

Cînd biserica are probleme… nerezolvate


Cînd Biserica se confruntă cu probleme și nu are timp, răbdare să aștepte o rezolvare de sus, ce face? Scoate problema în public. Cineva predică sau vine cu o propunere: să se facă cutare lucru.
Dacă se predică, se predică țintit. Adică pe problemă. Care sunt problemele cele mai frecvente? Frecvența la serviciile (sic!) bisericii, lipsa fondurilor, absenteismul în general.
O predică însă nu se poate armoniza cu întreaga Biblie. Și de aici șortcamingsurile… ei. Predica poate explica, cere ceva, dar niciodată totul unui auditoriu divers ca vîrstă, pregătire și dedicare. Ca urmare există posibilitatea reală, pericolul de a accentua ceva prea mult. De a-i face pe participanți să se simtă vinovați. Spre deosebire de cei absenți…
Din această cauză este mult mai indicat un mesaj motivant, mobilizator, decît un mesaj tip snaipăr ce împușcă eficient și deloc definitiv o singură problemă. Și care de obicei marșază pe accentuarea activismului a celor ce se vor în primul rînd, în dauna activării darurilor spirituale ale întregii biserici.
Un mesaj mobilizator, motivant descătușează energii precum explozia unei bombe atomice. Și efectul ei durează mai mult. Un snaipăr are efectul unei viespe: local și trecător. Dacă nimerește victima. Unde mai pui că dacă n-a nimerit bine și snaipărul se simte vinovat…
Dar tocmai această încercare de rezolvare tip swat evidențiază că ceva nu mergea bine anterior. Din ce cauză s-a ajuns aici? Pentru că dacă o echipă nu are rezultate problema nu este a echipei, ci a antrenorilor. N-a existat echipamentul adecvat? Nu s-a insistat pe pregătirea fizică? S-a prea insistat pe ceva în detrimentul unui alt domeniu ce nu a dat deloc randament?
Poate. Dar rezolvarea nu vine în primul rînd prin mesaje încărcate cu vinovăție. Nici măcar prin cele încărcate cu dragoste sau recompense nemeritate. Astea nu motivează. Dimpotrivă. Și de fapt antrenorii trebuie să își dea seama cînd, unde, de ce echipa managerială a antrenat echipa într-o direcție greșită sau nu s-a sesizat uzura echipei.
E momentul de re-orientare, re-considerare a resurselor și a direcțiilor înspre care să se îndrepte eforturile. Pentru că echipa nu poate merge mai departe fără management, iar managementul nu poate fără echipă.
Simplu!
Dacă echipa de management continuă fără să-și asume responsabilitatea să nu se mire că jucătorii vor pleca la altă echipă. Cu sau fără transfer…

Cînd drumul se înfundă…


De obicei, cînd o apuci pe un drum ești sigur că vei ajunge undeva. Ai o anume siguranță că la capătul său te așteaptă o recompensă. Că așteptările îți vor fi împlinite. Așa că atunci cînd constați că ai dat de o înfundătură și că nu erai pe drumul cel bun, ai un sentiment de neîmplinire. O oarecare dezamăgire te cuprinde. Ai pierdut timp. Ai mers degeaba într-o direcție pe care o credeai bună. Dar n-a fost. Ce-ți rămîne de făcut?

 
Nu poți rămîne în înfundătura care nu este altceva decît un punct mort. Nu are sens. Nu ai nici un avantaj. Așa că ce-ai să faci? Trebuie să te întorci, să ieși din înfundătura. Să-ți dai seama unde ai rătăcit drumul.
 
Ce poate fi o înfundătură?
 
Bună întrebare. Pentru mine poate fi una, pentru tine poate fi alta. Înfundăturile pot avea diferite forme, mărimi, culori sau genuri. Putem ajunge la aceleași înfundături, dar cu siguranță vom reacționa diferit la ele. Simplu? Deloc!
 
De exemplu, eu periodic, mai bine spus ciclic, ajung într-o astfel de înfundătură. De obicei sunt indus în eroare de propria-mi judecată. Îmi ridic barierele de apărare. Apoi o încasez. Mă miorlăi un pic. Dar îmi ling rănile, evaluez situația și o iau din loc după un oarecare timp de recuperare și reorientare. Costă, dar nu-i prea complicat.
 
Ei, și iar s-a înfundat. Dar ce-ar fi viața doar cu drumuri drepte, netede și cu vînt din spate? Unde-ar mai fi provocările? Înfrîngerile din care să învăț cum să cîștig data viitoare? Provocările de azi, victoriile de mîine.

Doamne, dacă…


 

Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Isus ar fi fost un predicator tipic: costum, cravată, pantofi lustruiți, șosete negre, părul lins și postură inhibată. Ca să nu cumva cuiva să i se pară că ia în răspăr regulile bunei-cuvințe, ale vreunui cuget mai slab. Ce bine că Isus n-a fost așa!

Zic eu.

Ce bine că a plîns. Ce bine că a rîs. Ce bine că s-a bucurat. Ce bine că n-a ținut cont de etichetă. Eticheta lor…

Ce bine că a cîntat. Că s-a dus la nunți. Ce bine că a băut vin. Ei da, chiar a băut. Ce bine că i-a fost și foame. Și ce bine că a spus ce a gîndit. Că n-a fost diplomat. Că n-a fost fariseu. Că a ales să trăiască pentru ce era și să moară pentru ce gîndea. Și invers. Un bun exemplu pentru noi.

Pentru mine.

Mi-ar place să știu să cînt. Pentru că așa poți transmite și ceea ce simți, nu numai ce crezi. Dincolo de cravată, de sintaxă, de morfologie și de apologie. Suferea Isus cînd vorbea, mergea pe ape, certa vîntul sau îl învia pe Lazăr?

Sau doar cînta? Doamne dacă…

 

 

 

Ne dați ori nu ne dați?


Pentru mine biserica n-a existat. La început a fost minunea. Apoi omul. Apoi Cuvîntul. Și apoi Biserica. Din acestă cauză cam tot ce gîndesc este marcat de această prefacere.
Mă gîndesc însă la ce mi-a dat biserica la început și ce aș vrea să regăsesc sau să găsesc într-o biserică. Indiferent de forma sa de manifestare.
1. Minunea am trecut-o la note de subsol, în inconștient. Era importanta doar pentru mine. N-am făcut-o publică. Atunci nu știam de ce. Acum știu. Tema aceasta o pot dezvolta la cerere.
2. Omul s-a arătat deschis, gata să mă accepte cu toate că într-una dintre întîlniri mi-a spus un pic nervos, un pic contrariat că sunt sisi (adică nu-s întreg la cap), iar în alta (după ce devenisem creștin în accepțiunea sa și a mea) că de acum încolo pot să cer emigrarea în USA (ceea ce nu mi-a trecut prin cap…). M-a iubit atunci. A fost destul.
3. Cuvîntul mi-a deschis mintea. Mi-a organizat prioritățile. Mi-a dat sens și direcție. M-a făcut să mă simt om. Pentru că am înțeles care e scopul meu aici. Și mi-a asigurat un loc dincolo. Mi-a explicat lumea. M-a mîngîiat. Și m-a învățat. Mi-a dat libertate.
4. Biserica m-a ocrotit ca o cloșcă. Mi-a găsit un loc. Și m-a pus în valoare. În plin socialism mi-a dat libertate de gîndire și de acțiune.
Astea-s lucrurile pe care am încercat să le reproduc în viața mea de credință. Uneori am reușit. Încercînd să închei relatarea, mă reîntorc la biserică. Pentru că pentru mine biserica are sens dacă regăsesc aceste lucruri. În libertatea lui Cristos.

Ce cred despre doctori și managementul din sănătate?


Pe vremea copilăriei speram ca spitalul de copii să fie bombardat peste noapte. Deși nu era război. Speram ca Policlinica CFR să dispară printr-o minune. E tot acolo.
 
Analizele erau pe dos. Doctorii la fel. Asistentele tot așa de bosii. Mi-am mai revenit într-o seară la urgență după prima mea criză de fiere, pe la 17 ani. În rest nimic. Dacă mă întreba cineva aș fi aliniat tot personalul sanitar și l-aș fi tocat cu mitraliera. Nu i-aș fi chinuit. Asta credeam eu despre doctori. Dacă m-ar fi întrebat cineva.
 
Pe la 29 de ani într-o seară am fost invitat la o zi de naștere. Erau prezenți vreo patru-cinci doctori și doctorițe. Unul îmi dădu de înțeles că-l deranjez. Eram prea sigur de mine. Că cine sunt, ce studii am. Nu aveam studii. Spre deosebire de ei care erau crema orașului. Eu îṁi pierdusem definitv un membru…
 
La un moment dat o doamnă doctor ar fi vrut să meargă acasă cu soțul ei, tot doctor. Cel de care pomenisem mai sus. Acesta puse mîna pe telefon și sună la salvare. Ceru o salvare să-l ducă acasă. Cel de la salvare nu acceptă. Pe moment. Apoi îl sună să-i spună că îi trimite o salvare. Pe care au luat-o ca pe un taxiu. Da pe gratis. Dac-ar fi știut șefii de la partid… Management în stil mafiot…
 
Am plecat ca să prind ultimul tramvai. Doamna doctor ce locuia lîngă mine refuză invitația de a mă însoți. Probabil s-a găsit o salvare și pentru ea. Eu eram de fapt cel salvat. După ce am plecat se dezlănțui pokerul. Pe bani…
 
Pe vremea răposatului se făceau lucruri ce nu se făceau. Dar acum cu medicii și cu asistentele m-am împăcat. Nu m-am împăcat cu cei ce fac afaceri în sănătate. Cum stau lucrurile cu managementul în stil mafiot? Ce zice DNA-ul?

Ștefan Foarță: Balada baionetei din Bayonne


sursa: DEX, Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Venea olanda din Olanda,

venea cașmirul din Cașmir;

că ni s-a ofilit ghirlanda

cuvinte nù am, să mă mir;

am mai dansat o arleziană,

a mai căzut un batalion;

sclipea,-n Artois, o arteziană

și-o baionetă, la Bayonne.
De la Berlin venea berlina

și indigoul, de la Ind;

iubea Marcel pe Albertina

și era tare suferind;

și ne-a cuprins indiferența,

și-a mai pocnit câte-un balon;

sclipeau faianțele,-n Faenza

și baionetele,-n Bayonne.
Sardinele, din marea Sardă,

din Persia, piersica venea;

Mansart murise-ntr-o mansardă,

ofițerimea lenevea;

se prelingea o vară laxă

ca înghețata, din baton;

sclipeau sacsii în țara saxă

și baionete, la Bayonne.
Havana-ți oferea havane

din care-albastru fum adii

dinspre divane spre tavane

ca la Bagdad, sub bagdadii;

Colonia ne dădea colonie

iar Bostonul, un vals-boston;

s-a statuat Finis Poloniae

și am dat fuga la Bayonne.
Din Caesar, Kaiserul și țarul,

din vespasiană, Vespasian;

hazardul bate veșnic zarul

pe care-l tot arunci în van;

se răsfrângea-n oglinzi de damă

blazarea noastră cu blazon,

iar nu în sclipitoarea lamă

de baionetă de Bayonne.
Voltaire dormea într-o volteră

și, între timp, filosofa;

a mai trecut de-atunci o eră,

a mai căzut câte-o sofa;

de ce se clatină iatacul

și cad ghiulele pe balcon?

Opriți, opriți, opriți atacul

la baionetă, la Bayonne!
Închinare

A mai trecut o belepòcă;

Adio, domnule baron!

Sclipește-n soare, echivocă,

o baionetă, la Bayonne.
P.S. La scurtă vreme după apariția întâiei ediții a Biografii(lor) lexicale, Șerban Foarță îmi trimite câteva „variațiuni pe aceeași temă” din a sa Ultima Baionadă:
Sursa cravatei e croată

(poți să te spânzuri de vreun pom

cu ea, – pe-o pajiște plouată),

a lavalierei e La Baume

Le Blanc de La Valière, a șasea

metresă-a unui campion

al sexului, – pe când mătasea

o schimbă fluturii-n papion.
Își are-obârșia malacovul

în fortăreața Malakov,

din malvă („nalbă”) vine mauve-ul,

vine brașoava din Brașov,

cireșul din Cerasus vine,

din Harpagon vine-arpagon,

ne scrie Aldo cu aldine,

se schimbă fluturii-n papion.
De la Reine Claude este renglota,

iar de la unul ce bria

în arta ce ne-ncântă glota,

e savarina lui Brillat… [Savarin]

din Parma vine parmezanul,

iar maioneza din Mahón,

din pan di Spagnia, pandișpanul

ce schimbă fluturii-n papion.
Maiandrosul e un meandru

ce curge-n marea ce le fu

mormânt lui Hero și Leandru;

bistroul vine, însă, NU

din bîstro, – cum nici Godefroi IV

Buillon nu vine din bulion,

bulion ce-i un papionolatru

ce schimbă fluturii-n papion.
Ne vine polca din Polonia,

mazurca din Mazuria,

o avem, la fel cum, din Colonia,

odicolonul; din Bordeaux

vine bordoul copt în via

franceză, – dacă ai ghinion,

din Franția, vine și sfrenția

ce schimbă fluturii-n papion.
Ne dă Majorca majolică,

iar Isabella, izabel

(culoarea alb-jegos, adică),

pubela vine din Poubelle,

din Limousin e limuzina,

Sânzienele-s din Sânt Iion, –

textilă-i, mai ales, uzina

ce schimbă fluturii-n papion.
Închinare

asta-i Balada cea mai nouă

a baionetei din Bayonne, –

ce n-are-alt sens decât că, nouă,

ne schimbă fluturii-n papion.