E rău sau e bun? Sau liderul depinde de noi (1)


Prophecies Cartoons and Comics - funny pictures from CartoonStock
Ați participat vreodată la un concurs “Recunoașteți interpretul?” Eu da. Involuntar! Ni s-au pus cîteva clipuri și trebuia să recunoaștem cine predică. Și dă-i cu unul și cu altul, mari somități în predicarea onlain. Dar în același timp somități ce făcuseră profeții hazardate, de-a dreptul elucubrante sau se certaseră definitiv (probabil…) cu superiorii, fiind acuzați de diferite miș-maș-uri. De cea mai bună calitate într-una dintre variantele sex, money and power.
Dar cei ce participau la acest concurs impus nu le cunoșteau sau nu voiau să le cunoască trecutul, derapajele, ambițiile. Deci problema pe care vreau să o identific este aceea a unui personaj care se manifestă public, dar dă dovadă (la un anumit moment dat) de un caracter dubios. Pe de o parte personajul este de apreciat pentru prestațiile publice, pe de altă parte este de criticat (cel puțin) pentru derapaje în materie de predicare, dar mai ales în ceea ce privește caracterul său.
Nu am ambiția unei expuneri exhaustive, ci vreau să prezint doar cîteva puncte de vedere care (mă) îndeamnă la gîndire, cercetare și de ce nu, la o critică constructivă din partea dumneavoastră. Nici nu vreau să over-simplific demersul afirmînd că o dată ce evident, au greșit și s-au ascuns, sunt un fel de recidiviști și mint la prezentul continuu și nu mai merită să discutăm despre așa ceva.
Știu, ștacheta, standardul este Scriptura. Și de cele mai multe ori, atunci cînd afirm că cutare mare predicator a dat-o-n bară, mi se servesc exemple de oameni care-au dat-o-n bară în Israel și au fost iertați. Mi se mai amintesc acei oameni cu caracter dubios ce au fost folosiți de Dumnezeu pentru a învăța poporul ceva bun. De exemplu, Balaam, marele preot ce prorocea pentru ce avea să moară Cristos și alte cîteva personaje, cum sunt împărații binevoitori cu Israelu, adică Darius și Nebucadnețar.
Ei da, istoria confirmată de Scriptura este de apreciat. Ce ne facem însă cu Scriptura neconfirmată de istorie? Bineînțeles că o credem. Că de aia avem credință.
Deci revenind la oile noastre cu probleme sau mai bine zis la berbecii noștri, cum îi apreciem, judecăm și de ce?
Să nu uităm cîteva precedente sau antecedente. În NT doar Onisim, Dima și păcătosul din Corint par că se califică la reprimiri sau re-acceptări în comunitate/lucrare. Acuzații? Dima de dragoste de lume, corinteanul de dragoste cveasi-incestuoasă și Onisim încălcase condamnarea sau probațiunea și evadase (cine știe ce-o fi înțeles el din libertatea creștină…). Dar Iuda a rămas spînzurat, Anania și Safira morți definitiv, Irod cel-mîncat-de-viermi îngropat. (Adică pierduți, fără putința pocăinței de care facem atîta caz.) La fel a fost îngropat și Ștefan, dar cu un alt statut.
Cu toate că ni se spune să iertăm, cu toate că ni se spune că unii au ambiții-n biserică ce depășesc nu numai bunul simț, exclușii sunt devianți de tot soiul. Ambiția e bună că poți deveni episcop, cu unele condiții. Dar pînă la urmă tot noi, nu Dumnezeu in persoană,am inventat dispensa… Pentru că Isus n-a avut biserică. Pentru că Isus n-a fost căsătorit. Pentru că Isus n-a avut copii. Și pentru că Isus n-a fost doar om… Et caetera…
În acest context trebuie sa amintesc că de multe ori uităm sau nu vrem să știm tampoanele date de unii sau alții, de mine și/sau de tine, din varii motive. Dar motivul cel mai des invocat este că… predică bine. Sau că „uite ce biserică are…” Sau în cazul documentat al istoriei baptiștilor din România, meid in Bunaciu senior, „uite ce construcție de biserică a tras”…
Să nu uităm că de cele mai multe ori liderii marcanți în istoria creștinismului n-au fost exemple în ceea ce privește caracterul, ci ambiția, intransigența, ochelarii de cal prin care vedeau doar într-o direcție (nu de fiecare dată cea mai bună). Nu uităm și nu uitați că astfel de conduceri se justificau cu principiul sfînt (chiar așa…) al teocrației. Care principiu se confunda cu persoana liderului. Liderul era locțiitorul lui Dumnezeu pe Pămînt. Rezulta că fiecare lider (de acest fel) este un papă. Foarte puțini sunt papă-lapte…
Și ne întrebăm, pe bună dreptate – unii dintre noi – dacă cumva exista vreo legătură între  caracterul unui om și slujirea sa în comunitate. Ei, aici Scriptura este clară în ceea ce privește episcopul, dar în același timp a lăsat și exemplul lui Saul ce a fost ales de sus, cine știe din ce motive, ca apoi să o ia razna, a lui David, mare chilăr și amorez de ocazie și a lui Solomon, mare iubăreț și amator de soacre de cele mai variate religii mai mult sau mai puțin locale. Că așa era obiceiul…
De ce spun că sunt exemple? Pentru că sunt imitate prin biserici. Există alegeri “de sus” în care majorității ce votează pe ‘unsul Domnului’, cel mai potrivit pentru slujbă. Există alegeri – tot de sus – dar neconfirmate “de jos” ani și ani, ca în cazul lui David. Și există alegeri ca în cazul lui Solomon, ce cu toate că a încălcat principii majore ale relației cu Dumnezeu, a rămas împărat. Ciudat, nu?
Deci ce vom face? Vom face ce vrea majoritatea, c-așa este-n Biserică. Și vom continua să fim/fiu un spin în coastă, caracterizat ca veșnic nemulțumit, cîrcotaș, frustrat, gigi-contra. E greu de luptat cu majoritatea. Mai ales dacă acestei majorități îi lipsește discernămîntul deosebirii duhurilor și cel al deosebirii stimulentelor (indiferent de ce natură) ce duc spre obiective derizorii definite ca „voia Domnului.”
De exemplu într-o mică biserică comitetul a chemat să predice un anumit frate (făra vreo pregătire teologică), cu dare de mînă. Duminica dimineața a fost întîmpinat bine de toată biserica, el fiind uimit cum de a fost chemat cînd doi absolvenți de teologie erau ingnorați. Se simțea în plus. Apoi a mai fost chemat un străin de țara noastră. Care erau dedesubturile? Simplu. Comitetului îi ardea de investiții în construcții și teologii locali nu făceau față acestui capitol „spiritual”. Deci preferințele liderului colectiv de data aceasta (ca să mă exprim plastic) nu s-au regăsit tocmai pe principii cunoscute, ci au avut în vedere alte obiective. Chiar dacă frații respectivi, locali si de aiurea, aveau ceva de spus/predicat.
Apoi știm cu toții ce scandaluri, relativ recente, au bîntuit lumea noastră evanghelică. Nu am cunoștință ca vreun lider să se fi retras la ‘mănăstire’. Nu. Îi afli ne internet, îi afli printre invitați. Ba chiar si-au deschis buticul personal. Și interesant, țin lecții care de care mai variate. Ba dincolo de asta, nici cei ce lansează neobosiți perspective profetice nu-și pierd credibilitatea. Doar cei obiectivi, cei ce nu sunt de acord cu practici deloc oneste a acestor tip de predicatori cu hang sunt reduși la tăcere de masa admiratorilor prinși în plasă.
Dumnezeu se poate folosi și de cei încriminați. Mda. Dumnezeu s-a folosit pînă și de măgărița lui Balaam, așa că nu știu pînă la urmă ce rol au astfel de personaje. Lideri de opinie, enterteinări, șou meni sau escroci nedovediți, pînă la urmă evident, Dumnezeu face ce vrea. Doar că nouă ne-a lăsat niște principii de moralitate, cinste, adevăr.
Și cum dragostea le bate pe toate, nu știu ce fel de dragoste este aceea de a te auto-amăgi, de a ascunde sub preș gunoiul, pe principiul ‘noi nu spălăm rufele murdare-n public, așa că fratele n-a păcătuit cu nimic…’
Păi eu sunt de alt principiu, total nebiblic. Cel al ieșirii silențioase din scenă. Nu cel al lichidării cu surdina montată la armă, ci cel al conștientizării individului și al retragerii diplomate și definitive. Ca să protejăm victima/victimele. În cazul nostru Biserica, dar nu numai…
Și nu, nu sunt de acord că trebuie lăsat la judecata Domnului, cîndva la sfîntu-așteaptă. Ci acum, dar discret, ca să poată fii recuperat. De ce nu sunt de acord cu principiul ‘spune-l bisericii’? Pentru că de atîtea ori s-a abuzat de acest principiu sau a fost aplicat mecanic, în sensul că o dată spus nu s-a mai făcut nimic. Decît excluderea. Sau nu s-a mai recuperat nimic. Decît sfințenia (relativă a) bisericii. Nu s-a folosit un ‘silecer’, s-a tras cu tunul. Definitiv. Și nimeni sau aproape nimeni nu a mai iertat. Chiar dacă în principiu, toti l-am iertat. A fost o condamnare definitivă. Probabil – „că mai mult ca sigur”, cîndva, undeva, ar trebui să existe undeva o instanță de apel…
Rămînem, din păcate sau din fericire, tot la dilema “ce facem cu liderul ce a greșit”. Ca să închidem cercul. Cum Evangheliile nu vin cu un absolut, adică Iuda a fost cînd inclus cînd exclus de la cină, presupun, nu decretez, că rămîne totuși să judecăm cu înțelepciune. Pentru că atunci cînd asculți una dintre părți nu poți fi obiectiv. Cum nici eu nu sunt.
Aștept cealaltă parte… Totuși poate urma Q & A.