Subiectiv vs obiectiv…


Religia noastră este subiectivă. Dacă Dumnezeu nu accepta subiectivismul nostru o sfîrșeam (din nou) ca la potop…

Dumnezeu nu s-ar fi întrupat dacă nu ne accepta așa cum eram și cum suntem acum. Adică subiectivi.

Creștinismul nu este un set de legi obiective, ci mai degrabă un set de trăiri în relație, armonie, nu în duplicare mecanică.

Deși scopul lui este mîntuirea, nu clonarea spirituală, nu putem spune că nu este marcat de subiectivism.

Iertarea este subiectivă.

Acceptarea păcătosului la fel.

Ca urmare, oricum ar fi definită mîntuirea în creștinism, de oricine, oricind, oriunde, ea rămîne un record absolut de subiectivitate, mai ales prin polul harului. Poate și cel al minunilor…

Obiectivitatea va veni în ultimă instanță la judecată…

De Alexandru Nădăban Publicat în 2020

Bățoșenia noastră cea de toate zilele…


 
A fi bățos cam toată lumea trecută de o anumită vîrstă știe ce este. Caragiale spune că ”Vedem… un cap afumat de sfînt bizantin, care șade bățos între două coloane.” Și spre surprinderea mea de român neaoș este “bățoșie”, nu bățoșenie… Parcă bățoșenie sună mai bine, că sună mai rău. Adică mai aproape de adevăr.
 
Pandemia asta pe gătatelea, dac-ar fi să mă iau după anumite guri mai rele sau mai bune, ne-a arătat cum stăm cu bățoșenia. Cine sunt bățoșii de serviciu, cine a rămas bățos conservativ și cine bățos mai ne-bățos. Sau cine a înțeles că trebuie să se dez-bățoșeze…
 
Ar fi interesant un clasament, dar cel mai ilustrativ este clasamentul rezultat din reacția vizual-auditivă. Pe primul loc, la egalitate de puncte și de dezbățoșare sunt două filmulețe cu discuțiile președintelui de cult aflat în buncăr. Mai că aș striga zig hail, dar nu-mi dă voie legea… Autorul/autorii, ex-aequo (pentru ne-latiniști, se citește ex ecvo…) au ocupat locul întîi. Nu redau filmulețele, vă las cu satisfacția descoperirii.
 
Pe locul întîi în clasamentul bățoșeniei se află tot la egalitate de puncte, deci tot ex-aequo (și se citește tot așa cum am menționat mai sus) se află conducerea cultului baptist și a celui penticostal. Pe tema cinei de Paște. Același subiect, aceeași bățoșenie. Costum (închis la culoare), cravată, pantofi negri, șosete asortate, postură bipedă, țapănă, la amvon. Constipație maximă.
 
Între cei de pe locul întîi din primul și din ultimul clasament, ne înscriem noi, ceilalți. Mai relaxați, mai fără cravată, mai dezinhibați, mai fără amvoane, mai așezați pe vreun fotel, mai c-o floricică la rever și un zîmbet pe undeva… Mai dezbățoșăți. Cei care nu ne rugăm “Bățoșenia noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…”
 
Și nu ne întrebăm de ce bățoșiile noastre sunt din ce în ce mai goale. Poate pentru că am dus bățoșenia la extrem. Pentru că l-am făcut pe Dumnezeu prea bățos. Mult prea bățos. Un fel de cel mai bățos dintre pămînteni… ce șade-n ceruri și rîde…
 
Ce comunicăm? Cui comunicăm? Sau mai bine zis: comunicăm? Suntem setați să transmitem un mesaj neascultat. Unui public neinteresat. Bifăm o activitate. Pentru că suntem ascultători. De cine, de ce? Dacă Dumnezeu era așa de bățos precum îl reprezentăm nu ne alegea pe noi să-l reprezentăm. Dacă Dumnezeu era așa bățos nu mergea la nunți. Ba nici nu bea vin. Ba nici n-ar fi mîncat ce mîncăm noi. Nici nu s-ar fi îmbrăcat ca noi. N-ar fi vorbit ca noi și nici nu ne-ar fi băgat în seamă. Pentru că noi nu suntem ca el. Sau ea… Bățoșilor!
 
Cum mi-a venit ideea asta cu bățoșenia? Simplu. Am văzut și ascultat niște muzică. Am văzut cum cîntărețul/cîntăreții acompaniați de o orchestră interpretau niște [piese ce transmiteau ceva publicului, făcîndu-l să reacționeze, adică să cînte. Mii de oameni cîntînd. Mii de oameni reverberînd aceleași emoții transmise de text, muzică, interpretare.
 
Oare nu asta ar fi trebuit să transmitem în această pandemie? Sau pînă la pandemie? Un “comunicator” angajat, un transmițător 100% cu mesajul reîntorcîndu-se amplificat la mesager. Cînd mesajul este înțeles, trăit (într-un anumit fel) și exteriorizat. Comunicare totală. Bucurie manifestă. Fericire. Chiar și dacă de scurtă durată. Dar reușită. Pentru care publicul plătește în cele mai multe dintre cazuri o droaie de bani.
 
Cine știe, poate dacă s-ar plăti un bilet la intrare bățoșiilor ar dispare bățoșeniile pentru că de, s-a plătit un preț… Dar nu tot noi susținem că Cineva a plătit un preț? Ca să fim noi bățoși? Sau că el a fost bățos, n-a vrut să ne rămînă dator? Nu era cazul…
 
Dar cu noi cum rămîne, ce căutăm în buncăre? De ce rămînem în buncăre? Pentru că ne simțim în siguranță? Sau pentru că nu se simțim în siguranță? Iată c-a venit pandemia. Cel mai bun “buncăr”. Legal. Izoletar. Am ajuns în biserica bățoșeniei noastre: Biserica Izoleta.
 
Dar se duce și pandemia asta… O să se ducă bățoșenia odată cu pandemia sau se revine la normal?