Lenea, bat-o vina!

Lenea, bat-o vina!

În mod normal aș fi început cu “Venea omoară pe Siret”, ca să vă atenționez, dar cred că sar peste introducere. O să vedeți mai încolo de ce…

Lumea noastră, a bisericoșilor, este bîntuită, la propriu, și la figurat de mai multe dihănii. Aș fi spus cu chip angelic, dar aș greși. Vedeți că angelic este cu minus în față. Ba cîteodată cînd mă uit la chipurile deloc angelice ale predicatorilor îmi fac cruce cu limba și deschid Biblia încetișor, uitîndu-mă-mprejur ca nu cumva să mă miroase cineva. Nu voi să fac opoziție monșer!

Despre ce aiurez în rîndurile de față, în loc să-mi văd de pandemia-mi pe gătatelea? Și auto-suspandarea liniștită? Păi despre vinile obiective și imaginare care mă mistuie pe dinăuntru. Și mai ales cele ce mă străbat ca un fior de circa 70000 de volți ce ies din vocea și degetul predicatorului ce ne întreabă cu un glas tunător, cam ca cel auzit de popor pe cînd Moise zăbovea pe Munte: Tu ai dat slavă Domnului???

După care înșiră circa cinci mii șapte sute patru zeci și opt de chestii, lucruri, activități pe care nu le-am făcut în ultima săptămînă. Bașca opt mii patru sute cinzeci și nouă de alte chestii murdare vecine cu crima de lezmaiestate, trădarea de țară, dezertarea la inamic și furtul bijuteriilor coroanei britanice, toate în pielea goală – ce mi-au trecut prin cap în ultimele 24 de ore…

Apoi, cu un zîmbet larg, cu o voce caldă, cu un bodilanguigi cufundat în acceptare datorită brațelor deschise într-o îmbrățișare maternă totală, ce-mi declanșează porția zilnică de endorfine, îmi spune: “Gizăz lăvs yu!

Ei, cît am așteptat eu momentul ăsta! Poponeața-mi nu-și mai găsea loc pe scaunul tapițat. Șireturile-mi șopteau ceva despre destinul lui Iuda, hainele-mi băgau de vină că erau fabricate dintr-un amestec ce nu era coșer și mațele-mi chiorăiau datorită mîncării de porc interzise încă dinainte de potop… Ei, nu vă speriați, n-am luat-o razna: e doar o licență poetică. Maleficilor! Cu plus înainte…

Deci după ce mi-a servit o porție de scrofăială numărul unu bis de la locul sfînt, predicatorul mă acceptă. Cu o condiție: 1. să… 2. să… 3. să… și să nu mai fac! Și așa mai departe.

Dar eu n-am cum să nu mai fac. Era să scriu o prostie, dar m-am abținut! Eu sunt om. Nu OM. Doar om. Și evident el nu este. Adică om. Nici ohm… El este OM. El este etalonul. Standardul. Chiar dacă nu este păstrat la Sèvres la 21 de grade Celsius. Dar la fel ca cel din Sèvres, este de neatins. Cu toate că este uns. Și el este canalul. Da. El este canalul prin care comunică. Și se comunică.

De aia eu nu mai merg cu Biblie la biserică. Am impresia c-a mea-i eretică. Nu de alta, dar nu scrie-n ea majoritatea chestiilor care mi se predică. Majoritatea chestiilor care mi se cer. Și minoritatea chestiilor care mi se impută. Vorba-vine…

Întreba un oarecare domn într-o predică ne net dac-am dansat. Io recunosc, dansul e un chin, o tortură. Un tip de penitență, o autoflagelare. Pentru mine. Pentru cine mă vede un chin. Pentru cine mă dansează o dezamăgire. Cel puțin…

Și am zis da. Ca la ofițerul stării civile. De bună-voie și nesilit de nimeni. Da numai cu soția. Domnul de față-și închipuia că păcatul cel mare e c-am dansat… Eu cred că păcatul cel mare este că ne aduce barza… Sau bărzoiu. Depinde de sexul copilului. Mă întreb pe el cine l-a adus? Pesemne cucul…

De ce astfel de gălăgioși cu efă mică-și permit să spună o samă de bazaconii cu atîta aplomb de la amvoane, microfoane? Pentru ne-a furat lenea. Nu lenea ne-cititului, că citim des și mult. Ci lenea ne-gîndirii. Lenea ne-folosirii creierului cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De aia ni se dă discurs și literatură.

Ca să nu studiem sursa primară, Scriptura. De aia ni se dau cărți ce ne explică tot. Ca să nu mai punem întrebări. Mai ales întrebări incomode. De aia ni se dă Scriptura trecută prin mașina-de-tocat-a-liderului-unic. Și de aia nu ni se dau metode (atenție, nu Metoda) de studiere a Scripturii.

Pentru c-am putea ajunge la alte concluzii. Pentru ne-ar putea călăuzi în alte direcții decît cele înspre care suntem direcționați. Pentru a nu avea alte păreri. Ce, ne credem mai deștepți? Ce, ne credem mai speciali? Și iată cum ajungem din nou, datorită lenii noastre, să avem cler. Să avem categorii de creștini diferențiați nu prin daruri sau talent, ci prin statut. “Las’ frate că suntem egali.” Da, dar unii-s mai egali ca alții. Ontologic.

Să nu ne mirăm că ni se spune c-am ajuns să citim Scriptura cum s-aude: “Venea omoară pe Siret…”