I-responsabilitatea. Un alt Caracal!


Era o vreme cînd exista un responsabil de magazin. Cel ce era șeful, cel ce era tras la răspundere pentru magazinul respectiv. El răspundea de bunul mers al magazinului. Dacă erai nemulțumit de ceva chemai responsabilul. Care-l certa pe cel responsabil de mai știu eu ce boacănă.

Dar cam așa era peste tot. Nu te puteai face că plouă. Sau cu alte cuvinte că nu ești răspunzător, responsabil de ceva. Erai întrebat, anchetat dacă era cazul și suportai rigorile. De cele mai multe ori ale legii, dacă nu ale comitetului, colectivului, instituției sau familiei. Nu se sfîrșea prea bine dacă nu aveai grijă. Ba se sfîrșea chiar foarte rău. Ca urmare nu aveai încotro. Nu mergea cu n-am știut, n-am aflat, n-am crezut, nu mă privește.

De aceea chestia asta cu responsabilitatea a devenit soră cu bunul simț. Le cam aveai pe amîndouă. Lucru destul de rar în ziua de azi. Că tot veni vorba, ieri am fost șocat să citesc o știre: un-barbat-condamnat-pentru-5-crime-a-stropit-cu-benzina-o-tanara-de-17-ani-si-i-a-dat-foc.

M-a luat cu frig. Păi cine a făcut legea aia ca după cinci crime cineva să fie eliberat pentru bună purtare? Și cine a pus-o în aplicare? Ce judecată poate fi aia? Ce judecători au putut fi ăia?

Tentativa de viol înregistrată la poliție după care ea este incendiată cu 80% arsuri pe suprafața corpului. Sigur moare.

Și dintr-o altă știre în care aflu că tînăra și-a sunat tatăl să-l întrebe dacă să se vadă sau nu cu criminalul eliberat că ăla vrea să o vadă, aflu că tatăl era la curent. Ba ăsta fusese primit în familie. Păi ești tată și fiica ta te întreabă ce să facă? Cu un monstru? ce i-ai spus?

Tu ce-o să faci acum? Or fi de vină ăia ce i-au dat drumul, dar tu trebuia să-i spui NU!

Sau avem un alt caz Caracal?

Cine-i responsabil de această nouă și îngrozitoare crimă? Să dăm vina pe i-responsabilitate nu rezolvă nimic.

O știre de ultimă oră o arată pe doamna procuror general al României zîmbind sub titlul: Cazul fetei incendiate. Procurorul general cere verificarea celor care s-au ocupat de plângerea pentru viol și agresiune.

Deci acvum aflăm că a fost viol. Că poliția nu a investigat și că dacă în lume BLM și oamenii sunt tulburați pînă la a trece la fapte la noi nimeni din aparatul de stat n-a mișcat un deget pentru o viață albă. WLdoesnotM. Adică viața unei femei tinere în România este mai puțin prețioasă decît cea a unui criminal. Fata va muri. Cine este vinovat?

Criminalul este acum apărat de avocat, polițiști și de statul de drept. Păcat că fata violată și incendiată nu a beneficiat de aceleași drepturi!!! Cu toate că a recurs la calea legală.

 

Între teorie și practică sau „Despre ucenicie și alte lucruri uitate”…


O discuție pe care aș numi-o rară, dar benefică, s-a materializat vineri seara între Laviniu Gabor, Teofil Stanciu, Lucian Bălănescu și Dănuț Mănăstireanu. Rară datorită subiectului abordat și benefică datorită adevărurilor (uneori dureroase) exprimate. Discuția poate fi urmărită pe https://www.facebook.com/platforma.decenu.eu/videos/573008766956513/?v=573008766956513

N-am găsit-o pe situl decenu.eu dar asta nu înseamnă neapărat că nu e acolo. O găsește domnul inspector Clouseau.

Dacă sunteți curioși o să aflați cine sunt cei patru, nu o să-i prezint. Dacă nu sunteți, bănuiesc că veți fi. Oricum, din perspectiva mea, contează mai degrabă discuția în sine, nu personajele angajate în discuție.

În esență, orice discuție despre ucenicie (și derivatele ei) presupune un dram de cunoștință în domeniu. Dacă nu te interesează așa ceva, regret, dar mai bine fă altceva. E mai bine să faci ceva benefic decît să pierzi două ore și jumătate chinuindu-te. Căci despre asta este vorba în ucenicie. Un chin al facerii.

Un chin a lui Cristos care după trei ani și jumătate de investiții se vede trădat, torturat și în cele din urmă trimis la moarte. Un chin accentuat tocmai de cei în care și-a investit viața. Dar și un chin al cărui dureri asemănătoare cu cele ale nașterii aprinde o bucurie întreită: a celui care intră în Împărăție, a celui/celei ce l-a/a îndrumat(-o) pe acesta/aceasta și a Cerului însuși.

Din această perspectivă mi se pare o lipsă, ce bănuiesc că va fi curînd depășită, absența unei femei în panel. Îmi scapă logica care a stat la baza alcătuirii panelului, dar logica statisticii spune că în biserică proporția femei/bărbați este undeva la 60-40%. Ca urmare… La o simplă și minimă critică de început. Oricum subiectul diversității este abordat de cvartet în final.

N-are rost să trec în revistă întreaga discuție. Ea există, informația, după cum știm nu-și pierde valoarea, fiind multiplicabilă la infinit. Deci, dați clic pe adresa de mai-sus.

Aș sublinia cîteva puncte ce mi-au atras atenția în mod special:

1. problema autorității,

2. disponibilitatea,

3. dialogul/comunicarea.

4. pericole, fantome și cadavre…

Probabil că fiecare dintre primele trei puncte ar merita să fie tratate într-o discuție suplimentară și ca urmare mă opresc la ultimul punct pe care l-am denumit atipic pericole, fantome și cadavre. Să vină Clouseau!

Cvartetul a expus cîteva dintre pericolele ucenicizării, fără să fie specific în atenționare „Atenție, vorbim despre pericole!” Dar, dacă cineva ar vrea să sistematizeze discuția fără doar și poate ar evidenția o astfel de temă. Și aici mă gîndesc la acea pomenită șablonare după chipul și asemănarea maestrului, la clonare, la brenduire sau pur și simplu la prozelitism. Lipsa esenței în toate acestea, dar în același timp ușurința cu care aceste pericole se insinuează ca un fals succes cu beneficii imediate nu lasă nici o îndoială cu privire la periculozitatea întreprinderilor de acest gen. Multe ar fi de adăugat, dincolo de discuția în sine, dar în principal aici este vorba de pericolele de a deturna ucenicia, de a o anula din interior, nu despre pericolele de a face ucenicie sau pericolul de a fi ucenicizat. Cu totul altceva. Nu există nici un pericol atunci cînd ești ucenicul unui maestru că-l urmează conștient pe Cristos și doar pe Cristos. La fel cum nu este nici un pericol pentru cel ce ucenicește, dacă îl urmează pe Cristos și doar pe Cristos.

Fantomele, zombii, morții vii ce ne pot bîntui în cazul uceniciei sunt, cred eu, succesele și insuccesele din trecut ce ne-au marcat dar au murit. Adică, mai concret, ceva/cineva din istoria noastră, ce ne-a marcat definitiv, dar care nu mai face parte din prezent, dar încă ne conduce și ne limitează gîndirea și practica la acel ceva/cineva. Din această cauză vedem ucenicia doar într-o anumită versiune, cîndva de succes sau care a avut succes cu mine. Vorbea Dănuț de slaba calitate a ucenicilor cînd pentru unii era mai importantă/important eficiența/numărul.

Apoi era vorba la un moment dat de scăderea calității liderilor. Evident că la scăderea calității ucenicilor era de prevăzut o scădere a calității liderilor. Aș adăuga și alunecarea, pomenită de cvartet, spre clericalism – o alunecare prezentă la mai puțin de 100 de ani de la Reformă și pomenită ca pericol de Philipp Jacob Spener – și toate consecințele ce au rezultat de aici. Dar ele ne bîntuie, pentru că au o putere ce ne depășește: putereaa sistemului.

În fine, inspectorul Clouseau a dat și de cadavre. Probabil că domnul inspector ar fi trebuit să se întrebe mai întîi de ce, cînd (meni fani feisis!) și unde au fost uitate aceste lucruri. Dar să nu uităm că domnul inspector este un tip teribil de serios (nu ca noi în acest domeniu pe care l-am abordat) și în același timp, jalnic, ineficient, penibil, dar cinstit și ascultător față de lege. Și aici aș menționa că domnul inspector a găsit cîteva cadavre ale falsei ucenicii. Probabil că ar fi mai grav (poate chiar este) dacă aceste cadavre de branduri se vor concretiza într-un întreg cimitir, i.e. cel al bisericilor moarte. Pe care chiar și Apocalipsa le numește totuși biserici, dar moarte. Știu, o contradicție în termeni, un paradox.

Mie mi se pare că este vorba despre o falsă ucenicie/ucenicizare. O metodă, o practică diabolică pentru că se ascunde sub masca intenției bune, a definiției asumate de termenul în sine. Dacă este ucenicie e OK. Dacă este garantat succesul de număr, de apeal, de organizare și de socializare sau de orice altceva sub denumirea generică de ucenicizare, substituirea s-a produs. Prin ce este eficient falsul? Prin asemănare. Ce-i lipsește? Esența. Riscul. Prețul. Nu banii.

La un moment dat am asistat la o lansare de succes a grupurilor într-o mare biserică după zile și nopți de căutări ale liderilor într-un ritriit. Și am zis AMIN! Fiasco total. Înregimentarea, organizarea, profesionalizarea, nu înseamnă ucenicizare. (Pentru că în cele din urmă se limitează la control. În multe cazuri la unul absolut.) Cum nu înseamnă nici conformarea mecanică la un model. Grupul ucenicilor lui Cristos a dat rateuri cu el acolo, trăind miracolele. Modelul în sine nu aduce transformări într-o biserică, într-un caracter, într-o viață. Modelul generează mai nimic și nu garantează nimic. Biserica nu garantează nimic, după cum nici metoda și nici obiectivele nu garantează nimic. Mai ales dacă toate astea sunt listate în fișa postului. Sau în sivi.

O viață autentică în urmarea lui Cristos ar putea fi doar începutul. Parafrazîndu-l pe unul dintre huliții zilei de prin străinătățuri, aș zicea că luptînd cu inamicul (Ce poate fi identificat. Corect?) pe străzi, în școli, în universități, la locurile noastre de muncă, în case sau biserici, nu vom ceda în fața pericolelor, fantomelor sau/și cadavrelor. Garanția succesului în Cristos? Devenind maestru să rămîi în același timp și ucenicul lui.

Cred că discuția a meritat timpul acordat, se poate diversifica și se poate amplifica. Și cine știe, poate va duce la schimbare: în definitiv ucenicii se fac, nu se nasc!

PS Numărul mare de accesări a discuției pe net mai poate fi explicat datorită lungimii discuției. Eu am accesat-o de cel puțin zece ori.