No așe!

Nu am apucat să-mi dau seama cînd m-am născut. Și m-au botezat. Dacă știam… Cum tata era musulman, era s-o pățesc. Între timp mama a trecut la iudaism și iar mi-a făcut-o. A durut! După un timp nu mai știam dacă sunt băiat sau fetiță. Am cerut un CI neutru. O să mă decid mai încolo. Citeam multe cărți, așa că aș fi vrut să fiu prieten pe viață cu Baloo. Am cerut un CI de animal și mi-au băgat undeva și un cip. Bine cu nu m-am declarat oaie sau vacă că îmi puneam cercei… Discriminare!

Am trecut și de faza asta. Plictisitor. Cînd zburam cu avionul călătoream numai în cala cu animale. Nu aveam acces în unele locuri, mai ales la zoo. La circ era altceva. Ce să vorbesc de cinema!

Cu timpul mi-au dat hormonii. În afară de vulturul bărbos sau zăgan n-am văzut alt animal cu barbă, așa c-am zis să-mi fac o operație de schimbare de sex. Din animal în animală. A fost greu pentru că nu toate clinicile mai experimentau pe animale. Cele mai multe se mulțumeau cu oameni. Dar m-am realizat. Acum sunt o ea. Nu mai suport să lase cineva ridicat capacul de la toaletă. Ce jignire! Dar din nou am probleme la aeroporturi. Mă iau ăia la întrebări de parc-aș avea bomba atomică în sutien! Nesuferiții!

Nu știu de ce, în ultimul timp, cînd zbor cu avionul sau văd un film la cinema mi se face mai cald cînd văd anumite scene… Cred că trebuie să mă cumințesc. Mă mărit. Chiar am dat de-un tip, dar e cam bisericos.

No așe, no!

Banii sau viața? Sau Banii și viața?

Banii sau viața este somația clasică a tîlharilor.  Echivalentul ei se regăsește în pilda împăratului. El răsplătește inconștienții și pedepsește conștienții. Împăratul a fost flămînd, însetat, străin, gol, bolnav și la închisoare. Ciudat împărat, nu?

Realitate identică pentru toți participanții la acțiunile de binefacere. Cu surprize. Cine nu l-a văzut așa (adică: flămînd, însetat, străin, gol, bolnav și la închisoare), dar a avut grijă de cei ce aveau aceleași nevoi (secrete) ca ale acestui împărat (hrană, apă, haine, companie), a fost răsplătit. Hmmm…

Împăratul a dat o lege, un anunț, o circulară, o enciclică sau o sobornicească cu cerințele? NU. Dar fiind cu toții în aceiași împărăție, se pare că da.

Împăratul a dat vreo interdicție de genul să nu-mi faceți mie? Sau să nu faceți asta și cineva a călcat legea? Nu. Exact pe dos. Împăratul a zis faceți bine celor ce n-au parte de bine.

Cei ce au fost foarte atenți să-i ducă și să-i facă împăratului (și numai lui) tot ce era de dus și făcut, și-au pierdut în final viața. Nu se spune nimic de farisei, de CPEx sau de Consiliul bisericesc. Da chiar nu se spune nimic?

Amîndouă grupurile de aleși (atenție calviniști și necalviniști, aici e vorba de 2/două, alegeri; sau predestinări?), unii pentru răsplata pozitivă, alții pentru cea negativă, au fost conștienți de cerințe. Amîndouă grupurile le-au îndeplinit. Împăratul face diferențierea și ia ca un afront personal ceea ce au făcut caprele. Caprele se scuză că nu l-au văzut niciodată nenorocit și lipsit. Explicația vine din gura împăratului. Nu le-ați făcut lor, nu mi-ați făcut mie.

Ordinea e un pic inversată. Mai întîi sentința. Nu este anunțată, dar deducem că despărțirea odată efectuată nimic nu se mai schimbă. Hotărîrea a fost luată. În mod normal răsplata celor ce nu visau la răsplată ar fi trebuit să vină ultima. Pentru cititorul actual este o surpriză de proporții.

Apoi vine dialogul cu condamnarea. Apoi condamnarea definitivă cu enunțarea sentinței. Aici e o altă surpriză. Cum, noi care am făcut planuri de management, am căutat investitori, ne-am dat peste cap, nu te-am văzut? Noi te-am văzut, noi am acționat, noi am făcut. Caprele nu spun că n-au făcut, ci că totdeauna i-au făcut împăratului. Era un program. Era o viziune. Era o implicare. Era ceva premeditat. Adică planificat. La zi. Conform graficului. Cu estimări, cu procente, așa cum vrea banca…

De fapt, în inconștient rămîn cu somația împăratului: Banii sau viața?

Nici nu știu dacă pune în balanță că a face ceva este mai important ca a da bani.

Cu toate că aș vedea mai multe elemente pozitive în a face nu în a da bani. Dar cred că rămîne somația: Banii sau viața!

Prieteni şi duşmani

Dacă încercăm o trecere în revistă a subiectului ,,prieteni” în literatura română vom constata o sărăcie lucie. Periplu prin manualele trecute şi prezente nu ne oferă o schimbare pozitivă. O fi de vină ministerul, autorii de manuale sau pur şi simplu marii şi micii noştri scriitori? O fi de vină poporul român ancorat în destinul implacabil al țăranului mioritic, al meșterului gata să-și termine biserica cu jertfa soaței decît să își protejeze familia sau a aceluiași cioban lichidat de tovarășii săi și răzbunat cu tăișul baltagului? Nu îl mai punem la socoteală pe Toma Alimoș a cărui măruntaie se varsă în goana calului. E clar că Marea nu era prietenul său dată fiind diferența de clasă socială și ocupația Tomei…

În Răscoala, Ion, Pădurea spînzuraților, Moromeții, Șatra, Frații Jderi, ca și în atîtea poezii de dragoste, patriotice sau despre natură, nu ne împiedicăm de mari prietenii. Cu mici excepții dramaturgii noștri nu ne-au fixat în memoria colectivă vreun personaj pe care să-l purtăm cu noi din copilărie la senectute ca un etalon al prietenului ideal. Cu fabulele situația e și mai clară: ele semnalează falșii prieteni, dușmanii prefăcuți și nasurile prea sus cocoțate pentru a-și face prieteni.

Un evaziv Pierre Vaillant după care Anton Lupan gonește o viață întreagă lasă să se întrevadă doar amiciția existentă într-un echipaj gata să înfrunte primejdiile, la fel ca și zbaterea Cireșarilor la o vîrstă mai fragedă. Amiciţia dintre Eminescu și Creangă nu ne lasă să privim prea adînc într-o relaţie sporadică ce seamănă mai mult cu vizite de lucru decît de o prietenie marcată de sacrificii, lepădare de sine şi acţiuni comune. Ca urmare, pe primul loc în clasamentul literaturii universale se situează Cei trei muschetari ai lui Alexandre Dumas.

Francezi, catolici, regalişti, justiţiari, dar nu în extremis, deviza celor patru străbate nu numai cugetul românului, ci rezonează, cu mici excepţii, pe toate meridianele. Toți pentru unul, unul pentru toți, premerge (cel putin în desfășurarea acțiunii romanului) Libertate, egalitate, fraternitate. Mai limitată, dar mai personală, deviza muschetarilor a prins mai bine și a rezonat dincolo de clauza socială. Prietenii și dușmanii au resimțit-o. Nu se poate spune însă că cea de-a doua deviză n-a fost influentă. Din contră. A divizat prietenii, familii, popoare.

Cu toate acestea, care ar fi soluția, sau de unde ar trebui să începem pentru a planta sămînţa prieteniei? Cît de devreme ar trebui ea plantată şi care ar fi procesul prin care prietenia ar dăinui? Sau cu alte cuvinte, cum să îţi faci prieteni şi să-i păstrezi?

Pentru epoca actuală o întrebare complementară ar fi Sunt prietenii virtuali nişte prieteni adevăraţi?

În paralel sau mai bine în antiteză cu prietenii se află duşmanii. Plecăm de la premiza că nu toţi ce nu ne sunt prieteni ne sunt neapărat şi duşmani. În caz contrar ne-ar fi aproape imposibil să ne facem noi prieteni.

În această direcţie literatura română excelează: turcii, tătarii, ruşii, austriecii, ungurii, bulgarii, mongolii, nemţii, polonezii, grecii, nemeşii, mercenarii lui Basta au fost definiţi ca şi duşmani tradiţionali. Dar să nu disperăm şi să ne dăm cu stîngu-n dreptul: nu ducem lipsă de boieri autohtoni, domni,  şi patroni, lideri politici de dreapta sau de stînga catalogați ca scursorile neamului.

Din direcția bisericii ne vin semnale mixate: s-ar găsi niscaiva prieteni, dar aici ascultarea, lepădarea de sine, smerirea sunt impuse de sus în jos așa că se așterne atmosfera potrivită pentru zîmbete mierose, vorbe aprobatoare, gînduri suprimate de dragul nestresării mai-marilor. Ei ți-s cei mai buni prieteni de care ai nevoie. Dacă ți-ai face prieteni nu riști ca aceștia sa te vîndă tocmai lor. Și așa prieteniile eclesiale de genul Cornilescu-Popescu se sting în fașă. Dispar de parcă n-ar fi existat. Rămîn doar ponseurile despre Ionatan și David, cele ale înțeleptului Eclesiast și ale proverbialului Solomon. Să mori de ciuda, nu alta!

La una dintre ceremoniile de absolvire de la Universitatea Emanuel din Oradea unul dintre invitații academici, dar neteologici o introduse în ecuația absolvirii pe studenta lui Dante, Beatrice. Mare prietenie, respect și neînțelegere pentru sexul opus în catedrala mîntuirii baptiștilor. Adică ăsta a fost efectul: schimbam fel de fel de priviri de genul masculin și feminin, cînd cu mine, cînd audiența. Deci, teren minat. Foarte minat! Mine de tot felul. Prietenie doar de gen. Ca la regulament. Altfel te trezeai cu dușmanii care ascultă și pîrăsc. Adică fac ce știu ei să facă mai bine.

În sport nu mă pronunț cum este cu prietenii și dușmanii, e destul să deschid televizorul. În armată nici atît, că am făcut-o acum 45 de ani și era cu informare la ofițerul CI. Sau la altul…

La locul de muncă era mai ușor, dar nu totdeauna. Nici în familie nu ne simțeam prea bine.

Care ar fi principiile universale ale prieteniei? Dar ale dușmăniei? Și ce facem mai departe?

A primi sau a nu primi, that is the question

Totdeauna am fost de principiul că Biserica care este altceva decît statul, nu ar trebui să primească bani de la stat. Politicienii noştri fac o greşeală gravă cînd consideră că Biserica este o instituţie a statului. Bănuiesc de unde provine această greşeală şi care este intenţia atunci cînd se proclamă că Biserica este o instituţie a statului.

Într-un articol din Christianity Today se poate citi o scurtă analiză a disputei baptiştilor referitor la fondurile primite de la stat. De exemplu, Bunaciu spune că  „While larger churches may have several Western partners who can support their efforts, many of the small churches do not have such friends and would accept support from local authorities.”

Întrebarea mea este de ce trebuie ca bisericile baptiste mari să aibă astfel de prieteni care să le dea bani tot timpul? Este o practică ce se regăseşte în Noul Testament sau în Statut? Să nu se înţeleagă greşit, nu am nimic împotriva ajutorării bisericii în caz de nevoie, dar de multe ori ajutorul financiar venit din vest se opreşte la sponsorizarea pastorilor sau la sponsorizarea construcţiei clădirii adunării sau a unei anexe a acesteia. Și pe termen lung la sponsorizarea școlii.

Oare liderii acelor biserici mari, dacă tot sunt mari, nu pot să se descurce  cu banii proveniţi de la proprii enoriaşi? Dacă le trebuie mai mulţi nu cumva biserica cade în capcana banului, face proiecte care vor depinde totdeauna de ajutorul din vest şi acele proiecte sunt  artificiale făcute de dragul banilor? Unde este izvorul evanaghelic ce stă la baza bisericii?

Și revin la spusele unui mare partizan al folosirii banilor pentru scopurile bisericii: Paul Negruț. Reverendul frate baptist, fost președinte al cultului timp de două mandate (Mamă, cîți bani erau pe vremea domniei sale!), rector cu mandate fără număr și evident pastor pînă la ultima suflare.

Refusing funds would not doom churches but may scuttle certain projects, said Negrut. „Just follow the future development of those churches that have accepted money to see which is doing better in witness, integrity, and impact. Western Europe speaks volumes.”

Eu aș spune că și aprovizionarea cu bani din partea sponsorilor spics volium. Aș da doar două exemple. Pe cînd făceam parte din personalul didactic al UEO un decedat frate mă trăgea de limbă promițîndu-mi un post în instituția sa bucureșteană. Interesant, nu?

Al doilea exemplu despre banii veniți de la un autor american ce a sponsorizat tipărirea ideilor sale la Oradea, să mai afle și poporul român cum stau lucrurile. La vremea respectivă cam 30000 de verzișori. Ce conteză banii dacă ni se dau. Bine că nu ni se iau!

Și închei cu memorabila scenă din biroul rectorului care, la acea vreme, tetatet cu un prieten, profesor, pastor, afacerist, afirma profetic: Cînd un proiect este de la Dumnezeu totdeauna se găsesc bani pentru a-l pune-n aplicare!

Se știe cît de adevărată este această afirmație. Pînă și Iuda a primit ceva bani pentru proiectul său. Mă tot întreb dacă același personaj mai crede în prorocia sa sau are impresia că acum Satana și-a băgat coada înbîrligată prin Oradea. Meic iu sink…

De ce de la o vreme nu prea se găsesc bani pentru proiectele din România?

Haosul și credința

Se spune că la început a fost un haos total. Gigantic, aproape fără limite. Iar apoi s-a făcut ordine. Mă îndoiesc, dar asta nu înseamnă că n-am credință. O explicație logică ar fi că Dumnezeul care a creat totul n-a creat un haos ca mai apoi să pună totul în ordine ca un prea ocupat locatar al unui univers intrat în criză de timp. Bănuiesc că de la început a fost ordine. Atît cît se poate. În rest să își stoarcă creierii materialiștii cu apariția și frămîntările materiei. Tot n-au ce face…

Dar am observat de-a lungul scurtei mele vieți că haosul poate fi ordonat de un principiu superior. În cazul meu, credința. În cazul altora, treaba lor! Și mă întrebam  dacă el funcționează și în prezent. Adică ordonarea informațiilor în funcție de un principiu, sau de o logică aparte.

De exemplu la Michael Benson, ce a scris o carte despre societățile secrete, criteriul fiind cît de secretă a fost sau este o organizație. Pentru el Vaticanul este o astfel de organizație secretă. Dacă ar fi consultat arhivele Vaticanului și-ar fi dat seama că nu este așa. Mi se pare ciudat că Benson nu include în dicționarul său de organizații secrete niciunul dintre partidele existente sau mai ales dintre cele trecute.

Mă gîndesc la carbonarii, la socialiști, anarhiști, bolșevici, comuniști și alții ca ei. Principiul, dacă pot spune așa, pe care-l pune în funcție pentru a scrie acest anemic dicționar este cel al selectivității. M. Benson alege doar ce-i convine. Cuvîntul de ordine este secret. Doar că un cercetător mai atent vede că de fapt, dicționarul său este organizat în jurul unui alt principiu: haosul.

Același lucru se poate face în teologie. Alegi un principiu și îți organizezi teologia sau demonstrezi că cineva și-a organizat teologia conform acestui principiu. Doar că în domeniul academic, atunci cînd vrei să dovedești ceva, nimeni nu te ia în serios dacă nu respecți cîteva reguli, printre care cele de formă. Ele demonstrează că lucrarea ta este serioasă, ține cont de ce au descoperit alții în domeniu și datele tale nu se bazează pe ficțiune, interpretările tale nu sunt păreri, ci ceva obiectiv. Academia pleacă de la credință pentru a ajunge la obiectiv, dar nu abandonează credința, ci o întărește.

Acum cîțiva ani un oarecare român american s-a năpustit asupra unui subiect demonstrînd ceva. Să fiu sincer, nici nu mai țin minte ce. L-am luat la pieptănat conform principiilor academice de formă. Scrierea nu le întrunea. Era o varză, nici măcar murată! Dar unii cu credință mai mare i-au luat apărarea afirmînd că de fapt eu n-am adus nici un argument împotriva ideilor sale, ci doar i-am criticat forma. Așa că n-am dreptate. Evident, mai ales dacă îmi pui în cîrcă că sunt liberal, apostat și imoral.

Dar spre deosebire de mine, un alt român, acum tot american, a scris cîteva cărți, o teză de doctorat organizînd haosul personal în jurul unei idei. Pe aceleași principii. Nimeni n-are nici o problemă cu el. Nici cu ea. O fi haosul organizat în jurul credinței sau invers? Ciudat cum pica muștele-n plasa credinței haotice.

Mai simplu, mai complicat sau…?

Sezonul taifunurilor continuă. Taifun la Nagasaki? Nu. Taifun în viața mea. Dar ce este taifunul? Este un ciclon tropical din regiunile estice ale Asiei, în timpul schimbării direcției musonilor. Oarecum previzibil deci.

Cum ar suna mai simplu viața mea? Să iau totul de-a gata. Asta e viața. Nu pot să fac nimic, trebuie să cred, să accept, să fiu pozitiv, să nu mă bag unde nu-mi fierbe  oala, să stau la locul meu. Să fac ce mi se spune, să nu contest, să nu judec, să ciocu mic, să mă scol cînd sună ceasul, să beau ceaiul și să bat fierul cît e cald, să-mi văd de treabă, Să nu deranjez și să nu uit să fac asta și aia, că asta-i datoria mea. Cam asta-mi spun ei.

Ce-mi trece mie prin cap? Să-mi complic viața. Să cercetez. Să contest. Să pus sub semnul întrebării. Să văd dacă mai există o alternativă. Să-mi folosesc materia cenușie. Să am îndoieli. Să cer o a doua opinie. Să mă orientez după busola, nu după turmă (sau liderul de turmă…), după ce am luat busola de la reparat. Să am curajul să spun nu. Sau da. Să nu fiu un iesmen. Să-mi complic viața pentru că e viața mea. Cam asta spun eu.

Ce simplu ar fi să fie simplă viața. Și ce anost! Mai bine un taifun periculos, decît o viață infect(at)ă de platitudini.

 

.

Ce e urât? Ceva ce nu e frumos. Dar ce e frumos?

Se spune că gusturile nu se discută. Indiscutabil! Cu toate astea există ceva ce se numește estetică.

Dacă vrei să faci un cadou de obicei cumperi ceva frumos. Dacă îți cumperi ceva în casă vrei tot ceva frumos. Dacă tot dai bani. Pînă și mașina dacă nu arată bine nu prea contează ce are sub capotă. La fel stau lucrurile și cu mîncarea. Dacă miroase bine, dacă arată bine, îți vine ceea ce se numește pofta de mîncare. Idem la filme, cărți, muzică, peisaj, sport și sex. Ceva ce te încîntă, te și motivează.

În contrast cu astea toate, vine urâtul: când vezi cadavre, miroase pestilențial, când formele n-au nici o noimă și când nu înțelegi nimic din muzică, din ceea ce vezi, auzi, miroși și guști, ți se pare abject sau cel puțin deplasat, spui că e urât, întorci capul și dacă nu vomiți spui cel puțin în gînd: pfui!

Cei care au gusturi mai ciudate sunt considerați excentrici sau cel puțin originali. Ca Dali cu furnicarul pe care îl plimba prin Paris. Sau ca operele sale de artă. Și poate lansezi o modă. Dar acum s-au înmulțit excentricii. Nu mai e normal să fii normal. E mult mai interesant să nu fii.

Normalitatea înfățișării omenești diferă de la o cultură la alta. În Europa nu folosim inele ca să ni se lungească gâtul, nici chinezoaicele nu își mai strâng laba piciorului să fie cât mai mică. Nici nu ne vopsim pielea ca să arate mai albă sau mai puțin albă. Eventual ne bronzăm. Chiar și artificial.

Pușcăriașii erau tunși zero, așa că nimeni nu risca să se facă de pomină cu asemenea tunsoare non-conformistă. S-ar fi făcut haz de tine și te-ai fi simțit prost. Dar moda s-a schimbat. Tonsura Kojac e acum banală.

Muzica nu mai e ce a fost: acum cântă toți bâlbâiții, sîsîiții, pelticii și afonii. Computerul face restul. Nu mai repetăm, ajustăm din butoane și facem play-back. Aș vrea să văd o orchestră simfonică făcând asta.

Frumosul a devenit în mare parte monopolul celor cu bani, dar există și mulți oameni ce au bani, dar n-au gust. Mai trebuie să dau exemple?

În fine piața sau banul a decis ce e frumos. Interesant criteriu. Totuși parcă e mai bine decât cu un dictator obsedat de stilul arhitectonic al tinereții tale. Vezi casa poporului lui, că a mea nu e.

Comuniștii și naziștii au reușit să pună în aplicare arta mobilizatoare, morala și estetica proprie. Noroc că s-a terminat cu ea. Încă o generație și am ieșit. Dar ce am pus în loc?

Multe frumuseți de aiurea: Michi Maus în loc de Șoricelul Chiț, Tom și Jerry în loc de Motanul încălțat, Supermen în loc de Făt-frumos din lacrimă și Alien în loc de Zmeul Zmeilor. Frumuseți și urîciuni străine în locul celor autohtone. Să continui: mecuri în loc de chiftele, hot dogi în loc de cârnați, chili în loc de ardei iute și așa mai departe.

Concluzia? După ce frumosul străin a câștigat în fața frumosului autohton, pînă și urîtul străin cîștigă teren în fața urîtului național.

Cu o singură excepți: cea a politicienilor și a guvernanților, fie ei bărbați sau femei. Ce-i al nostru nu ni-l poate lua nimeni, nu că nu am vrea să scăpăm de ei! De pildă Gigi Becalli. A fost parlamentar european. Credeam că vom scăpa de el. Aș! Bine că nu-și face televiziune proprie, dar cine știe, poate  l-ar ignora celelalte posturi…

Viitorul a început ieri: reconfigurarea bisericii?

În urmă cu ceva timp am dat peste un autor ce explica transformarea monarhiei în vremea lui Ludovic XIV. De la nucleul dur al cavalerilor în armură ce dictau în lupte prin forță și angajament fizic, la cel al prezenței în jurul regelui în palat, la Versailles, gata să ducă la îndeplinire ordinele regelui, dar și dezbrăcarea de armură în schimbul dansului, manierelor și conspirațiilor totdeauna prin cuvinte, gesturi, eleganță. Curtea s-a schimbat. Nu mai mirosea a cai asudați, ci a parfumuri. Armurile au fost înlocuite cu mătase, catifea și dantelă. Scutul și sabia de două mîini cu spada sau floreta și pumnalul. Glasul sonor și răgușit cu vorba meșteșugită, șlefuită, gata să domine prin răsuciri și zorzoane mințile mai slabe.

Rezultatul a fost dictat de rege. Regele ce devenise Regele Soare. Și Franța deveni centrul Europei.

O schimbare asemănătoare presupuneam că se întîmplase și în biserică. De la micile întruniri în case la marile adunări ce trebuiau dominate de o persoană cu autoritate n-a fost decît un pas dictat nu de doctrină, tradiție sau revelație. Organizarea, extinderea și aglomerarea au impus schimbări ce trebuiau făcute cu toate că nu existau percepte creștine în acest sens.

Ca urmare, liderul ajustat la condițiile vremii este acela ce vorbea clar, nu se pierdea în fața unei mulțimi, se îmbraca corect. El nu altul conducea pentru că nu poate fi imitat, contestat sau depășit în prestație. Dovada umblării cu Duhul nu mai era necesară pentru că el făcea dovada prezenței de spirit în felul cum se exterioriza. Prin stăpînire de sine el insufla stabilitate, atît individului, cît și congregației. Ca urmare era ascultat, urmat și respectat. Cine putea contesta că inspirația sa nu provenea de sus? Doar unul mai bun ca el. Unul cel puțin tot așa de bun ca el însă nu există decît în comunitatea vecină aflată la o oarecare distanță. Era episcopul. El încapsula garanția legăturii cu Isus Cristos. El era singurul ce putea confirma ortodoxia învățăturii după revelația divină originală.

Dacă în cazul lui Ludovic XIV transformarea a venit prin conformarea la puterea absolută a monarhului și la organizarea Curții, prin prezența cît mai apropiată de tron, în cazul bisericii și a episcopului (denumit de unii episcop monarhic) transformarea s-a petrecut ca o reacție deși legitimă, ruptă de esența creștinismului ce implica întîi de toate primatul caracterului, iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu. Cu complicațiile de rigoare.

Curînd creștinismul a fost legalizat și modelul organizatoric s-a solidificat, istoria e cunoscută.

Ei revenind în prezent, cu gîndul la viitor, ce se poate detecta în vreme de pandemie? O criză a conducerii? O criză a caracterelor? O criză de sistem? O revoluție ce mocnește? Sau aceeași mult vehiculată, de la Reformă încoace, revenire la origini?

Pandemia ne-a demonstrat, o dată-n plus, dacă mai era nevoie, că bisericile mari pot intra în criză, dar pot și supraviețui. Că programele, programările și investițiile în cele ecleziale pot fi suspendate sine die. Că mersul LA biserică nu este obligatoriu. Cine vrea să se vadă într-o biserică de 1000 de oameni cu cei 980 pe care nu prea-i cunoaște? Ce importanță mai are închinarea cu sau fără trupă de excitare spirituală cînd acum contează altceva? Ce importanță mai are duminica în vremea interdicției de circulație, asociere și în lipsa unui program de lucru de 8 ore? Cele trei luni de inutilitate a construcțiilor ecleziale vor fi cumva luate în seamă în viitor? Pînă unde și cum funcționează autoritatea? Ar sau nu trebui reconsiderate sacramentele? Dar relațiile între confesiuni?

Adică în esență, ce se va întîmpla de la pandemia asta încolo, privind cu un ochi la autoritățile statului, cu altul la cele ecleziale și cu al treilea la Apocalipsă? Ce este important și ce nu? Ce înseamnă a trăi? Care este diferența dintre viață și moarte? Și cît de universale sunt răspunsurile pe care biserica ar trebui să le dea într-o refigurare ce nu ține de doctrină, tradiție sau revelație. Sau ține? Viitorul a început… ieri.

Floyd George: another view