O cheie baptistă într-un lacăt ortodox (1): asistența socială


Social Concern Training Course by Axis-V Creatives ...

Iosif Țon scria și spunea prin anii 90 că pentru poporul român cea mai bună și adevărată credință ar fi cea baptistă. Probabil că ar fi spus și scris la fel dacă domnia sa ar fi fost catolic, anglican sau charismatic. Pentru că de obicei credem sau cel puțin avem impresia că cea mai bună credință este cea personală. Cert este că după 30 de ani de liber arbitru religios, România nu este mai baptistă decît era. Poate un pic mai catolică. Greco-catolică. N-a existat un exod din biserica ortodoxă. Sau din oricare alta spre biserica baptistă.

M-am întrebat de ce previziunea, ca să nu-i spun prorocia, schimbării n-a funcționat? Să fi intervenit forțele malefice atît de des invocate în cazul unui eșec? Să se fi schimbat opțiunea/alegerea poporului? Sau pur și simplu, se aplică zicala clasică: Dumnezeu a hotărît că poporul român nu este pregătit încă?

Poate săgeata a fost trasă la întîmplare fără să nimerească ținta, poate s-a intrat în cetate cale de numai o zi în loc de trei, poate toți prorocii proroceau de bine și tocmai eu m-am găsit să mă pun de-a curmezișul și să nu văd realitatea celestă ascunsă după perdeaua cu același nume ce fusese despicată-n două cîndva?

Cine știe? Cert este că lacătului ortodox, religia majorității, i se proiectase o cheie baptistă. Clasic.

Și dincolo de o logică misionară a la Țon, n-ar trebui să faci ceva ca din circa 130000 de membri între 1989 și 2002 să se ajungă la circa 9800000, depășind cu peste 50% numărul ortodocșilor români? Eu aș spune că da, ar fi trebuit să se facă ceva. Și nu s-a făcut? Ba da.

S-a făcut o universitate baptistă. Apoi încă una. S-au făcut licee baptiste. S-au făcut grădinițe baptiste. S-au scris cărți baptiste. S-au deschis noi biserici baptiste. S-au ținut conferințe, congrese, concerte și evenimente cu caracter misionar sau cultural. Impact? Fără!

Pentru că procentul nu s-a schimbat. Baptiștii nu au depășit nici măcar 1% din populația României. Cu toate eforturile de organizare. Cu toate investițiile străine sau autohtone. Cu toată dezvoltarea pe orizontală sau verticală. Și atunci care ar fi cauzele lipsei tradiționalei treziri spirituale? De ce poporul român nu a devenit, nu devine și nici nu dă semne că ar vrea cîndva să devină baptist?

Ceva nu se face bine? Ceva nu se înțelege? Ceva nu se percepe corect? Care-ar fi explicația? Să fie o explicație sociologică? Teologică? Sau psihologică?

Pentru început ar trebui să vedem ce oferă baptismul în România ca să merite să faci o schimbare radicală.

Un exemplu mi se pare mie edificator. Cel ce privește contradicția interioară a sistemului baptist și se materializează în domeniul asistenței sociale. Există două facultăți baptiste de asistență socială în România. Mentalitatea interioară este una tipică românească și baptistă: avem grijă de cei cu probleme. Dar de ce în principiu, o direcție de stînga, adică îngrijirea sau atenția îndreptată spre cei cu probleme (de handicap, dizabilități, victimelor abuzurilor) rămîne limitată la o mentalitate de dreapta, care susține de obicei mărirea pedepselor corecționale în detrimentul prevenirii, informării, recuperării persoanelor ce iau contact sau se angajează în vreun fenomen infracțional?

Adică, concret, de ce nu se trece de la îngrijirea clasică și meritorie a israelitului căzut între tîlhari, la recuperarea tîlharilor sau nu se gîndește cineva, printre atîtea capete luminate, la cum să ce s-ar putea face ca viitorii infractori să nu ajungă să încalce legea? Doar n-o să spunem că așa ceva ar fi imposibil.

O angajare în această direcție ar putea constitui o schimbare majoră a viziunii bisericii, și o bună reclamă rezultată din practica bisericii nu din dogma ei. Respectabilitatea de fațadă vs notorietate & credibilitate. Biserica baptistă, la fel ca multe alte instituții, nu poate risca să-și piardă respectabilitatea? Care este modelul? Parcă aș risca o răstignire acoperită de rușine în vederea unei învieri cu efecte mîntuitoare. Cine riscă? Pentru că dacă nu riști, nu cîștigi.

Zicala unuia dintre liderii baptiști autohtoni încă în viață, dar transformat la rîndu-i în tradiționalul mastodont antedeluvian (ante-revoluție 1989) ce-i întruchipa pe liderii baptiști legaliști și colaboratori cu Securitatea, pași mici, viață lungă” confirmă marșul spre niciunde a instituției pe care a condus-o și a bisericii pe care o păstorește. Viață lungă putea avea și Isus. Dar n-ar fi produs o schimbare demnă de un exod mîntuitor și transformator măcar ca Moise. Dar și Moise a riscat. Din nou: cine riscă?

Vizuină și viziune între literal și literar (2): cum rămîne cu liderul?


Din cînd în cînd, dacă am bani și chef și dacă n-am timp să stau în Cărturești cât să citesc o carte, două, mai cumpăr câte-o carte. De obicei de la animalul ăla mare. Adică de la elefant. Pe asta am cumpărat-o pentru c-am citit alta despre depresie sau demonul amiezii. Sistematică. Autorul îl căutați și-l răstigniți conform prejudecăților personale. Eu n-am putut să fac așa ceva.

Acum îi citesc o altă producție. Are 74 de pagini de bibliografie și 670 de trimiteri. După zece ani de cercetare. Mi se face un pic de rușine cu cele 16 pagini de bibliografie a tezei mele, dar l-am depășit la trimiteri cu 711 de note de subsol. Evident nu și la anii de scris sau la complexitatea subiectului. El scrie despre minorități. Am trecut de fiu, surd, pitici, sindromul Down, autism, copii-minune și viol. Urmează delict. Și altele. Nu mai e nevoie să spun că este o carte ce te îngrozește. Cel puțin pe mine m-a îngrozit. De ce fac oamenii oamenilor. Și despre consecințe. Suferință. Suferință. Suferință.

Pe când citeam m-am decis să-mi rezolv câteva din problemele ce trenau într-un mood vecin cu amocul amiezii, așa că am dat câteva telefoane. Am vorbit cu câțiva oameni. Oameni ce, ca și mine, fac parte din anumite minorități. Unul dintre interlocutori însă mi-a atras atenția în mod special. M-a întrebat ceva ce m-am întrebat și eu fără să găsesc un răspuns personal: De ce îi judecăm pe ai noștri lideri care fac rele mai drastic decât pe criminalii (în sens general de călcători de lege/legi) pe lângă care trecem în fiecare zi și pe care nu-i cunoaștem personal, nu ne sunt apropiați? De ce suntem atît de lipsiți de milă față de cei ce știm că ne înșală, ne mint, dar în același timp ne spun în văzul tuturor că Dumnezeu este dragoste și ne conduc în închinare, în organizația minoritară din care facem sau făceam parte?

Fisa trebuia să-mi pice mai devreme. Mie mi-a picat mai târziu, în dimineața asta, citind finalul capitolului despre viol. Faceți dumneavoastră legătura.

Citeam despre viol și despre condamnarea crimelor crimelor împotriva umanității și torturii de către Curtea Penală Internațională, în speță de către Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda. Era vorba de un primar ce încurajase polițiștii să violeze femeile tutsi. Hiba era că Tribunalul condamna intenția genocidală, adică acțiunea în masă, nu violul în masă. Adică se avea în vedere pădurea, nu fiecare copac ce compunea pădurea. „Pentru femeile violate care rămân însărcinate în urma violului, decelerarea motivației este irelevantă; pentru copii este lipsită de sens. Bărbații victime ale torturii sunt priviți de societatea proprie ca niște eroi, spune Janet Benshoof. Femeile victime ale torturii sunt considerate prostituate care și-au dezonorat familiile. În Irak jumătate din femeile care au declarat că au fost violate în anul care a urmat invaziei americane au fost ucise de propriile familii.1

Și noi facem dreptate în același fel, substituindu-ne lui Dumnezeu. Liderul mârșav va fi iertat cândva. Probabil. Nu e treaba noastră. Dar el este lichidat (doar la modul figurat) în același fel cum sunt lichidate (la modul real) femeile ce au fost victime ale violului. Problema ce ne scapă și ne creează o falsă legitimitate peste care nu putem trece este că el este lider într-o poziție de autoritate, spre deosebire de femeile ce au fost abuzate și altcineva își exercita puterea asupra lor. Ne așteptam la altceva de la el.

Societatea din care făceau parte femeile a așteptat altceva de la ele. Mai degrabă să moară decât să se lase violate de dușman. Sau după aceea să-și omoare copilul ce era zămislit în urma contactului ilegal cu dușmanul. De aceea le-a condamnat și le-a ucis sau cel puțin le-a ostracizat.

Și liderul nostru este supus unui viol. Al păcatului. Și de aici pornește o altă logică cu care suntem obișnuiți. Ea ne determină mila sau intransigența. Pe cei dinafară îi judecăm cu milă, pentru că nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.

Facem uz de versetul ce zice că celor ce au păcătuit cu știință le este cu neputință… Pe când celor ce au păcătuit cu știință, dar nu l-au cunoscut pe Dumnezeu le este cu putință să fie iertați pentru că nu mai răstignesc a doua oară pe Isus Cristos. Hmmm…

O fi de vină liderul? Este, pentru că ar trebui să fie model. Pentru că predică apă și bea vin. Pentru că conduce, că a fost ales, pentru că se așteaptă și de cele mai multe ori chiar și el pretinde că este cel mai bun și mai informat dintre noi.

Dar oare nu suntem și noi tot așa în sinea noastră de destul de multe ori? Ba da. Și atunci care este diferența? Cu criminalul pasager pe lângă care trecem nu avem o relație. Pe când cu liderul nostru, liderul meu, avem. Pentru noi este o trădare, poate la fel ca și cea a femeii violate într-un sens, cu toate că pentru Dumnezeu este un alt David și o altă Batșebă.

Pentru noi este nevoia de dreptate absolută pusă-n practică în fața noastră în timp real. Și ca urmare aceleași așteptări clare în dimensiunea alb-negru, fără putință de gri pătat sau uniform. Dreptatea unui Dumnezeu care-și începe epopeea cu pedepsirea păcatului prin alungarea omului din Eden este mai bine imprimată decât cea din final, a iertării după moartea chinuitoare pe o cruce și totala abandonare. Învierea nu pare să fie la îndemâna tuturor. Cel puțin nu la modul cum gândim și acționăm în prezent.

Aceasta poate fi și explicația (cel puțin una dintre ele) a suspiciunii celor din afara bisericilor noastre cu privire la atractivitatea unei astfel de minorități religioase. Pe de o parte avem lideri ce sunt certați cu dreptatea și sunt imuni la efectele ei asemenea unui papă. Pe de altă parte suntem intransigenți judecând totul prin prisma dreptății absolute ale lui Dumnezeu. Pur și simplu ne punem în locul său.

Care-ar fi atunci soluția? Cineva ar trebui să ne coboare cu picioarele pe pământ. Cineva ar putea fi și Andrew Solomon cu cartea sa. Nu ne este de ajuns Scriptura? Ba da. Ba nu. Da, pentru că ne deșteaptă. Nu, pentru că ne face intransigenți. Și farisei. La fel ca liderii noștri. Pentru că și noi trăim într-o lume păcătoasă. Din această perspectivă Andrew Solomon chiar pare un samaritean…

1Andrew Solomon, Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității, 512 Humanitas.