Vizuină și viziune între literal și literar (2): cum rămîne cu liderul?


Din cînd în cînd, dacă am bani și chef și dacă n-am timp să stau în Cărturești cât să citesc o carte, două, mai cumpăr câte-o carte. De obicei de la animalul ăla mare. Adică de la elefant. Pe asta am cumpărat-o pentru c-am citit alta despre depresie sau demonul amiezii. Sistematică. Autorul îl căutați și-l răstigniți conform prejudecăților personale. Eu n-am putut să fac așa ceva.

Acum îi citesc o altă producție. Are 74 de pagini de bibliografie și 670 de trimiteri. După zece ani de cercetare. Mi se face un pic de rușine cu cele 16 pagini de bibliografie a tezei mele, dar l-am depășit la trimiteri cu 711 de note de subsol. Evident nu și la anii de scris sau la complexitatea subiectului. El scrie despre minorități. Am trecut de fiu, surd, pitici, sindromul Down, autism, copii-minune și viol. Urmează delict. Și altele. Nu mai e nevoie să spun că este o carte ce te îngrozește. Cel puțin pe mine m-a îngrozit. De ce fac oamenii oamenilor. Și despre consecințe. Suferință. Suferință. Suferință.

Pe când citeam m-am decis să-mi rezolv câteva din problemele ce trenau într-un mood vecin cu amocul amiezii, așa că am dat câteva telefoane. Am vorbit cu câțiva oameni. Oameni ce, ca și mine, fac parte din anumite minorități. Unul dintre interlocutori însă mi-a atras atenția în mod special. M-a întrebat ceva ce m-am întrebat și eu fără să găsesc un răspuns personal: De ce îi judecăm pe ai noștri lideri care fac rele mai drastic decât pe criminalii (în sens general de călcători de lege/legi) pe lângă care trecem în fiecare zi și pe care nu-i cunoaștem personal, nu ne sunt apropiați? De ce suntem atît de lipsiți de milă față de cei ce știm că ne înșală, ne mint, dar în același timp ne spun în văzul tuturor că Dumnezeu este dragoste și ne conduc în închinare, în organizația minoritară din care facem sau făceam parte?

Fisa trebuia să-mi pice mai devreme. Mie mi-a picat mai târziu, în dimineața asta, citind finalul capitolului despre viol. Faceți dumneavoastră legătura.

Citeam despre viol și despre condamnarea crimelor crimelor împotriva umanității și torturii de către Curtea Penală Internațională, în speță de către Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda. Era vorba de un primar ce încurajase polițiștii să violeze femeile tutsi. Hiba era că Tribunalul condamna intenția genocidală, adică acțiunea în masă, nu violul în masă. Adică se avea în vedere pădurea, nu fiecare copac ce compunea pădurea. „Pentru femeile violate care rămân însărcinate în urma violului, decelerarea motivației este irelevantă; pentru copii este lipsită de sens. Bărbații victime ale torturii sunt priviți de societatea proprie ca niște eroi, spune Janet Benshoof. Femeile victime ale torturii sunt considerate prostituate care și-au dezonorat familiile. În Irak jumătate din femeile care au declarat că au fost violate în anul care a urmat invaziei americane au fost ucise de propriile familii.1

Și noi facem dreptate în același fel, substituindu-ne lui Dumnezeu. Liderul mârșav va fi iertat cândva. Probabil. Nu e treaba noastră. Dar el este lichidat (doar la modul figurat) în același fel cum sunt lichidate (la modul real) femeile ce au fost victime ale violului. Problema ce ne scapă și ne creează o falsă legitimitate peste care nu putem trece este că el este lider într-o poziție de autoritate, spre deosebire de femeile ce au fost abuzate și altcineva își exercita puterea asupra lor. Ne așteptam la altceva de la el.

Societatea din care făceau parte femeile a așteptat altceva de la ele. Mai degrabă să moară decât să se lase violate de dușman. Sau după aceea să-și omoare copilul ce era zămislit în urma contactului ilegal cu dușmanul. De aceea le-a condamnat și le-a ucis sau cel puțin le-a ostracizat.

Și liderul nostru este supus unui viol. Al păcatului. Și de aici pornește o altă logică cu care suntem obișnuiți. Ea ne determină mila sau intransigența. Pe cei dinafară îi judecăm cu milă, pentru că nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.

Facem uz de versetul ce zice că celor ce au păcătuit cu știință le este cu neputință… Pe când celor ce au păcătuit cu știință, dar nu l-au cunoscut pe Dumnezeu le este cu putință să fie iertați pentru că nu mai răstignesc a doua oară pe Isus Cristos. Hmmm…

O fi de vină liderul? Este, pentru că ar trebui să fie model. Pentru că predică apă și bea vin. Pentru că conduce, că a fost ales, pentru că se așteaptă și de cele mai multe ori chiar și el pretinde că este cel mai bun și mai informat dintre noi.

Dar oare nu suntem și noi tot așa în sinea noastră de destul de multe ori? Ba da. Și atunci care este diferența? Cu criminalul pasager pe lângă care trecem nu avem o relație. Pe când cu liderul nostru, liderul meu, avem. Pentru noi este o trădare, poate la fel ca și cea a femeii violate într-un sens, cu toate că pentru Dumnezeu este un alt David și o altă Batșebă.

Pentru noi este nevoia de dreptate absolută pusă-n practică în fața noastră în timp real. Și ca urmare aceleași așteptări clare în dimensiunea alb-negru, fără putință de gri pătat sau uniform. Dreptatea unui Dumnezeu care-și începe epopeea cu pedepsirea păcatului prin alungarea omului din Eden este mai bine imprimată decât cea din final, a iertării după moartea chinuitoare pe o cruce și totala abandonare. Învierea nu pare să fie la îndemâna tuturor. Cel puțin nu la modul cum gândim și acționăm în prezent.

Aceasta poate fi și explicația (cel puțin una dintre ele) a suspiciunii celor din afara bisericilor noastre cu privire la atractivitatea unei astfel de minorități religioase. Pe de o parte avem lideri ce sunt certați cu dreptatea și sunt imuni la efectele ei asemenea unui papă. Pe de altă parte suntem intransigenți judecând totul prin prisma dreptății absolute ale lui Dumnezeu. Pur și simplu ne punem în locul său.

Care-ar fi atunci soluția? Cineva ar trebui să ne coboare cu picioarele pe pământ. Cineva ar putea fi și Andrew Solomon cu cartea sa. Nu ne este de ajuns Scriptura? Ba da. Ba nu. Da, pentru că ne deșteaptă. Nu, pentru că ne face intransigenți. Și farisei. La fel ca liderii noștri. Pentru că și noi trăim într-o lume păcătoasă. Din această perspectivă Andrew Solomon chiar pare un samaritean…

1Andrew Solomon, Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității, 512 Humanitas.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s