Cine vine la biserică?


Pin on sexy

În principiu toată lumea poate să meargă la biserică. Sau la Biserică. Evident nu toată lumea merge la biserică. E la fel de adevărat că unii sunt biserica. Și tot la fel de adevărat este că alții sunt prizonieri ai bisericii. Din diverse motive.

Și dacă vezi ce și cum se întîmplă unele lucruri îți pui legitim întrebarea de ce te întîlnești în biserică cu cineva ce n-are ce căuta acolo. Și te întrebi cine sau ce este biserica. Adunarea sfinților merge? Care sfinți? Sfinți că sunt văzuți de sus în jos așa? Sau cei care dau impresia că sunt sfinți atunci cînd sunt priviți de jos în sus? Că uneori suntem complexați că ei se uită la noi de sus.

Dacă biserica este doar adunarea celor sfinți, atunci avem o problemă. Nu numai cu neghina. Dacă vreți o comparație pe înțelesul tuturor, ce ar fi dacă biserica ar fi numai adunarea celor blonzi cu ochi albaștri? Dacă măsura sfințeniei ar fi cît de blonzi și de albaștri suntem. Și restul să plece. Nu să moară. Dar afară din biserică tot noi spunem că este moarte. Deci cei ce nu sunt cu noi sunt morți. Cel puțin în păcat. Sau păcate.

La blonzii cu ochi albaștri avem cîteva probleme. Una este că de obicei blonzimea se transformă în șatenime, apoi, invariabil în cărunțime. Așa că dacă zicem că biserica este adunarea blonzilor, după un timp trebuie să-i eliminăm (într-un fel sau altul) pe cei ce și-au pierdut blonzimea și pe cei cărora anii i-au încărunțit. Sau să punem o condiție: vopsirea părului. Doar că unii ne-blonzi vor uita să se vopsească la timp și li se va vedea caracterul ne-blond. Alte complicații. Le vom da avertisment sau îi batem cu patruzeci de lovituri fără una?

Cu ochii vom fi mai drastici. Dacă n-ai ochi albaștri îți pui lentile de contact sau îți scoți ochii. Dacă nu, ți-i scoatem noi. Deci orbii mai au o șansă. Ei sunt sinceri…

Și așa vom fi creat o biserică sfîntă și conservativă.

Să-i dăm drumul?

Nu-i nevoie. Avem din astea berechet.

Dar în condițiile astea ar fi bine să ne gîndim la încă cîteva lucruri care poate nu ne sar în ochi la prima vedere:

  1. Care ar fi condiția sau condițiile participării personale într- o astfel de biserică și de ce?
  2. Care ar fi nivelul participării unui blond autentic sau al unuia blonzit sau/și albăstrit într-o astfel de biserică?
  3. Care ar fi sloganul/motto-ul/versetul mobilizator într-o biserică angajată de acest tip?
  4. Cum, ce ar trebui să facem sau să nu facem și cînd, ca să evităm transformarea bisericii într-o astfel de o biserică?

Nu, n-am tras nimic pe nas.

Încă un ofensat. Șeful e ofensat…


PF Daniel subliniază că “lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative la notă constituie un afront adus statutului acesteia ca disciplină şcolară”

Sincer vorbind mie mi se pare că orice formă de învățămînt religios, ca disciplină școlară, bazată pe o evaluare ce ierarhizează, este de factură fariseică. De ce? Pentru că religia, în cazul nostru religia creștină sau creștinismul, nu are o astfel de categorie, adică o evaluare prin note sau evaluarea la timpul prezent. În cazul creștinismului evaluare este la timpul trecut în ceea ce-l privește pe credinciosul adormit, deci aflat dincolo și la timpul viitor în ceea ce-l privește pe credinciosul aflat încă în viață. Restul sunt fariseisme prezente într-un domeniu ipotetic și inutil.

În plus aici este vorba despre copii.

Tot din această cauză mi se pare total inadecvată întrecerea pe acest subiect, al religiei și religiozității, în categoria olimpiadelor. Copiii care au niște cunoștințe despre religie să se întreacă și să se determine cine, care dintre ei știu mai multe. Pentru ce? Ca să ne dăm fariseismul pe față? Unii farisei dintre noi să fie mai buni ca alți farisei. Nobilă îndeletnicire!

Păi esența creștinismului spune că nu contează dacă știi mai multe, ci dacă faci mai multe. Și dacă faci prin credință. Du-te și fă la fel sau du-te și nu mai păcătui sunt niște îndemnuri prea tari pentru niște suflete aflate la începutul vieții.

Evident ele pot declanșa reacții conștiente, dar în același timp nu avem nici o garanție că nu vor constitui în inconștient, modelul unei vieți fără reflecții, fără evaluări ulterioare și fără nuanțe ce pot duce adesea la apariția unor extreme: legalism cinic sau conservatorism, dar și o posibilă superficialitate, o continuă infantilitate religioasă marcată de impactul unei descoperiri înainte de termen…

Gîndindu-mă la evaluarea religiei și la responsabilitatea ei, la învățămîntul religios, îmi trece prin minte scena din A Few Good Men. Lucrurile pot degenera, așa cum au degenerat acolo și s-a ajuns la disputa dintre adevăr și cît de benefic sau malefică este aflarea și corectarea adevărului.

Sau dacă vă aduceți aminte de Beyond the Hills. Cum au degenerat lucrurile acolo. Pentru că exista un sistem de evaluare. Și bineînțeles unul de aplicare a sistemului de evaluare.

Ali Wenthorth, you got it wrong! Sau cum își subminează albii americani trecutul. Re: Comediants în Cars Getting Coffee Ali Wenthworth: I’m Going To Take A Percocet And Let That One Go


Am fost inoculat cu Jerry Seinfeld prin anii 90 de un misionar american înnebunit după el și după misiune. Tocmai trebuia să mergem în State să facem fund-raising. Cum eu nu mă prea pricep la ridicarea fundului n-am mai ajuns misionar. Cum de ce? Păi de exemplu existau asigurări pe care le plăteai cu circa $ 1400/lună (Ai zice că nu pe Pămînt, că din $100 puteai mînca o Lună pe Pămînt la noi…) ca să fi extras cu helicopteru. Că cică făceai treaba aia pentru Cristos ce-a murit pe cruce!

Jerry, evreu, un pic burlac, comic și viețuitor al planetei ce-și trăia viața în compania prietenilor, prietenelor și a noastră care ne uitam la el. Și-l și ascultam.

Ei s-a dus americanu, s-a dus în cele din urmă și Jerry ce și-s încheiat serialul de comedie într-un episod dezamăgitor, dar care a transmis esența comediei mai departe: poți să rîzi de orice.

Apoi Jerry s-a căsătorie și pe lîngă spectacole face și altele. Printre altele este un șou numit Comediant în cars getting cofee. Adică el ia o mașină (sau două dacă se strică cea aleasă) și un comediant (pe vremuri se zicea comic, dar probabil cineva a considerat că e derogativ co-mic…), se plimbă un pic cu ei pe undeva mergînd chipurile să bea o cafea. Și de cele mai multe ori să mănînce ceva bun.

Și dacă nu ești băutor de cafea fei fi după ce ai trecut de jumătatea serialului ăstuia. Și dacă n-ai știut nimic despre mașini (americane, italiene, nemțești), vei ști cîte ceva despre ele, dar te vei întîlni cu o droaie de oameni ce s-au făcut de comédie. Unii pe scenă, alții pe lîngă ea și cam toți pe micul și/sau marele ecran. Unii plictisitori. Alții de-a dreptul comici. Și un președinte – acum fost. Oare cum ar ieși un episod cu Trump?

Dar în esență ce ni se transmite: că ei, comicii, munceau sau muncesc. Că perseverează în ciuda insuccesului și așa au ajuns unde au ajuns. Adică faimoși, bogați și realizați. Exemple. Și că poți face haz de orice, oricine, oriunde.

Ceea ce mi-a plăcut în serialul aceasta a fost umorul și lecțiile de viață. Niciun comic nu-și neglija familia, nu-și bătea joc de muncă (Chiar m-am întrebat dacă ceea ce făceau ei se putea numi muncă. Hmmm. Ei bine…) și știa cînd să se oprească. Ba cineva și-a cerut scuze că de Paște a făcut o glumă despre viol. A fost o neînțelegere.

În fine, bani, succes, mașini rare, frumoase și scumpe, mîncare foarte bună de-mi venea să rup ușa frigiderului și ce repede trecea timpul…

Ce nu mi-a plăcut so far. Alba Ali Wenthorth într-un Mercedes (sper să nu începeți să boicotați compania… Nemții oricum au pierdut ultimele două războaie mondiale!) decapotabil condus de Jerry, zice la un moment dat de pe la 2:13 cu Jerry:

-Do you want to be a WASP today?

– Yeah.

-Everybody would go Oh WASP… Oh my Gosh, your ancestor was the captain of Mayflower… But everybody on the Mayflower were pims and thieves.

Acuma, era clar că se discuta despre comedie în sine, ci despre albii ce erau prea constipați ca să accepte comedia așa cum era. WASP era o trimitere la cultura hard rock și la în discuție se contesta bățoșenia și respectabilitatea dată de tradiționalismului snobilor: nu poți să ai un moment de nebunie pentru că strămoșii tăi au însemnat ceva. Corect pîn-aici. Doar că Ali vine cu un argument ce n-are nimic de-a face cu comicul, dar nici cu argumentarea logică. Afirmă și Jerry nu zice nimic că habar n-are sau nu vrea să nu fie de acord că el vrea să fie de acord cu toată lumea. Deși în vreo două-trei episoade ale cafelei cu comici s-a văzut că n-a ieșit nimic din cauză că se contra cu partenerul de dialog. Un fel de clash of personalities… Revin. Ali zicea că toți de pe Mayflower, corabia ce-i adusese în Lumea Nouă pe englezii ce nu mai erau acceptați în propria țară datorită convingerilor lor religioase ce contraveneau doctrinei Bisericii anglicane erau proxeneți și hoți.

Madam, e o minciună. O minciuna necombătută. Nu e nimic comic. Nimeni n-a rîs. Nici măcar Jerry. Dacă cel puțin el ar fi rîs, am fi înțeles c-a fost o glumă. Proastă, dar glumă. Dar n-a fost așa.

Madamă (dacă tot vorbim de pimps…), tocmai îți subminezi istoria. Da, știu: nu mai e la modă să spui că America a fost fondată de creștini. Creștini evanghelici, albi. Dar istoria nu poate fi schimbată. Poți să-ți bați joc de ea, ceea ce și faci, poți să încerci s-o interpretezi altcumva, ceea ce n-ai reușit că habar n-ai sau poți s-o ignori. Nici asta n-ai reușit. Doar ți-ai dat cu firma-n cap!

Ne mai mirăm că valorile creștine sunt abandonate… Sau nu sunt apărate. De cine? De comicul catolic care era cel mai clean și de aia-a ajuns să spună glume-n așteptarea papei?

Ei da. Acum o să spuneți să prea bag de vină. Că sunt dintre cei ce se ofensează. Că vreau un alt gen de political correctness. Nain! Vreau umor nu comentarii politice la un serial cu mașini, mîncare și comici. Nu alba-neagra. Pentru că atunci cînd faci o afirmație ieșită din context ea-ți rămîne în memorie ca un cui bătut în cruce. Pentru că contextul este foarte important. Determinant.

Dacă în serialul tău cenzurezi murdăriile (vorba vine…) cu bipuri, de ce nu cenzurezi și minciunile astea că din cîte-am înțeles aici, în Comediants în cars getting coffee e vorba despre adevăr/adevăruri pe care nu le-am aflat pîn-acum. Și despre haz, nu despre măsluirea istoriei și minciuni. Sau vrei și tu Jerry să fii political correct? Că Ali Wenthworth și-a dat silința.

Recuperarea și etica


Mi se pare definitoriu cum Isus îl valorizează pe fiul cel pierdut după ce dă pildă păstorul ce lasă 99 de oi pentru a salva-o pe-o suta și pe gospodina ce răscolește o casă pentru a-și găsi o drahmă din 10. Și nu-l uită nici pe fiul cel pierdut de acasă.

Ieri m-am uitat la Operațiunea de recuperare. Contra cost o echipă de recuperare încearcă să extragă copilul unui regelui drogurilor din India aflat în posesia regelui drogurilor din Bangladesh cu poliția și armata aservită.

Recuperatorului aflat în teren i-a murit un copil și se simte responsabil față de copilul recuperat aflat acum în posesia sa. Să-i zicem R1; recuperatorul unu. Doar că echipa sa este lichidată de un alt recuperator ce lucrează tot pentru tatăl copilului, să-i zicem recuperatorul doi: R2. R2 este scos temporar din joc și eroul nostru (R1) este ajutat un individ căruia-i salvase cîndva viața, doar ca să-l trădeze acum. Greșală fatală. Mizase pe moartea băiatului și împărțirea celor 10 milioane de marafeți, puse pe capul său.

În cele din urmă cu toată împotrivirea poliției, armatei și a asasinilor drog-lordului local, băiatul recuperat este salvat de echipa extinsă a lui R1, în vreme ce R2 luptă de partea sa pentru că i s-a spus că dacă nu-l recuperează pe băiat familia sa va fi ucisă. În ultima fază a recuperării R1 și R2 mor după ce (mai) ucid încă 30-40 de soldați, polițiști, asasini plătiți.

La scurt timp după recuperare regele drogurilor din Bangladesh este asasinat de conducătoarea echipei de recuperare. Final.

Etică: recuperare pe bani sau motivată de frică, omorîrea a zeci de angajați ai statului ce-și făceau datoria conduși de șefi corupți, asasinate fără nici o logică menite să inducă frica, folosirea resurselor statului pentru atingerea unor scopuri deloc nobile. Și sacrificiul de sine pentru protejarea familiei (R2) sau pentru ispășirea unor păcate mai vechi (R1). Dar filmul pune în evidență și lipsa de valoare a indivizilor anonimi în comparație cu cei ce au un alt statut social ca rezultat al corupției și a drogurilor. Viața celor mulți valorează nimic, mai nimic sau ceva dacă este folosită în beneficiul celor ce au bani și influență.

Viața nu pare a avea mai importanță, răzbunarea, banii, drogurile fiind motorul principal al imperiului fricii.

Tot ieri mi-am adus aminte de un alt film. Tot de recuperare este și Salvîndu-l pe soldatul Ryan. O grupă de soldați americani primește misiunea recuperării lui Ryan după debarcarea în Normandia, singurul fiu aflat încă în viață a unei familii căreia-i muriseră alți trei frați pe cîmpurile de luptă din Al Doilea Război Mondial.

Căpitanul Miller și cîțiva veterani, un traducător aflat la prima misiune împotriva Wermachtului și a trupelor SS fac tot posibilul ca să-l localizeze și să-l extragă pe Ryan, ce refuză să plece acasă pe motivul că camarazii lui sunt frații săi. Altă trimitere la Isus. În cele din urmă, echipa își atinge scopul avînd un singur supraviețuitor în afară de Ryan. Căruia îi rămîn întipărite cuvintele căpitanului ce a condus echipa de recuparare: Trăiește în așa fel încît să fi meritat sacrificiul nostru!

Etică: viața unui soldat, un cetățean anonim este importantă nu datorită a ceea ce are sau face, ci datorită a ceea ce este; el este ultimul fiu al unei familii anonime. Statul, armata, biserica se pun în funcție pentru a-l salva pe singurul fiu rămas în viață și pentru a evita ca familia să aibă sentimentul unei vieți irosite în ciuda respectării tuturor legilor și instituțiilor. Viața unui om este atît de importantă încît merită sacrificiul celor din echipa de recuperare dacă viitorul acestui om îl valorizează.

Distincția între binele personal, binele pentru mulți și cel mai mult bine pentru cît mai mulți constituie o dezbatere continuă de-a lungul filmului într-un context general mai clar marcat de dualismul bine-rău și datorită antagonismului politic încadrat istoric: pe de o parte Germania nazistă, SS-ul, de cealaltă SUA, Franța, Marea Britanie. Închisă simetric în cimitirul american din Franța, familia cu care Ryan vine la mormîntul căpitanului Miller demonstrează că viața are sens în contextul sacrificiului pentru o cauză dreaptă dătătoare de speranță.

Două filme asemănătoare, dar atît de diferite. Același mobil, etică diferită. Primul produs în 2020, al doilea în 1998. Mercenari vs patriotism.