Rewriting history


După atâtea mistificări, istoria mai suportă una. Adevărul și dreptatea umblă cu capul spart.

https://weaponsandwarfare.com/2008/09/12/rewriting-history/

Weapons and Warfare

ROA Armour cheered by citizens of Prague

Prague’s World War II commemorations, as usual, all but left out a band of heroes who saved the city

By Stephen Weeks
For The Prague Post
May 19, 2005

„Good progress, this year” said a colleague at Czech TV who had been monitoring the Czech press and TV coverage of the V-E Day celebrations — also 60 years after the fall of Nazi Prague — for references to the Russian Liberation Army, the ROA, aka „Vlasov’s army” after its leader, the renegade former Soviet general whose troops turned on their Nazi sponsors and made possible the liberation of Prague without the massive bloodbath and destruction that would have undoubtedly happened otherwise.

Vlasov was a controversial figure and his army a dangerous political tightrope-walking act. His role in May 1945 got a few mentions this year — the first time ever, but not one…

Vezi articolul original 1.216 cuvinte mai mult

A trecut timpul, a venit vremea


What Is the Biggest Remake Bomb of All-Time?
sursa imaginii: https://external-content.duckduckgo.com/iu/?u=https%3A%2F%2Ftse1.mm.bing.net%2Fth%3Fid%3DOIP.pPXbr0p3Tsi0XDW_ozVreQHaD5%26pid%3DApi&f=1

Am învățat și sunt perfect conștient, cu toate că nu pot uneori, oricât m-aș strădui, să admit că teologia se face într-un context cultural. Adică evanghelia și explicarea, practica ei, trebuie ancorată în realitatea unui popor, al unei comunități anume. Altfel ea nu este relevantă. Corect.

Ceea ce mă preocupă însă în ziua de azi este forma, procesul, prin care evanghelia înflorește. Adică cum devine ceva care trebuie, ceva extrem de interesant, demn de luat în seamă. Cum răspunde la întrebările generației mele acum și aici.

De exemplu, și revin la exemplul personal, atunci când am descoperit evanghelia, eu treceam printr-o criză existențială. Și atunci mă întreb, de exemplu, cum ar putea răspunde evanghelia unei crize de acest fel în ziua de azi sau dacă nu există criza, la ce trebuie să răspundă pentru a avea sens. Cu alte cuvinte (indiferent cât ar fi de vechi), de ce mesajul lui Dumnezeu ar fi acceptat, trăit și dat mai departe?

Cum n-aveam habar de evanghelie, Dumnezeu și Scriptură pentru mine, care treceam – așa cum am zis – printr-o criză existențială, a fost simplu, aproape liniar. A trebuit doar să găsesc pe cineva care putea (în accepțiunea mea) să-mi spună ceva despre toate astea.

Apoi pe etajul doi (să-i spunem așa…) am încercat să molipsesc câțiva adolescenți din familii creștine ca să citească și cum să citească Scriptura. Pentru ei era interesant pentru că era ceva nou. Și oricum nu prea citeau altceva. Un pic de manuale școlare. În final, după atâția ani, nu sunt prea convins că am reușit, dar am încercat. Vreo doi-trei-patru au încercat teologia. În final vreo doi au și reușit. O fi oare un criteriu bun de apreciere?

Apoi a venit boom-ul libertății de exprimare. Fenomenul nu e dus la adâncire, revenirea la surse (Mă întreb de ce trebuie mereu să revenim la ele, pentru că ne pierdem pe parcurs?), ci la diversificare, diluare și la activism dezorientat. În toate direcțiile. Cu botezuri mari, dar fără consistență o dată cu dispariția riscurilor tradiționale de pe vremea naționalismului și comunismului. Am parcat evanghelia într-un con de umbră? Probabil.

Și am ajuns undeva în ziua de azi. Există Scripturi de diferite traduceri. Nu-i rău. Cum se studiază Scriptura, de ce, care este rezultatul practic? Se aud multe predici, care este urmarea? Se postează multe materiale (cum este acesta de pildă), ce se alege de pe urma lor? Se scriu sau se traduc cărți. Cu ce folos?

N-aș vrea să credeți că sunt partizanul evaluării absolute de tip big brother. A celei insistente mânate de controlul absolut. Să nu uităm că prima dată Dumnezeu l-a întrebat pe om unde s-a ascuns și apoi de ce. Controlul lipsit de o motivație interioară nu numai că deranjează, ci devine distrugător în acest caz.

Dar mă întreb, dacă Scriptura a rămas în esență aceiași, de ce nu a rămas și efectul studierii ei la fel de benefice? Probabil pentru că este mai simplu să ne punem căștile și să ascultăm o predică care mai degrabă ne încântă decât ne motivează. Pentru că deși se adresează minții, nu mai există legătura cu organul care ne face să trecem la fapte? Pentru că, de exemplu, este mai ușor să dăm bani la Biserică, decât să dăm timp celor ce sunt în nevoie? Pentru că este mai simplu să consumăm un produs în loc să-l creăm noi?

Revin. Integrarea culturală presupune ceva. Presupune accesibilitate. Adică intrarea în contact, posibilitatea de înțelegere și de aplicare. Doar că – mie mi se pare – că am ajuns într-un punct în care accentul pe care îl punem în domeniul evangheliei este orientat spre teorie, sentiment și împlinire sau confort personal. Mă întreb dacă evanghelia nu mă deranjează cu nimic în cultura mea, nu cumva am devenit perfect sau poate evanghelia s-a tocit? O fi zgomotul de fond al culturii contemporane prea mare încât nu mai percep șoapta Duhului. Probabil. Nu exclud această posibilitate.

Dar dacă admit așa ceva, de unde trebuie s-o pornesc? Sau unde ar trebui să mă întorc?

Probabil la Scriptură.

Și al doilea pas, de la o comunitate ce nu numai că admite, dar pune accentul pe combinata relație dintre interpretarea personală a Scripturii și cea comunitară, adică la Biserică. Biserica fiind nu acel loc, ci acei oameni mișcați, motivați de Duhul lui Christos. Dacă vrem să răscumpărăm, adică să recuperăm vremea noastră.

Un decalog (hazliu) al unei reviste literare a lui Ioan F. Pop


Eu m-am oprit la decalog, că tot intră în specialitatea teologiei. Citez:

1. Eu sînt începutul şi sfîrşitul literaturii (dar, mai ales, sfîrşitul).

2. Să nu ai alte preferinţe în afară de mine, doar eu îţi pot face din scris chip cioplit, doar prin mine ajungi în pămînturile, apele şi întinsul cuvintelor stipendiate, în cerul ierarhiilor ticluite. Să nu te ploconeşti la alte surate şi să ne slujeşti orbeşte doar pe noi şi pe ai noştri, dacă vrei să trăieşti literar mult şi bine pe pămînt.

3. Să nu iei în deşert numele meu, căci vei fi pedepsit şi izgonit din paradisul paginilor mele, iar de recenzii şi premii vei auzi doar la paştele cailor.

4. Adu-ţi aminte de redacţia mea, de seceta ei bahică, ca să o poţi lăuda peste tot, după care le poţi face praf şi pulbere pe celelalte.

5. Cinsteşte prin orice mijloace pe directorul şi pe redactorul-şef ca să se lungească şi să lăţească textele tale, dar şi remuneraţia şi cronicile aferente.

6. Să nu ucizi curiozitatea de a ne răsfoi din cînd în cînd, căci cu o plictiseală publicistică sîntem cu toţii datori.

7. Să nu preatextualizezi, că ne pui în dificultate gramatica, stilistica şi puterea de concentrare.

8. Să nu furi sau să înstrăinezi textele nepublicabile, căci doar cu acestea ne umplem paginile, ne ducem zilele de la un număr la altul.

9. Să nu scrii strîmb împotriva celor drepţi, dar duşmani, decît în paginile mele, în rest mă poţi lăuda oriunde, oricînd, căci mare e grădina elogiilor şi a detestării.

10. Să nu pofteşti la revista aproapelui tău, nici la talentul închipuit al redactorilor, nici la „măgarii” care îi dau asiduu tîrcoale, nici la ifosele cu care cred că încep şi termină lumea literelor. Căci doar eu sînt Dumnezeul oficial al literaturii.

Nu distrugeți lucrarea lui Dumnezeu de dragul … unui vaccin!


Cherchez le vaccine…

Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus

Anul de pandemie ne-a oferit oportunitatea să stăm mai mult pe acasă și să interacționăm unii cu alții mai mult virtual decât fizic, petrecând mai mult timp pe calculator, pe telefonul inteligent sau pe tabletă. Unii au stat pe canale de televiziune și jocuri. Alții, s-au îmbogățit cultural urmărind evenimente culturale transmise online (spectacole, lansări de carte etc) ori cursuri pentru dezvoltarea profesională. Unii au lucrat de acasă, alții s-au mobilizat la vot ori la demonstrații și au votat prin intermediul tehnologiei. În fine, cu toții ne-am informat de pe internet cu privire la situația pandemiei, pericolele și soluțiile propuse. Nu doresc să amintesc aici posibilitățile virtuale pe care au continuat să le aibă la îndemână infractorii deoarece nu sunt la curent cu asemenea practici și nici n-aș dori să dau idei cuiva. Constatăm că și în timpul pandemiei au rămas valabile aceleași tendințe cunoscute și până la începerea ei:…

Vezi articolul original 1.456 de cuvinte mai mult

schimbarea in cultura


Încă ceva despre marea absentă a României: cultura!

verzi și uscate s.r.l.

Am inceput ‘parcursul meu profesional’ (ce ridicol imi suna mie fraza asta), in unele din cele mai proaste timpuri cu putinta, in anii 90 cind falimentele pe lateral, (intregi industrii) erau trimestriale, si inflatia ajunsese atit de mare incit primeam salarii in milioane cu care nu imi permiteam sa-mi cumpar o pereche de sandale. Plus am avut infatuarea sa cred ca pot pleca dintr-un mic oras de provincie, cu o istorie mai veche ca a Bucurestiului, fara sa cunosc pe nimeni in Bucuresti, si sa cuceresc Bucurestiul.

Primii ani in Bucuresti au fost marcati de saracie, abuzuri (profesionale dar si in general), si dezamagire. Foarte grei. Am intilnit multi oameni care erau de-a dreptul niste caricaturi – rai, incrincenati, frustrati sau beti de o putere noua, necunoscuta, data de schimbare si accesul la noi functii si bani pe care nu le avusesera in trecut. Am fost deziluzionata si confuza ani…

Vezi articolul original 656 de cuvinte mai mult

RHODESIAN COIN TACTICS


Istorie africană

Weapons and Warfare

fireforce

fire_force_3_1200

While the Rhodesian forces never really developed a successful antidote to the guerrillas’ mobilization of the masses, they displayed consummate skill in defeating the guerrillas in combat. Even low-calibre units such as the Police Field Reserve could easily repel guerrilla attacks, though the insurgents tended to be more aggressive against units such as Guard Force and Internal Affairs.

In the years 1966-72, guerrilla activity, no matter how small the group, would invite the full attention of regular units and the Rhodesian Air Force. Insurgents were rapidly followed up by helicopter-borne patrols, and if they failed to re-cross the frontier were almost invariably hunted down. But from 1972 both the size and geographical spread of guerrilla incursions rapidly expanded. From 1976 every area of the country became affected by guerrilla operations. There were simply not enough well-trained Rhodesian soldiers to cover all the ground, and as increasing reliance was put on…

Vezi articolul original 2.336 de cuvinte mai mult

Să mori la botez…


August 2015 - Endofthematter.com

Deși tragic, evenimentul care a marcat moartea băiatului de șase săptămâni din nordul Moldovei ridică câteva întrebări în comentariile celor ce au luat la cunoștință de această știre. Mă refer atât la cititorii români, cât și la cei străini, pentru că știrea a trecut dincolo de interesul manifestat între granițele naționale.

Dincolo de culpabilități, ignoranță și tradiționalism, riscul botezului nu poate fi negat în cazul unui copil născut prematur, făcut într-un mediu rece prin definiție, tocmai iarna. O fi o vină individuală, una instituțională, tradițională sau pur și simplu familială? Vom afla fără doar și poate din anchetele deja în curs.

Rămâne însă de rumegat evenimentul ca traumă pentru familia îndoliată, pentru destinul unui preot și pentru B.O.R. care n-a avut probleme cu Covidul, cu lipsa de distanțare și cu împărtășania unicei lingurițe.

În context, ne întrebăm ce s-a greșit, ce Michiduță și-a vârât coada în contextul lepădării de Satana a nașilor sau dacă rămânem dincolo de tragedie, cu triumfalismul sufletului expediat direct în rai fără vreun păcat, în disputa cu moștenirea sau ne-moştenirea păcatului strămoșesc/originar conform teologiei ortodoxe.

Mie mi s-a spus înainte de botezul la 28 de ani că dacă mor ajung direct în brațele lui Isus. Eram fericit de nu mai atingeam pământul și vă puteți închipui de ce. Dar acum, în pierderea suferită cine, cum, unde va putea suplini lipsa acestui suflet neprihănit în familia care l-a primit înainte de termen și l-a pierdut înainte de termen? De cât timp va avea nevoie familia pentru a-și reveni? Care vor fi urmările pe termen lung și pe termen lung? Cine garantează ceva aici?

Vorba lui Gary R. Collins, biserica ar trebui să fie acel spațiu (în termeni de comunitate, nu de incintă) în care oricine este suferind poate găsi sprijin, alinare și vindecare.

Dar ce facem atunci când tocmai biserica este cea care produce suferință? Ce facem atunci când biserica nu înțelege suferința? Ce facem când interesele bisericii (de diferită natură) nu coincid cu declarația de intenție a bisericii și ne simțim abandonați, mințiți sau/și trădați?

Probabil și aici s-ar putea pleca de la una dintre afirmațiile mai puțin băgate-n seamă, consemnată în Noul Testament, în epistola către galateni: ,,voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii.” Cei ce au acest dar trebuie să intervină, fără să aștepte confirmarea superiorilor sau tulburarea apelor de vreun înger. De ce? Pentru ca să nu fie prea târziu pentru cei/cel/cea/cele în suferință.

Interesant sau nu, scriptura nu specifică funcția, sexul, poziția ierarhică sau socială a celor ce se implică. Voi/noi nu este dictat de vreun interes, pregătire academică sau eclezială, nu se datorează vreunui dar special menționat între cele spirituale ale Duhului. Poate fi o simbioză, o inspirație de moment, un ajutor dat pe aceiași lungime de undă cu cel/cea/cei/cele ce suferă. Fără să se aștepte un semnal, o confirmare, o pregătire specială sau o teofanie. Deși niciuna dintre acestea nu sunt excluse.

Să mori la botez era dorința unor creștini ce se botezau în ultimă instanță pe patul de moarte conștienți de iminența trecerii dincolo. Însă nu este cu nimic justificată moartea în botez. Chiar dacă el reprezintă moartea și îngroparea în Isus Christos, în Numele Sfintei Treimi. Pentru că botezul este săvârșit și mărturisește și despre continuarea de după moarte, învierea întru viață veșnică.