Declaratia Schuman – 9 mai 1950


Când duşmanii se împacă. Oare ce ne-ar trebui să ne împăcăm cu Ungaria?

Persona

Robert Schuman

Declaratia Schuman este unul dintre documentele fundamentale pentru istoria Uniunii Europene. Spre deosebire insa de paradigma secularista (marca Giscard d’Estaing) care caracterizeaza astazi filosofia UE, documentul semnat de Maurice Schuman, pe atunci ministru de externe al Frantei, este profund inradacinat intr-o perspectiva crestina asupra realitatii.

Redau mai jos textul documentului in limba romana (pentru care multumesc domnisoarei Marinela Blaj, de la Schuman Studies for European Studies) si de asemenea textul aceluia in limba engleza.

Vezi articolul original 1.384 de cuvinte mai mult

In memoriam – Corneliu Constantineanu (1967-2021)


Persona

Corneliu, Peter Penner, Dănuț – un moment de veselie – iulie 2018, ODC, Osijek, Croația,

Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.

Români la ETF, în Osijek – ianuarie 2003 (Marcel Măcelaru, al doilea din dreapta)

În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.

DănuțM, Peter Kuzmic, CorneliuC – Osijek octombrie 2009

După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică…

Vezi articolul original 422 de cuvinte mai mult

Omul mușcat de câine…


https://www.thenewsmanual.net/Manuals%20Volume%201/02%20man%20bites%20dog%20web%20ready.jpg

După cum îi zicea cineva câinelui său, în urmă cu ceva timp, Bobby, nu-l sâcâi pe Alex că Alex e un cat-man nu un dog-man, astăzi vă zic vouă: eu sunt chetmen, nu sunt dogmen.

Dar nu pot să mint. Câinele nu mă lasă rece. Mă încălzeşte de obicei. Adică când un câine trece pe lângă mine, simt cum începe să circule sângele-n mine. Atunci să-mi facă VSH-ul! Şi cu toate astea n-am fost muşcat vreodată de un câine sau de mai mulţi. Spre deosebire de soţia mea.

Eu m-am şocat pe vremea copilăriei când deschizând uşa unei curţi mi-am dat şi drumul la gură. În milisecunda aceea cei doi câini ai proprietarului, Leul (era aşa, mai galben-roşcat) şi Lupu (era aşa, mai câine lup) s-au ridicat şi au început să mă latre ameninţător apropiindu-se. M-am blocat, am început să plâng, speriat nevoie mare. Habar n-am câţi ani aveam. Dar eram mic.

Introducerea fiind făcută, să trecem la partea mai câinoasă!

Câinele – şi aici să mă ierte doglăvărs, dogounărs şi alte categorii de doghi-doghi, câinele e un animat care n-ar trebui să existe. Că n-a existat. Câinele n-a fost creat de Dumnezeu. Omul l-a creat. A găsit un pui de mai ştiu eu ce ham-ham şi pentru că nu-i era foame, nu l-a mâncat. Apoi a prins drag de el. Şi apoi a văzut că e şi util. Să nu-mi spuneţi că l-a vrut aşa, pentru estetica peşterei. Şi pentru ce producea el…

Ei bine, dacă civilizaţia şi câinele şi-au început viaţa în China precis omul a aflat şi ce gust are câinele. Bleah!

După un timp omul a zis că cel mai bun prieten al său e câinele. Să nu-l credeți. Omul e egoist, singur și profitor. Și câinele e-un animal. Unul cu colți albi și ascuțiți. Poate sfâșia cam orice. Poate zdrobi oasele. Cam orice oase. Deci şi ale omului. Cum să fie ăștia doi prieteni? Ce dacă omul ar fi câine şi câinele ar fi om n-am sfârşi-o şi noi în lanţ? Logic! Cine-a spus homo homini lupus? Câinele? Ba!

Dar omul e şi pervers. Face curse cu câini. Dar face şi curse cu oameni. Vă închipuiţi un câine să facă asta? Cam greu!

În final ca să nu spuneţi că sunt rău sau că am rău de câine, vă mărturisesc că pe la 15 ani am fost în vizită la cineva şi m-am dus glonţ la câine. Nu l-am văzut în viaţa mea. Nici el pe mine. Am devenit prieteni la toartă. Toată lumea a rămas cu gurile căscate. Nimeni n-a pus mâna pe câinele ăla că muşca. A fost rândul meu să rămân cu gura căscată!

Şi în final o aventură, ba chiar două cu câini agresivi.

Mă duceam spre casă prin 1990, pe mijlocul drumului. Nişte câini au începu să se bată. Nu i-am băgat în seamă. Era treaba lor, nu a mea. Unul – dă nervi cred – a sărit pe spatele meu şi m-a muşcat. De fapt mi-a muşcat pantalonii. O mândreţe de pantaloni suedezi de stofă groasă. M-am enervat. I-am dus la cusut artistic şi nu s-a văzut mare lucru. Data următoare când am trecut pe acolo s-au cam enervat pe mine şi i-am fugărit până s-au ascuns într-o grădină. Am fost mai câine decât ei! Apoi am evitat locul. Peste două săptămâni am uitat şi am trecut prin acelaşi loc. Ce să vezi. Era doar un singur câine. Umil, spăşit şi trist. Pe semne că celălalt o încasase de la vreun tramvai în trecere.

Apoi în altă zi, după mai mulţi ani trec pe o stradă din oraş. Fără nici o urmă de provocare, intenţie, ceva, o căţea bătrână cu haita după ea sare de sub o maşină parcată şi dă să mă muşte hămăind amernic. Am învăţat lecţia. Mi-am dat jos ghiozdanul englezesc şi am şarjat haita aidoma brigăzii uşoare de cavalerie la Sevastopol. Să vezi chelălăit şi păfugare eficientă când am cules şi vreo trei pietre de pe caldarâm şi am folosit artileria! Am schimbat istoria! Sarja brigăzii uşoare a fost nu numai eroică şi eficientă, ci şi fără pierderi. Dar de atunci mă tot uit cu coada ochiului pe sub maşini…

Câinele, cel mai bun prieten al omului…

PS Fără prea mare legătură cu subiectul şi anul, dar mi-a plăcut:

https://pasareaphoenixremixed.files.wordpress.com/2021/04/29f23-napolitanobitesdog.jpg

Pisica cu două cozi sau 2020 – cel ce n-a fost…


De obicei cuvântul „reacțiune” impune istoric o interpretare negativă. Indiferent din ce direcție survine. Liedul lui Horst Wessel îl expune într-un context specific, istoriografia comunistă îl folosește și ea obsesiv. În Biserică reacțiunea se confundă de cele mai multe ori cu erezia, nesupunerea și sectarismul. Nimic mai neadevărat. În ceea ce mă privește reacțiunea sau reacția – dacă vreți – este doar teologia Bisericii vizavi de evenimente, fenomene, personaje și idei pe care Biserica le ia în discuție, de voie de nevoie. În lipsa unei dinamici proprii, a unor idei catalizatoare și mobilizatoare. Face și Biserica ce (mai) poate.

Și ca punct de plecare am luat – ca să combat – în lipsă de alte preocupări, 2020 – o privire înapoi (https://convergente.ro/2020-o-privire-inapoi/). Articolul – care ce-i drept, mi-a plăcut – e ca o pisică. Ce toarce. Simplă, decentă, normală. Cu o coadă. Cum nici eu nu voi să am o privire înainte ci una înapoi, articolul meu trebuie musai să fie tot o pisică, dar una anormală. Cam cum este sora ei mai mare, pisica domnului Erwin Schrödinger. Pentru că încerc să analizez, să-mi închipui – nu cum a fost 2020, ci cum ar fi fost dacă n-ar fi fost apocalipsita covidiană. Și mai adaug o coadă. Ui-te na, pisica cu două cozi!

Ca urmare mă întreb – absolut ipotetic – cum ar fi fost dacă 2020 ar fi fost un an obișnuit, fără Covid. Un an ca oricare altul? Un an plin de realizări? De succese și eșecuri? De…

Nu vă speriați. Nu este un atac personal. Nici ideologic. Este un exercițiu de imaginație. Atâta cât mi-a mai rămas.

Deci, dacă o iau pe fir în sus sau în jos, 20 20-ul doamnei prim-ministrese ne-a făcut figura. Evident, unii ar spune aia chinezească. Și tot evident, aia trumpească, bidănească sau etern românească. Bravo! Huo! Sau invers.

Biserica – așa marginalizată cum este – își vede de treaba ei în 2020 cel ce n-a fost. Mai instituționalizată sau mai des-instituționalizată, mai personală sau impersonală. Și aici mă gândesc la luările de poziție ale liderilor ei în câteva dintre frământările lumii acesteia. Dacă Biserica mai este cumva interfața între lume și cer.

Cu ce se confruntă lumea? Păi, în țările mai avansate – pe care le tot menționăm de circa două-trei secole, dar din care n-am făcut niciodată parte – este vorba despre drepturile femeilor, încălzirea globală, protejarea mediului, drepturile minorităților, migrația, venitul minim garantat.

La noi lumea e preocupată de: autoritate – cine este deasupra legii și de ce? De educație: fără legătură cu realitatea și viitorul; poate doar cu trecutul. De impozitare: prea schimbătoare. De corupție: în învățământ, guvernare, poliție etc. De pensii speciale: de ce, care sunt meritele pensionarilor speciali? Privilegiile și avantajele politicienilor/unor bugetari? De drumuri. De sănătate: sistemul între vitrină și realitate.

În toate aceste domenii Biserica din România nu s-a amestecat. Adică, accidental mai auzi câte-o predică. Dar unde sunt luările de poziție? Unde sunt conferințele pe subiectele astea? Subiecte care ne preocupă, ne sâcâie și pe care le urâm de mulți ani. Biserica nu numai că nu propune ceva, dar nici măcar nu reacționează la ceea ce se întâmplă în lumea NOASTRĂ. Care este și a ei.

A, n-au spus nimic Părinții Bisericii pe subiectele astea? Căutați mai bine, poate au spus. N-a zis nimic Isus? Mă îndoiesc.

Și atunci, nu e normal ca Biserica să fie percepută din exterior – și câteodată și din interior – ca o instituție sau ca o comunitate ce n-are contact cu realitatea? Și nu e normal ca individ, dacă te declari creștin și vrei să spui ceva într-unul dintre domeniile de mai-sus să ți se spună: Tu nu contezi, ești un înapoiat!

Ei, dacă Covidul nu i-ar fi deranjat pe liderii Bisericii, nici ei nu l-ar fi deranjat. Figură de stil… Euharistia a rămas euharistie. Bătută-n cuiele autorității. Biserica-i tot acolo. Nici măcar porțile locuinței morților n-o deranjează. Orice leagă ea pe pământ rămâne legat în cer. Să-mi spui mie că un viermişor invizibil va roade Biserica de-o va omorî…

Bun. N-am nici un fel de problemă cu asta. Dar tocmai pentru că este așa, de ce un an fără Covid trebuie să fie un an obișnuit. De ce? Sau nici măcar Covidul n-o mai deranjează?

Și atunci mă întreb: ce este teologia în secolul XXI? Un strat de tencuială aurită pe zidurile dogmelor ridicate peste secole? Ciment pus la baza practicilor rafinate în acest răstimp? Sau o permeabilizare, o dărâmare a zidurilor pentru un alt tip de teologie? Una inclusivă, nerestrictivă? De obicei Biserica este interesată de cum o văd cei din exterior. Cum ar vedea-o lumea? Dar asta contează? Contează Cine zic oamenii că sunt eu? Toţi au greşit. Deci? Isus n-a avut nevoie de apologeți. Pentru că toată autoritatea i-a fost dată în cer și pe pământ într-un an fără Covid. Ce face Biserica sub, nu cu această autoritate?

O altă întrebare pe care vreau să o lansez este cea a competenței. O problemă ce trenează de ceva timp. Adică alegerea, numirea, promovarea într-o funcţie să se facă pe baza competenţei. Ignorarea competenței (şi deci a competenţelor cuiva) este o plagă cu urmări letale în general, dar în special în România și în Biserică. Pentru că competența stă la baza statelor avansate din secolul XIX-XX. Și la baza păcătoșeniei lumii de când reptila aia a pus sub semnul întrebării competența Creatorului.

Cred că Lumea și din păcate și Biserica, suferă de aceiași problemă. A concurenței – un pic neloială – dintre competență și loialitate. Încă nu îmi este clar dacă este o luptă între credință și necredință, asemenea pisicii ce nu se vede a domnului Erwin Schrödinger sau una dintre loialitatea în sine și lipsa acesteia. Dar poate o să mă lămuresc pe parcurs. Că de aia pisica asta are două cozi.

Dar cred că în contextul anului 2020 ce n-a fost putem să ne întrebăm, uitându-ne în același timp mirați, fascinați, contrariați și bulversați la pisica cu două cozi, şi să ne întrebăm (din nou) cum de competența închipuită a cuiva doboară competența reală a altcuiva.

De exemplu, s-a ținut un curs. Cu concurs. A participat mai toată bisericuța. Frați și surori. Și în ciuda competenței intelectuale vădită la testul final pe primul loc n-a ajuns sora Parascheva, ci fratele Deaconu. Pentru că pisica nu putea să aibă două cozi. S-a arătat că pisica era motan.

M-am tot gândit și m-am răsucit dacă competența s-a dus pe funcția bate gradul ca-n armată, dacă sexul tare-l bate pe cel slab sau dacă trebuia ruptă coada la pisică. Care pisică, care coadă?

Rămâne temă de casă pentru anul 2021 cu Covid cu tot.

Apoi dacă tot vorbim de competențe, m-a dus gândul la competența cumpărată (uzând de corupție) sau cea minimalizată (uzând de nepotism). Probabil de aceea Biserica, cu toată succesiunea ei apostolică care ar trebui să întărească imperativul competenței n-a transmis scaunul episcopal pe linia filiației. Era mai simplu, dar și mortal. Absolut mortal. Știți vreo dinastie ce a durat două mii de ani?

Dar nu voi să mă afund prea tare în imaginație, ci voi să merg pe o linie ascendent pozitivă cu speranța că închipuitul an 2020 nu va fi existat nici măcar ipotetic. Cine-a văzut vreodată o pisică cu două cozi? Sau așa un motan?

În cazul pisicii lui Schrödinger avem de-a face cu mecanica cuantică. Fizicianul și filosoful Schrödinger și-a imaginat o pisică în fața căreia se afla un balon de sticlă cu otravă și o sursă radioactivă, într-o cutie sigilată. Dacă un aparat (de exemplu, un contor Geiger) detectează radioactivitate (de fapt un singur atom care se descompune), balonul este spart cu un ciocan, eliberând otrava care ucide pisica. Interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice (în principal a fizicienilor Niels Bohr și Werner Heisenberg) spune că, după un timp, pisica este în același timp vie și moartă. Cu toate acestea, când te uiți în cutie, vezi pisica fie vie, fie moartă, nu atât vie, cât și moartă. Rezultă întrebarea: când se termină de fapt exact suprapunerea cuantică și când realitatea se definitivează într-o posibilitate sau alta. Adică când pisica este moartă sau vie.

Ceea ce mă duce cu gândul la schimbarea la față. Petru, Ioan și Iacov picați din Lună asistă la un eveniment unic. Petru se închipuie constructor de așezăminte religioase-n vârf de munte. Un alt fel de pisică, dar cu trei cozi. Ei erau trei, beneficiarii colibelor tot trei, deci trei colibe. A fost nevoie de o două intervenții competente să-i taie avântul. Sau cozile pisicii. Și ulterior a mai fost nevoie de un eveniment unic: învierea.

Învierea a fost dovada sigură a competenței. Ea rămâne ca test absolut. Dar în același timp ea rămâne și un test al loialității. Învierea nu face posibilă existența pisicii cu trei cozi a lui Petru, nici a pisicii mele cu două cozi, ci aduce mai degrabă cu Pisica lui Schrödinger. Avem de-a face cu o realitate paradoxală. Împărăția cerurilor este aici, dar nu încă. Ceea ce dizolvă competențele-n loialitate. Cea față de un eveniment ce a avut loc acum 2000 de ani. Realitatea învierii. Combinată cu ridicarea la cer și pogorârea Duhului și apariția unei noi realități. Cea a bisericii. Biserica este sfântă, dar are neghină. Viața creștinului este veșnică, dar trece prin moarte.

Anul 2020 fără Covid a existat pentru toți cei ce au trăit această realitate în chip duhovnicesc, dincolo de neajunsurile unei Biserici sfinte dar imperfecte. Cu sau fără competenţe. Deocamdată.