Le nucléaire et l’indépendance de la France


école de guerre

LE NUCLEAIRE ET L INDEPENDANCE DE LA FRANCE

Depuis que le général de Gaulle a lancé le développement du nucléaire français avec la création du commissariat à l’énergie atomique (CEA) le nucléaire français est synonyme d’indépendance de la France, sur les plans militaire et civil.

1- le nucléaire militaire

La grande idée du général quand il est revenu à la tête de l’état en 1958 était de doter la France de l’arme atomique et de disposer ainsi d’une dissuasion autonome. Il avait compris que pour être indépendante et respectée, la France devait faire partie des pays ayant un siège au conseil sécurité de l’ONU et dotés de l’arme atomique, c’est à dire des cinq grands pays du monde.

Il s’impliqua lui même dans le suivi de ce projet et porta l’effort militaire à 5 % du PIB, sans rencontrer aucune opposition.

Assez rapidement la France allait entrer dans le club…

Vezi articolul original 1.718 cuvinte mai mult

Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Confesiuni (3): între interesant şi comic?


Are You for Real? How Brand Authenticity Leverages ...

Era prin 1986 sau 88. Era un timp când apăreau episodic americanii. Nu cei ce-i aşteptam în anii 40 să ne salveze din ghearele sovieticilor. Erau fraţi şi surori care mai lăsau din hainele bune cu care veneau, predicau interesant şi conduceau maşini gantz-gewehr închiriate din Austria. Aşa m-am plimbat şi eu cu un Mercedes nou-nouţ al cărui şofer – tot american – aveam impresia că nu va lua curba ce se profila tot mai aproape şi cu prea mare viteză. Eram prea obişnuit cu Dacia.

În întâmplarea ce urmează este vorba de un cuplu însoţit de o fetiţă de vreo şapte-opt ani şi de un alt tip, înalt, frumos, musculos şi aproape blond. Primii mergeau prin oraş cu o maşină mai mare, dar nu mai ţin minte care marcă. Americanul meu – ca să-i spun aşa – conducea ultimul model de Renault 5 alb, o maşină pe care o admiram de ceva timp prin revistele auto româneşti. Cu noi era fetiţa, iar eu îi dădeam indicaţii americanului pe unde să o ia, unde şi cum să parcheze. N-a prea înţeles ce înseamnă a parca. I-am explicat că trebuia să tragă pe dreapta şi să oprească motorul. A fost interesant. Aproape comic.

Ce era interesant? Păi cum se uita lumea de pe stradă la maşini, la pasageri. Erau străini. Eu eram – sau cel puţin aşa părea – străin. Un statut invidiat de aproape oricine pe stradă. Nu prin vorbe, prin body-language. Dar nu era prea comic.

Nu-mi amintesc dacă americanii au stat prin Arad două sau trei zile. Cert este că atunci când am apărut la biserică cu ei oamenii au făcut pârtie. Respect, respect şi iar respect. Erau de vază. Se vedea de la o poştă. Pe haine, atitudine, maşini. Nici eu nu eram îmbrăcat într-un tricou lăbărţat, decolorat sau pătat. A fost aproape comic.

Americanul din maşina mare a predicat despre ceva foarte captivant şi foarte important la vremea respectivă. Aş putea să jur că era vorba despre ceva pe viaţă şi pe moarte. Singura problemă este că am uitat absolut tot ce a spus. Asta dacă nu cumva undeva, în străfundurile memoriei mele se află un fişier prăfuit cu predica respectivă. Şi cu traducerea ei. Interesant? Probabil. Comic? Posibil.

Şi ne-am dus cu toţii acasă. Au plecat în cele din urmă şi americanii. Viaţa şi-a reluat cursul cenuşiu şi ceauşist. După care duminică am revenit la biserică. Mi s-a părut foarte interesant că cei din biserică încă se mai dădeau la o parte să trec de parcă eram tot cu americanii. De parcă eram o personalitate. De parcă eram cineva. Comic. Doar pentru un moment.

Atunci – şi ce bine că atunci, nu mult mai târziu – mi-am dat seama că se dădeau la o parte din faţa unui avatar. Eu nu eram el. El nu era eu. El era altcineva. El era cel ce fusese cu americanii. Cel ce era ca americanii. Doar că eu nu eram nici american, nici ca americanii. Eventual îmbrăcat asemănător ca ei.

Ei, da! Atunci am înţeles – personal – fără să-mi şoptească cineva sau Cineva, că ceea ce fac, dacă mă complac în atitudinea asta, este să mint. Să îmi asum un statut străin de mine. De ceea ce eram. De ceea ce credeam. Şi că mulţimea – chiar şi creştină – poate greşi aşa după cum mulţimea poporului ales ar fi vrut să facă din Isus altceva decât era. Şi am făcut în mod voluntar un pas înapoi.

Unu, nu am dorit să fiu ostentativ asociat cu persoane de vază, cu cele ce aveau un anumit statut la care nu am contribuit cu nimic. Sau nu am vrut să fiu asociat cu un statut pentru care să nu fi suferit, luptat, trudit. Să nu devin şi să fiu un fariseu prin asociere. Chiar dacă persoanele respective era autentice şi aveau o credinţă reală. Într-un cuvânt nu am vrut să fiu luat altceva decât ceea şi cine eram. Poate asta pare interesant pentru unii, dar a fost o treabă foarte serioasă şi deloc comică pentru mine.

Am continuat cu această mentalitate care nu mi-a adus sau nu m-a făcut părtaş la o serie de avantaje- cele mai multe materiale – în mai multe ocazii. De exemplu nu am dorit niciodată să deţin un certificat de revoluţionar. Să fie sănătoşi cei ce le-au dobândit pe drept. Ceilalţi vor da socoteală şi ei o dată. Chestia asta trece dincolo de calificativul interesant şi bineînţeles nu este deloc comic.

Dar am căutat totdeauna să trec ce eram, nu altceva, indiferent ce avantaje mi s-au oferit sau ce dezavantaje aş fi putut să evit. Ăsta sunt eu. Probabil comic şi neinteresant pentru unii. Aş spune că nici asta nu mă interesează. Mă interesează să fiu apreciat pentru ceea ce sunt – şi uneori fac – nu pentru ceea ce aş mima că fac sau sunt, dar aş minţi. Şi chiar dacă uneori abuzez de latura sau predispoziţia mea pentru comic, prefer să mizez pe această latură mai interesantă a personalităţii mele decât să trăiesc sub masca profitoare a ipocriziei.

Monstruozitate


Kodak in the Congo: The Untold Story of Alice Seeley ...

sursa: https://www.franceculture.fr/emissions/une-histoire-particuliere-un-recit-documentaire-en-deux-parties/la-photo-du-scandale#xtor=CS1-901

Alice Seeley Harris a eu le réflexe de prendre une photo, première d’une série qui va faire le tour du monde. Nous sommes le 14 mai 1904. La vie d’Alice Seeley Harris et de son mari John bascule. La connaissance de l’histoire du Congo aussi.

De ce mulţi creştini au devenit martori ai lui Jehova?


Anti-vaccine | Chappatte.com

Este de notorietate că martorii lui Jehova – ce în România au intrat în legalitate acum câţiva ani prin maşinaţii politice fiind declaraţi biserica lui Jehova – nu se atingeau de arme. ca urmare au suferit rigorile legii comuniste. Probabil chiar şi înainte de utopica şi mortala dictatură a proletariatului.

Şi mai este de notorietate că martorii lui Jehova nu acceptau transfuzii. Motivul este – conform sitului https://www.jw.org/en/: Both the Old and New Testaments clearly command us to abstain from blood. (Genesis 9:4; Leviticus 17:10; Deuteronomy 12:23; Acts 15:28, 29) Also, God views blood as representing life. (Leviticus 17:14) So we avoid taking blood not only in obedience to God but also out of respect for him as the Giver of life. Cu alte cuvinte – deşi interpretarea firească a Scripturii se referă la cu totul altceva decât transfuzii – martorii susţin că şi fără transfuzii poţi trăi bine mersi.

Deci, cu toate că Scripturile vechi şi noi se referă la mâncarea sângelui şi la sacrificarea animalelor pentru un idol, martorii forţeză aplicarea lor la transfuzii deşi transfuzia – în ceea ce mă priveşte ca unul care a beneficiat de câteva transfuzii- salvează viaţa în anumite condiţii. În concluzie, ei preferă să moară, dar să nu ingereze sânge străin prin sistemul sanguin. E vorba de o credinţă proprie sau ceea ce se numeşte în SUA First Amendment right sau excepţia de la aplicare, conformare din motive religioase.

Şi acum să trecem la creştini. Asta pentru că în general biserica-i consideră pe martori eretici, nu creştini eretici din mai mute motive.

Mulţi creştini de mai toate facturile (baptişti, penticostali, ortodocşi, carismatici, etc.) nu vor să fie vaccinaţi. Unul dintre motive ar fi de natură religioasă. Dar nu este clar care ar fi acest motiv. Care ar fi anomalia din credinţa lor care ar apare în cazul vaccinării? Eu unul – şi vă rog să-mi spuneţi dacă aţi auzit altceva în comentariile acestui post – am auzit stând de vorbă cu câţiva dintre ei sau citind ştirile pe un sit sau altul – că motivele ar fi:

1. Virusul Covid2 Sars19 nu există. Este o invenţie a guvernului mondial ce doreşte supremaţia globală.

2. Vaccinarea este o mascaradă pentru a injecta toţi oamenii cu un cip care să le anihileze voinţa şi credinţa adevărată. Şi variante ale acestei concepţii.

3. Chiar dacă ar fi infectarea cu virusul Covid ar fi periculoasă, credinţa te fereşte de efectele bolii.

4. Vaccinarea este un semn al Satanei conform Apocalipsei şi trebuie evitat.

Pentru un studiu mai larg vezi https://ziare.com/media/stiri-false/avem-prea-multi-sau-prea-putini-morti-a-fost-sau-nu-o-mare-pacaleala-top-fake-news-uri-si-conspiratii-despre-covid-19-interviu-1610213.

Ei bine, din toate aceste motive nu prea văd unde s-ar situa argumentaţia bazată pe Scripturi. Eventual s-ar putea situa tot acolo de unde martorii lui Jehova îşi aleg argumentaţia ce nu are legătură lingvistică şi logică cu pretenţiile de excepţie bazată pe convingeri religioase. Adică, oricine poate invoca orice din Biblie, Coran, Talmud, Mahabarata şi Ramayana, Epopea lui Ghilgameş, Manifestul comunist sau Vedele pentru a-şi susţine un punct de vedere sau altul.

Ştiu că afirmând acest lucru va duce la reacţii negative. Dar dincolo de lipsă de logică, afirmaţii de genul şi când greşeşte Dumnezeu nu greşeşte sau cine eşti tu ca să ne spui nouă că greşim, am la îndemână mormane de cadavre, nevaccinaţii din această perioadă în care în România se moare pe capete – mai ales de Covid – şi lipsa unor versete specifice care să motiveze credinţa că vaccinurile anti-Covid sunt ceva satanic sau cel puţin inutil. A, nu m-a plătit nimeni să scriu ceea ce scriu!

Deci oameni buni, dacă v-aţi vaccinat până acum anti-tetanus, antipoliomelitic, anti-mai-ştiu-eu-ce -boală mai mult sau mai puţin mortală, fără să puneţi la îndoială efectul vaccinului, cum de acum vă trece prin cap că totul este o conspiraţie satanică sau cel puţin un atentat la credinţa voastră?

Ca unul care iniţial am refuzat chimoterapia pentru o vedeam inutilă ca efect şi suferinţă din 2008 până în 2014, dar fără să am o explicaţie scripturală, am acceptat-o în 2014 şi asta mi-a salvat viaţa. Comparativ cu chimioterapia vaccinul este neglijabil ca suferinţă. Mi-a căzut părul, mi-a fost afectat sistemul muscular, organele interne inclusiv inima, sistemul sanguin, gustul, mirosul, psihicul. Cu toate astea am decis că suferinţa merita, pentru că viaţa – deşi în condiţii precare la început – are şanse să bată moartea sigură datorită limfomului non-Hodgkin, boala de care sufeream. Prin credinţă am acceptat că există o şansă să scap din încleştarea ce eu numeam Demonul cu faţa albă – boala de natură hematologică ce mi-a albit – timp de mai mulţi ani – faţa.

Şi azi sunt viu, în remisie totală. În aceiaşi notă pot să spun că m-am vaccinat, am făcut rapelul şi boosterul. Pentru mine este o chestiune de credinţă să accept. Pentru unii este o chestiune de credinţă să nu accepte. Viaţa şi moartea va dovedi cine are dreptate. Dacă sistemul imunitar nu ne joacă feste.

Ca urmare, nu înţeleg de ce unii creştini au ales să devină – cel puţin virtual – martori ai lui Jehova. Pentru ei vaccinul este ca o transfuzie de sânge, dar atenţie, versetele folosite de martori pentru a justifica ne-credinţa lor se referă la altceva decât transfuzii şi la salvarea unei vieţi. Versetele voastre pentru a justifica opoziţia la vaccinare care ar fi? Cum le interpretaţi şi în ce context are loc această (re)interpretare? Aceste versete se referă atunci la toate vaccinările şi vaccinurile sau doar la acesta din prezent? Sau şi la toate vaccinurile viitoare? Pe motive religioase? Ale martorilor lui Jehova? Hmmm…

She’s OUT: Why I’m leaving the cult of wokeness


sursa: https://www.sott.net/article/446887-Shes-OUT-Why-I-m-leaving-the-cult-of-wokeness

If there’s one thing I’m NOT afraid of, it’s being ‘cancelled’.

​If being cancelled means me living in integrity as a human being who thinks for themselves, CANCEL ME TODAY!

I repeat; I am not afraid.
​What I’m truly afraid of is existing in a world that forces me to submit to an ideology without question, otherwise I’m to be shamed (or pressured to shame myself) and cast out of the community.​

A world that tells me that because I inhabit a black body; I will forever be oppressed and at the mercy of some omnipresent monster called ‘whiteness’.​

That because of the colour of my skin; I am a victim of an inherently racist system by default – and me rejecting the narrative of oppression means that I am in fact, in denial.​

How empowering!​

……………………….

I’m considering producing and hosting a limited podcast series that specifically talks about these themes. Don’t worry, my existing podcastBeyond the Selfwon’t be going anywhere! In the meantime; you can find me on Instagram if we’re not already connected.​

Although my work as a Mindset Coach, Speaker, and Consultant has nothing to do with social justice, cancel culture, wokeness etc – this is something I’ll continue to speak about because it directly speaks to 2 of my biggest areas of focus, which in this case are collective self-sabotage and psychological manipulation.​

I encourage you to break out of any echo chambers (especially on social media) and explore yourself BEYOND your race, your pronouns, your genitals, your sexuality, your physical capabilities, your politics – those things have their place but there is so much more to you.​

And in fact, when you do go beyond those neatly prescribed boxes, you become more secure within your identity. I urge you to unsubscribe to anyone and anything that is stripping you of your humanity, your agency, and is proving to be detrimental to your mental wellbeing.​

You deserve better, let’s never stop speaking up!​

Love always,

Africa

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.