Un protestant născut prea devreme?


In 1555 Castellion published a translation of the Bible, Old and New Testaments, following principles that at the time were revolutionary. First, he acknowledged the ambiguity of some passages, and the possibility of understanding them in diverse ways. He used familiar language in order to be understood by uneducated people. His translation shocked because the usage of very vernacular expressions was considered unworthy of the grandeur of the Bible. Nowadays modern translations of the Bible in everyday French take up Castellion’s plan.

Sebastian Castellan, Conseil à la France désolée :

“Je trouve que la principale et efficiente cause de tes maladies, c’est-à-dire de la sédition et guerre qui te tourmentent, est forcement des consciences.”

(I think the main and efficient cause of your illness, notably the sedition and war that torment you, is that of your own conscience.)

Our Citizenship (on earth as it is) in Heaven


Waging Wisdom

In August of 2020, I guest-preached at Evergreen Church about the difficult historical moment the American church finds itself in. There are, of course, many and varied aspects to this unusually challenging period in American history, and by no means do I understand all that’s going on, not by a longshot. But one aspect had been getting clearer – the centrality of the human heart – and since that theme had been building in me for quite some time, that is what I talked about. (A Vimeo of that message – The Refiner’s Fire in a Time of Crisis – is here: https://wagingwisdom.com/2020/08/27/the-refiners-fire-in-a-time-of-crisis/ .)

Recently (Nov. 14, 2021), I guest-preached again at the church and spoke about another aspect of our still difficult period that seems pretty clear: the theme of “Our Citizenship in Heaven.” You may listen to it on the Vimeo, linked just below here. (If you prefer…

Vezi articolul original 186 de cuvinte mai mult

Reversul medaliei (2)


Punctul pe i!

Ciprian's Weblog

Se stie, se proclama , se reitereaza ca samanta crestinismului a fost udata de sangele martirilor, ca arena a fost locul unde crestinismul s-a validat.. Dar, iata, veacurile au trecut, vremurile sunt (mereu) tulburi, iar crestinismul (nostru) a retinut doar arena ca show, ca metoda de validare. Si nevoia de semnificatie intarita prin aplauze intr-un crestinsim in care smerirea stergarului si slujirea in anonimat sunt imperative si ineluctabile.

Vezi articolul original

Libertate şi libertate


Ascension with Mother Earth and Current State of Affairs ...

https://faculty.msj.edu/whiter/liberty.htm

THE LIBERTY PRINCIPLE

By: Ronald F. White, Ph.D.

Liberty is the principle of self-direction. Liberals believe that human beings ought to be able to do, pretty much, whatever they want. Many philosophers follow John Stuart Mill’s idea that utility and liberty are mutually supporting principles. After all, if a happy society is necessarily composed of happy individuals, if we as individuals, know what kinds of things make us happy and other people and the government do not, then civilized society must protect an individual’s right to pursue the things that make her/him happy. But as we have already seen, sometimes the pursuit of pleasure by some individuals conflicts with the pursuit of pleasure by others. Of course, there are varying degrees of conflict here. After all, in modern society it is almost impossible for us to act without interfering with another individuals private pursuit of pleasure. For example, my elderly neighbor finds her pleasure working in the tranquil and serene confines of her garden. I enjoy playing electric guitar at a near-deafening volume level, but my elderly neighbor complains that my playing is both physically and aesthetically painful to her. Another neighbor experiences pleasure from raising vicious pit bulls, while my children derive pleasure running around the neighborhood playing „Capture the Flag” on warm summer evenings. Any society committed to the private pursuit of pleasure or happiness and the liberty necessary to sustain it, must provide for the resolution of this natural conflict between private and public interests. So over the years, philosophers have proposed a variety of liberty limiting principles..

Libertarians recognize only one liberty limiting principle, harm to others. Their strategy is to distinguish between self-regarding acts that do not harm or violate the rights of others and other-regarding acts that do. They argue that a liberal society may regulate other-regarding acts which violate the rights of others, but not purely self-regarding acts. Of course, it takes „thick skin” to live under a libertarian regime. My children and I must tolerate my neighbor’s vicious barking dogs, unless I can prove that it probable that they might escape and harm my children. My elderly neighbor might occasionally have to wear earplugs to blot out my loud guitar playing, barking dogs, and screaming kids. At any rate, unless there is harm to others involved, these kinds of disputes are to be resolved by the individuals involved and not by the coercive power of the state. Of course, if my dog-loving neighbor’s pit bulls periodically escape and bite my kids, then the government could justify regulating his actions (or the actions of his dogs). 

Libertarians consider speech to be (almost always) self-regarding, in the sense that words rarely „harm” other persons. (Remember when we were kids we used to say, „Sticks and stones will break my bones, but names will never hurt me!”) Some libertarians, like John Stewart Mill, defend free speech on utilitarian grounds by saying that by leaving speech unregulated we are more likely to find the truth in a diversity of expressed opinions.

But clearly, some forms of speech do harm others. As Mill suggested, if I falsely yell, „FIRE!” in a crowded theater, and if I know that there really is no fire, my words may unnecessarily harm others. Sometimes in the exercise of free speech, we harm others by making false derogatory statements or by advocating violence against them. Other forms of speech might harm public institutions. For example I might make a public speech in which I advocate tax evasion as a means of protesting tax policy in the United States. However, if harm to public institutions were used to limit free speech, many morally repugnant institutions (such as slavery) might never have been repealed.

Over the years philosophers have proposed a number of liberty-limiting principles; such as: harm to others, harm to self, offense, and legal moralism. Of course, Mill recognized “harm to others” as the most salient, and perhaps the only justifiable liberty-limiting principle. Many argue that “harm to self” can sometimes be invoked as a liberty-limiting principle. Acts of paternalism involve violating a moral principle, usually liberty, for in order to provide an unwanted benefit or prevent someone from a harming themselves. Hard paternalism is when you either provide an unwanted benefit or remove a harm from a rational person. Soft paternalism is when the unwilling target of our beneficent acts is irrational.  Paternalism can be exercised by either individuals, groups, or even government. Of course, not all acts of paternalism can be morally justified.    

Another often proposed liberty-limiting principle is the offense principle, which states that I am at liberty to pursue my own private interests as long as I do not „offend” others in the process. The difficulty with applying this principle is the fact that we all have different levels of sensibility. Some people are offended very easily. For example, some thin- skinned individuals are offended when mothers breast-feed their children in public places. They insist that it ought to be performed only in private places. But if we regulate public places in such a way to avoid all possible sources of offense, our collective liberty would be severely curtailed, and our public places would not be much fun for anyone. What I consider to be offensive might not be offensive to others. At least some people are offended by rap music, public nudity, burning the American flag, Rush Limbaugh’s radio show, and houses painted pink. Therefore, the widespread use of the offense principle as a liberty-limiting principle may lead to a pretty dull life. That’s why the offense principle requires some objective, mutually agreed upon, public standard. All libertarians agree that that principle might is voluntariness. Hence, we might argue that public acts that offend a large number of people can be restricted, only if, they are imposed on others without their consent. For example, if you voluntarily attend an art exhibit knowing that it contains homo-erotic material, then you cannot subsequently claim to be offended. Logically, you cannot be voluntarily offended! But voluntariness alone doesn’t seem to solve much. 

The liberty-limiting principle known as Legal Moralism holds that civilized society can justifiably enforce rules of morality. Hence, advocates of this principle believe that the liberty of individuals can be justifiably limited by a moral code imposed and enforced by government, even if there are no harms or offenses committed. For example, I cannot buy beer or wine on Sunday morning in Cincinnati. The city cannot justify that law by arguing that buying beer either harms others, harms me, or offends others. Apparently the law exists because the city simply believes that it is immoral to purchase beer at that time when you ought to be in church. Some forms of legal moralism also encroach upon the private, self-regarding sphere. Laws against, polygamy, fornication, and sodomy might be good examples. The basic problem with using the power of government to enforce morality is determining which moral principles to enforce. Given the variety of moral convictions expressed by the numerous religious groups practicing in the United States, legal moralism could also make for a very restrictive public and private life.

In summary, there have been many proposed liberty-limiting principles. The more the government limits liberty in public and private spheres, the less room there is for individuals and groups to pursue happiness as they see fit.

SAU

The Seven Principles of Liberty

The Seven Principles of Liberty


Where the Spirit of the Lord is, there is Liberty.

2 Corinthians 3:17

Each of the Seven Principles of Liberty are built on the one before and are rooted in God and His Word.


1. God’s Principle of Individuality

Doctrinal Application: Our God is Himself an Individual who made us in His image for a providential purpose.

Personal Application: My unique individuality has a purposeful destiny that can only be fulfilled through Christ’s redemption.

2. The Principle of Christian Self-Government

Doctrinal Application: Knowing God through Christ teaches me to obey Him and enjoy liberty with law.

Personal Application: I am only properly self-governed when governed by Christ.

3, The Principle of Christian Character

Doctrinal Application: As my character is forged by Christ, I reach my fullest expression and enjoy harmony with others.

Personal Application: My character predicts the success and happiness of fulfilling my destiny.

4. Conscience is the Most Sacred Property

Doctrinal Application: Righteous law protects life and property; consent is the title to conscience.

Personal Application: My stewardship of property, both internal and external, has consequences.

5. The Christian Form of Our Government

Doctrinal Application: The form of government proven to best protect life and property is a Christian constitutional federal republic.

Personal Application: As I learn to think governmentally, I can balance the three powers of government to avert the tyranny of self in my personal conduct.

6. Planting the Seed of Local Self-Government

Doctrinal Application: Education is the cause to effect multi-generational maintenance of a Christian republic.

Personal Application: I continually sow seeds in my thought, speech and action; consequently I continually reap the results.

7. American Political Union

Doctrinal Application: The internal gives rise to the external.

Personal Application: Internal unity spawns external union.

Întâlniri cu Tom şi Jerry… (1)


Tom and Jerry Wallpapers, Pictures, Images

În pofida tuturor aşteptărilor, n-am să abordez istoria, etica sau estetica celor doi eroi ai desenelor animate cu acelaşi nume. Păcat, nu? Dar am să vă povestesc despre aventurile mele cu şoareci. Şi cu şobolani. Dar nu vă speriaţi, n-o să vă invadeze!

Nu ştiu dacă am văzut vreun şoricel până am ajuns pe la vreo cinci ani, dar într-o zi pe când eram în bucătăria apartamentului unde locuiam pe bulevardul V.I.Lenin, sus la etajul al doilea, s-a întâmplat. Mâncam nişte nuci cu zahăr, gătite – vorba vine – de sora mea mai mare. Eram aşezaţi pe două scăunele, iar între noi era un taburet de lemn ce servea drept masă. Pe când ne înfruptam noi un ditamai şobolanul îşi făcu apariţia de după dulapul din stânga mea şi dispăru discret într-o gaură din podea, aflată un pic mai încolo. Cât curaj! Câtă nesimţire! În faţa – de fapt în lateralul – a doi copii nevinovaţi. Mama era la serviciu, tata era la fel, cum se zicea pe atunci, în câmpul muncii. Noi doi singuri în casă, victima ororii şobolăneşti. Abia mi-am revenit. Dacă ne ataca? Totuşi trebuie să remarc sângele rece de care-a dat dovadă soră-mea. N-a strigat. Nu s-a suit pe masă, nici n-a fugit pe coridor. Ar fi fost imposibil că uşa bucătăriei era încuiată, dar, cine ştie? Şi azi când vă povestesc întâmplarea asta simt cum îmi bate inima. Să nu fac un infarct!

Deci ăsta a fost un contact vizual. Primul. Şi nu cu Jerry. O dată că era şobo. Al doilea că nu l-am cunoscut pe Jerry până n-a apărut pe ecrane şi un şobolan mai mare pe care l-am lichidat în decembrie 89. Ştiţi voi, tovarăşu…

Ce-o fi gândit oare şobolanul? Gândesc oare şobolanii? Poate se ducea la copiii lui. Sau poate a adulmecat nuca cu zahăr din farfurioarele noastre. Cine ştie. Şi ce, contează?

A doua întâlnire a fost totuşi cu Jerry. Eram la bunica. Cea din partea tatălui. Eram într-un sat de la periferia oraşului. Eram împreună cu prietenul meu Dinu. Şi ce ne-a dat prin tărtăcuţele noastre mici? Mici că aveam un număr mic de ani. Să facem o grădină zoologică. Dar nu cu animalele din ograda bunicii. Ar fi fost tare greu că nu ne-ar fi lăsat bunica. Nici animalele. Mai ales porcii… Aşa c-am decis să facem o grădină zoologică cu insecte. Nu le înţepam cu un ac că nu făceam un insectar. Şi am adunat: o râmă – asta da insectă! – un greiere, un cosaş, un viespe, muşte de tot soiul, un carab auriu şi cine mai ştie ce. Bunica avea nişte ţigle puse pe pământ lângă scara de ciment (ţiment zicea ea) pe care intrai în casă. La un moment dat am ridicat una. Scormoneam prin toate locurile doar-doar dădeam de exemplare mai rare pentru grădina noastră. Nu lăsam o piatră neridicată. Şi ce să vezi? De sub a doua ţiglă o luă la goană un şoricel. Pe neaşteptate. A fost atât de rapid că nici n-a băgat de seamă unde-a dispărut. Parcă era Spidi Gonzales. Na, că nici p-ăsta nu-l ştiam atunci. Tot când va apărea şobolanul ăla pe două picioare… Cert a fost că exemplarul cel mai de soi al grădinii noastre, de fapt singurul reprezentant adevărat, ne-a scăpat. Nu printre degete, ci printre picioare. Asta e. Am închis grădina noastră şi am trecut la spălarea pe mâini. Altfel am fi încurcat-o cu buni care ne aştepta cu masa întinsă. La masă am sporovăit despre viteza supersonică a şoricelului…

Şoricelul nu s-o fi dus să-şi omologheze recordul de viteză. N-a scris nimic în Flacăra Roşie, ziarul locat ce-l primeau bunicii mei. Nici n-a pomenit nimeni la buletinele de ştiri auzite la refuzorul de pe dolaf. Cu toate că mergea non-stop. Nouă ne părea rău că ratasem un exemplar pentru grădina noastră zoo. Lui îi părea rău de ceva? Am uitat de şoricel a doua zi.

A treia întâlnire a avut loc în curtea imobilului în care locuiam. Era vară, deci eram în vacanţă. Ne jucam ceva. Deodată cineva – unul dintre copiii aflaţi în curte – a zărit un şoricel. Mergea – îşi vedea de treaba lui – pe un ornament de la parter al clădirii cu două etaje. Bucurie mare: aveam o victimă. Pe el! Şi ne-am adunat toţi ca la un spectacol. Unul nemaivăzut şi nemaiîntâlnit. Că aşa era. Nu mai participasem la aşa ceva. Personajul nostru principal traversa din stânga spre dreapta în pas alergător. Când ne-a văzut a luat-o la sănătoasa. Scapă cine poate! Nu ştiu cum, de ce, de unde – pe cuvântul meu de pionier – aveam în mână o mătură. Un pic uzată. Ba chiar uzată bine. Nu ţin minte să fi jucat hochei. Era vară totuşi. Nici tenis, că Năstase şi Ţiri nu deveniseră celebri. Era în mâna mea ca din întâmplare. Dar cert este că era. Şi când şoricelul trecu prin faţa nasului meu mi-a trecut prin minte să-l interceptez. Zbang! Mătura lovi zidul clădirii. Şi şoricelul – rapidul de el – trecu cu o milisecundă înaintea măturii. Când să reglez tirul, fatalitate! Şoricelul o luă pe verticală. Ne lăsă – pe mine inclusiv – cu gurile căscate. Era o decolare pe verticală. Ceva nemaipomenit. Un şoricel se suia pe peretele vertical al clădirii. Iată cum un creieraş milimetric, nişte picioruşe un pic mai mari şi nişte ochişori cât două mărgele le dădeau cu tifla unor mamifere mai evoluate, cu creiere gigantice şi membre aşişderea. Uou! Dar pe când să începem să ne jucăm altceva – că doar şi asta fusese o joacă – şi şoricelul ajunsese pe la etajul doi al casei scării – fatalitate! Alta, nu cea de mai-nainte. Din neatenţie, din cauza oboselii, din cauza tencuielii scorojite a vechii clădiri sau pur şi simplu din cauza destinului care ne pândea pe toţi muritorii de rând sau semizei ai socialismului biruitor la oraşe şi sate – şoricelul se desprinse de perete şi căzu în gol. Deşi rudă îndepărtată cu liliacul, acel soarece zburător, şoricelul nu avu destul timp să evolueze – căderea lui dură doar câteva secunde – şi nu-i crescură aripi. Nici nu i se deschise niscaiva paraşute apărute în ultimul moment ca o mutaţie în stilul deus ex machina. Dimpotrivă. Şoricelul rămase tot şoricel. Nimic nu se pierdea, nimic nu se câştiga, ci totul – adică şoricelul – se transformă dintr-o formă în alta. Mai mult în alta. Şoricelul, fleci, pe cimentul din curte. Rămase lat. L-am luat în mână. Nu, nu mi-e frică de şoareci! L-am pipăit. Era cald. Dar nemişcat. Eroul nostru – căci era erou – scăpase de noi. Era eroul nostru că şi noi am fi făcut ca el. Am fi fugit de monştri. Ne-am fi căţărat şi pe verticală dacă puteam. Dar noi nu puteam. Spre deosebire de el. Aşa că l-am îngropat în grădiniţa din curtea imobilului. Şi i-am cântat veşnică pomenire. Ceea ce i se întâmplă chiar şi acum.

Oare ce şi-a închipuit şoricelul căţărător? Că avea aptitudini de alpinist? Că era bun la căţărare liberă? Că se putea pune cu noi? Se putea. Că nu i-am venit noi de hac, ci clădirea. Ei, dac-ar fi ştiut un pic de fizică… I-a venit gravitaţia de hac. N-am inventat-o noi, copiii. Era o lege. N-a scăpat de braţul lung al acestei legi. Oare legea gravitaţiei era o lege comunistă? Fără umbră de îndoială!

A patra întâlnire a avut loc într-o zi de toamnă. Sau de primăvară. De ce una sau alta? Pentru că eram îmbrăcat doar cu uniforma de elev, într-o dimineaţă pe la ora 7 fără ceva, când mergeam spre şcoală. Am traversat parcul şi mergeam pe lângă un bloc aflat pe malul Mureşului. Aveam o geantă bordo, foarte frumoasă, dar în care încăpea un număr limitat de caiete şi manuale. Şi pe când mergeam aşa în răceala dimineţii, pe când soarele stătea să răsară, văd – ce coincidenţă! – în faţa mea, un şoricel. Nici prea mic, nici prea mare. Numai bun. Ce mi-am zis? Hai să-l prind. Eram singur pe stradă, aşa că nu mă făceam de râs – că ditamai elevul de liceu aleargă după un soarece. Zis şi făcut. L-am fugărit puţin pe asfalt şi l-am încolţit într-un colţ al casei scării blocului respectiv. Se pare că casa scărilor le este fatală. Am întins mâna şi l-am prins cu două degete. Canalia! Canalie că m-a muşcat. Două boabe de sânge roşu ca drapelul partidului răsăriră din degetul meu arătător al mâinii mele drepte. Precis asta e o canalie capitalistă sau imperialistă. Una comunistă n-ar muşca aşa! Oare?Aşa că l-am imobilizat ţinându-l de ceafă cu două degete. Nu mai scăpa, nu mai muşca. Dar avea parte de un transport clasa-ntâi. Am ajuns la şcoală. Am trecut de poartă fără să fiu bănuit că introduceam un străin în clădire. Şi am ajuns în clasă. Bucurie mare. Le-am făcut cunoştinţă colegilor mei cu prizonierul meu. Nu era un prizonier de conştinţă. Ăia eram noi. Şi colegii mei de etnie germană care nu vorbeau deloc despre Hitler, despre deportarea în URSS şi de alte cele. Am găsit o cutiuţă de plastic în care mi-am pus trofeul şi m-am pregătit de cursuri. Prima oră era cea de engleză. Cu o profă tânără. Iar noi toţi băieţi. Ea o tipă faină, tânără şi bine îmbrăcată. Noi ca băieţii… I-am dat drumul şoricelului pe când scria ceva la tablă. Nu vă spun ce a urmat. Vă închipuiţi. Nici unde şi de cine am fost chemat în pauza următoare. Nu vă închipuiţi. Nici ce a urmat. Răzbunarea lui Jerry. Măcar de eram Tom… Comuniştii ăştia!

Fusese cel mai curajos şoricel. Se împotrivise regimului. Mă muşcă. Apoi suferise în prizonierat. În carceră. Apoi fusese eliberat într-un mediu ostil cu o brunetă frumoasă ce ţipa ca din gură de şarpe? Şarpe? A zis cineva şarpe? Mai de grabă crocodil! Şi apoi a fost expus ca probă în faţa autorităţilor. care-l expulzară pe fereastră. Noroc că biroul directorului era la parter!

De azi avem un nou partid: Partidul Comunist Liberal Naţional


ZhangHongtu2

Nu e o noutate? Aveam eu o bănuială eu că sunt mai multe partide comuniste în România, dar nu aveam certitudini. Acum le am. De unde le am? De la excluderea lui Orban. Şi care sunt mai concret certitudinile mele? Iacătă-le:

  1. Probabil cea mai evidentă certitudine vine din direcţia pactului de guvernare cu PSD. De ce? Pentru că PNL era un partid de dreapta, iar PSD unul de stânga. Cu mulţi milionari, dar ce contează… Deci dacă poţi să faci un pact de guvernare cu un partid comunist şi excluzi fostul tău prim-ministru şi fostul tău preşedinte, care nu a trădat ideologia PNL, atunci înseamnă că eşti ca şi PSD. Deci comunist.
  2. Şi pentru că l-ai exclus pe fostul preşedinte al partidului, alias fostul prim-ministru, exact cum făceau comuniştii în epoca stalinistă – evident că ai fi preferat să-l execuţi, dar au trecut vremurile acelea – eşti tot partid comunist. Mai comunist decât PSD care şi-a văzut preşedintele (fostul) debarcat, judecat şi condamnat de către stat (şi aici ar fi de discutat). Dar nu de către statul PSD. Deci eşti mai comunist ca PSD.
  3. Revenind la punctul 1, dincolo de excluderea lui Orban trebuie remarcat ceva. PNL este tot atât de comunist în gândire, mentalitate, dacă nu şi mai comunist decât PSD pentru că deşi partid liberal – deci cu o gândire deschisă, nu una marcată de o ideologie totalitară – nu admite diversitatea de păreri. Nici existenţa unor grupuri concurente care nu numai să gândească diferit, dar şi comunice această diferenţă. Deci, comunismul totalitar de factură comunistă a imprimat urme (aproape inexplicabile) mai rău ca-n PSD. Deci PNL este un partid comunist.

Nu în ultimul rând aş dori să-mi manifest curiozitatea cu privire la un alt partid. La UDMR. Sau la orice alt partid fondat pe criterii etnice. Poate un român să se înscrie în UDMR? Ce motiv(e) ar avea? Să zicem că se descoperă că un român înscris în UDMR trebuie exclus. Se va face pe criterii etnice? Şi trece cumva asta drept rasism? Sau ce?

Dar să mă reîntorc la Partidul Comunist Liberal Naţional. Ce garanţie avem că dacă azi acest partid face exact pe dos ce a spus în urmă cu câteva zile – că nu va face o alianţă cu PSD – acest partid nu va face o alianţă cu partidul lui Putin sau cel al chinezului sau al nord-coreanului? Se pare că din chestia asta tot PSD iese mai bine: nu şi-a schimbat părul şi şi-a păstrat năravul.

Cine pierde? Poporul. Care vede încă o dată – dacă mai era nevoie – că votul său n-are nici o valoare. Că ieşirea în stradă e inutilă.

Cine mai pierde? Ţara. Pentru că omul de rând (de la pălmaş la intelectual) scârbit de politicienii aleşi îşi vor face calabalâcul şi vor pleca în alta. Indiferent ce ţară ar alege nu este condusă de români. Şi nici nu este ultima din Europa, aşa cum suntem noi. A nu suntem ultima, aproape ultima.

Şi suntem ultima ţară din Europa cu două partide comuniste. Cu excepţia Rusiei!

Merită citit


”Puțină știință ne îndepărtează de Dumnezeu; (mai) multă știință ne apropie de El”

Mihai Maci: Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

………………………………………..

            Și ne imaginăm că lumea savanților – oameni și ei – e exact la fel precum cea de la poarta vecinei: stăm de vorbă despre toate (la câte-o masă plină), ne dăm și noi cu părerea (că nu costă), o pomenim pe bunica (fie iertată!) cu rețetele ei și – dacă cineva ne obiectează că nu se potrivesc – ne oțărâm la el: Da’ ce, eu n-am voie să-mi spun părerea; nu e democrație? De unde ști tu, mă nene, că ce zici tu e bine? Păi ai sute de cazuri de cazuri de reușită; da, da’ ai și unu’ ce nu merge. Păi de ce nu merge? Pă’ de ce nu ști? Ce știință-i aia că nu ști? Lasă-mă dom’le cu povești din astea! Să-ți spun io cum stau lururile: că bunica era țărancă, nu cunoștea decât Biblia, da’ știa! Dom’le: știa! Și io știu de la ea. Ce zici matale-s povești! Cam asta e știința noastră; cum spunea Liuben Karavelov despre compatrioții lui: ”Bulgarul știe două lucruri: ce l-a învățat mama lui și ce l-a învățat bunica lui.” Mama și bunica, adică ascendența noastră matrilineară. Timp de milenii, cunoștințele cele mai importante – căci decisive pentru supraviețuire – au fost cele transmise în trib. Și noi la trib ne întoarcem mereu pentru că, în această lume bulversată de tot, problema noastră eternă e aceea a supraviețuirii. A unui ”mâine” pe care nici o știință nu-l poate îndrepta, căci oamenii îl strică mereu.

            ”Teoria conspirației” e reversul medaliei. Aversul ei e impostura. Sau, la fel de bine, le putem numi pe cele două: necredința și minciuna. Iar medalia însăși e făcută din tinicheaua sărăciei și-a înapoierii. Care nu mai e clar dacă e cauză sau consecință.

Şi cu noi cum rămâne?


Munich and the Molotov-Ribbentrop pact revisited, Part 1 ...

Îmi aduc aminte de împărţirea Poloniei între Germania nazistă şi URSS-ul comunist. O împărţire secretă după un pact semnat de stânga şi de dreapta cu victima de la centru dreapta. Îmi mai aduc aminte de tratatul de la Brest-Litovsk (exact unde a avut loc parada militară combinată a armatelor naziste şi comuniste în 1939 după capitularea Poloniei) din 1917 când Rusia bolşevică a încheiat un tratat separat de pace cu Germaniei.

Şi azi ni se pune în faţă pactul dintre PNL-ul de dreapta şi PSD-ul de stânga. Pentru bine cui? Evident pentru binele, avantajele celor două partide ce îşi împart ministerele. Ca să căpuşeze poporul român. În acest târg făcut fără ca poporul să fie consultat, de ce beneficiază poporul?

Bănuiesc că de nimic. Ba mai mult, vorba postului de radio Erevan, nu ni se dă, ni se ia. Hai că nu ne-a plăcut USL că era prea european, prea mai ştiu eu cum. No acum îi avem pe toţi ăştia care ne-au înşelat de-a lungul timpului: liberalii şi comuniştii. Profitorii istorici şi cei impuşi de o putere străină. N-am uitat de URSS.

Să vină din nou la putere Firea. Să ascultăm ce mai are să ne spună. Să re-vină Dragnea. Să re-vină Iliescu, părintele revoluţiei. Să mai murim pentru un ideal. Fie el de dreapta sau de stânga. Să vină ai noştri la putere ca să facă un alt târg cu ăialalţi, indiferent care ar fi ăia. Şi noi să plătim taxele ca ei s-o ducă bine şi să ne conducă?

Deci cu noi aşa rămâne!

Şi nu vă mai miraţi că peste cinci ani o să fim 15 milioane plus un milion – două de irakieni, afgani, sirieni şi alţi orientali. Poate că asta merită ţara asta. Şi cei mai buni dintre noi să fie americani, francezi, nemţi, italieni, spanioli şi alte naţiuni.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2021

Când nebunii au credinţă


QAnon Supporters Gathered in Dallas, Expecting JFK Jr. to Reappear

După cum spune şi titlul, nişte americani bolânzi, QAnonişti, plini de credinţă, l-au aşteptat pe fiul decedat al asasinatului John Fitzgerald Kennedy, pe când era preşedinte USA, să apară aut ăv ză blu. Unde? Tocmai acolo unde a fost asasinat preşedintele american. De ce? Ca să inaugureze epoca Trump, adică să-l readucă la putere pe Trump. Ui…

Ca urmare nu mă mai mir că unii cred că pământul e plat, că sunt cetăţeni suverani, că misiunea de pe Lună a americanilor s-a jucat într-un platou, etc. Că şi noi îi avem pe ai noştri: tuneluri dacice pe sub munţi, energie pe la babele, Ceauşescu n-a murit şi aşa mai departe.

Ba unii cred şi mărturisesc (adică pun în practică) că PNL şi PSD o să conducă România pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Măi, hai că încep şi eu să cred că Ceauşescu n-a murit. Păcat că-i aşa de bătrân.

U.M.C. o să pună stăpânire pe planeta asta. Este un partid cu o mare credinţă. Ce contează că nici fiul, nici tatăl Kennedy n-au apărut atunci şi acolo. Puteau să apară la concertul Rolling Stones din seara aceea. Dar nici acolo, nici atunci n-au apărut. Ce, acum n-o să credeţi că PNL+PSD nu o să producă reapariţia lui Ceauşescu? Eu am o credinţă ai mare ca voi. Ceauşescu este deja cu un picior în Parlament, Senat şi cu o bucă pe tronul prezidenţial. Poate c-o să-l cheme Kelemen de data asta, dar tot Ceauşescu va fi…

Când nebunii au credinţă nu-i de joacă!

Battle of Lechfeld and the Magyar Threat


Weapons and Warfare

lechfeldDate: August 955 Location: near Augsburg, southern Germany

 battle_of_lechfeld_by_ethicallychallenged-d5a5aj7

In the year 896 the Hungarians (also known as Magyars) crossed the Carpathian Mountains from the steppes adjacent to the Black Sea. 1 They were primarily warriors, horse archers, when they settled on the plains of the middle Danube, whence they made periodic incursions into western Europe. Their invasions came to an abrupt halt in 955, however, when the East Frankish king, Otto I, annihilated their swarms in an encounter generally known as the battle of Lechfeld.

In 894 nomadic Magyars raided into the Kingdom of Moravia, north of the Danube. The origin of the Magyars is uncertain. Their language is linked in Europe only with Finnish, and tradition has it that one group of Magyars settled in Finland, while the other went south and established itself on the Hungarian plain. Their own legends have the Magyars entering Hungary with the…

Vezi articolul original 2.063 de cuvinte mai mult