Întâlniri cu Tom şi Jerry… (1)


Tom and Jerry Wallpapers, Pictures, Images

În pofida tuturor aşteptărilor, n-am să abordez istoria, etica sau estetica celor doi eroi ai desenelor animate cu acelaşi nume. Păcat, nu? Dar am să vă povestesc despre aventurile mele cu şoareci. Şi cu şobolani. Dar nu vă speriaţi, n-o să vă invadeze!

Nu ştiu dacă am văzut vreun şoricel până am ajuns pe la vreo cinci ani, dar într-o zi pe când eram în bucătăria apartamentului unde locuiam pe bulevardul V.I.Lenin, sus la etajul al doilea, s-a întâmplat. Mâncam nişte nuci cu zahăr, gătite – vorba vine – de sora mea mai mare. Eram aşezaţi pe două scăunele, iar între noi era un taburet de lemn ce servea drept masă. Pe când ne înfruptam noi un ditamai şobolanul îşi făcu apariţia de după dulapul din stânga mea şi dispăru discret într-o gaură din podea, aflată un pic mai încolo. Cât curaj! Câtă nesimţire! În faţa – de fapt în lateralul – a doi copii nevinovaţi. Mama era la serviciu, tata era la fel, cum se zicea pe atunci, în câmpul muncii. Noi doi singuri în casă, victima ororii şobolăneşti. Abia mi-am revenit. Dacă ne ataca? Totuşi trebuie să remarc sângele rece de care-a dat dovadă soră-mea. N-a strigat. Nu s-a suit pe masă, nici n-a fugit pe coridor. Ar fi fost imposibil că uşa bucătăriei era încuiată, dar, cine ştie? Şi azi când vă povestesc întâmplarea asta simt cum îmi bate inima. Să nu fac un infarct!

Deci ăsta a fost un contact vizual. Primul. Şi nu cu Jerry. O dată că era şobo. Al doilea că nu l-am cunoscut pe Jerry până n-a apărut pe ecrane şi un şobolan mai mare pe care l-am lichidat în decembrie 89. Ştiţi voi, tovarăşu…

Ce-o fi gândit oare şobolanul? Gândesc oare şobolanii? Poate se ducea la copiii lui. Sau poate a adulmecat nuca cu zahăr din farfurioarele noastre. Cine ştie. Şi ce, contează?

A doua întâlnire a fost totuşi cu Jerry. Eram la bunica. Cea din partea tatălui. Eram într-un sat de la periferia oraşului. Eram împreună cu prietenul meu Dinu. Şi ce ne-a dat prin tărtăcuţele noastre mici? Mici că aveam un număr mic de ani. Să facem o grădină zoologică. Dar nu cu animalele din ograda bunicii. Ar fi fost tare greu că nu ne-ar fi lăsat bunica. Nici animalele. Mai ales porcii… Aşa c-am decis să facem o grădină zoologică cu insecte. Nu le înţepam cu un ac că nu făceam un insectar. Şi am adunat: o râmă – asta da insectă! – un greiere, un cosaş, un viespe, muşte de tot soiul, un carab auriu şi cine mai ştie ce. Bunica avea nişte ţigle puse pe pământ lângă scara de ciment (ţiment zicea ea) pe care intrai în casă. La un moment dat am ridicat una. Scormoneam prin toate locurile doar-doar dădeam de exemplare mai rare pentru grădina noastră. Nu lăsam o piatră neridicată. Şi ce să vezi? De sub a doua ţiglă o luă la goană un şoricel. Pe neaşteptate. A fost atât de rapid că nici n-a băgat de seamă unde-a dispărut. Parcă era Spidi Gonzales. Na, că nici p-ăsta nu-l ştiam atunci. Tot când va apărea şobolanul ăla pe două picioare… Cert a fost că exemplarul cel mai de soi al grădinii noastre, de fapt singurul reprezentant adevărat, ne-a scăpat. Nu printre degete, ci printre picioare. Asta e. Am închis grădina noastră şi am trecut la spălarea pe mâini. Altfel am fi încurcat-o cu buni care ne aştepta cu masa întinsă. La masă am sporovăit despre viteza supersonică a şoricelului…

Şoricelul nu s-o fi dus să-şi omologheze recordul de viteză. N-a scris nimic în Flacăra Roşie, ziarul locat ce-l primeau bunicii mei. Nici n-a pomenit nimeni la buletinele de ştiri auzite la refuzorul de pe dolaf. Cu toate că mergea non-stop. Nouă ne părea rău că ratasem un exemplar pentru grădina noastră zoo. Lui îi părea rău de ceva? Am uitat de şoricel a doua zi.

A treia întâlnire a avut loc în curtea imobilului în care locuiam. Era vară, deci eram în vacanţă. Ne jucam ceva. Deodată cineva – unul dintre copiii aflaţi în curte – a zărit un şoricel. Mergea – îşi vedea de treaba lui – pe un ornament de la parter al clădirii cu două etaje. Bucurie mare: aveam o victimă. Pe el! Şi ne-am adunat toţi ca la un spectacol. Unul nemaivăzut şi nemaiîntâlnit. Că aşa era. Nu mai participasem la aşa ceva. Personajul nostru principal traversa din stânga spre dreapta în pas alergător. Când ne-a văzut a luat-o la sănătoasa. Scapă cine poate! Nu ştiu cum, de ce, de unde – pe cuvântul meu de pionier – aveam în mână o mătură. Un pic uzată. Ba chiar uzată bine. Nu ţin minte să fi jucat hochei. Era vară totuşi. Nici tenis, că Năstase şi Ţiri nu deveniseră celebri. Era în mâna mea ca din întâmplare. Dar cert este că era. Şi când şoricelul trecu prin faţa nasului meu mi-a trecut prin minte să-l interceptez. Zbang! Mătura lovi zidul clădirii. Şi şoricelul – rapidul de el – trecu cu o milisecundă înaintea măturii. Când să reglez tirul, fatalitate! Şoricelul o luă pe verticală. Ne lăsă – pe mine inclusiv – cu gurile căscate. Era o decolare pe verticală. Ceva nemaipomenit. Un şoricel se suia pe peretele vertical al clădirii. Iată cum un creieraş milimetric, nişte picioruşe un pic mai mari şi nişte ochişori cât două mărgele le dădeau cu tifla unor mamifere mai evoluate, cu creiere gigantice şi membre aşişderea. Uou! Dar pe când să începem să ne jucăm altceva – că doar şi asta fusese o joacă – şi şoricelul ajunsese pe la etajul doi al casei scării – fatalitate! Alta, nu cea de mai-nainte. Din neatenţie, din cauza oboselii, din cauza tencuielii scorojite a vechii clădiri sau pur şi simplu din cauza destinului care ne pândea pe toţi muritorii de rând sau semizei ai socialismului biruitor la oraşe şi sate – şoricelul se desprinse de perete şi căzu în gol. Deşi rudă îndepărtată cu liliacul, acel soarece zburător, şoricelul nu avu destul timp să evolueze – căderea lui dură doar câteva secunde – şi nu-i crescură aripi. Nici nu i se deschise niscaiva paraşute apărute în ultimul moment ca o mutaţie în stilul deus ex machina. Dimpotrivă. Şoricelul rămase tot şoricel. Nimic nu se pierdea, nimic nu se câştiga, ci totul – adică şoricelul – se transformă dintr-o formă în alta. Mai mult în alta. Şoricelul, fleci, pe cimentul din curte. Rămase lat. L-am luat în mână. Nu, nu mi-e frică de şoareci! L-am pipăit. Era cald. Dar nemişcat. Eroul nostru – căci era erou – scăpase de noi. Era eroul nostru că şi noi am fi făcut ca el. Am fi fugit de monştri. Ne-am fi căţărat şi pe verticală dacă puteam. Dar noi nu puteam. Spre deosebire de el. Aşa că l-am îngropat în grădiniţa din curtea imobilului. Şi i-am cântat veşnică pomenire. Ceea ce i se întâmplă chiar şi acum.

Oare ce şi-a închipuit şoricelul căţărător? Că avea aptitudini de alpinist? Că era bun la căţărare liberă? Că se putea pune cu noi? Se putea. Că nu i-am venit noi de hac, ci clădirea. Ei, dac-ar fi ştiut un pic de fizică… I-a venit gravitaţia de hac. N-am inventat-o noi, copiii. Era o lege. N-a scăpat de braţul lung al acestei legi. Oare legea gravitaţiei era o lege comunistă? Fără umbră de îndoială!

A patra întâlnire a avut loc într-o zi de toamnă. Sau de primăvară. De ce una sau alta? Pentru că eram îmbrăcat doar cu uniforma de elev, într-o dimineaţă pe la ora 7 fără ceva, când mergeam spre şcoală. Am traversat parcul şi mergeam pe lângă un bloc aflat pe malul Mureşului. Aveam o geantă bordo, foarte frumoasă, dar în care încăpea un număr limitat de caiete şi manuale. Şi pe când mergeam aşa în răceala dimineţii, pe când soarele stătea să răsară, văd – ce coincidenţă! – în faţa mea, un şoricel. Nici prea mic, nici prea mare. Numai bun. Ce mi-am zis? Hai să-l prind. Eram singur pe stradă, aşa că nu mă făceam de râs – că ditamai elevul de liceu aleargă după un soarece. Zis şi făcut. L-am fugărit puţin pe asfalt şi l-am încolţit într-un colţ al casei scării blocului respectiv. Se pare că casa scărilor le este fatală. Am întins mâna şi l-am prins cu două degete. Canalia! Canalie că m-a muşcat. Două boabe de sânge roşu ca drapelul partidului răsăriră din degetul meu arătător al mâinii mele drepte. Precis asta e o canalie capitalistă sau imperialistă. Una comunistă n-ar muşca aşa! Oare?Aşa că l-am imobilizat ţinându-l de ceafă cu două degete. Nu mai scăpa, nu mai muşca. Dar avea parte de un transport clasa-ntâi. Am ajuns la şcoală. Am trecut de poartă fără să fiu bănuit că introduceam un străin în clădire. Şi am ajuns în clasă. Bucurie mare. Le-am făcut cunoştinţă colegilor mei cu prizonierul meu. Nu era un prizonier de conştinţă. Ăia eram noi. Şi colegii mei de etnie germană care nu vorbeau deloc despre Hitler, despre deportarea în URSS şi de alte cele. Am găsit o cutiuţă de plastic în care mi-am pus trofeul şi m-am pregătit de cursuri. Prima oră era cea de engleză. Cu o profă tânără. Iar noi toţi băieţi. Ea o tipă faină, tânără şi bine îmbrăcată. Noi ca băieţii… I-am dat drumul şoricelului pe când scria ceva la tablă. Nu vă spun ce a urmat. Vă închipuiţi. Nici unde şi de cine am fost chemat în pauza următoare. Nu vă închipuiţi. Nici ce a urmat. Răzbunarea lui Jerry. Măcar de eram Tom… Comuniştii ăştia!

Fusese cel mai curajos şoricel. Se împotrivise regimului. Mă muşcă. Apoi suferise în prizonierat. În carceră. Apoi fusese eliberat într-un mediu ostil cu o brunetă frumoasă ce ţipa ca din gură de şarpe? Şarpe? A zis cineva şarpe? Mai de grabă crocodil! Şi apoi a fost expus ca probă în faţa autorităţilor. care-l expulzară pe fereastră. Noroc că biroul directorului era la parter!