Cine trage cu tunul?


Cine trage cu tunul? Cine are şi proiectile… Articolul de mai jos anunţă o lovitură de tun din toamna lui 2021, un/o niusletă provenită din ţeava Bard College Stevenson Library: trei studenţi eminenţi vor trece la evaluarea tuturor cărţilor din biblioteca universităţii ca ele să corespundă corect reprezentării în ceea ce priveşte rasa/etnia, gender, religia şi abilitatea (uotevă zis minţ in ză steiţ).

Ce pacoste, ce onoare, ce misiune imposibilă. Săracii studenţi! Trebuie să citească zi şi noapte toată bilioteca – probabil că le va trebui mai multe vieţi. Vor mai fi studenţi după câşiva ani? Vor trebui să voteze – probabil – care carte se înscrie în obiectivul reprezentării corecte şi în cele din urmă să facă o listă cu aceste cărţi. Ochei.

Ce se va întâmpla după asta? Dar credeţi că studenţii-şi vor pierde vremea cu aşa ceva? Doar nu sunt plătiţi pentru asta. Şi atunci să vezi rezultate… Dar indiferent de rezultate – am fost şi noi studenţi – ne întrebăm, noi şi toţi ceilalţi – ce se va întâmpla cu cărţile ce depăşesc procentul de reprezentare? Vor fi interzise? Arse? Rescrise?

Seamănă – ba nu – chiar este totalitarism. Indexul catolic al cărţilor interzise, arderea de cărţi organizată de nazişti, confiscarea, interzicerea cărţilor şi rescrierea lor conform unicei ideologi de către regimurile comuniste nu s-a petrecut cu mult timp în urmă. Doar că omul este destul de prost să repete greşelile din trecut. Prost este un epitet reuşit, chiar pozitiv pe lângă errare humanum est, perseverare diabolicum.

Părerea mea. Citiţi articolul.

https://newcriterion.com/issues/2022/2/firing-the-canon

Introducere în Călăuzire, îndrumare sau şansă: Ce-i aia călăuzire?


Committee Meetings - taking place in a room near you now ...

În campania sa din Asia Mică, Alexandru Macedon sau cel Mare a dat de un mare nod în cetatea Gordium. Era mare şi practic imposibil de deznodat. Dar cine ar fi reuşit – prezicea un oracol – urma să devină stăpânul Asiei. Deşi se spune că a încercat în mod clasic, adică să găsească două fire şi să meargă pe urmele lor, această metodă n-a dat rezultat. Alexandru a reuşit totuşi să desfacă nodul: l-a tăiat în două cu sabia. Cum de i-a venit ideea asta? Cine ştie? N-a adus jertfe şi nici nu s-a gândit prea mult. Nu i-a dat timp problemei – adică nodului – să-i dea bătăi de cap, insomnii sau dubii. L-a rezolvat dintr-o lovitură de sabie. Bine că era ascuţită!

A fost un mod original, unic de a rezolva problema. Original pentru că nimeni nu s-a gândit la o astfel de rezolvare; unic pentru că nodul gordian n-a mai fost re-înodat. Deşi oracolul s-a împlinit şi Alexandru a devenit stăpânul Asiei, stăpânirea sa n-a durat prea mult timp.

Am putea să ne punem câteva întrebări referitoare la reuşita lui Alexandru. De ce n-a perseverat în dezlegarea clasică a unui nod? Cum de i-a venit ideea de a tăia nodul? De ce nu i-a dat foc în loc să-l taie? De ce nu s-a consultat cu nimeni?

Evident, cu toate că era foarte tânăr la vremea aceea (333 î.d.H.) Alexandru a ales soluţia care-i stătea la îndemână. Era războinic, avea o sabie, avea forţă şi putere de decizie ce trecea dincolo de dezlegarea unui – de fapt, banal – nod. Putea să ucidă oameni, să distrugă cetăţi. Pentru Alexandru provocarea nodului nu se înscria natural în dinamica conducătorului cu drept de viaţă şi de moarte. Deşi a rămas în istorie, nodul n-a făcut decât să scoată în evidenţă că o decizie rapidă, cu efect imediat, într-o chestiune fără importanţă necesită minimum de atenţie, maximum de acţiune, după care laif găus on

Ce s-ar fi întâmplat dacă Alexandru s-ar fi cramponat să-i dea de capăt nodului căutând să-i dezlege iţele? Mai mult ca sigur că şi azi ar fi fost în acelaşi loc chinuindu-se să-i dea de capăt. Care ar fi fost urmările imediate ale concentrării pe problemă? Războinicii săi l-ar fi abandonat, potrivnicii l-ar fi capturat şi omorât. Sau poate-ar fi trăit până la adânci bătrâneţi în cetatea Gordium, făcând bani din schemele de desfacere a nodului pe care le-ar fi vândut turiştilor şi aventurierilor ce aspirau să devină cuceritorii Asiei. Dar în esenţă, Asia n-ar mai fi fost cucerită, perşii ar fi stăpânit-o până-n ziua de azi. Evident, exagerez! Alexandru Macedon n-ar mai fost menţionat în cărţile de istorie antică drept cel mai mare războinic al antichităţii, ci drept un obscur rege al Macedoniei care s-a-ncurcat cu-n nod!

Într-un cuvânt, eşec total. Un eşec care ne duce cu gândul la vorba ce spune că între eşec şi reuşită este o distanţă foarte mică, deşi diferenţa dintre cele două este foarte mare.

Alexandru ar mai fi putut spune că nodul nu-l interesează. Putea porunci să se formeze o echipă de specialişti în noduri – probabil dintre marinari – sau una de filosofi – devreme ce Aristotel a fost învăţătorul său – şi să plece mai departe fără să-l mai intereseze problema. Care putea să aibă repercusiuni dacă cineva ar fi dezlegat nodul şi ar fi pretins titlul de cuceritor al Asiei în dauna sa. Hm…

Sau putea fonda un muzeu al nodurilor ca să închidă nodul şi să prevină dezlegarea lui. Ba chiar putea plăti pe cineva ca în timpul unei furtuni – cu tunete şi fulgere – să-i dea foc şi să spună că zeii au rezolvat problema, eliberându-i pe muritori de stresul acumulat. Nu ne-ar strica nici nouă nişte trăznete din astea. Poate aşa ne-am mai scăpa de unele probleme ce trenează.

A mai existat o problemă asemănătoare cu cea a nodului: cea a oului lui Columb. Versiunea românească zicea că nimeni nu a putut să facă un ou de găină să stea în echilibru pe o suprafaţă plană, netedă şi tare cu vârful îndreptat în sus. Columb ar fi trântit oul spărgându-l şi făcându-l să stea drept, în felul acesta comunicând posibilitatea ca o corabie să navigheze spre vest ca să ajungă mai rapid în India.

Se pare totuşi că versiunea românească nu seamănă prea mult cu mitul original, care mit se pare că se datorează – de fapt – unui alt italian. Este vorba despre pictorul şi arhitectul Filippo Brunelleschi, decedat cu puţin timp înaintea naşterii lui Columb. Pe la jumătatea secolului XV la concursul pentru construcţia domului catedralei din Florenţa el a venit cu o soluţie, dar n-a vrut s-o arate. În schimb, el a propus ca cel ce va face un ou să stea în echilibru pe o suprafaţă plană, netedă şi tare va fi cel care va construi domul.

Toţi cei implicaţi au încercat, dar în cele din urmă Brunelleschi a dat un pic cu oul de suprafaţa de marmură şi l-a făcut să stea drept. Cei de faţă au replicat că şi ei ar fi putut face asta, dar – şi aici intervine geniul lui Brunelleschi – el a spus că oricine ar fi putut construi domul dacă ar fi văzut planurile sale. Cu alte cuvinte, dacă ştii soluţia e simplu – şi la ora actuală domul este cel mai mare dom din lume construit din cărămizi – dar dacă nu te duce capul, e imposibil.

Din cele două exemple – posibil mituri – tragem concluzia că uneori soluţiile sunt simple, dar ele trebuie găsite. Oricine s-ar fi gândit, oricine ar fi putut, a fost obiecţia, doar unul singur s-a gândit şi dat soluţia.

Decision After Considering The 5243 Factors Stock ...

S-ar putea ca rândurile de mai sus să dea de furcă celor care – dintr-un motiv sau altul – preferă să ia decizii numai atunci când au clare toate datele problemei sau când au la dispoziţie foarte multe opţiuni. Din păcate de cele mai multe ori trebuie să luăm decizii când nu beneficiem de prea mult timp de gândire, când nu cunoaştem toate datele problemei, indiferent dacă decizia este personală sau implica alte persoane sau terţe bunuri. Ca urmare intervine riscul de a lua o decizie eronată şi a greşi.

Şi atunci situaţia se complică…

Study identifies neural circuits involved in making risky ...

Pledoarie pentru realism?


15 Sarcastic Cartoons Disclosing The Reality Of Modern ...

Debisericirea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de cei ce n-au curajul să gândească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecând de la „să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei”, până la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea debisericirii sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani riscai să ajungi bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nici nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului. Bine c-am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale sau de grup…

O altă piedică în calea debisericirii este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămâneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că, cine știe, se va arăta un înger. Ce va tulbura apele. Dar cum zice și la Scriptură, dacă apele erau deja tulburate și nu te-ai aruncat în ele, adică dacă n-ai făcut nimic, nimic, exact nimic o să se-ntâmple. De ce-am rămas acolo? Acolo era călduț și afară bătea vântul. Vorba cântecului: Afară vântul bătea, măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gândit, unde să mergem? E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta, da, sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverând în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Ce a luat-o pe coclauri. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci când pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și exact acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești câteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani când copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării! Ca să nu zic aiureli.

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată câteva:

Primul, și probabil cel mai important, este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gândesc că n-ar fi chiar atât de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării ca să depășească concurența din afara bisericii? Concurenţă nu neapărat creștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atât mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică când pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întâmplă, când de fapt, doar ți se povestește ceva cu o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. La biserică filmul e nemaipomenit: minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat. Dar filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decât fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Mie mi-ar plăcea un film bun care să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune, nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în film, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul pe care-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care biserica dădea peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, banii.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură. Și nici nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce-ar trebui să facă ceva special, a devenit un loc atât de banal. Cu oameni banali, unde se vorbesc banalități, de multe ori prost, și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și cateheză este rara avis.

De aici rezultă, în mod normal, deşi Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă adunări lipsite de importanță ce nu comunică mai nimic creștinilor. Dar mai ales nu comunică nimic lumii. În acest caz decât angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decât faptul că mă complac într-un anonimat banal.

Cu ceva timp în urmă stăteam de vorbă cu cineva. Nu cu un cineva. Ca-ntre prieteni. Ne ştiam de mult. Şi ne ştiam bine. Cu o serie de amănunte. Unele dureroase. La un moment dat, discuţia se abătu asupra unui subiect. Unul oarecare. Garnitură la subiect erau nişte fraţi – despre care el spunea că sunt răi. Pentru că înjurau. Concluzia sa? N-ar fi trebuit să fie în biserică. Nu erau normali.

Raționamentul său m-a pus pe gânduri. Nu de alta, dar prietenul meu avea la activ nişte chestii semnificative, mai semnificative decât nişte înjurături spuse la supărare, mânie sau beţie. Nişte fapte. Pe care Topârceanu le-a pus (discret) între paranteze în Vara la ţară: Am văzut aci-ntr-o noapte nişte fapte care m-au scandalizat!

Şi m-am gândit că de fapt debisericirea vine sau se încarcă pe acest fond: în vreme ce îi scoatem – cel puțin mental – pe unii din biserică pentru că nu mai merită să fie acolo, ne eliminăm şi pe noi – sau mai întâi pe noi – prin astfel de judecăţi. Ne facem Dumnezeu, dar nu gândim ca Dumnezeu pentru că-i condamnăm – evident înainte de judecata finală – şi fără să știm sau să admitem ne auto-condamnăm pentru că ne plasăm sub incidenţa legii contrazicând nu puţine versete din Scriptură.

O altă dovadă în sprijinul acestei idei este o discuție la care am fost martor. Am fost – din motive de serviciu – în vizită. Bloc nou, spațios, soție tânără și frumoasă – părea un pic cam supărată pe el, cine știe din ce motive – un băiețel de vreo patru ani, menajeră. El cam la 40+, lua cina în compania unui pahar de cristal în care își turnase din abundență coniac. La care mă invită și pe mine. Dar eu nu obișnuiesc să amestec jobul cu alcoolul în același pahar. Normal că limba i se dezlegă: şi el absolvent de teologie, dar de cealaltă parte a baricadei confesionale. De ce nu practica? Nu îndeplinise anumite cerințe mai mult sau mai puțin canonice, în ghilimele, comparativ cu concurența. Așa că n-a mai călcat vreo 20 de ani în biserică. Acum era patron.

Fenomenul existenței celor neconvertiți/deconvertiți/debisericiți este ceva ce privește mai mult biserica dincolo de stereotipurile acumulate-n două mii de ani. Pentru că ne confruntăm cu același stereotip cu care s-au confruntat comuniștii. Într-o societate ideală/utopică, cum a fost cea comunistă nu puteau exista infractori – ci doar dușmani de clasă. Creatorii omului de tip nou nu puteau concepe că omul sovietic, comunist, putea comite acte criminale. Doar societatea capitalistă, în care exista exploatarea omului de către om era capabilă de așa ceva. Echivalentul în biserică ar fi existența neconvertiților/deconvertiților/debisericiților, ceea ce implică ideea – cel puțin potențială – existenței unei categori (numiți-i cum vreți) de infractori: creștini nominali, creștini firești, creștini lumești sau fii ai Satanei. Așa că cei din categoria nec/dec/des sunt cei ce vor avea parte de a doua judecată. Ei nu pot fi din biserică, ci doar din lume. Ruşinea existenței lor îi împiedică pe unii mai sensibili, pe alţii mai naivi sau pe triumfaliști să admită existenţa fenomenului în sine.

De aceea trebuie să fim și realiști. Este necesar să nu ne mințim.

Istoria se repetă. De data asta în est…


Hitler şi-a luat înapoi nemţii din ţările învecinate invadându-le. Austriecii au fost entuziasmaţi. Poate şi etnicii germani din Cehoslovacia. Slovacia a dezertat, preşedintele Benes aflat sub influenţa lui Stalin a primit indicaţii să cedeze. Culmea cehii au fost somaţi de aliaţi să se lase ocupaţi. A urmat Polonia care n-a fost ajutată cu nimic. A urmat războiul ciudat până la invazia Olandei, Belgiei şi Franţei.

Rusia a invadat Crimeea, încălcând memorandumul de la Budapesta în care Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

Nimeni nu mai garantează frontierele Ucrainei.

Ce urmează?

Ucenicia ca stil de viaţă (2): Cum am deviat


What is Standard Deviation? | ClydeBank Media

Prima schimbare a fost a liderilor ce făceau ucenicizare. Fără nici o avertizare au devenit pastori. Unul dintre ei s-a prins în faţa enoriaşilor noii sale biserici că dacă nu va face 12 ucenici într-un an (sau doi?) să fie pus pe liber. N-a făcut. N-a contat. În biserica aia nu făcea nimeni ucenici oricum.

Şi n-am mai făcut nici eu ucenicizare. Am trecut însă de la un laic activ la un teolog inactiv, înţepenit într-un mediu eminamente creştin. Angajat la o instituţie creştină. În care mă vedeam doar cu creştini. Locuiam într-un apartament deţinut de o familie creştină. Îmi completam studiile la o şcoală creştină. Să vă spun ce făceam duminica?

Şi aşa am ajuns în marea seră creştină. Cretină! Ucenicia nu mai era un stil de viaţă. De ce? Simplu: activitatea din seră era destinată bunului mers al serei: temperatură potrivită, eliminarea buruienilor/neghinei, irigare cu apa potrivită, aerisire fără otrăvuri, doar cu aerosoli acceptaţi şi aprobaţi de sus în jos. Sera trebuia să arate într-un anumit fel. Plantele trebuiau să arate într-un anumit fel. Erau standarde pentru te miri ce. Nu-i de mirare că tot ce nu corespundea era marcat ca pericol, nepotrivit, periculos, ba chiar duşmănos.

Ca urmare lumea a devenit un loc periculos. Doar biserica – închipuită ca spaţiu, uneori ca congregaţie – era mediul propice.

Şi aşa a dispărut ucenicizarea. Era destul să urmezi obiceiurile bisericii. Eram creştini – de un anumit tip – fără să fim ucenici. Nu era timp pentru aşa ceva. Şi atunci s-au inventat grupurile. De ce ai avea nevoie de grupuri dacă biserica se vede de două ori pe săptămână? Secret.

Cert este că unul dintre liderii maximi, serios, dotat, americanizat o ţâră, a prezentat marea descoperire. S-au dus la munte cu americanii, au avut un ritrit şi Domnul le-a vorbit. Musai trebe grupuri. C-aşa nu se mai poate. Nu trebuia să te sui pe Muntele Moria ca să-ţi vină ideea asta. Nici să mergi la schi/sky la Şamonix.

Era destul să faci o socoteală simplă: dacă ai ics membri şi vrei să ai mai mulţi, adică igrec, trebuie să atingi/influenţezi mai mulţi potenţiali membri. Cum faci asta? Implantezi sentimentul vinovăţiei printre membri activi ca să aducă – la ceea ce numeau ei biserică – oameni care trebuiau să devină membri după ce auzeau una sau mai multe predici. Ale liderilor consacraţi, meşteri în evanghelizări. Şi aşa apare generaţia zet.

Generaţia zet este – în general – o generaţie crescută în seră ca să repete fenomenul. Dacă vreţi un fel de meleme. Tu primeşti ceva de la membrul de la bază, adu şi tu un membru la bază ca să îţi salţi nivelul. Eşti lăudat. Din mai multe puncte de vedere. Şi eşti într-un grup care se vede din când în când. Deci faci parte dintr-un proces cu un pic de supraveghere. Cu un pic – nişte picături – de viaţă date cu pipeta duminică şi peste săptămână, plus la grupul mic. Control absolut.

Este greşit? Da şi nu. Nu este total greşit. Da, este greşit, pentru că a deviat de la Marea trimitere. Nu de la mica organizare. Nici de la mica trimitere. Aş putea spune o deviere standard…

Occidentu-i dat dracului…


Un alt text vechi de câţiva ani. De pe vremea lui Dragnea. De ce aşa târziu? Nu ştiu. dar totuşi de ce? Pentru că un prieten mi-a spus că în presa britanică au apărut articole despre decizia României de a lua în considerarea legile proprii în defavoarea celor europene. Cam ca în Polonia. Şi că se vorbeşte de Romexit…

Aşa scriam atunci:

Ieri am fost la botez. Nu la unul cu haine albe. La unul cu rochițele albe cu motive naționale. Foarte drăguțe. Vremea cum nu se poate mai potrivită. Soare aproape molcom. Vînticel răcoritor nu prea aventuros. Era un botez după un alt botez. Și era un botez dublu, de gemene. Ce drăguț! N-am asistat niciodată la așa ceva.

Am asistat în liniștea unui cartier cu un ferrari, un lambo, două hamere parcate la colț. Fără nici o legătură cu evenimentul. Cu mica bisericuță de lemn și cu tinerii ei oficiați. Slujeau la schimb. Cu același aplomb ca și cel cel din partea locului, dar fără umorul acestuia.

Era bisericuța martirilor brîncovenești. Așa, mai daun tu ărs… Dar nu asta mi-a atras atenția în mod special. Altceva. Altceva mi-a făcut neuronii să zbîrnîie în liniștea de după miezul zilei. Nașii sau nănașii și-au făcut treaba pe fondul dublelor preotului îndoite de îngemănare. Cuvintele s-au cam repetat. Uite ce mi-a atras nevinovata și nerutinata atenție neortodoxă. Era să scriu neo-ortodoxă, dar mă făceam de baftă…

Satanei i se poruncise să se ducă-n iadul său. Avea el un culcuș acolo sau devenise proprietar de drept. Poate nu. Greșeală de exprimare? Greșeală de tipar? Și-a înfipt cumva Ion Creangă condeiul în sfînta tradiție și i-o fi confirmat stăpînirea tălpii iadului peste buzduganul dreptei credințe? S-a dat în cer un decret de punere-n posesie? Sau ca la noi, funcționarii primăriei Cerului i-au jucat o festă Tatălui. Or fi măsluit catastifele? Dacă da, ce-or fi primit mită? Și cît? De la Sărsăilă? Mda. Se adeverește din nou că mita-i ochiul dracului… Unde-i DNA-ul ceresc? Cum putea trece iadul din creația lui Dumnezeu, prin Fiul, în posesia Satanei? Ciudat, nu? Dragnea, au înmatriculat ăștia insula Belina sub denumirea de iad? Ce mama dracului?

Am rămas pe gînduri. Mi se zbătea pleoapa dreaptă cu privire la diaspora. Da mi se zbătea rău, măi!

Nu mă îndoiam. Dacă chiar mă îndoiam, ca și Dragnea la întrebările ziariștilor dacă se dă sau nu un decret de nevinovăție fără pocăință. Ultima umbră de îndoială mi-a fost spulberată în curînd.

Mai țineți minte că urările drepte și bune se fac către răsărit? Ce vine de la Răsărit? Soarele. Și Rusia. Și dreapta credință întru comunism. Indubitabil. Molitfelnic de sigur!

Păi atunci țineți minte și că lepădarea de Satana se face către apus. Care Apus? Ăla de-i zice azi Occident.Țările alea hrăpărețe ce n-au cunoscut comunismul și binefacerile lui. Franța, Italia, Anglia, Scoția, Belgia, Olanda, Luxembourg, Suedia, Norvegia, Elveția, Spania, Portugalia, Belgia. Dar ce vorbesc eu, tot ce este la vest de noi întruchipează Occidentul.

Și ce mai vine din Apus? Di-a-spo-ra! Dacă lepădarea are loc înspre casa Tălpii iadului, iar locul acela-i bîntuit în composesorat, diaspora numai draci aduce în grădina Maicii Domnului. Și o lovitură de stat. Logic!

Ce mîna în luptă acel Apus? Ce voia acel Apus? Păi voia să ne ia nouă măririle de salarii, de pensii, voia să ne caftească legile pentru care a luptat Tudorel et co, banii furați de Dragnea împărțiți frățește românilor de la mitingul PSD-ALDE. Îi trebuie Apusului toate mizeriile de proiecte măsluite și furate din bani europeni. Și toate realizările jandarmeriei și poliției. Hoț mare Apusul ăsta.

Cum să nu fie hoț, dacă acolo locuiește Satana? Și chiar dacă nu locuiește acolo, acolo este alungat la fiecare botez, după lepădare. La noi facem curat, pe ei îi spurcăm. Tradițional. Liturgic. Dumnezeiește. Ritualistic, dogmatistic și ideologistic. Și normal că dinspre Apus numai rele pot să vină. Chiar dacă acum îi spune Uniunea Europeană. Sau Parlamentul de la Bruxelles. Sau Înalta Curte de Justiție a Uniunii Europene. Sau cea de la Haga.

Și chiar vă așteptați să se schimbe ceva-n România cu astfel de afurisenii de veșnică pomenire a Occidentului? Eu nu. Nu în sens vest-european. De ce demonizăm Occidentul şi proslăvim Răsăritul?

Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

Propagandă comunistă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej


Propagandă: propagandă sf [At: BĂLCESCU, M. V. 141 / Pl: ~de (înv) ~dii / E: fr propagande] 1 Acțiune organizată de răspândire în mase a unor idei care prezintă și susțin un partid politic, o teorie, o concepție etc., cu scopul de a le face cunoscute și acceptate, de a câștiga adepți etc. 2 (Rar) Acțiune de lămurire, de convingere.

Propaganda era folosită de statul comunist în Republica Populară Romînă ca să întărească poziţia singurului partid existent: Partidul Muncitoresc Romîn, un partid comunist. Activiştii de partid – un fel de revoluţionari de profesie ajunşi angajaţi la stat – au făcut propagandă pentru înfinţarea întovărăşiilor şi a Gospodăriilor Agricole Colective (G.A.C.) la sate. Adică au încercat să-i convingă pe ţărani să-şi cedeze pământurile statului. La început o formă mai soft, asocierea lor şi astfel pierderea caracterului de proprietar unic al pământului. După această primă fază pământul întovărăşit era cedat statului.

Dar propagandă însemna şi punerea pe note a vieţii noi a ţăranilor în noile forme de exploatare a omului de către stat. La care femeia era evidenţiată că se ia la întrecere cu bărbaţii.

Pe plan industrial, doctrina dictaturii proletariatului era perfectă. Doar că muncitorii trebuiau să muncească nu să dicteze. Nu vă faceţi probleme, nu dicta niciun muncitor, doar partidul. Marinică este criticat că e cam leneş. Lecţia punctualităţii – la care poporul român a căzut de nenumărate ori – îi este predată lui Marinică, căruia îi ardea buza nu după o ţigară, ci după o fustă. Dar nu merge cum vrea un întârziat!

Ce frumoasă era viaţa-n Romînia! Fetele erau harnice, băieţii dacă aveau de gând să le facă curte trebuiau să fie şi ei harnici. Fetele pe ogor, în uzină, băieţii la fel, altfel nu aveau succes.

În viziuna propagandei de partid viaţa era o variantă de roz-bombon! Spre deosebire de cea capitalistă?

Un ţăran la New York


Ce spune tovarășul Nikita Sergheevici Hrusciov – tradus în limba engleză:

„Gentlemen, Mr. Chairman, we live on Earth not by the God’s grace neither by yours, but by strength and wisdom of our great people of the Soviet Union and all the peoples that fight… for their independence.
Independent voice of the people, the voice of truth that sounds and vill continue to soud. The end, the grave to colonial slavery! Off with it and bury it the deeper the better!”

În concepția liderilor – mai ales a celor din URSS – începând cu Lenin, continuând cu Stalin și Brejnev – URSS a eliberat popoarele, iar URSS nu era un sistem colonialist. Asta înseamnă să crezi orbește în comunism. Sau să crezi o minciună.

Știți că de fapt tovarășul Hrusciov s-a ocupat de implementarea politicii bolșevice în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană înainte de 1939.

Asta îmi aduce aminte de tovarășul – da, tot tovarăș am fost și cu el – colonel Costică Moise, comandantul UM 01589, membru supleant în CC al PCR – care ne amețea la întâlnirile cu comandantul (adică cu el) încât după întâlnirile astea spuneam între noi – în șoaptă – că ăsta chiar crede ce vorbește.

Periculos.

În afara comuniștilor sovietici turcii au încă impresia că ei au avut o misiune civilizatoare în istorie. Dovezi? Au mers de două ori la Viena… Ca și turcii care au încercat să meargă cam peste tot și peste toți, comuniștii, foștii sovietici, actualii ruși, ar merge peste tot și peste toți. Crimeea, Ucraina, iar acum mai nou Cuba, Venezuela. Și o să-și dea mâna cu China ce a rămas comunistă, confirmând proverbul Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.

Ucenicizarea, o artă cam pierdută?


În 26 iunie 2011 am scris acest text. Mai este el actual?

Pastorii bisericilor, bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîtorva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot acele şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi a şcolii

Responsabilitatea de ce absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt, îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut în biserică acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii divine, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări, la o nuntă, două. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă este absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. Cam ca levitului din Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai ştii ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu). Din acest punct de vedere pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic, după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos. 

Biserica care nu face ucenicizare este ca o seră. Fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială, ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare!

Ce nu pot să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica.

Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, de obicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema ?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala.

Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  

Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul este apt pentru studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur şi îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final (de fapt NU) se constată că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau rar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual al unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît ucenici. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.

Post Scriptum: rîndurile de mai sus nu au atins o lacună a bisericilor care sunt formate în proporţie de peste 51% din femei. Cine, cum face ucenicizarea în acest domeniu? Cunoscută fiind dimensiunea misogină a bisericii care este domeniul de activitate al ucenicelor, al liderelor? de bună seamă este nevoie de un dialog, de o reconsiderare a atenţiei pe care biserica, şcolile teologice o acordă femeilor care sunt dispuse să treacă dincolo de mersul la biserică. Când, cum şi unde se va întâmpla asta?