Duet sau duel?

Introducere în Călăuzire, îndrumare sau şansă: Ce-i aia călăuzire?

În campania sa din Asia Mică, Alexandru Macedon sau cel Mare a dat de un mare nod în cetatea Gordium. Era mare şi practic imposibil de deznodat. Dar cine ar fi reuşit – prezicea un oracol – urma să devină stăpânul Asiei. Deşi se spune că a încercat în mod clasic, adică să găsească două fire şi să meargă pe urmele lor, această metodă n-a dat rezultat. Alexandru a reuşit totuşi să desfacă nodul: l-a tăiat în două cu sabia. Cum de i-a venit ideea asta? Cine ştie? N-a adus jertfe şi nici nu s-a gândit prea mult. Nu i-a dat timp problemei – adică nodului – să-i dea bătăi de cap, insomnii sau dubii. L-a rezolvat dintr-o lovitură de sabie. Bine că era ascuţită!

A fost un mod original, unic de a rezolva problema. Original pentru că nimeni nu s-a gândit la o astfel de rezolvare; unic pentru că nodul gordian n-a mai fost re-înodat. Deşi oracolul s-a împlinit şi Alexandru a devenit stăpânul Asiei, stăpânirea sa n-a durat prea mult timp.

Am putea să ne punem câteva întrebări referitoare la reuşita lui Alexandru. De ce n-a perseverat în dezlegarea clasică a unui nod? Cum de i-a venit ideea de a tăia nodul? De ce nu i-a dat foc în loc să-l taie? De ce nu s-a consultat cu nimeni?

Evident, cu toate că era foarte tânăr la vremea aceea (333 î.d.H.) Alexandru a ales soluţia care-i stătea la îndemână. Era războinic, avea o sabie, avea forţă şi putere de decizie ce trecea dincolo de dezlegarea unui – de fapt, banal – nod. Putea să ucidă oameni, să distrugă cetăţi. Pentru Alexandru provocarea nodului nu se înscria natural în dinamica conducătorului cu drept de viaţă şi de moarte. Deşi a rămas în istorie, nodul n-a făcut decât să scoată în evidenţă că o decizie rapidă, cu efect imediat, într-o chestiune fără importanţă necesită minimum de atenţie, maximum de acţiune, după care laif găus on…

Ce s-ar fi întâmplat dacă Alexandru s-ar fi cramponat să-i dea de capăt nodului căutând să-i dezlege iţele? Mai mult ca sigur că şi azi ar fi fost în acelaşi loc chinuindu-se să-i dea de capăt. Care ar fi fost urmările imediate ale concentrării pe problemă? Războinicii săi l-ar fi abandonat, potrivnicii l-ar fi capturat şi omorât. Sau poate-ar fi trăit până la adânci bătrâneţi în cetatea Gordium, făcând bani din schemele de desfacere a nodului pe care le-ar fi vândut turiştilor şi aventurierilor ce aspirau să devină cuceritorii Asiei. Dar în esenţă, Asia n-ar mai fi fost cucerită, perşii ar fi stăpânit-o până-n ziua de azi. Evident, exagerez! Alexandru Macedon n-ar mai fost menţionat în cărţile de istorie antică drept cel mai mare războinic al antichităţii, ci drept un obscur rege al Macedoniei care s-a-ncurcat cu-n nod!

Într-un cuvânt, eşec total. Un eşec care ne duce cu gândul la vorba ce spune că între eşec şi reuşită este o distanţă foarte mică, deşi diferenţa dintre cele două este foarte mare.

Alexandru ar mai fi putut spune că nodul nu-l interesează. Putea porunci să se formeze o echipă de specialişti în noduri – probabil dintre marinari – sau una de filosofi – devreme ce Aristotel a fost învăţătorul său – şi să plece mai departe fără să-l mai intereseze problema. Care putea să aibă repercusiuni dacă cineva ar fi dezlegat nodul şi ar fi pretins titlul de cuceritor al Asiei în dauna sa. Hm…

Sau putea fonda un muzeu al nodurilor ca să închidă nodul şi să prevină dezlegarea lui. Ba chiar putea plăti pe cineva ca în timpul unei furtuni – cu tunete şi fulgere – să-i dea foc şi să spună că zeii au rezolvat problema, eliberându-i pe muritori de stresul acumulat. Nu ne-ar strica nici nouă nişte trăznete din astea. Poate aşa ne-am mai scăpa de unele probleme ce trenează.

A mai existat o problemă asemănătoare cu cea a nodului: cea a oului lui Columb. Versiunea românească zicea că nimeni nu a putut să facă un ou de găină să stea în echilibru pe o suprafaţă plană, netedă şi tare cu vârful îndreptat în sus. Columb ar fi trântit oul spărgându-l şi făcându-l să stea drept, în felul acesta comunicând posibilitatea ca o corabie să navigheze spre vest ca să ajungă mai rapid în India.

Se pare totuşi că versiunea românească nu seamănă prea mult cu mitul original, care mit se pare că se datorează – de fapt – unui alt italian. Este vorba despre pictorul şi arhitectul Filippo Brunelleschi, decedat cu puţin timp înaintea naşterii lui Columb. Pe la jumătatea secolului XV la concursul pentru construcţia domului catedralei din Florenţa el a venit cu o soluţie, dar n-a vrut s-o arate. În schimb, el a propus ca cel ce va face un ou să stea în echilibru pe o suprafaţă plană, netedă şi tare va fi cel care va construi domul.

Toţi cei implicaţi au încercat, dar în cele din urmă Brunelleschi a dat un pic cu oul de suprafaţa de marmură şi l-a făcut să stea drept. Cei de faţă au replicat că şi ei ar fi putut face asta, dar – şi aici intervine geniul lui Brunelleschi – el a spus că oricine ar fi putut construi domul dacă ar fi văzut planurile sale. Cu alte cuvinte, dacă ştii soluţia e simplu – şi la ora actuală domul este cel mai mare dom din lume construit din cărămizi – dar dacă nu te duce capul, e imposibil.

Din cele două exemple – posibil mituri – tragem concluzia că uneori soluţiile sunt simple, dar ele trebuie găsite. Oricine s-ar fi gândit, oricine ar fi putut, a fost obiecţia, doar unul singur s-a gândit şi dat soluţia.

S-ar putea ca rândurile de mai sus să dea de furcă celor care – dintr-un motiv sau altul – preferă să ia decizii numai atunci când au clare toate datele problemei sau când au la dispoziţie foarte multe opţiuni. Din păcate de cele mai multe ori trebuie să luăm decizii când nu beneficiem de prea mult timp de gândire, când nu cunoaştem toate datele problemei, indiferent dacă decizia este personală sau implica alte persoane sau terţe bunuri. Ca urmare intervine riscul de a lua o decizie eronată şi a greşi.

Şi atunci situaţia se complică…

Pledoarie pentru realism?

Debisericirea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de cei ce n-au curajul să gândească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecând de la „să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei”, până la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea debisericirii sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani riscai să ajungi bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nici nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului. Bine c-am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale sau de grup…

O altă piedică în calea debisericirii este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămâneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că, cine știe, se va arăta un înger. Ce va tulbura apele. Dar cum zice și la Scriptură, dacă apele erau deja tulburate și nu te-ai aruncat în ele, adică dacă n-ai făcut nimic, nimic, exact nimic o să se-ntâmple. De ce-am rămas acolo? Acolo era călduț și afară bătea vântul. Vorba cântecului: Afară vântul bătea, măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gândit, unde să mergem? E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta, da, sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverând în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Ce a luat-o pe coclauri. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci când pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și exact acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești câteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani când copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării! Ca să nu zic aiureli.

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată câteva:

Primul, și probabil cel mai important, este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gândesc că n-ar fi chiar atât de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării ca să depășească concurența din afara bisericii? Concurenţă nu neapărat creștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atât mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică când pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întâmplă, când de fapt, doar ți se povestește ceva cu o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. La biserică filmul e nemaipomenit: minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat. Dar filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decât fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Mie mi-ar plăcea un film bun care să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune, nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în film, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul pe care-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care biserica dădea peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, banii.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură. Și nici nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce-ar trebui să facă ceva special, a devenit un loc atât de banal. Cu oameni banali, unde se vorbesc banalități, de multe ori prost, și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și cateheză este rara avis.

De aici rezultă, în mod normal, deşi Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă adunări lipsite de importanță ce nu comunică mai nimic creștinilor. Dar mai ales nu comunică nimic lumii. În acest caz decât angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decât faptul că mă complac într-un anonimat banal.

Cu ceva timp în urmă stăteam de vorbă cu cineva. Nu cu un cineva. Ca-ntre prieteni. Ne ştiam de mult. Şi ne ştiam bine. Cu o serie de amănunte. Unele dureroase. La un moment dat, discuţia se abătu asupra unui subiect. Unul oarecare. Garnitură la subiect erau nişte fraţi – despre care el spunea că sunt răi. Pentru că înjurau. Concluzia sa? N-ar fi trebuit să fie în biserică. Nu erau normali.

Raționamentul său m-a pus pe gânduri. Nu de alta, dar prietenul meu avea la activ nişte chestii semnificative, mai semnificative decât nişte înjurături spuse la supărare, mânie sau beţie. Nişte fapte. Pe care Topârceanu le-a pus (discret) între paranteze în Vara la ţară: Am văzut aci-ntr-o noapte nişte fapte care m-au scandalizat!

Şi m-am gândit că de fapt debisericirea vine sau se încarcă pe acest fond: în vreme ce îi scoatem – cel puțin mental – pe unii din biserică pentru că nu mai merită să fie acolo, ne eliminăm şi pe noi – sau mai întâi pe noi – prin astfel de judecăţi. Ne facem Dumnezeu, dar nu gândim ca Dumnezeu pentru că-i condamnăm – evident înainte de judecata finală – şi fără să știm sau să admitem ne auto-condamnăm pentru că ne plasăm sub incidenţa legii contrazicând nu puţine versete din Scriptură.

O altă dovadă în sprijinul acestei idei este o discuție la care am fost martor. Am fost – din motive de serviciu – în vizită. Bloc nou, spațios, soție tânără și frumoasă – părea un pic cam supărată pe el, cine știe din ce motive – un băiețel de vreo patru ani, menajeră. El cam la 40+, lua cina în compania unui pahar de cristal în care își turnase din abundență coniac. La care mă invită și pe mine. Dar eu nu obișnuiesc să amestec jobul cu alcoolul în același pahar. Normal că limba i se dezlegă: şi el absolvent de teologie, dar de cealaltă parte a baricadei confesionale. De ce nu practica? Nu îndeplinise anumite cerințe mai mult sau mai puțin canonice, în ghilimele, comparativ cu concurența. Așa că n-a mai călcat vreo 20 de ani în biserică. Acum era patron.

Fenomenul existenței celor neconvertiți/deconvertiți/debisericiți este ceva ce privește mai mult biserica dincolo de stereotipurile acumulate-n două mii de ani. Pentru că ne confruntăm cu același stereotip cu care s-au confruntat comuniștii. Într-o societate ideală/utopică, cum a fost cea comunistă nu puteau exista infractori – ci doar dușmani de clasă. Creatorii omului de tip nou nu puteau concepe că omul sovietic, comunist, putea comite acte criminale. Doar societatea capitalistă, în care exista exploatarea omului de către om era capabilă de așa ceva. Echivalentul în biserică ar fi existența neconvertiților/deconvertiților/debisericiților, ceea ce implică ideea – cel puțin potențială – existenței unei categori (numiți-i cum vreți) de infractori: creștini nominali, creștini firești, creștini lumești sau fii ai Satanei. Așa că cei din categoria nec/dec/des sunt cei ce vor avea parte de a doua judecată. Ei nu pot fi din biserică, ci doar din lume. Ruşinea existenței lor îi împiedică pe unii mai sensibili, pe alţii mai naivi sau pe triumfaliști să admită existenţa fenomenului în sine.

De aceea trebuie să fim și realiști. Este necesar să nu ne mințim.