Jonah 4: Hypocrisy


relg496expositorypreachingspecialprojects

Jonah 4:2, “He prayed to the Lord and said, “Please Lord, was not this what I said while I was still in my own country? Therefore in order to forestall this I fled to Tarshish, for I knew that You are a gracious and compassionate God, slow to anger and abundant in lovingkindness, and one who relents concerning calamity.” NASB

In Jonah 4:2, the prophet brings a case against God and questions Yahweh’s integrity (Sweeney, 329). He states that God is a hypocrite and is not consistent in His actions. He argues that he already knew that God would be unpredictable and retract His judgment and have mercy on Nineveh. Jonah 4:5 reconfirms Jonah’s belief that God is not trustworthy. The author of Jonah states that the prophet left the city and rested outside of Nineveh to see what God would do to the city. Jonah sits and waits to…

Vezi articolul original 583 de cuvinte mai mult

Vasile Ernu – Nuclear Orthodoxy


To Ernu’s text I would add something about the origin of Moscow, the third Rome:

Runciman draws attention to the fact that as early as 1390 Constantinople’s Ecumenical Patriarch Anthony wrote to the Great Kneaz Basil I of Moscow ‘to remind him that no matter what happens, the emperor in Constantinople was still the only true emperor, God’s Orthodox deputy on earth.’1

Both political and ecclesiastical relations between Constantinople and Moscow were tense at the time when the Eastern Orthodox Metropolitan Isidore of Kiev was expelled, due to his unsuccessful attempt to proclaim the union at Moscow.2 Consequently, from 1448 the Russian Church became fully autonomous.3 Constantinople being taken by the Turks, Moscow could think about taking a more prominent position in the Christian East.4 The marriage of Tsar Ivan III to Zoe Paleologus in 1472 opened up new possibilities. On the one hand, the house of Moscow would receive the lost glory of the fallen Byzantium, a prestige that would have raised them to a level equal with any of the western houses. On the other hand, if a reconquista was not possible, there was an ambitious project to make a Russian empire of a Byzantine tradition.5 He (Ivan III) adopted the double-headed eagle, symbol of imperial power, and the elaborate ceremonial of the Byzantine court, and demanded that his nobles be completely subject to him.’6

The metropolitan of Monemvasia drew attention to the possibility of schism in the Eastern Church if Russia became too powerful.7 The rise to prominence of Moscow as a possible replacement for Constantinople actually came soon after the elevation of the Russian metropolitan to the position of patriarch.8 The existence of Christian Moscow was a fact that had to be considered both by Constantinople (as the see of the ecumenical patriarch) and by Istanbul (as the capital of the Ottoman Empire). On the other hand, Moscow was conscious of her role, which would pay both political and ecclesiastical dividends, as the only power to defend and support the Christians in the Ottoman Empire. From now on Russia would be a continuous factor of distress for the Ottoman administration because it was the place where neither the only Christian Orthodox emperor (tsar), nor the patriarch was living under Turkish occupation.9 The Russian clergy’s reaction to this superior position in the Christian East became evident even before 1589.10 Runciman draws attention to a letter written just five years after the fall of Constantinople, in 1458, by the metropolitan of Moscow. This further step to achieve Russian hegemony over the Eastern Orthodox Christianity recorded:

Constantinople had fallen because it went astray from the true Orthodox tradition. However, in Russia, the true faith of the seven synods is still living, in this way Constantinople passed to the Great Kneaz Vladimir. In the world, there is only one church, the Church of Russia.11

It was clear that Moscow (like Constantinople in the past) was stressing the importance of the same condition: the observance of the seven ecumenical synods. In addition, Moscow was crystal clear that the union of the Byzantine Church with the Roman Catholic Church was the danger, which caused the fall of the second Rome. As a proof that they had learned something from history (of the Church), the Russians would not agree to any church union in the future. More than, that they would at any cost act against those churches which agreed to unite with the Roman Catholic Church.

Not too long afterwards, in 1512, in a letter to the Great Tsar Basil III (1505-1533),12 the Russian monk Philotheus from a Pskov monastery wrote that ‘the Christian empires had fallen. Only the empire of our masters is still alive. Two Romes had fallen, but the third lasts, and the fourth will never be. You are the only Christian sovereign of the entire world, the leader of all truly Orthodox Christians.’13

The message was clear: Moscow (the tsar and the patriarch) was provided with a raison d’être. Philotheus’ letter14 was more than an invitation to take over Constantinople’s role: it provided the reason why Moscow, already the third Rome must take over responsibility for the destiny of all Christians without consideration of frontiers. In a way Philotheus highlighted the destiny of the third Rome by contrasting it with the fate of the other two.15

Kochan highlights the role of the Church concerning Moscow’s dream of supremacy. This was possible only due to a very close association between the Church and the State. Early in the sixteenth century, Abbot Joseph of Volokolamsk gave legitimacy to the model by comparing the authority of the tsar to God’s authority. Similarly, the authority of the Byzantine emperor passed to the Muscovite tsar:

The autocracy became, in theory, the divinely ordained fountainhead of an undifferentiated concentration of authority – political, in that the Tsar was the only political authority; economic, in that he claimed ownership of the totality of the land; military, in that he led the country in war; religious, in that he ruled by divine right and was committed to maintain and defend the rights of Orthodoxy.16

Such an ideological translation was not ensured by the right of succession, hereditary right or by conquest or by any other accustomed procedure. Its legitimacy derived from the continuous rise to power of Moscow in the East.17 However, only during the seventeenth century did Russia dream of conquering Constantinople. The desire that that dream come true led to Empress Katherine II having her grandsons baptised with two significant and prophetic names in the context of the East: Alexander and Constantine, and her engaging in a definitely aggressive policy towards the Ottoman Empire. These Russian efforts to expand at the expense of the Ottoman Empire caught the Romanians between two lines. Apparently, the Russians supported the Eastern Orthodox Church, but in practice, Russian policy demonstrated that the Church was being used to attain political goals.

1 F. Miklosich and I. Möller, Acta et diplomata Graeca mediiaevii, quoted by Runciman, Căderea, 188.

2 Meyendorff, The Orthodox Church. Its past and Its Role in World Today (Crestwood, New York: St Vladimir’s Theological Press [fourth edition] 1996), see 52.

3 Runciman, Căderea, 188.

4 P. Evdokimov, Ortodoxia (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996), see 37. Evdokimov expresses this by saying that the crown of the emperor was transmitted as a heavenly blessing to the legitimate heir of the Orthodox kingdom, the tsar of all Christians.

558 L. Kochan, The Making of Modern Russia (Penguin Books, [first published 1962], 1979), see 38.

659 K.S. Latourette, A History of Christianity. Volume I: to AD 1500 (New York, Hagerstown, San Francisco, London: Harper & Row, Publishers, 1975), 616.

760 Iorga, Bizanţ după Bizanţ (Bucharest: Enciclopedică Română [first edition Paris: 1938] 1972), see 101.

861 On 26 January 1589, Ecumenical Patriarch Jeremias II anointed Metropolitan Job of Moscow as the first Russian patriarch.

962 Walker, A History, 676. During the sixteenth century the Turkish Empire was occupying the Balkans, most of Hungary, the Romanian Principalities, and had had the Black Sea as an ‘interior’ sea. In Africa the Sublime Porte had Egypt and the area along the coast up to Algiers, in the East Armenia, Georgia, part of former Babylon, in the South it had Palestine and Syria.

1063 Boris Godunov asserts Moscow’s ecclesiastical independence from the Ecumenical see of Constantinople in 1589.

11 Runciman, Căderea, 188.

12At this point Runciman contradicts V. Malinin who mentions Tsar Ivan IV (1533-1584).

13 Runciman, Căderea, 188.

14 V. Malinin, Le vénérable monastère de la saint Eléasare, Philothée et ses épîtres. (Kiev: 1901). imprecisely quoted by Evdokimov, Ortodoxia, see p. 37 Thomas suggested this idea to the Muscovite Grand Prince Basil in a letter from Tver in 1453.

15 Kochan, The Making, see 39. Kochan claims that ‘In actual fact, Ivan and his successors’ hopes lay more with the West than in any Byzantine political legacy. But for all that, the ecclesiastical doctrine gave an ideological hallowing to the new state.’

16 Kochan, The Making, 36.

17 D.B. Clendenin, Eastern Orthodox Christianity. A Western Perspective (Grand Rapids: Baker Books, 1992), see 42-44.

And a small correction: I.V. Stalin’s temporary pact with the ROC was made not at the beginning of the so-called Great Patriotic War, as Ernu claims (we keep forgeting about all Soviet invasions prior to June 1941), but in 1942 when the USSR was close to colaps.

Persona

„Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation

Vasile Ernu

Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.

These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.

Beginnings

With the coming to power of the…

Vezi articolul original 4.300 de cuvinte mai mult

Invazia ruseasca


Disco Titanic / Диско Титанік de Mihai Buzea

Reprodus din https://www.contributors.ro/disco-titanic-%d0%b4%d0%b8%d1%81%d0%ba%d0%be-%d1%82%d0%b8%d1%82%d0%b0%d0%bd%d1%96%d0%ba/

Către frații mei ucrainieni: veți câștiga acest război. / До моїх братів-українців: ви виграєте цю війну.

Către surorile mele ucraineance: fii Ucrainei vor câștiga acest război. Frații, tații, soții și copii voștri vor câștiga acest război. Îi vor alunga pe invadatori. / До моїх сестер-українок: сини Українипереможутьу цій війні. Ваші брати, батьки, чоловіки та діти переможуть у цій війні. Вони проженуть загарбників.

Nu știu cum, când și dacă îi veți putea ierta pe ruși. Pe rușii care au ucis. Pe rușii care au aplaudat. Pe rușii care au tăcut. / Я не знаю як, коли і чи зможете ви пробачити росіян. Росіян, які вбивали. Росіян, які аплодували. Росіян, які мовчали.

Ceilalți ruși nu au nevoie de iertare. Voi vă bateți pe un singur front, iar ei se bat pe două fronturi: ai lor îi acuză de trădare, ai noștri îi acuză de rusitate. Pentru ei e cel mai greu. / Інші росіяни не потребують прощення. Ви воюєте на одному фронті, а вони воюють на два фронти: їхні звинувачують їх у зраді, наші – у російськості. Для них це найважче.

După război va mai fi o problemă. Care apare după orice război. O teribilă tensiune socială: unii dintre ai voștri au luptat, alții nu. Unii ucrainieni au rămas în țară, alții au plecat din Ucraina. / Після війни буде ще одна проблема. Що з’являється після будь-якої війни. Страшна соціальна напруга: хтось з вас воював, хтось ні. Частина українців залишилася в країні, інша виїхала з України.

În romanul „Disco Titanic” există o replică, rostită mult după unul dintre războaiele din fosta Yugoslavie: „Iar acum, iată-te și pe tine […] sârbul care s-a cărat”. Veteranul ce spune asta suferă de sindrom de stres post-traumatic, de viața lui s-a ales praful. Din punctul lui de vedere, are tot dreptul s-o spună / У романі «ДискоТитанік» є рядок, вимовлений через багато часу після однієї з війн у колишній Югославії: «А тепер ось ти […] серб, якийвтік». Ветеран, який цеговорить, страждає від посттравматичного стресового синдрому, його життя розбите. З його точки зору, він має повне право це казати.

Războiul pe care îl purtați acum, atât pentru Ucraina cât și pentru Europa, va fi greu, foarte greu. Iar Reconstrucția va fi poate mai ușoară, dar va dura mai mult. / Війна, в якій ви зараз воюєте, як для України, так і для Європи, буде важкою, дуже важкою. Реконструкція може бути легшою, але займе більше часу.

Este bine să vă gândiți din timp la o strategie de detensionare socială, pentru perioada de după război. Toți sunteți ucrainieni, și cei care luptați acum, și cei care nu luptați. Reconstrucția va fi lungă și grea. Va fi nevoie de toți, va fi nevoie de toată lumea. / Про стратегію соціального розслаблення, на повоєнний період, добре продумати заздалегідь. Ви всі українці, і ті, хто зараз воює, і ті, хто не воює. Реконструкція буде довгою і важкою. Всі будуть потрібні, всі люди будуть потрібні.

Nimeni, niciodată, nu va mai spune că voi nu sunteți Europa. Nimeni nu va mai spune, după război, că nu știe cine sunteți. Nimeni nu va mai putea face pe orbul. Ucraina este Europa, Ucraina s-a întors acasă! / Ніхто більше ніколи не скаже, що ви не Європа. Ніхто після війни не скаже, що не знає, хто ви такі. Ніхто не зможе удавати з себе сліпого. Україна – це Європа, Україна повернулася додому!

Traducerea apartine doamnei Maria Hosciuc Szemeniuk

Ucraina vs Rusia între idealizare şi demonizare


Indiferent de eveniment, dar mai ales acum când bubuie tunul şi cad bombe apare o poziţionare faţă de ceva ce se întâmplă în lume. Şi într-un fel sau altul, personal, fiecare dintre noi, adoptă o atitudine faţă de cele două (deocamdată) naţiuni implicate în război. Puţini sunt cei ce rămân neutri.

Fenomenul este identic cu cel al membrilor de partid ce susţin orbeşte orice măsură a partidului din care fac parte, indiferent dacă este bună sau rea. Indiferenţa sau mai bine zis refuzul de implicare faţă de conflictul ruso-ucrainean îşi are echivalentul în constatarea referitoare la lumea politică, că nici ceilalţi nu sunt mai buni sau că toţi fură, sau că nimic nu se schimbă, aşa că n-are sens să mai votezi la alegeri. Şi bineînţeles mai întîlnim categoria celor care spun că democraţia este un lux a statelor bogate, noi avem nevoie de un dictator, aşa-zisul despot luminat – pe care aş zice eu, doar istoricii l-au descoperit după moartea sa.

Cei doi termeni, idealizarea şi demonizarea, contrastează radical. Nu poţi fi în acelaşi timp demon şi înger. Asta dacă nu ţinem seama că demonul este tot un înger, dar căzut. Idealizarea presupune atribuirea unor însuşiri deosebite, evident pozitive, unor personaje, acţiuni, lucruri. De cealaltă parte demonizarea este atribuirea unor însuşiri, caracteristici demonice, adică absolut negative, din lumea demonică, unor personaje, acţiuni, lucruri.

În ultimele zile această polarizare marchează întreaga noastră planetă. Lumea parcă s-a trezit dintr-o reverie de tipul la dolce vita il dolce far niente. Sau poate nu s-a trezit definitiv, ci are senzaţia că este captiva unui coşmar neanticipat din diverse motive, mai ales pecuniare. În actuala situaţie Ucraina este idealizată, lupta ei s-a transformat în porta-vocea libertăţii dincolo de limitele instituite mai nou în multe ţări din Occident.

Pe moment nu mai este vorba despre egalitatea de gen, de cine este sau nu gay, dacă femeia este bărbatul operat sau bărbatul este o femeie operată, dacă te adresezi cuiva cu un anumit pronume şi ce avantaje sau dezavantaje istorice sau actuale are culoarea pielii cuiva. Acum, în Ucraina este important să fii de partea celor ce luptă împotriva invaziei ruse. Nu contează ce te declari, contează de partea cui eşti. În esenţă, datorită crimelor de război deja comise de invadatori, umanitatea, viaţa în sine, are prioritate în pofida deosebirilor datorate preferinţelor individuale sau de grup. Excepţie făcând opţiunea secesionistă considerată ilegală.

Mă întreb cum s-ar descurca Rusia dacă într-o anumită parte a ei, nişte indivizi şi-ar declara secesiunea şi s-ar auto-intitula de exemplu Republica Independentă Chineză/Mongolă/Română/Israelită/etc?

Există totuşi un pericol în idealizarea Ucrainei. În primul rând Ucraina recunoaşte doar o limbă oficială şi din această cauză românii din Ucraina au avut de furcă cu sistemul local. Prin comparaţie este o situaţie oarecum similară cu cea din 1848 din Ungaria când toată lumea trebuia să fie ungur. N-a mers. Nici măcar cu contribuţia lui Bălcescu.

Pe lângă păcatele mai vechi Ucrainei i se va putea imputa – în eventualitatea accesului în UE – nivelarea culturală a minorităţilor. Apoi corupţia, sistemul mafiot şi poate în cele din urmă militarizarea. O întrebare ce se ridică este în mâinile cui va ajunge armamentul existent şi mai ales cel occidental după aderare dacă la conducerea Ucrainei va ajunge un pro-rus? Fără să mai amintim că pentru a accede în UE trebuie să nişte tratate de pace semnate cu vecinii. Şi aici Ungaria iar şi-a băgat coada cu referirea la regiunea subcarpatică, fostă în Cehoslovacia, apoi Slovacia, ulterior în Ucraina. Parcă se simte mâna Rusiei ce-l îmboldeşte pe Orban să vorbească.

Idealizarea Ucrainei este dependentă şi de carismaticul preşedinte ucrainean, dar în acelaşi timp evreu, Jelenski. Ce se va întâmpla după terminarea războiului? Va deveni el o figură carismatică mondială? Într-unul dintre discursurile sale el a calificat toate ţările din UE în raport cu atitudinea guvernelor lor faţă de Ucraina. Ceva ce şi Putin a făcut referitor la ţările neprietenoase cu Rusia. Este cumva discursul lui Jelenski o avanpremieră la apariţia unui lider responsabil cu întreaga lume? Pentru că atracţia sa o depăşeşte cu mult pe cea a duşmănosului şi bătrânului fost kaghebist Putin.

Demonizarea Rusiei este explicabilă în contextul anexării Crimeii încă din 2014. Cu toate acestea demonizarea Rusiei n-a început atunci. Ea are adânci rădăcini în toate naţiunile de care s-a înconjurat Rusia de-a lungul timpului. Acum demonizarea Rusiei se îndreaptă asimptotic spre zenit.

Motivele nu cred că scapă nimănui. Dar această demonizare este favorizată de lichidarea (demonică aş zice eu) opoziţiei din Rusia, suprimarea oricăror proteste la adresa guvernanţilor şi proliferarea legilor restrictive de ceva timp încoace. Un alt capitol la care Occidentul a fost nepăsător până la declanşarea războiului a fost propaganda rusă de sorginte sovietică, adică minciunile vehiculate de situri, bloguri, persoane active pe social-media, canalele media ruse internaţionale şi comunicatele oficiale. Intoxicarea minţilor a fost combinată cu o lentă implementare a dependenţei energetice fără de care Europa nu poate visa la un nivel de trai ridicat şi la o dezvoltare a economiei sale.

Dar rânjetul satanic de pe chipul demonic ar Rusiei s-a ivit – pentru cine nu l-a întrezărit mai repede – în ziua de 22 februarie 2022, o dată cu atacarea neprovocată a Ucrainei. Fără scuze, pretexte, motive întemeiate, Ucraina a fost atacată. Demonii războiului s-au dezlănţuit şi acum este aproape imposibil să fie opriţi.

Distrugerile locuinţelor, teatrelor, spitalelor şi victimele din rândul populaţiei civile îi va face pe ucraineni să-i iubească pe ruşi? Va avea Putin statui în Ucraina? Orice este posibil: aşa cum trupele sovietice au fost primite cu flori şi urale de bun-venit în 1944 în Bucureşti şi Lenin a avut statui în România. N-am uitat nici că tovarăşul Iliescu a cerut intervenţia trupelor sovietice în decembrie 89. Ce bine că n-a fost luat în serios!

Cu toate acestea există o Rusie care suferă. O Rusie ce dincolo de panslavism, nostalgie după epoca sovietică şi dorinţa de a depăşi marasmul anilor 90 ar putea aduce normalitate, echilibru şi pace chiar şi dincolo de graniţele ei fără a vira spre colonialism, supremaţie şi lichidare etnică.

Dar asta trebuie să se întâmple acum până nu este ameninţată existenţa vieţii pe întreaga planetă. Ameninţarea cu arme chimice, biologice şi atomice pentru a provoca teamă este absurdă. Nimic nu garantează că dacă astăzi cedăm, mâine nu vom fi din nou ameninţaţi cu bombardamentul atomic ca să cedăm într-o altă direcţie. Logica umană dictează că o asemenea ameninţare este ilogică. Dacă tot este să murim, murim luptând sau cel puţin încercând să eliminăm ameninţarea. În lipsa unei înţelegeri.

Idealismul îl face pe om superior animalelor. Idealismul este de preferat demonizării pentru că are garanţia divină: este uşor să alegi între Iuda şi Isus. Deşi amândoi au murit, doar Isus a înviat. Deşi doar Isus a înviat, el a fost primul dintre cei/cele care şi-ar fi dat viaţa ca să scape alte vieţi. Un demon nu scapă nici o viaţă, ci doar o pierde. Pentru că el este pierdut.

Rămân cu credinţa că Rusia îşi va putea recupera idealismul abandonându-şi demonii – inclusiv cei ai războiului – după cum în actuala luptă Ucraina are şansa de a ajunge la desăvârşire învingând relele cu care se confrunta înainte de război.

Prea serioasă să fie o glumă


Se întoarce pe Pământ un cosmonaut rus după mai multe luni în spațiu și comandantul îl pune la curent cu ultimele evenimente:

– Conform președintelui Putin desfășurăm o operațiune militară specială în Ucraina.

De fapt, este un conflict între Rusia și NATO pentru a se stabili cine va domina lumea în următoarea sută de ani.

– Care e situația acum?

– Am pierdut peste 15.000 de soldați, 7 generali, 500 de tancuri, 3 nave, 100 de avioane și 1000 de camioane și transportoare blindate.

Continuarea pe Hotnews https://life.hotnews.ro/stiri-fun-25462821-bancul-zilei-vine-moscova.htm

O palmă mai importantă ca o agresiune?


Duminică noaptea un actor american i-a dat o palmă unui comediant american. Ambii de culoare. Ambii plini de bani. Ambii pe scenă. Pe aceiaşi scenă. La Hollywood. Unul dintre ei era prezentator, altul premiat cu râvnitul idolaş numit Oscar.

Dacă mi s-ar fi întâmplat mie pe stradă în văzul tuturor nu cred că s-ar fi deranjat nimeni. Poate din greşeală poliţia locală. Aia ce unii zic că nici nu e poliţie.

Dar palma a ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor. Pe minutul numărul unu al tuturor canalelor TV. Pe frontispiciul fiecărui site media. C-aşa e-n biznis: nu contează că sunt asasinaţi oameni, copii, femei, că agresiunea Rusiei distruge vieţi şi face pagube de până (acum) la vreo 450 de miliarde de dolari. Contează onoarea nereperată a coanei Miţa Americanca…

Ce se reperă cu o palmă-n plen.

Mă întreb faptele criminalului Putin cum vor fi reparate şi când? De către cine? Pe pariu că Putin nu va fi tras la răspundere!

Poate vă înşelaţi mister Bronk!


Bronk afirmă că trupele ucrainene ar putea fi încercuite în Dombas dacă cade Mariupolul. El mai spune că şi trupele ucrainene pot face acelaşi lucru în zona Kyivului contra-atacând.

https://www.dailymail.co.uk/debate/article-10639385/Russia-Ukraine-tactics-Vladimir-Putin-pincer-cut-Volodymyr-Zelenskys-forces.html

Şi totuşi, ca să spargă apărarea, ruşilor le-ar trebui cam două divizii de blindate suplimentare în sud, poate şi cooperarea cu armata 14 din Transnistria. La două divizii de blindate e nevoie de multă infanterie, servicii, elicoptere.

Dar atunci este nevoie de combustibil, de masarea forţelor şi de o operaţiune de curăţire care ar ţine cel puţin încă două-trei săptămâni. Ce am văzut până acum este împrăştierea forţelor, nu concentrarea lor. O încercuire presupune o deplasare rapidă, o re-grupare şi acoperirea a circa 1000 de kilometri. Cam mult, cam ambiţios planul ca variantă B.

Acoperirea aeriană va fi dificilă şi deficientă pentru că aşa cum am văzut până acum trupele ucrainene poartă mai degrabă un război de guerilă decât unul strict convenţional. Ca urmare blindatele vor fi în continuare expuse. Într-o astfel de operaţiune pierderile se pot ridica la circa 30-50% din efectiv în ceea ce priveşte mijloacele motorizate. Înarmaţi cu rachete anti-tanc şi anti-aeriene ucrainenii în grupuri de 3-5 luptători vor fi greu de găsit şi distrus, dar foarte eficienţi în apărare.

Dacă se întreprinde o astfel de operaţiune de încercuire, bombardarea oraşelor s-ar dovedi inutilă şi după cum orice strateg ştie, oraşele chiar distruse sunt moartea blindatelor. În loc să ţină frontul spre vest trupele ucrainene ar putea face joncţiunea cu cele aflate deocamdată sub asediu, situaţia rezumându-se la cea iniţială. Un oraş încercuit de trupele de invazie, dar cu destule trupe autohtone capabile să manevreze şi să taie – din nou – aprovizionarea trupelor de încercuire.

E drept că s-ar putea ca ucrainenilor să le lipsească mijloacele de atac convenţional (tancuri şi transportoare, elicoptere de atac) şi de aceea este puţin probabil că se vor încumeta să atace pe un front larg tentativa de încercuire a capitalei lor. Să nu uităm de ameninţarea pe care o prezintă trupele din Belarus. Din această cauză Belarusul ar putea deveni cheia acestui război sau a căderii lui Lukaşenko cu o mare infecţie democratică.

La fel trebuie interogată cooperarea cu armata 14 din Transnistria a cărei plecare la război s-ar putea să ducă la eliberarea definitivă a Moldovei de ruşi. Evenimentele s-ar putea precipita la graniţa de est a ţării noastre.

Ca urmare aştept să văd ceva armament nou în Ucraina. Unde este tancul T 14/T 15 Armata? Unde sunt mijloacele moderne de bruiere a comunicaţiilor şi unde este vestita eficacitate a desantului ex-sovietic?

Posibil ca Ucraina să achiziţioneze arme din alte ţări decât NATO. Cum de s-a reaprovizionat cu drone turceşti? Şi Israelul are drone bune. Indonezia şi Chile s-ar putea să vândă tancuri Leopard unor cumpărători ce le-ar dona Ucrainei. Algeria ar putea face acelaşi lucru cu sistemele ei anti-aeriene de fabricaţie rusească. Dar mai mult mi-ar fi plăcut ca cele două submarine ex-sovietice aflate în dotarea marinei noastre să fi fost donate Ucrainei dacă erau în stare de funcţionare. Dar nu sunt.

În cele din urmă banii sau lipsa lor vor dicta continuarea sau încetarea războiului. Deocamdată nu sunt o problemă.

Dar situaţia ar putea escalada. În orice direcţie.

Ipocrizia Rusiei când vorbeşte despre dreptate


Despre ce dreptate vorbeşte Rusia când spune cu dovezi video că ucrainenii ascundeau muniţie într-un mall? Despre dreptatea agresorului care a atacat o ţară suverană! Mersi, spasiva! https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25448502-rusia-publica-imagini-momentul-atacului-asupra-mallului-din-kiev-vehicule-militare-fost-urmarite-pana-acolo-drona.htm

Criminalii acuză victima că rezistă. N-are dreptul să folosească un magazin ca să pună muniţie acolo să ne omoare – spune Rusia. Dar tu Rusie de ce ai dreptul să bombardezi oraşe omorând oameni? Ca să-ţi atingi scopul?

Adică crima ta premeditată este dreaptă şi rezistenţa în faţa ei încalcă legea? Care lege? A ta? Legea criminalilor de război. Ce ne facem cu muniţia transportată în camioanele cu semnele crucii roşii de armata ta Rusie?

Concluzia: o Rusie agresoare este criminală şi va rămâne o Rusie criminală indiferent de lege. Citiţi istoria. Nu aia pe care o scrie Rusia.

Two measures for NATO?


Deuteronomy 25:15
You must maintain accurate and honest weights and measures, so that you may live long in the land that the LORD your God is giving you.

Regarding Kosovo NATO decided:

https://www.nato.int/kosovo/history.htm says:

On 13 October 1998, following a deterioration of the situation, the NATO Council authorised Activation Orders for air strikes. This move was designed to support diplomatic efforts to make the Milosevic regime withdraw forces from Kosovo, cooperate in bringing an end to the violence and facilitate the return of refugees to their homes. At the last moment, following further diplomatic initiatives including visits to Belgrade by NATO’s Secretary General Solana, US Envoys Holbrooke and Hill, the Chairman of NATO’s Military Committee, General Naumann, and the Supreme Allied Commander Europe, General Clark, President Milosevic agreed to comply and the air strikes were called off.

On 10 June 1999, after an air campaign lasting seventy-seven days, NATO Secretary General Javier Solana announced that he had instructed General Wesley Clark, Supreme Allied Commander Europe, temporarily to suspend NATO’s air operations against Yugoslavia. This decision was taken after consultations with the North Atlantic Council and confirmation from General Clark that the full withdrawal of Yugoslav forces from Kosovo had begun.

But, from 2014 on, NATO decided not to intervine in Ukraina despite the country being attacked by Russia. Why?

Why – again – a sovereign state demanding defence from abroad is left alone to fight for its territory, right to have its own elected government, life and property of its citizens?

It sets up a very, very dangerous precedent which begs the question: Who is next?

10 puncte vitale pentru descurajarea Rusiei


Trasarea acestor linii roșii – cerută deja de Polonia și respinsă deocamdată de mai multe state europene, așa cum am arătat – reprezintă probabil singura soluție de a evita declanșarea unui al treilea conflict mondial, pentru că instituie o scară graduală de intrare în acțiune a NATO în apărarea integrității statelor care fac parte din Alianță pe flancul de est al Europei.

Conflictul cu Rusia al Occidentului este inevitabil, este un fapt împlinit la acest moment. Și cum nu poți evita inevitabilul, Statele Unite și Uniunea Europeană trebuie să facă pași în plus și mai hotărâți pentru a-l confrunta pe Putin, mai ales acum, când lupta curajoasă a ucrainenilor l-a arătat slab și ezitant, cu puține soluții.

Occidentul nu ar trebui să pună presiune pe Volodimir Zelenski pentru a accepta condiții de încetare a luptelor care să vulnerabilizeze integritatea Ucrainei și să știrbească idealurile naționale ale ucrainenilor, dând în același timp o gură de oxigen regimului totalitar al lui Vladimir Putin.

Pentru că o astfel de eroare îl va ajuta pe Putin sau pe oricine din cercul actual de la Kremlin îi va succeda în funcție, să revină peste câți ani în ofensivă și mai determinat, cu siguranță mai puternic și cu lecțiile învățate după actualul eșec din Ucraina, țintind de această dată direct teritoriul Uniunii Europene. Cu adevărat, destinul lumii libere se joacă acum la Kiev.

Un general american recomandă trecerea la planul B de contracarare a lui Putin: ”Destul, până aici”


Cei doi experți recomandă trecerea la Planul B: ”Destul, până aici”. SUA și aliații ar trebui să-i spună lui Putin să oprească uciderea fără sens a poporului ucrainean și să-și retragă imediat forțele din țara vecină.

Omenirea nu mai poate sta în loc și să vadă cum sunt uciși civili nevinovați. Analiștii propun ca Forțele aeriene ale SUA și cele ale aliaților să fie deplasate deasupra Ucrainei pentru a opri uciderea populației și să impună retragerea Rusiei prin stabilirea unei zone de excludere aeriană.

În plus, trebuie spus lui Putin că SUA și aliații nu vor aduce trupe terestre în Ucraina, decât dacă Rusia atacă forțele proprii din NATO, iar aeronavele noastre nu vor trage asupra armatei ruse, în timp ce aceasta s-ar retrage.

https://ziare.com/sua-rusia/general-sua-planul-b-impotriva-lui-putin-1730641

Johannis du-te în Kyiv!


https://www.digi24.ro/stiri/externe/premierul-poloniei-indeamna-liderii-europeni-americani-si-britanici-sa-se-deplaseze-la-kiev-in-semn-de-solidaritate-1874495

Johannis dacă ţi-a fost hărăzit în mod ironic să fii preşedintele neamţ al României, cine ştie, poate acelaşi destin care este şi mai ironic cu Putin dezvăluindu-i imbecilitatea, te poate face în doi timpi şi trei mişcări atât eroul României, dar mai ales eroul Ucrainei şi al Europei: du-te la Kyiv!

Vei insufla calm şi stabilitate cu postura ta şi cu vorbirea domoală de sas ardelean. Ucrainenii te vor iubi. Şi în mod sigur vizita ta, oricât de reuşită va fi nu va declanşa al treilea război mondial. Nu inspiri agresivitate deloc.

Dacă cumva, Doamne fereşte, o fi să atenteze Rusia la viaţa ta, vei rămâne-n istorie ca preşedintele nemţ omorât de ruşi pe tărâm ucrainean. Poate jertfa ta va determina Germania să trimită arme ofensive în Ucraina. N-ar strica nişte arme în afara căştilor şi spitalului de campanie dinainte de invazie.

Plus că NATO va putea face din eventuala ta moarte – din nou Doamne fereşte! – un casus belli. Mai multe trupe-n România, poate şi-n Ucraina. Să nu uităm că nemţii au ocupat Odessa în Primul război mondial şi ruşii au capitulat la Sevastopol cu puţin timp înainte de unirea Principatelor Române. Le suntem datori…

Şi ultima mişcare, de care am putea beneficia dacă tu Johannis salvezi Ucraina din acest război, ar fi recompensa Ucrainei: ne vor ceda cele două judeţe ce cândva făceau parte din Moldova noastră de dincolo de Prut pe care Stalin le-a alipit Ucrainei după război. Ce zici?

Johannis lasă-ţi costumul şi cravata! Pune-ţi vesta anti-glonţ şi du-te la Kyiv! Vrem şi noi un preşedinte ca Zelenski!

Ce spune Taras Kuzio despre Putin vs Ucraina


Sursa: HotNews.ro

Articolul apărut în The Telegraph este tradus de Hot News https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25437066-trei-mari-greseli-facute-putin-condamnat-invazia-transforme-intr-dezastru-the-telegraph.htm şi merită citit.

Taras Kuzio (politolog britanic specializat în studii ucrainene; a prezis încă din 2010 anexarea Crimeei în eventualitatea răsturnării lui Ianukovici)

Originalul la https://www.telegraph.co.uk/news/2022/03/15/putins-three-big-errors-have-doomed-invasion-disaster/

Putin și-a făcut niște calcule extrem de greșite în trei mari privințe.

Prima greșeală se referă la poporul rus

Invadarea Ucrainei nu va genera niciodată același nivel de susținere publică pe care l-a suscitat în 2014 anexarea Crimeei, care e profund integrată în mitologia gloriei imperiale a Rusiei. Susținerea publică pentru anexarea Crimeei a rămas la un nivel stabil de 85% în ultimii opt ani, fiind susținută până și de liderul opoziției Aleksei Navalnîi.