Când curcubeul înseamnă altceva…


Făcusem chimioterapie. Mai specific? Rituximab plus alte două chestii ce mă rodeau pe dinăuntru. Ce noroc pe mine. Dacă m-ar fi ros pe dinafară s-ar fi văzut. Am aşteptat cu sufletul la gură. De ce acolo şi nu altundeva, nimeni nu ştie. Oricum existau alte expresii mai uzuale. De exemplu, cu morcovu-n puncte-puncte. Am aşteptat să fac şi tratamentul de întreţinere. Tot cu Rituximab. Dar mai rar. Din două în două luni. Programat. Fără surprize. Hai, gata! Ce-i domle cu curcubeul ăla?

Păi ce să fie? Stai să-ţi spun. Avem nişte prieteni. S-au mutat din sat mai la munte. Şi-au făcut casă, şi-au luat masă şi s-au dus. Şi ne-au zis: dacă vă trebuie casa să faceţi ceva, e a voastră. Aşa că ne-am pus pe curăţenie. Nu degeaba: era o casă cu doi oameni şi trei câini. Adică cu trei câini de casă şi în casă.

Şi dă-i şi şurluie. Spălat pe jos. Multipl taimz. Spălat mobila. Aşişderea. După două zile trebuia să ne apară un cuplu în vizită cu niscaiva puradei. Ne ducem să vedem ce mai trebuie făcut. Noroc că cuplaţii aştia n-au mai venit. O duhoare de canis domesticus te lovea ca o măciucă cum deschideai uşa. În ciuda ferestrelor deschise. Şi a circulaţiei aerului în natură.

Ce puţea aşa? În cele din urmă ne-am prins. De marginea patulul că altfel leşinam. Puţeau saltelele îmbibate cu odorul Ţâcneală canină no 3. Cu toate că se dăduse cu şanel şase în avans, nevastă-mea mirosea a căţea. Ca una dintre cele două ce tocmai locuiseră acolo. Eu eram dulăul negru. Bine că cele două căţele fuseseră neutralizate sexual. Din păcate nu şi ăla negru.

Aşa că ne-am întors acasă-n patru labe. Sau cu botul pe labe. Bine că n-am lătrat. Însă pe drumul de întoarcere ne-au lătrat toţi câinii. Ne invidiau că eram liberi şi ei în lanţ. Ajunşi acasă altă dilemă: ne băgăm în maşina de spălat rufe sau în cea de spălat vase? În cele din urmă am aruncat pe foc hainele infectate şi am decis să lenevim în vană. Doar până se lasă seara. Ne-am trezit anchilozaţi pe la miezul nopţii în apa rece ca ghiaţa carbonică. Ca să ne încălzim am fugărit un pic câinele personal prin grădină. Când l-am prins, i-am făcut baie în chisăliţa prunelor strânse pentru ţuică.

După vreo săptămână două, vine salvarea. Nu Salvarea, salvarea. Nevastă-mea-mi spune că cineva ştie pe alt-cineva care curăţă saltele. Deja mă vedeam cărând în spate ditamai salteaua, îndesând-o în fauveul Polo producţie 1990. Ar fi adus a animal preistoric, dacă nu foarte preistoric. Protuberanţele-l făceau de nerecunoscut. Şi de neîntrecut. Nu la viteză, ci la un concurs de caricaturi.

Dar ca să tăiem scurt povestea sau să n-o mai lungim, într-o seară pe la ora nouăşpe se finţează la faţa locului o tanti cu un nene. Scot din maşină un aparat şi nişte dude. Ne cer nişte apă. Credeam că se apucă de spălat pe jos. Când colo, ce să vezi? Bagă apa-n aparat şi încep să aspire cu o sculă deloc minus-sculă salteaua. În cinci minte? Greşesc. Poate în trei, apa din rezervorul maşinii se face un fel de zamă albă cu reflexe cenuşii. Mă trec din nou toate reflexele canine. Dar de astă dată îmi venea să latru de bucurie.

Tu bi continiud