Una dintre lozincile care vând un produs, cel al autorealizării este cel al împingerii limitelor personale. Un sportiv va avea o performanţă mai bună dacă la antreamentul de azi a trecut dincolo de limita de ieri, dincolo de limita la care s-ar fi oprit că nu mai poate. Dincolo de limitele unei existenţe catalogată mediocră stă realizarea la care mai că nu visai. Dar este posibil. Totul este să-ţi învingi sau împingi limitele. Fă azi mai mult ca ieri. Fă mâine mai mult, ca azi. Şi aşa vei reuşi.
Aparent o lozincă bună? Prppagandă ieftină. De unde plecăm? Păi plecăm de la faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Şi aşa făcuţi, a venit un şarpe şi ne-a tentat: să fim ca Dumnezeu. Creaţia să fie la fel ca Creatorul. Interesant. Posibil. Realizabil. Acum şi aici.
Şi am acceptat tentaţia. Cu rezultatele ştiute. Aşa am ajuns mai rău ca înainte de a dori să ajungem la limitele interzise.
Ce facem acum? Păi încercăm să ajungem la starea de dinainte de cădere. Reuşim? Punctual, individual unii tind să ajungă acolo. Dar limitele astea au fost depăşite cumva, de cineva, cândva. Acum aproximativ 2000 de ani. Şi noi încercăm să-l imităm pe Acesta pe altă cale. Şi nu prea reuşim. Din alte motive?
Mai are rost să ne împingem limitele? Cât ne costă? Ce sacrificăm? Bani, somn, relaţii, etc. Pentru cât timp? Şi cât ţine efectul? Până trecem dincolo. Dacă…
Şi aşa ajung unii la contemplare… Doar că nici aici nu se ajunge prea departe. În orice caz nu ajugem la prototipul Isus Cristos. Dar facem eforturi. Pentru că merită. Nu pentru merite.
Pasarea Phoenix Remixed & co 