Istoria se repetă. De data asta în est…


Hitler şi-a luat înapoi nemţii din ţările învecinate invadându-le. Austriecii au fost entuziasmaţi. Poate şi etnicii germani din Cehoslovacia. Slovacia a dezertat, preşedintele Benes aflat sub influenţa lui Stalin a primit indicaţii să cedeze. Culmea cehii au fost somaţi de aliaţi să se lase ocupaţi. A urmat Polonia care n-a fost ajutată cu nimic. A urmat războiul ciudat până la invazia Olandei, Belgiei şi Franţei.

Rusia a invadat Crimeea, încălcând memorandumul de la Budapesta în care Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

Nimeni nu mai garantează frontierele Ucrainei.

Ce urmează?

Ucenicia ca stil de viaţă (2): Cum am deviat


What is Standard Deviation? | ClydeBank Media

Prima schimbare a fost a liderilor ce făceau ucenicizare. Fără nici o avertizare au devenit pastori. Unul dintre ei s-a prins în faţa enoriaşilor noii sale biserici că dacă nu va face 12 ucenici într-un an (sau doi?) să fie pus pe liber. N-a făcut. N-a contat. În biserica aia nu făcea nimeni ucenici oricum.

Şi n-am mai făcut nici eu ucenicizare. Am trecut însă de la un laic activ la un teolog inactiv, înţepenit într-un mediu eminamente creştin. Angajat la o instituţie creştină. În care mă vedeam doar cu creştini. Locuiam într-un apartament deţinut de o familie creştină. Îmi completam studiile la o şcoală creştină. Să vă spun ce făceam duminica?

Şi aşa am ajuns în marea seră creştină. Cretină! Ucenicia nu mai era un stil de viaţă. De ce? Simplu: activitatea din seră era destinată bunului mers al serei: temperatură potrivită, eliminarea buruienilor/neghinei, irigare cu apa potrivită, aerisire fără otrăvuri, doar cu aerosoli acceptaţi şi aprobaţi de sus în jos. Sera trebuia să arate într-un anumit fel. Plantele trebuiau să arate într-un anumit fel. Erau standarde pentru te miri ce. Nu-i de mirare că tot ce nu corespundea era marcat ca pericol, nepotrivit, periculos, ba chiar duşmănos.

Ca urmare lumea a devenit un loc periculos. Doar biserica – închipuită ca spaţiu, uneori ca congregaţie – era mediul propice.

Şi aşa a dispărut ucenicizarea. Era destul să urmezi obiceiurile bisericii. Eram creştini – de un anumit tip – fără să fim ucenici. Nu era timp pentru aşa ceva. Şi atunci s-au inventat grupurile. De ce ai avea nevoie de grupuri dacă biserica se vede de două ori pe săptămână? Secret.

Cert este că unul dintre liderii maximi, serios, dotat, americanizat o ţâră, a prezentat marea descoperire. S-au dus la munte cu americanii, au avut un ritrit şi Domnul le-a vorbit. Musai trebe grupuri. C-aşa nu se mai poate. Nu trebuia să te sui pe Muntele Moria ca să-ţi vină ideea asta. Nici să mergi la schi/sky la Şamonix.

Era destul să faci o socoteală simplă: dacă ai ics membri şi vrei să ai mai mulţi, adică igrec, trebuie să atingi/influenţezi mai mulţi potenţiali membri. Cum faci asta? Implantezi sentimentul vinovăţiei printre membri activi ca să aducă – la ceea ce numeau ei biserică – oameni care trebuiau să devină membri după ce auzeau una sau mai multe predici. Ale liderilor consacraţi, meşteri în evanghelizări. Şi aşa apare generaţia zet.

Generaţia zet este – în general – o generaţie crescută în seră ca să repete fenomenul. Dacă vreţi un fel de meleme. Tu primeşti ceva de la membrul de la bază, adu şi tu un membru la bază ca să îţi salţi nivelul. Eşti lăudat. Din mai multe puncte de vedere. Şi eşti într-un grup care se vede din când în când. Deci faci parte dintr-un proces cu un pic de supraveghere. Cu un pic – nişte picături – de viaţă date cu pipeta duminică şi peste săptămână, plus la grupul mic. Control absolut.

Este greşit? Da şi nu. Nu este total greşit. Da, este greşit, pentru că a deviat de la Marea trimitere. Nu de la mica organizare. Nici de la mica trimitere. Aş putea spune o deviere standard…

Occidentu-i dat dracului…


Un alt text vechi de câţiva ani. De pe vremea lui Dragnea. De ce aşa târziu? Nu ştiu. dar totuşi de ce? Pentru că un prieten mi-a spus că în presa britanică au apărut articole despre decizia României de a lua în considerarea legile proprii în defavoarea celor europene. Cam ca în Polonia. Şi că se vorbeşte de Romexit…

Aşa scriam atunci:

Ieri am fost la botez. Nu la unul cu haine albe. La unul cu rochițele albe cu motive naționale. Foarte drăguțe. Vremea cum nu se poate mai potrivită. Soare aproape molcom. Vînticel răcoritor nu prea aventuros. Era un botez după un alt botez. Și era un botez dublu, de gemene. Ce drăguț! N-am asistat niciodată la așa ceva.

Am asistat în liniștea unui cartier cu un ferrari, un lambo, două hamere parcate la colț. Fără nici o legătură cu evenimentul. Cu mica bisericuță de lemn și cu tinerii ei oficiați. Slujeau la schimb. Cu același aplomb ca și cel cel din partea locului, dar fără umorul acestuia.

Era bisericuța martirilor brîncovenești. Așa, mai daun tu ărs… Dar nu asta mi-a atras atenția în mod special. Altceva. Altceva mi-a făcut neuronii să zbîrnîie în liniștea de după miezul zilei. Nașii sau nănașii și-au făcut treaba pe fondul dublelor preotului îndoite de îngemănare. Cuvintele s-au cam repetat. Uite ce mi-a atras nevinovata și nerutinata atenție neortodoxă. Era să scriu neo-ortodoxă, dar mă făceam de baftă…

Satanei i se poruncise să se ducă-n iadul său. Avea el un culcuș acolo sau devenise proprietar de drept. Poate nu. Greșeală de exprimare? Greșeală de tipar? Și-a înfipt cumva Ion Creangă condeiul în sfînta tradiție și i-o fi confirmat stăpînirea tălpii iadului peste buzduganul dreptei credințe? S-a dat în cer un decret de punere-n posesie? Sau ca la noi, funcționarii primăriei Cerului i-au jucat o festă Tatălui. Or fi măsluit catastifele? Dacă da, ce-or fi primit mită? Și cît? De la Sărsăilă? Mda. Se adeverește din nou că mita-i ochiul dracului… Unde-i DNA-ul ceresc? Cum putea trece iadul din creația lui Dumnezeu, prin Fiul, în posesia Satanei? Ciudat, nu? Dragnea, au înmatriculat ăștia insula Belina sub denumirea de iad? Ce mama dracului?

Am rămas pe gînduri. Mi se zbătea pleoapa dreaptă cu privire la diaspora. Da mi se zbătea rău, măi!

Nu mă îndoiam. Dacă chiar mă îndoiam, ca și Dragnea la întrebările ziariștilor dacă se dă sau nu un decret de nevinovăție fără pocăință. Ultima umbră de îndoială mi-a fost spulberată în curînd.

Mai țineți minte că urările drepte și bune se fac către răsărit? Ce vine de la Răsărit? Soarele. Și Rusia. Și dreapta credință întru comunism. Indubitabil. Molitfelnic de sigur!

Păi atunci țineți minte și că lepădarea de Satana se face către apus. Care Apus? Ăla de-i zice azi Occident.Țările alea hrăpărețe ce n-au cunoscut comunismul și binefacerile lui. Franța, Italia, Anglia, Scoția, Belgia, Olanda, Luxembourg, Suedia, Norvegia, Elveția, Spania, Portugalia, Belgia. Dar ce vorbesc eu, tot ce este la vest de noi întruchipează Occidentul.

Și ce mai vine din Apus? Di-a-spo-ra! Dacă lepădarea are loc înspre casa Tălpii iadului, iar locul acela-i bîntuit în composesorat, diaspora numai draci aduce în grădina Maicii Domnului. Și o lovitură de stat. Logic!

Ce mîna în luptă acel Apus? Ce voia acel Apus? Păi voia să ne ia nouă măririle de salarii, de pensii, voia să ne caftească legile pentru care a luptat Tudorel et co, banii furați de Dragnea împărțiți frățește românilor de la mitingul PSD-ALDE. Îi trebuie Apusului toate mizeriile de proiecte măsluite și furate din bani europeni. Și toate realizările jandarmeriei și poliției. Hoț mare Apusul ăsta.

Cum să nu fie hoț, dacă acolo locuiește Satana? Și chiar dacă nu locuiește acolo, acolo este alungat la fiecare botez, după lepădare. La noi facem curat, pe ei îi spurcăm. Tradițional. Liturgic. Dumnezeiește. Ritualistic, dogmatistic și ideologistic. Și normal că dinspre Apus numai rele pot să vină. Chiar dacă acum îi spune Uniunea Europeană. Sau Parlamentul de la Bruxelles. Sau Înalta Curte de Justiție a Uniunii Europene. Sau cea de la Haga.

Și chiar vă așteptați să se schimbe ceva-n România cu astfel de afurisenii de veșnică pomenire a Occidentului? Eu nu. Nu în sens vest-european. De ce demonizăm Occidentul şi proslăvim Răsăritul?

Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

Propagandă comunistă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej


Propagandă: propagandă sf [At: BĂLCESCU, M. V. 141 / Pl: ~de (înv) ~dii / E: fr propagande] 1 Acțiune organizată de răspândire în mase a unor idei care prezintă și susțin un partid politic, o teorie, o concepție etc., cu scopul de a le face cunoscute și acceptate, de a câștiga adepți etc. 2 (Rar) Acțiune de lămurire, de convingere.

Propaganda era folosită de statul comunist în Republica Populară Romînă ca să întărească poziţia singurului partid existent: Partidul Muncitoresc Romîn, un partid comunist. Activiştii de partid – un fel de revoluţionari de profesie ajunşi angajaţi la stat – au făcut propagandă pentru înfinţarea întovărăşiilor şi a Gospodăriilor Agricole Colective (G.A.C.) la sate. Adică au încercat să-i convingă pe ţărani să-şi cedeze pământurile statului. La început o formă mai soft, asocierea lor şi astfel pierderea caracterului de proprietar unic al pământului. După această primă fază pământul întovărăşit era cedat statului.

Dar propagandă însemna şi punerea pe note a vieţii noi a ţăranilor în noile forme de exploatare a omului de către stat. La care femeia era evidenţiată că se ia la întrecere cu bărbaţii.

Pe plan industrial, doctrina dictaturii proletariatului era perfectă. Doar că muncitorii trebuiau să muncească nu să dicteze. Nu vă faceţi probleme, nu dicta niciun muncitor, doar partidul. Marinică este criticat că e cam leneş. Lecţia punctualităţii – la care poporul român a căzut de nenumărate ori – îi este predată lui Marinică, căruia îi ardea buza nu după o ţigară, ci după o fustă. Dar nu merge cum vrea un întârziat!

Ce frumoasă era viaţa-n Romînia! Fetele erau harnice, băieţii dacă aveau de gând să le facă curte trebuiau să fie şi ei harnici. Fetele pe ogor, în uzină, băieţii la fel, altfel nu aveau succes.

În viziuna propagandei de partid viaţa era o variantă de roz-bombon! Spre deosebire de cea capitalistă?

Un ţăran la New York


Ce spune tovarășul Nikita Sergheevici Hrusciov – tradus în limba engleză:

„Gentlemen, Mr. Chairman, we live on Earth not by the God’s grace neither by yours, but by strength and wisdom of our great people of the Soviet Union and all the peoples that fight… for their independence.
Independent voice of the people, the voice of truth that sounds and vill continue to soud. The end, the grave to colonial slavery! Off with it and bury it the deeper the better!”

În concepția liderilor – mai ales a celor din URSS – începând cu Lenin, continuând cu Stalin și Brejnev – URSS a eliberat popoarele, iar URSS nu era un sistem colonialist. Asta înseamnă să crezi orbește în comunism. Sau să crezi o minciună.

Știți că de fapt tovarășul Hrusciov s-a ocupat de implementarea politicii bolșevice în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană înainte de 1939.

Asta îmi aduce aminte de tovarășul – da, tot tovarăș am fost și cu el – colonel Costică Moise, comandantul UM 01589, membru supleant în CC al PCR – care ne amețea la întâlnirile cu comandantul (adică cu el) încât după întâlnirile astea spuneam între noi – în șoaptă – că ăsta chiar crede ce vorbește.

Periculos.

În afara comuniștilor sovietici turcii au încă impresia că ei au avut o misiune civilizatoare în istorie. Dovezi? Au mers de două ori la Viena… Ca și turcii care au încercat să meargă cam peste tot și peste toți, comuniștii, foștii sovietici, actualii ruși, ar merge peste tot și peste toți. Crimeea, Ucraina, iar acum mai nou Cuba, Venezuela. Și o să-și dea mâna cu China ce a rămas comunistă, confirmând proverbul Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.

Ucenicizarea, o artă cam pierdută?


În 26 iunie 2011 am scris acest text. Mai este el actual?

Pastorii bisericilor, bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîtorva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot acele şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi a şcolii

Responsabilitatea de ce absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt, îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut în biserică acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii divine, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări, la o nuntă, două. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă este absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. Cam ca levitului din Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai ştii ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu). Din acest punct de vedere pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic, după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos. 

Biserica care nu face ucenicizare este ca o seră. Fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială, ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare!

Ce nu pot să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica.

Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, de obicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema ?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala.

Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  

Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul este apt pentru studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur şi îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final (de fapt NU) se constată că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau rar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual al unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît ucenici. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.

Post Scriptum: rîndurile de mai sus nu au atins o lacună a bisericilor care sunt formate în proporţie de peste 51% din femei. Cine, cum face ucenicizarea în acest domeniu? Cunoscută fiind dimensiunea misogină a bisericii care este domeniul de activitate al ucenicelor, al liderelor? de bună seamă este nevoie de un dialog, de o reconsiderare a atenţiei pe care biserica, şcolile teologice o acordă femeilor care sunt dispuse să treacă dincolo de mersul la biserică. Când, cum şi unde se va întâmpla asta?

Retrospectiva perspectivelor…


Au unii obiceiuri. Nu-i bai că le au. E bai că rezultatu-i prost. De-a binelea.

Şi ca să se afle-n treabă – şi-n atenţia muritorilor, ei specialii – îi dau cu semi-apocalipsa. Sau cu apocalipsa. Dar au mierlit-o. Adică apocalipsa lor i-o mierlă. Ce-a debitat prostii. Ce concluzii poţi trage când se jură că dau buzna apocalipsele peste noi? Că-s la amvon. Şi la amvon nu se minte. De la amvon vorbeşte Dumnezeu… Personal n-am cunoştiinţă de vreun caz în care El să se fi pus la amvon şi să fi anunţat ceva. Dar nu le ştiu eu pe toate…

La semi-apocalipsă specialii zic: Anul ăsta ce tocmai a început se va întâmpla aşa… Şi după ce trece anul – ce bun e internetul ăsta! – dacă verifici ce-a zis (i)luminatul ăsta sau ăla, ce constaţi? Constaţi că a dat în bobi, a ghicit în cafea, a consultat horoscopul sau mai rău, s-a jucat cu cărţile de Tarot. Un titlu mai potrivit ar fi fost Balivernele mele referitoare la anul ics-igrec-zet. În nici un caz perspectiva. Deloc profetică.

Exhibiţionism profetic? Ego masaj asistat comunitar? Caz patologie? Unde s-ar încadra cineva trecut de adolescenţă, umil de mândru că proroceşte-n public? Suferă de prorocită, de prorocistită, de prorofilism şi are nevoie de o pro-filaxie? O boală de care nu se vindecă anumiţi apocalipticieni nervoşi nevoie mare. Semnalmente? Căutaţi pe Youtube.

Revenim la retrospectivă. Mi se pare că martorii lui Jehova sunt mai cinstiţi în necinstea lor decât barzii apocalipselor înecate-n imaginar. Martorii cel puţin fac tot ce pot să-şi susţină perspectiva eliminând toate materialele pe care le-au produs anterior şi contrazic perspectiva actuală. De exemplu, dacă au spus că Isus s-a întors şi mai sunt în viaţă cei aleşi, în prezent ei elimină aceste afirmaţii – distrug orice urmă că au afirmat aşa ceva – pentru că a trecut prea mult timp ca de la data reîntoarcerii lui Isus să mai trăiască cineva. Au o idee, de ea ţin. Şi recunosc că ce-au spus în trecut e greşit pentru că-şi retrag spusele. Chiar dacă pe şest. Semi-apocalipticienii actuali n-au niciun bai c-au dat-o-n bară cu fiecare proclamaţie senzaţionistă anterioară. Nu retractează. Nimic. Nu îşi fac mea culpa. Nu se opresc. Ba din contră. Abia face planeta un tur în jurul soarelui că hop, mai apare-o perspectivă. Ce ţine fix – da fix, fix – un an. Şi d-aia zic că-i ceva patologic aici. Adică acolo.

Şi ce să vezi, analizează anul ce a trecut. Să dea greutate spuselor ce vor urma. Dar de cele mai multe ori trecând la perspectivă fac o greşeală de începători. De diletanţi. De habarnişti. Ei spun că interpretează textele – Vechiul şi Noul Testament – DIN perspectivă profetică. Dacă tot e vorba despre viitor, el se poate interpreta ÎN sau ÎNTR-O perspectivă profetică.

A interpreta ceva DINtr-o perspectivă înseamnă a explica ceva dintr-o realitate trecută, cunoscută, însuşită, trăită. Ceva foarte banal. După cum urmează:

Din perspectiva mea de spectator al meciului de fotbal Steaua – Dinamo pot spune că meciul a fost bun, s-au marcat en goluri şi rezultatul a fost sau nu echitabil. Bun! Profetic puteam să spun că meciul se va încheia cu victoria uneia dintre echipe sau că va fi egal, în caz de egal va fi scor nul sau egal la mai ştiu eu câte goluri. La fel şi în caz de victorie. Şi mă bazez să fac profeţia mea – sau să joc la pronosport – pe rezultate anterioare, analize, ştiri că un jucător are Covid, că va ploua sau că arbitrul va părtini sau nu una dintre echipe.

Este vreo diferenţă între o prorocie fotbalistică şi una pretins spirituală pentru anul ce vine? Mă îndoiesc. Mai ales când analiza trecutului se bazează pe ce-mi pică mie bine, ce-mi place mie şi ce aş vrea eu să se întâmple. Şi în cazul fotbalului depinde cu ce echipă ţin, nu?

Dar în ceea ce priveşte o perspectivă întinsă pe un an, cu evenimente viitoare ce depinde de climă, ştiinţă, 8 miliarde de oameni unul mai nebun ca altul, un an nu poate fi interpretat dintr-o perspectivă anterioară pretins profetică. Ceva ce nu există nu poate fi interpretat din ceva ce a trecut. Eventual poţi să-ţi dai cu părerea, să ghiciceşti sau să fabulezi rătăcind cu mintea pe coclauri. Chiar şi pe coclaurile Bibliei. De unul singur sau în grup. Amândouă sunt periculoase. În primul caz s-ar putea să sari de pe fix şi să(-ţi) provoci cine ştie ce daune. În al doilea caz să induci în eroare alţi oameni ce s-ar putea să fie nevinovaţi.

Perspectiva – dacă ea chiar există – nu se poate interpreta. Perspectiva presupune un viitor. În perspectivă evenimentele se vor desfăşura. Evenimentele ce se vor desfăşura nu sunt interpretabile.Ele sunt realităţi. Aceste realităţi ne fac să luăm decizii sau să suportăm deciziile altora care interpretează realitatea şi iau măsuri ca să prevină sau să cauzeze anumite rezultate în realitate. Cu greşelile de rigoare. Nu mai fă pe Dumnezeu. Că habar n-ai. Oricine poate repeta ce-a spus Isus cu privire la sfârşitul vremurilor, la semne, la mai ştiu eu ce de prin Vechiul Testament.

Eventual perspectiva se poate descifra dacă este încifrată sau se poate destăinui dacă este ascunsă. Dacă eu îmi dau cu presupusul cu privire la construcţia celui de-al treilea templu în Israel, dacă vin cu versete din psalmi, în general din Vechiul Testament şi spun că asta este o perspectivă profetică făcând legătura cu spusele lui Isus despre zilele lui Noe asta nu este o perspectivă profetică, ci o RETROSPECTIVĂ. Deloc profetică. La fel ca toate lucrurile pe care le bolmojesc despre anul care a trecut cu jihad, CIA, guvernul, sinedriul, hamasul şi alte pericole mai mult sau mai puţin închipuite.

În ceea ce priveşte anul viitor – de fapt anul în curs – că eu îmi dau cu părerea, că altul îşi dă cu părerea şi facem o prognoză generală pe care o batem în cuie cu versete aiurea scoase din context, praf în ochi! Un alt fel de bla-bla cu iz religios, pseudo-spiritual, semi-doct. Aşa ceva nu înseamnă în nici un caz perspectivă profetică.

N-a venit un înger să ne informeze, nu ne-a sunat Cerul direct pe mobilul personal sau de servici şi nici măcar nu ne-au picat din cer nişte tăbliţe de aur pe care scria – evident într-o limbă cunoscută nouă – ce are de gând Dumnezeu, Satana, nou ordine mondială, iluminati, masonii, casele regale, reptilieni, extratereştrii, sinedriul evreiesc, Soros, Bill Gates, omul de Neanderthal şi marile laboratoare ce se ocupă cu studii genetice sau cu noile vaccinuri.

Şi domu Gog, prima vorbire-n alte limbi nu este mene, mene… vezi la 1:07. Poate daţi o erată. Adică o corectură. Dacă tot citiţi Biblia. Dacă tot citaţi Biblia.

Uitaşi dă şarpe ce stă de vorbă cu Eva, dă măgăriţa lu nenea Balaam. Acuma nu pot jura că animalele-au vorbit pe limba oamenilor sau oamenii pe limba animalelor, dar clar era vorbire-n alte limbi.

Şi apropo, dacă Dumnezeu va turna Duhul său peste orice făptură asta înseamnă numai peste penticostali? Făptură e tot ce are viaţă. Cam ca la creaţie? Parcă nu numai omul are viaţă. Şi cum rămâne cu cei de altă religie decât penticostalii? Hmmm…

Mai lăsaţi-vă de perspective profetice!


Uite unii au telefon direct cu cerul. Nu ştiu pe ce reţea. Ăsta cam încălzeşte atmosfera. De aici vine încălzirea globală.

Chiar dacă-i mai veche perspectiva asta. Nu contează. Tot perspective balivernice. Sau pseudo-apocaliptice.

La mai mult teatru cu obsedaţi sau psihopaţi.