Între prorocie și prognoză bisericească sau bîlbielile unui proroc scăpătat…


Niciunul din planurile liderilor religioși din România nu s-a aliniat voii speciale ale lui Dumnezeu. Exagerez? N-am impresia! Nu de alta, dar n-am auzit vreo prorocie să le confirme sau vreuna care să fie confirmată prin fapte de aceștia. Poate am fost surd sau orb, dar nu și absent din fărîmițata noastră lume bisericească.
Dacă mă uit mai bine, numai construcțiile (Învățătorule, uite ce ziduri…) au înregistrat trecerea la prorocii împlinite, dar oare cu ce risc și ce pierderi? Dumnezeu pare exilat undeva. Sau mai bine zis altundeva. În Scripturi. În afara granițelor. În lumi mai re(a)le și mai îndepărtate. Acolo unde încă se întîmplă minuni. De ce oare l-am exilat acolo? Cu buna-știință-am făcut-o? Prea tîrziu să încerc un răspuns. Important nu este să găsesc eu unul, ci să îl găsesc pe cel ce pare pierdut de noi.
Ce este un proroc? Cine este așa ceva? Sau cum arata Dumnezeul unui proroc? Mai are Dumnezeu proroci? Unde? Stau pe lîngă vreun pîrîu? Sunt la cheremul unor corbi? Sau li s-a uscat deja sîngele? Întrebări fără răspuns. Întrebări fără Dumnezeu? Întrebări pentru lideri sau pentru noi toți? Cît de departe sunt față de un proroc sau cit de proroc poți fi tu? Pentru mine. Cînd? Unde? De ce?
Peste tot apar prognoze, comentarii, analize și ilustrații. Ale noastre, ale muritorilor. În lipsa prorociilor… Dar unde ne sunt prorociile? Unde sunt comunicările directe, clare, răspicate, fără dubii? Unde au dispărut? În cărți? De ce se scriu cărți ce nu comunică nimic? De ce ne afișăm cu marfă ce n-are căutare? Pentru ce? Pentru mine? Pentru tine? Pentru cine?
Cînd am vrut să vorbesc despre tine m-am bîlbîit. Nu puteam spune nimic. Pentru că nimicul mă cotropise. Eliberează-mă Doamne!

În completare. Un scurt adaus adus articolului lui Teofil Stanciu, Evanghelicii români față cu viitorul.


Teofil Stanciu încadrează corect articolul său din Convergențe, Evanghelicii români față cu viitorul într-un context reactiv al comunităților evanghelice față de problemele existente în ultimii 30 de ani. Tonul reacțiunii cvasi-inutile este anunțat, aș spune mai degrabă trîmbițat pe plan internațional, dacă nu global (deci universal sau catolic dacă vreți…), de către Michel Onfray, în a sa Decădere. Viața și moartea iudeo-creștinismului. Adevărat, dar oare ce urmează, că pe mine mă interesează urmarea sau viitorul în dauna trecutului glorios sau epuizat și inutil.
 
Ca să pun textul meu pe linii directoare, fără vreo aluzie inutilă și false iluzii, aș spune că noi creștinii suntem marcați visceral de trecut, ne ancorăm în el, ne relaționăm la trecut și nu vrem să-l părăsim, țintind totdeauna spre trecut, cu toate ca viitorul ne bate la ușă, ne avertizează ca dincolo de apocalipsă mai urmează ceva. Paradoxal, ne dirijăm spre viața veșnică privind obsesiv mai mult în trecut, bagatelizînd de multe ori atît prezentul cît și viitorul. Ori, o judecată corectă ar trebui să ne focalizeze pe viitor mai mult decît pe orice altceva, rațiunea divină, întreg planul său fiind orientat spre ce va veni, nu spre trecutul aruncat la un moment dat în marea uitării.
 
Dincolo de cazuistica serios semnalată și abordată a articolului, autorul lasă să se ghicească o eventuală profilaxie la problemele devenite, aș zice eu cronice, ale mediului evanghelic. Cu toate acestea, cu toții trebuie să recunoaștem că mediului evanghelic îi lipsește oficiul, starea, emularea necesară de a urma o linie, o orientare controlată ce ar putea îndruma cultele, bisericile sau cu alte cuvinte comunitățile, spre altceva, adică spre un viitor conturat de succes social, politic și eclezial. Să lăsăm deocamdată la o parte succesul material…
 
Cu mici excepții, evanghelicilor le lipsește unitatea de gîndire, alinierea la o direcție motivatoare, forța exemplului ce merită imitat și susținut. Nu există ceva sau cineva care/ce poate marca pozitiv și definitiv solidaritatea ce ar trebui să fie evidentă în toate cele menționate de Teofil Stanciu. Dacă pînă-n decembrie 1989 statul comunist ne-a dat o singură culoare marcată prin etichete mai mult sau mai puțin adecvate, la apariția așa-zisei libertăți, lucrurile au luat o turnură negativă, interesele evanghelicilor clivînd asimptotic.
 
Conflictele între liderii evanghelici au marcat și ele intrarea într-o perioadă în care independența este mai apreciată ca unitatea, inițiativa personală mai la moda decît solidaritatea comunitară. Iată de ce azi nu se găsește nimeni să se jertfească pe altarul reușitei de grup la nivel macro, să preia conducerea în mod înțelept sau să accepte smerit direcționarea spre un succes limitat personal, dar benefic comunității.
 
Ce organism, ce conferință, seminarii sau orice fel ipotetic de adunare a capetelor mai mult sau mai puțin luminate ar dori să investească timp, resurse, pasiune spre a-i scoate pe evanghelici din conul de umbră al unei existențe reactive, cu toate riscurile ce decurg de aici? Cine sau ce îi va face să vadă dincolo de lungul nasului, pardon, al interesului imediat, pe ditamai liderul consacrat, pe președintele unui cult sau pe pastorul unei mai mari sau mai mici biserici independente, cînd la noi adunarea de vîrf a liderilor se poate confunda și acum cu secția de geriatrie a spitalului local?
 
Și chiar acceptînd o schimbare de mentalitate, pentru ca despre asta este vorba, care ar fi mecanismul/mecanismele prin care s-ar pune în mișcare ceva? Dincolo de conferințe, consfătuiri sau alte tipuri de întruniri informative, mai mult sau mai puțin informale, cine va trece la acțiune? Probabil că totul va cădea pe umerii unui lider local care va ieși timid din anonimat, care va risca pe cont propriu și care va suporta de unul singur critici concertate. Scepticismul izvorînd din trecut, adăpostul la streașina trecutului clar și scriptural nu poate fi riscat cu una cu două fără asigurări.
 
Și de aici mă întorc la reconsiderarea trecutului și a viitorului de dragul prezentului. Pentru că fără o fixare clară și definitivă a trecutului, pe baze scripturale desigur, nu va exista o lansare a prezentului spre limite viitoare cu o viziune clară, optimistă și motivatoare. Dincolo de probleme actuale ce trenează de prea mult timp, este clar că sursa acestora se găsește în modul în care se percepe timpul și investiția noastră în oameni. Ea nu depinde numai de resurse, nici numai de educație, chemare sau talent. Ea este o responsabilitate ce trebuie generalizată și aplicată în practică conștient la nivel personal.
 
În lipsa vreunui verset mobilizator sau al unui citat vibrant, vă las doar cu exemplul unui Alexandru Macedon supranumit cel Mare care la 30 de ani cucerise lumea. Reflectați!

Ce făcea Iranul pe cînd îi murea generalul?


 
Iranul făcea filme de propagandă. Pentru ca sunt ieftine, pentru că poți simula că ataci un portavion sau navele din escadra americană. Să simulezi, adică să te pre-faci că, dar să nu poți…
 
Dacă consultați internetul să vedeți ce capabilități militare are Iranul o să vedeți o mulțime de drone, de rachete și anti-rachete și niște tuneluri cu rachete. Bănuiesc că mai au și cîteva (zeci de) mii de candidați la martiraj.
 
De partea cealaltă SUA. Ca să nu mai spun ce s-a spus, singura asemănare între cele două țări este că Iranul folosește încă tehnică militară americană de pe vremea șahului, reparată cu (unele) piese de schimb americane de pe vremea lui Reagan. Cu alte cuvinte, folosește avioane și elicoptere pe care SUA le-a dat la fier vechi. Cam cum ne folosim noi Mig-urile dacă ne-am bate cu Rusia…
 
Dac-ar fi să ne uităm la contraste, Iranul deține supremația în armament doar la categoriile la care SUA a renunțat sau nu are nevoie la contactul cu un inamic atît de îndepărtat. Adică? La tunuri tractate, pentru că SUA are mai multe autotunuri (decît Iranul) și la vedete pentru patrularea litoralului. Cvasi-paritatea din marină nu poate fi luată în considerare pentru simplu motiv că numărul navelor nu este relevant. De exemplu, SUA are 10 portavioane, Iranul zero barat. Cam la fel și la celelalte nave ce contează: distrugătoare, corvete, puitoare de mine.
 
Aceiași discrepanță la forțele aeriene. Superioritate absolută la avioane, dar mai ales la elicoptere.
 
La tancuri și vehicule ale infanteriei la fel. Și în ciuda tuturor imaginilor belicoase cu rachete, drone și antirachete să nu uităm cîteva chestii evidente, dar de obicei trecute cu vederea:
 
1. Iranul, chiar dacă ar merge la război nu ar putea rezista prea mult. A demonstrat-o războiul cu Irakul. În momentul cînd o ofensiva costa pe atunci circa 800 de milioane de dolari (bani americani…) și Iranul n-a mai avut bani, iar religia interzicea împrumuturile, războiul s-a oprit. Acum cu toate sancțiunile valuta, fie și cea considerată a Satanei, e pe sponci… Mă mir de unde o să scoată cele 80 de milioane puși pe capul lui Trump…
 
2. Economia Iranului nu poate rezista unui război consumator de arme, resurse, armament și materiale ce se obțin din import. Or fi iranienii buni, dar nu sunt self-suficienți. Iranul nu produce prea multe ca să reziste unui război în care nu se pompează resurse.
 
3. În materie de know-how militar, Iranul este hăt-departe-n urmă. Ce făceau dronele iraniene cînd generalul era vînat? Ce făceau cele trei vechi avioane de supraveghere aeriană? Ce făceau experții în comunicații care vegheau? Sau nu vegheau? Iranul n-a reușit să producă un elicopter de asalt, are tot Cobrele din Vietnam… Iranul n-a reușit să producă clone ale Tomcatului american, darămite un alt avion pe măsură. Și last but not least, Iranul nu are capabilități nucleare. În caz că le va avea, le va avea pentru un timp extrem de scurt. Sper să nu apucăm așa ceva, că atunci chiar începe ultimul capitol…
 
4. Aliați? Spre deosebire de SUA care este membru NATO, ASEAN, etc și care are cu ce și cu cine negocia (cînd are chef), Iranul nu are decît aliați de circumstanță în Orientul Mijlociu și Coreea de Nord în cel îndepărtat. SUA se poate concentra pe Iran ca să cîștige fără ca aliatii săi să sufere pierderi însemnate într-un război asimetric, ce nu poate fi continuat eficient o dată Iranul atacat.
 
Puterea economică a celor doi este la un raport de cam 1/48 în favoarea SUA. Cea militară în unele cazuri (cele care contează) cam 1/100. Făcînd abstracție de capetele luminate. În ceea ce privește proștii (de oricare religie ar fi ei) cred că situația este în dezavantajul SUA. Nu de alta, dar ținînd cont de numărul de locuitori s-ar putea ca SUA să domine și la acest capitol. Totuși fanatismul religios al SUA poate fi egalat doar de media fanatismului religios din regiunea Levantului. Baiul e că în caz de război fanaticii religioși mor fericiți fără să se ucidă între ei…
 
Ce făcea Iranul nu mai este atît de important acum. Va fi important ce va face SUA atunci cînd Iranul va încerca să compenseze militar pierderea generalului, victima propriului sistem de supraveghere insuficient și ineficient.
 
Ca o concluzie în aceasta perioadă de tranziție și suspans, e bine de ținut minte că dacă n-ai capabilitățile unui stat avansat tehnologic n-ar trebui să-ți afișezi asasinii-n terțe țări. Chiar dacă duci un război asimetric. Mai ales cînd îl duci pe mai multe fronturi… Nu de alta dar comunicațiile sunt supravegheate.

 

Și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri…


Apocalipsa sau apocalipsele nu sunt despre iertare. Dimpotrivă. Apocalipsa este despre răzbunare. Pentru că asta vrem. Ne uităm la filme în care cei răi o încasează spre final și cei buni sunt răzbunați. Din 120 de minute îndurăm 100 de minute de nedreptăți, abuzuri dintre cele mai ne/obișnuite pentru a ne bucura de 10-20 de minute din final. Cam cum se întîmplă și acum în realitate: trăim o viață marcată de știrile de la ora 5 și sperăm să ne vom lua porția de apocalipsă la închiderea programului.
Pe plan religios lucrurile stau mai tranșant. În principiu, toată lumea ar trebui să ierte pe toată lumea. Dar… Și aici intervin inflamările, interpretările, reclama vreunui sporovăitor amvonatic cu accente apocaliptice sau situația internațională. Aia ce scapă de sub supravegherea/supravegherile maniacilor întru distrugerea omenirii, anunțarea judecății finale și a armaghedoniului israelit. Fiara sau mai bine zis fiarele cu sau fără semne, dar cu însemne (militare, ideologice și ilogice) stau la pîndă în bestiarul apocalipsei gata să ne dea peste cap concediul la munte sau la mare, planul de achiziționare a unei noi proprietăți sau locația deja buctată a nunții programate la primăria viitoarei sau viitorului. Viitorul nu sună deloc bine!
Nu ne mai gîndim la Iohannis, la USR sau la PSD. Toată atenția ni s-a mutat la est sau la vest. La America și Iran, la Irak, Babilon, Trump și alți politicieni belicoși din cale-afară. Facem calcule și amestecăm toate cîte le-o cuprinde planeta într-o axă imaginară a răului. Koreea de Nord, Iranul, Rusia, Al Shabaab, ISIS, Basar și întreg Levantul ne atrag ca un magnet. China stă cu ochii pe situație, hecării sunt pregătiți, rachetele cu coordonatele introduse, dronele în aer și sateliții se mișcă pe orbite localizînd ținte. Australia avertizeză că sistemul fumegă, mai lipsește-un vulcan, un țunami sau un cutremur într-o zonă dens populată să confirme că suntem pe marginea prăpastiei. Brusc încălzirea globală a devenit un mizilic fără sens.
Ziarele, siturile, diverși văzători și pre-văzători ne anunță că se apropie sfîrșitul. Eu în schimb sunt de partea lui Churchill: nu este începutul sfîrșitului, este abia sfîrșitul începutului. De abia de acum încolo vine distracția. So tu spic…
Din toată ecuația asta mare, lată și tremurată lipsește elementul de bază: cel ce a conceput apocalisa și deține copy-right-ul. Dacă te uiți la știri n-o să-l găsești. Nu-l mai găsești nici prin biserici, așa că nu-i de mirare. Dar noi îl plagiăm fără jenă. Dăm cu apocalipse-n stînga și-n dreapta. De la polul Nord la polul Sud. Că doar ce responsabilitate avem? Cine o să ne tragă la răspundere pentru c-am greșit cu… apocalipsa?
Cui i-ar trece prin cap, nu numai să spună, dar și să facă așa ceva: și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri… Pentru că apocalipsa nu este despre așa ceva?

Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti


Persona

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva…

Vezi articolul original 2.371 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

The Songs of Christmas: An Encounter


Waging Wisdom

Upon becoming a follower of Jesus after living for twenty-six years in darkness, I saw a great light, and it revealed many utterly surprising things to me during the next few months, as the process of transformation ensued. I had become a follower – by the saving grace of God, let me make clear – in the heat of the summer. By the time the leaves were turning brown and the weather was cooling in Michigan, where I lived at the time, I had been a recipient of so many astonishing flashes of insight about life (also not apart from the grace of God) that I would have been most foolish not to recognize what I was being taught: how darkened one’s understanding about all things could become in a life lived without the light of Christ.

Then came the week following Thanksgiving and it happened again. The general “it,”…

Vezi articolul original 400 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Review: The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown


The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown, New York; London: T&T Clark International, 2004, XIV+ 298 pp. sb. ISBN 0-567-02670-1

voi adresa cărţii lui Brown din perspectiva unui teolog care a experimentat tranziţia de la comunism la capitalism într-o ţară ce este mai apropiată de lumea a treia.

Brown îşi prezintă intenţia cercetării sale în Prefaţă şi reuşeşte să facă paşii necesari pentru a ajunge la sfârşit în cele şapte capitole ale cărţii. El îşi dezvăluie metodologia care constă în folosirea termenului “etnoreligios” adoptat de la Cristopher Haas. Dar chiar făcând acest lucru cititorul nu este informat care a fost înţelesul originar al termenului şi de ce s-a ajuns la folosirea lui în prezenta lucrare.

O altă unealtă metodologică pare să fie termenul “didahia cultică” (reflecţia critică asupra practicilor cultice) a lui Hans Dieter Betz. Brown a îmbunătăţit dizertaţia sa “The Lord’s Prayer Reinterpreted: An Analysis of This Cultic Didaché by Clement of Alexandria (Stromateis VII) and Tertullian (De oratione)” în forma prezentei cărţi. El îşi începe întreprinderea cu o viziune cam limitată a lui Isus Cristos (un profet galilean decedat) şi urmăreşte felul cum cea mai cunoscută rugăciune a tuturor timpurilor, Tatăl nostru putînd fi găsită în operele lui Clement şi Tertullian.

Iată ceea ce face pe scurt Brown:

Intenţia lui Brown pare simplă la prima vedere: fixează cadrul cercetării sale. Apoi prezintă viziunile lui Clement şi Tertullian în ceea ce priveşte rugăciunea şi cât de mult Tatăl Nostru le-a influenţat. În final pune împreună concluziile şi îi pune pe cei doi iluştri teologi creştini faţă în faţă. Gata treaba. Ceea ce se presupune a fi o întreprindere limitată şi simplă, Brown o face destul de complexă şi bine documentată. Cu toate că în discursul său Brown speculează şi bate parcă apa-n piuă, el nu lasă loc pentru dezbatere, adică nimeni nu contravine părerilor sale. Găselnițele sale au sprijin în surse secundare de parcă toată lumea ar fi de acord cu ceea ce spune el.

În primul capitol al cărţii, “The Lord’s Prayer through Greco-Roman Eyes and Ears”, Brown propune atât o investigaţie microscopică (conform afirmaţiei sale), cât şi una mai largă în ceea ce priveşte propria investigaţie. El prezintă cadrul şi tratează unde şi cum TN (Tatăl Nostru) a fost folosit. Brown crează un auditoriu imaginar al TN. Destul de riscant, acest procedeu se ocupă cu oarecare detalii la felul în care creştinii care trăiau în Imperiul Roman ar fi perceput TN cândva pe la finele secolului al doilea. Brown foloseşte componentele TN ca pe nişte lentile prin care poate vedea audienţa, și nu numai. De exemplu, Dumnezeu Tatăl poate văzut din câteva perspective: ca figura unui paterfamilia, ca şi capul imperiului, ca cea mai înaltă figură a unei religii. Din această cauză responsabilităţile şi necesităţile sunt discutate într-un cadru social ce are în vedere aplicaţia în două domenii diferite: cea cultică şi cea practică.

Al doilea capitol intitulat “Greco-Roman Visions of Religion and Prayer” pune împreună două seturi diferite de rugăciuni şi religie. Dominată de filosofie, perspectiva greacă privitoare la religie pretinde că cineva are nevoie de eusebeia, condiţie ca rugăciunea să fie ascultată datorită etosului celui ce se roagă. Religia romană se bazează pe autorictas (autoritate), astfel succesul este legat de aceasta. Rugăciunea eficace provine dintr-o lungă tradiţia în care a fost verificată şi făcută de persoana potrivită, preotul. În ciuda faptului că în materie de religie şi rugăciune orizontul grec era diferit de cel roman şi că tendinţa lor era să se excludă reciproc, Brown evidenţiază fuziunea lor. Poate că una dintre atracţiile principale ale acestui capitol constă în faptul că cititorul îşi poate verifica care fel de religie şi rugăciune îi sunt mai apropiate de practica proprie.

Cel de-al treila capitol deschide “The Tableau of Roman Alexandria.” În faţa ochilor ne apare o perspectivă largă, dar şi profundă: originea egipteană a oraşului, cât şi dezvoltarea sa elenistică, converg în ceea ce devine Alexandria romană. Comparaţia lui Brown cu privire la Alexandria, un vitraliu (sticlă egipteană, culoare greacă şi plumb roman), o prismă şi a bisericii ca o reflexie pare foarte inspirată şi realistă atunci când luăm la cunoştiinţă cadrul politic, religios şi social al oraşului. Biserica din Alexandria, totuşi o altă şcoală filosofică printre cele tradiţionale, se angajează în a-şi expune teologia şi practica sa în acest cadru greco-roman. Acestă vedere cam îngustă asupra bisericii este echilibrată datorită rolului social al bisericii. Brown descrie de asemenea un posibil portret a lui Clement. Totuşi, aşa după cum afirmă şi Brown, provenienţa sa socială, academică şi etnoreligiosă este enigmatică.

Capitolul patru tratează “Clement of Alexandria’s Vision of Prayer”. Destul de previzibilă, această parte a discursului lui Brown este ceea ce anticipează cea mai mare parte a cititorilor: Clement aproape că a ignorat TN. Brown argumentează că alegerea lui Clement a fost dictată de poziţia sa teologică situată în antiteză cu propria sa comunitate. Cu toate acestea Brown nu pare prea convingător, lăsându-l pe cititor să caute şi alte explicaţii posibile. Acestea pot proveni din existenţa unor indicii despre divorţul dintre teologia intelectualilor şi cea a maselor sau din existenţa unor tensiuni dintre dogmă şi practică.

Aşa cum se aşteaptă capitolul cinci aduce “A Picture of Roman Carthage”. Comparată cu Alexandria, Cartagina face o impresie diferită în vreme ce este parte a aceluiaşi imperiu. În special poziţia sa geografică îşi pune amprenta pe identitatea sa culturală şi politică. Din punct de vedere social Cartagina beneficiază de un statut deferit. Cele două faimoase oraşe romane contrastează în vreme ce cititorul aşteaptă acelaşi lucru cu privire la cei doi teologi creştini, intelectuali. Brown argumentează existenţa unei biserici latine romanizate, o biserică a martirilor, a purităţii, dar de asemenea şi una a montanismului şi a donatismului. Astfel contrastele se extind la biserică. Spre deosebire de Alexandria, biserica din Cartagina foloseşte filosofia politică şi legală atunci când tratează aceleaşi probleme.

Citind capitolul şase, “Tertullian of Carthage’s Vision of Prayer”, cititorul s-ar putea să bănuiască o abordare mai pozitivă, dacă nu chiar partizană în comparaţia cu cea referitoare la Clement. Diferenţa este evidentă. Abordarea “carismatică” asupra rugăciunii TN a lui Tertullian, combinată cu sprijinul pronunţat dat de Ciprian în ceea ce priveşte conceptul cartaginean despre religie şi rugăciune, o face pe aceasta mult mai atractivă în comparaţie cu cea alexandrină. Brown nu face eforturi să convingă. Face în schimb Biserica Duhului Sfânt, a purităţii şi a martirilor, dar de asemenea a celor căzuţi şi a celor care au trădat, a lui Satan şi a schismaticilor. Brown doar o dezvăluie.

Fără să fie intitulat “Concluzii”, ultimul din cele şapte capitole, “Two Visions of Prayer in Early Christian Discourse” pune capăt cercetării. În total (după cum spune şi Brown de prea multe ori) rezultatul la care el a ajunge este previzibil. Din punct de vedere academic este absolut corect. Totuşi m-aş fi aşteptat ca Brown să îşi exercite creativitatea prin a indica unele căi prin care concluziile sale ar putea fi aplicate în viitor, cel puţin în unele din domeniile cercetat de el: rugăciunea TN ca o învăţătură cultică şi în special efectul ei în comunităţile cu caracter etnoreligios. Astfel efectele rugăciunii TN ca şi învăţătură cultică pentru prezent, dar şi ca impact social pentru acele grupuri caracterizate etnoreligios, care luptă într-o biserică influenţată de globalizare ar fi fost darul pe care Brown refuză să îl facă. Totuşi cartea este o provocare pentru cititor ce s-ar putea să nu fie satisfăcut de concluziile autorului, dar care răspund totuşi unei provocări strict personale sau comunitare.

De asemenea se pare că oarecum inconştient, Brown propune o dezbatere dualistă asupra chestiunii menţionate în titlu. La început el prezintă cadrul bazat pe dovezi scrise şi de aceea intelectuale. Apoi dezbate felul cum Clement şi Tertullian, intelectuali şi ei, au interacţionat cu rugăciunea TN, şi vede biserica ca un grup etnoreligios atât în Alexandria cât şi în Cartagina. Din această cauză TN este un indicator al teologiei cuiva în sensul că el sau ea s-ar putea să difere sau nu de felul în care cei doi intelectuali au interacţionat cu rugăciunea TN.

Nu este mai puţin adevărat că, cartea lui Brown este într-adevăr o surpriză: Brown pare să anticipeze cele mai multe întrebări potenţiale pe care le poate pune cititorul. El încearcă să deschidă o “fereastră” către rugăciunea TN în legătură cu doi oameni care au trăit pentru un timp limitat şi într-un loc limitat într-o anumită tradiţie creştină. El priveşte la rugăciune în lumea greco-romană şi îşi imaginează cum creştinii ar fi putut-o lua în considerare ca şi învăţătură cultică. Brown dă impresia că a găsit cel mai bun răspuns: el expune două feluri de rugăciune, unul pentru Alexandria şi unul pentru Cartagina. Cazul este asemănător şi în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori creştini: viziunea lor cu privire la rugăciunea TN este diferită. De la început Brown îşi imaginează auditoriul şi cadrul lui Clement, dar în ceea ce îl priveşte pe Tertullian, el îşi bazează punctele principale pe date teologice solide, dând impresia că ultimul este mai valoros, mai important şi mai demn de imitat. Din această cauză folosirea datelor ipotetice pare să îl facă pe Brownintre în conflict cu obiectivitatea. În final cititorul este lăsat să ia singur decizia, adică să calculeze riscul obiectivităţii cărţii lui Brown.

 

Adevărul… și numai adevărul?


Cineva spunea că nu se poate trăi numai spunînd adevărul. Și este adevărat. Cîteodată mai trebuie să spunem și altceva. Să îndulcim adevărul care este… crud. Și eu care credeam că nu este încă… copt.
La tribunal ni se cere în mod imperativ, sub iminența pedepsei să spunem adevărul și numai adevărul. Ba chiar să jurăm că așa o să facem. Poate de aia avem o justiție așa strîmbă. Păcătoșii de noi!
Ba în vechime se spunea ca dacă nu spui adevărul la timp era mare bai. Mureai. Nu avem probleme cu asta acum. Încă n-am aflat adevărul cu privire la teroriștii din decembrie 89. Și n-a mai murit nimeni. Nici măcar Iliescu.
Dar, ce este adevărul? Unii zic că este sau era, la un moment dat, realitatea. Alții că era cineva. Dar cei mai mulți spun acum că adevărul este unul relativ. Depinde ce înțeleg ei prin relativ. Relativitate? Și n-ai nevoie de prea multe cunoștințe de filosofie ca să te prinzi că fiecare școală (chiar o fi școală?) de gîndire inventează și susține un anume adevăr. Dacă nu-l cunoști ești declarat habarnist, încuiat, sărac cu duhul sau și mai rău, dușman.
Pentru a evita toate astea trebuie să admiți adevărul altora, să-ți inventezi propriul adevăr sau să minți și să te minți. Cumva trebuie să supraviețuiești. Și astfel să dai peste cap adevărul. Sau să îl reinventezi. Adevărul se mua.
Adevărul este ce îmi face bine mie. Ce îmi convine. Ce mă ajută. Ce mă protejează. Sau ce mă face să ajung de la A la B. Cu alte cuvinte să mă fac frate cu codru, pardon, dracu, ca să trec puntea. Sau examenul. Sau eșecul ăsta. Sau mai știu eu ce. În final să reușesc.
Bun. Dar atunci nu mai trebuie să mă supăr că sunt înșelat. Că sunt depășit pe dreapta. Că alții au succes. Că în loc de aer inhalez poluare. Că în loc de vin beau apă (ce bine-ar fi să fie doar apă!). Că garanția nu este garanție și că alb 13 e alb 10… Că ce scrie cu litere mici nu se poate citi cu ochiul liber sau că Moș Nicolae nu e Moș Crăciun. Și așa mai departe…
De ce ocolim, ajustăm adevărul? Ca să nu supărăm? Să nu cumva criticăm? Ca să îndulcim bomboana eșecului? Ca să fim pozitivi? Și dacă facem asta cum suntem? Mai buni, mai romantici, mai deștepți? Cum este existența noastră? În final ce vom zice: Am trăit adevărul sau Am trăit o minciună? Am fost eu sau nu? Cui i-a folosit?

NU-I NIMENI CA TINE ISUS…


E clar. Titlul e clar, chiar foarte clar. De fapt nu chiar așa de exact. N-a fost, nu este și nici nu va fi nimeni ca Isus. Și dacă Isus ar fi fost un simplu om. Știm că cel puțin ADN-ul său nu se va mai regăsi undeva pe pămînt. Ar fi fost mai concludent dacă se putea preleva un pic de ceva pentru a-l testa, dar, ca un făcut, nu există. A înviat și la revedere!

Cam toată lumea de p-aici știe că românii se țin de bancuri. Avem, așa, un talent, o înclinație spre umor. Alb-negru, gri sau roșu. Doar că ăsta din urmă mai deunăzi era mortal. Dar acum umorul e la liber. Și este de bun gust sau de prost gust. Uneori absurd. Dar există. Dacă mîine s-ar închide din nou granițele românii nu s-ar apuca de revoluție, s-ar deda la bancuri. Dacă s-ar anunța sfîrșitul lumii cam același efect. În afară de pupatul tardiv al moaștelor cu miros de osuar canin.

Deci, în acest registru aș putea dezbate gestul alegătorului din străinătate ce l-a printat de mînă pe Isus ca împărat pe buletinul de vot al turului doi al prezidențialelor. Este de-al nostru. E un pocăit sadea, sincer. Aș putea spune nebun de sincer. Sau bolnav de sincer, dar n-aș vrea să-i minimalizez gestul. Nici – evident – să-l maximalizez. Doar să-l analizez.

Nu știu dacă comisia i-a văzut votul, dar pot spune precis că l-a invalidat. Din motivele cunoscute. Inclusiv de Peter Costea. Dar la urma urmei, ce-a făcut acest om, fie el femeie sau bărbat? În primul rînd a dat un exemplu. A lansat un mesaj. A rostit/scris un adevăr. De fapt mai multe.

A început – probabil – dacă ne uităm (pe fila cu pricina de sus în jos și de la stînga la dreapta, ca niște români normali), ce vedem? Vedem că cineva a scris (pentru început) NU-I NIMENI CA TINE ISUS și mai jos într-un cadran, ISUS HRISTOS DOMNUL DOMNILOR IMPARATUL IMPARATILOR. Și ca o superconfirmare a pus ștampila votat în interiorul acestui cadran. Alegerea, în mod evident, îi aparține! Nu cred că omul nostru (că e al nostru, nu al ortodocșilor, al martorilor sau al mormonilor…) și-a făcut cunoscută alegerea la președinția României. Clar, nu? Este vorba despre o alegere personală. Nimic mai mult. Publică într-un anumit fel. Asta în cazul în care nu el/ea a fost aceeași persoană care a și pus bravura pe Internet.

Dar apoi, în faza a doua, lucrurile se complică. Iohannis primește un cadou: Proverbe 26:1:28. Și mai primește un epitet: LEPĂDAT. Adică decartat, aruncat afară, rejectat și așa mai departe. Cu alte cuvinte, inutil. Curios oare că mulți dintre români – dincolo de cei peste 3 milioane care au votat-o pe Dăncilă – chiar cred că această caracterizare i se potrivește? Cel puțin într-o anumită măsură. Cea impusă de traseul său politic. De hibernarea sa în poziție de președinte în bîrlogul de la Cotroceni.

Lucrurile iau o turnură și mai negativă cînd chiar citim capitolul 26 din Proverbe. Dacă s-ar potrivi tuturor personajelor înșirate acolo, Iohannis ar fi nebun, leneș, prefăcut și clevetitor. Nu că majoritatea politicienilor ar fi nevinovați la aceste capitole… Deloc!

Și așa ajungem la Dăncilă. O doamnă. Căreia îi dă un sfat doar (parcă în totală armonie cu limba vorbită de fosta prim-ministreasă): DUTE (sic!) SI SA NU MAI PACATUISTI (sic!). Însoțit și acesta de un capitol, de data asta din Noul Testament: Ioan 8: 1-59. Mi se pare o mare discriminarea în favoarea candidatului PSD ce a primit 59 de versete, spre deosebire de cel al PNL căruia i-au fost atribuite doar 28, și acestea din Vechiul Testament. Probabil că doamna Dăncilă era mai aproape de adevăr. Normal, după încarcerarea lui Dragnea. Ei i se spune să meargă fără să mai păcătuiască. Nu i se spune explicit unde să meargă, dar după cum a reie-shit din numărarea voturilor, putem deduce fiecare după mintea lui…

Totuși, capitolul apostolului Ioan o îndeamnă pe lidera P.S.D. nu numai să nu mai păcătuiască, dacă cumva ne gîndim că ea făcea parte în mintea mesagerului dintr-o anumită categorie de femei (sau de politicieni), ci și să își dea seama că Isus este lumina lumii, care este adevărata slobozenie, libertate și în final că Isus are credibilitate fiindcă el este dinainte de Avraam. Ei, ce să faci, mai greu cu doamna că e ortodoxă, pe când Iohannis este protestant și știe mai multe din Biblie. Plus că e neamț!

În concluzie, prorocul, creștinul apolitic (vorba vine…) excitat spiritual într-o ipostază à la Ioan Botezătorul din perioada iordaniană se manifestă atît implicit, cît și explicit ambilor adrisanți. Din punct de vedere spiritual n-a greșit cu nimic mesajul, poate nici modalitatea de a-l expedia, cu toate că nu sunt prea sigur c-a ajuns la destinatari…

Totuși, din punct de vedere politic, chiar apolitic, el și-a anulat votul. A protestat deci în ambele planuri: politic și spiritual. Și a tras un semnal de alarmă: vine judecata. S-a cam postat pe sine în roba judecătorului, dar, hai, treacă-meargă, cine n-ar fi vrut să fie nebun vreme de un minut-două la aceste alegeri? Restul de vreo 10 milioane de votanți. Nota de la mine 10 cu felicitări. Nota de la proful de civică: 4 cu lungirea urechilor.

Viitorul îi va amenda gestul într-un fel sau altul, chiar dacă potrivit teologiei, sociologiei, psihologiei, bisericologiei și politologiei gestul său este incalificabil pentru că nu avem o categorie în care să-l încadrăm, iar Isus nu va coborî din cer ca să-l întronăm tocmai noi. Aici în România?

Eu cu cine votez? – turul II (2)


Am cam întîrziat cu al doilea post pe tema asta. Motive? Lenea. M-am molipsit de la Iohannis. Că nu de la inima cu care mă îndemna Dăncilă să votez mi se trage. Nici de la legile schimbate peste noapte.

Nici de la feic niusurile plătite de psd pe aradon.ro sau de la situri anonime cu fake news anti Iohannis. Mi s-a tras de la bunul simț al poporului român ce nu vrea să se certe în public atunci cînd ceva este atît de evident. Adică victoria lui Iohannis. Dar nu vreau să mă opresc aici.

Totuși mai sunt multe de zis. Dincolo de scandările Io-ha-nis-Io-ha-nis! – de aseară. Bănuiala mea – și vă rog să urmăriti în viitor această idee – este că deocamdată mergem spre o guvernare liberală care sună bine cu comisia aia de desființare a hîrtiilor, cu des-pesedizarea ministerelor și a altor instituții de stat. Nu de alta dar sub masca unui partid socialist-democrat s-a cam jefuit țara, s-au înfruptat unii și alții și au apărut averi inexplicabile pentru legea 18 (de exemplu) – dacă aceasta ar mai fi încă în uz.

Dar dincolo de vot, victoria lui Iohannis, a Partidului Liberal, a dreptei în general, mă întreb ce se va întîmpla cu poporul? Acest popor care a plecat peste hotare nu numai din cauza PSD-ului. Și nu numai din cauza sărăciei. Din cauza legilor inepte, a nedreptăților, a oprimării sociale și a inerției unui stat ce se numește România. Vorba aceea: parcă e mai ușor să fii patriot peste hotare decît acasă în țara ta unde te lovești peste tot de metehnele naționale!

Și din aceasta perspectivă mă întreb ce va face Iohannis, PNL-ul ca să vină în ajutorul celor ce n-au fost băgați în seamă pînă acum? Știu că alocația pentru copii a fost practic mărită de PNL, dar oare ajunge atîta? Dar să trecem dincolo. Știu pe cineva cu pensie de 8 lei pe lună. Serios? Da! Ce să faci cu 8 lei pe lună? În cazuri din acestea, cînd oamenii sunt bătrîni și habar n-au de lege și de ce posibilități există ca să își ajusteze pensia, n-ar fi normal ca instituția de stat ce le virează pensia să intervină automat ca să o mărească? De exemplu!

Mie mi se pare că de fiecare dată după o victorie electorală nu electoratul, adică poporul, a beneficiat de rezultatul alegerilor, ci tot clientela politică, activul de partid, politicienii de meserie. Asta vreau să se schimbe. Pentru că în esență asta amendează votul. În mod ideal politicienii ar trebui votați în fiecare an ca să dovedească că ceea ce spun și fac. Nu că ne duc cu vorba. Asta aș vrea să văd de la PNL, de la Iohannis. Eu am votat anti-PSD, dar am votat și cu inima pentru că m-am gîndit la așa ceva. Ce folos că doar Isus a plîns cînd a văzut poporul ca niște oi fără păstor?

M-am săturat să mi se spună că din păcate roata s-a învîrtit, cei de sus au ajuns jos, cei de jos au ajuns sus și noi, poporul am rămas tot acolo. Și cred că de asta ne-au plecat milioane de oameni din țară. Pentru că s-au săturat. Iohannis cu PNL-ul și cine o mai fi de partea lor au un an să ne demonstreze că ceva s-a schimbat și că schimbarea continuă. Dacă nu, peste aproximativ un an se va întîmpla încă un exod masiv din România și PSD va recîștiga domnia.

După turul II la prezidențiale, aștept și efectul, urmările la turul II!

Înșelătorie Emag?


Am un prieten ce este uimit de cît de prompt și corect este Emag-ul. Așa ca mi-am comandat și eu un telefon la ei. Nu era bai că era HTC, zgîriat și resigilat. Nu mă uit la aspect, mă uit la performanțe. Zis și făcut.

Am primit rapid telefonul. Era alt stil decît Samsungul meu de patru ani a cărui bateria ținea poate o zi. Cînd să mă obișnuiesc cu el constat că bateria se topește. Adică nu ține peste 15 ore de convorbiri sau peste 400 pe stand by. Și decid să îl returnez. L-am curățat, l-am readus la setările inițiale și l-am pus în cutia lui. Nici n-am observat că inițial avea căști și mi l-au livrat fără. Noroc cu factura…

Îl returnez la poștă, că e punct Emag. Pe sit îmi spun că l-au primit și că îl vor evalua. Am pus și un card sa primesc mai ușor banii.

Apoi pe cînd bîntui prin Milano și vreau să folosesc cardul Revolut, îmi instalez aplicația Revolut, dau să accesez cardul cu parola mea. Nu se poate. Că cică mi-am schimbat telefonul și nu sunt eu. Ei zic că îmi trimit un cod pe mail și am 50 de secunde să îl introduc. Cum să introduci un cod ce îți intră pe mail pe același telefon??? Cine știe, se poate, doar ca ei nu mi-au trimis nici un cod. De trei ori degeaba.

Și eu care speram să îmi văd banii de la Emag. Cum tot intram pe yahoo, observ ca am primit un mail de la Emag: dragă cutărica, am încercat să te contactăm pe numărul ăsta de telefon (ce nu îl mai foloseam de un an și care nu mai exista în contul meu sau pe documentul de trimitere a pachetului) și îți comunicăm că produsul prezintă zgîrieturi, urme de folosire, resigilare, etc. și echipa tehnică zice pas, așa că ți l-am trimis înapoi. I beg your pardon!? Adică eu îl primesc resigilat, folosit, zgîriat, făra cască, cu bateria varză și tot eu sunt de vină???

Fac reclamație marți 19.11. Nimic. Mă întreabă, sugestia supervizorului, dacă l-am pus pe setările inițiale și că se gîndesc. Ce să vezi, joi seara dau peste pachetul de la Emag la mine acasă. Cu numărul de telefon greșit. L-a luat vecinul și i l-a dat fiului meu. Doar că pe pachet zicea cu deschidere la primire….

Deci joi 21, la orele 23 încerc din nou. Dar ce observ pe contul meu Emag? Nu mai apar mențiunile produs resigilat, zgîriat, folosit. Noroc că am prevăzut așa ceva și am făcut capturi de ecran. Plus factura ce menționează exact ce am primit: Telefon mobil HTC U Play, 32GB, 4G, Brilliant
Black [Produs Resigilat – stare : Produs cu urme
de folosire si zgarieturi, cu ambalajul original
deschis si deteriorat, se livreaza doar impreuna cu
incarcator si cablu USB]
[RSGEMAG3547954X_HTC U Play SS Black]

Emag falsifică conturile clienților? Adică dovezile? Nu sună bine!

Ei, domnul de la Emag, Gabi, zice că datele inițiale apar pe situl lor și că numărul de telefon e tot vechi. Nu și la mine. Ei ăsta da mister!

Gabi mă întreaba ce vreu și că face sesizare și mîine, adică azi, primesc mail. N-am primit. Sun. O tanti. În final după ce mă ține vreo 20 de minute și deși îi spun toata tărășenia, îmi spune – pe scurt – că n-am decît să rămîn cu paguba. Dacă nu mai am altceva, la revedere.

Deci să recapitulăm: telefon zgîriat pe sit și de aceea ieftinit. Ei nu îmi dau căștile ce apar pe situl lor, iar bateria telefonului este varză. Ei dau vina pe mine pentru starea produsului și nu vor să dialogheze.

OK.

Pe 17.11 i-am scris tipului ce mi-a re-trimis telefonul că-i mulțumesc de țeapă încă că un client mulțumit aduce încă unul, iar unul nemulțumit ia 10. Sper să fac asta!

Facebook. În curs. Blog. Așișderea.

Ultimilor doi angajați ai Emag le-am spus că mă voi adresa și justiției și îl voi cita personal pe dl Cristian Dinu la Lipova unde va trebui să fie prezent. Că voi sesiza managementul Emag și că vom ajunge în justiție. Nu e vorba de bani, e vorba de înșelătorie!

Timp am. Bani nu trebuie așa mulți. Distracție va fi cît cuprinde. Am făcut

1. ANPC reclamație.

Luni:

2. Presă/TV

Urmează daca nu se rezolva prin ANPC

3. Justiție.

Ce bine va da în ajun de Crăciun un scandal din ăsta cu un pensionar bolnav de cancer înșelat de o mare companie ce face milioane!!! Mă duc să mă tund. Mă pregătesc pentru șou!

PRIMA IMAGINE COMANDA INITIALA

CAPTURA ECRAN CONT PERSONAL EMAG FARA DATELE INITIALE ALE PRODUSULUI. INDIFERENT PE CE DAU CLICK NU MAI APAR.

ACELASI CONT EMAG CU TELEFONUL, FARA DATELE ORIGINALE

MAILUL DE LA EMAG CU SENTINTA IN LIPSA:

From: Info eMAG info@emag.ro
To: alexandru_nadaban@yahoo.co.uk alexandru_nadaban@yahoo.co.uk
Sent: Saturday, 16 November 2019, 14:53:19 EET
Subject: 07192247
Buna ziua,
Am incercat sa va contactam telefonic pe numarul 0724771002, insa fara succes. va informez ca raspunsul cererii de retur #3803286 se mentine a fi unul negativ.
In urma evaluarii produsului Telefon mobil HTC U Play, 32GB, 4G, Brilliant Black de catre echipa tehnica, s-au constatat urme de uzura si carcasa telefonului deteriorata.
Conform politici de retur produsele trebuiesc inapoiate in aceeasi stare in care au fost expediate. In cazul in care produsul prezinta defecte la livrare sau considerati ca ati primit un produ deteriorat/resigilat aveti posiblitatea de a refuza coletul la livrare( daca defectul este sesizat in momentul in care se deschide coletul la livrare, conform facilitatii oferite). Pentru cazurile in care produsul nu a fost verificat la livrate avem un termen de 48h in care ne puteti comunica defectul produsului primit.
Produsul urmeaza sa fie expediat prin Fan Courier.
O zi frumoasa
Cristian Dinu
ref:_00D0Y2IYwU._5002X2cP5AB

Și iată FACTURA CE ESTE PE SITUL EMAG SI ACUM SI PE CARE LEGAL NU O POT MODIFICA, CEA MAI BUNA DOVADA:

PS. Aproape imediat după ce această postare a apărut aproape concomitent cu reclamația on-line la ANPC am fost contactat de Serviciul Clienți Emag si am fost informat c ei considera ca am dreptate si voi primi banii înapoi. Ieri 04.12.2019 au intrat banii în cont. Nu am fost contactat de cineva de la ANPC de cînd am depus reclamația, nu am primit un număr, un mail, altceva. dar am observat că la referenții vizualizărilor pe blog a apărut http://portal.klarmedia.com/article.php?i=F49C6930DC72192E66D58E42B6E08BDD68463566&c=718&l=1 care direcționa spre blogul si articolul de față. A meritat!

Eu cu cine votez? – turul II (1)


Caragiale a dezbătut tema alegerilor foarte bine. Chiar și atunci cînd România avea un rege, nu un președinte. Dar metehnele politicienilor au rămas aceleași și noi, cetățenii cinstiți ne punem din nou aceeași întrebare. Poate unii dintre noi au beneficiat de alte foloase decît bere și vin de la unul dintre candidați. Sau din contră, am încasat-o de la unul dintre ei, dar am votat în primul tur. Acum ce facem?
Ei, ai votat pe altcineva decît Dăncila sau Iohannis… Nu-i rău. Bine c-ai fost la vot. Dar acum îți pui întrebarea Eu cu cine votez? Nu cred că ești cetățeanul turmentat, dar cred că întrebarea ta este una cinstită. Nu e rău că te întrebi cu cine să votezi, dar în primul rînd vreau să îți spulber (dacă pot) cîteva prejudecăți. Două pentru început.
Încerc să-ți răspund la întrebare, ca unul care n-a fost convins de Iohannis, dar și unul ce n-ar vrea să fie reprezentat de Dăncilă. Nu de alta, dar mă simt complexat de un intelectual ca ea…
Nu te duci la vot sau votezi Dăncilă pentru că Iohannis te-a jignit categorisindu-te într-un anumit fel și că te-a flituit.
Iohannis n-a fost prea diplomat atunci cu flituiala, dar să fim drepți, ți-a plăcut cînd guvernul Dăncilă a gazat și a bătut manifestanții? Vei spune că nu se compară 3,5 milioane cu cei cîțiva din fața guvernului. Ai dreptate. Doar că nici o jignire verbală nu se compară cu folosirea abuzivă/ilegală a trupelor de jandarmi. Un discurs nu e tot una cu un atentat public la integritatea fizică a cetățeanului de rînd. Fii drept: de cîte ori n-ai fost jignit și n-ai reacționat, ci ai înghițit jignirea? Care era miza atunci și care e miza acum? Merită orgoliul tău cinci ani cu Dăncilă președinte a României? Dar dacă orgoliul tău o aduce pe Dăncilă la Cotroceni, atunci mai fă un pas: înscrie-te în PSD. Hrănește-ți mai departe orgoliul! Și fii în continuare creștin…
Crezi că Iohannis n-a făcut nimic cinci ani de zile și de aceea nu mergi la vot sau de-a dracului, votezi Dăncilă sau îți anulezi votul, că niciunul nu merită să fie președinte.
Și eu cred că cei doi ar putea sta pe tușă cîțiva ani ca să reflecteze la ce au făcut sau ce nu au făcut și puteau face. Ar fi mai sănătos pentru ei și pentru toată lumea. Dar nu prea trăim vremuri sănătoase… Din această perspectivă însă mi se pare că Iohannis cel semi-paraplegic e mai de dorit decît activa Dăncilă. Președintele ce provine dintr-un partid ce nu deține majoritatea în parlament este aproape unul paralizat. El nu are putere. De aceea nu a fost un jucător ca Băsescu cu PD. Sau Iliescu cu cameleonicul partid comunist ce a devenit în cele din urmă PSD. Ai văzut cum se făcea de baftă Dăncilă ca si prim-ministrul condamnatului Dragnea. Am rîs de ea. Vrei acum să rîdă de noi o lume-ntreagă cu ea președinte? Dacă vrei să formezi cu ea un cuplu în stilul Stan și Bran, ești liber s-o faci. Dar merită? Viața și politica externă a României nu este o continuă comédie! Ceaușescu a murit. N-o scoate pe Lenuța sa din mormînt, că nu merită. Ne-a fost deajuns o savantă de renume mondial!

Nazismul și pesedismul


Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

Și totuși…


Acum cîteva secole cineva se lamenta că nu se găsește cineva să stea-n spărtura zidului. Adică un tip demn de urmat. În termeni moderni un formator de opinie, un lider. Chiar dacă numai spiritual.

Ei bine, la noi în România liderii spirituali de marcă nu au curajul să facă așa ceva-n văzul lumii. Adică, de exemplu, majoritatea lor nu au cont pe Facebook. Cu alte cuvinte ei nu există. Și se trage logică concluzia că preferă lărgimea propriilor lor ziduri mai mult sau mai puțin spirituale. Cam cum Isus s-ar fi limitat la a învăța în Templul de la Ierusalim. Sau numai la sinagoga din Nazaret.

Ce riscați? Bunul nume? A cui? Al vostru? Da, este absolut inconfortabil să îți asumi o poziție politică. Să interacționezi cu lumea, masele, poporul. Cum altfel a ajuns femeia cananită/sidonită la Isus? Cum a îndrăznit centurionul să-și trimită emisarii?

Asta o zic pentru că mai toată lumea se plînge de lipsa de direcție spirituală a acestui popor. Evenimente apologetice cu străini de marcă? Acolo da. Evenimente apologetice cu miză politică unde morala creștină ar avea ceva de spus? Nu. Care-i explicația? Că Isus a plătit darea cu rubla peștelui? Că n-a votat? Că Irod era o vulpe?

Și? indicații prin biserici? Tămîieri pe la colțuri, parastase, sfințiri de ziduri, clopote și deschiderea spre pomeni electorale… Că ce le-a mai rămas? O înviere, o vindecare, o alungare de demoni a văzut cineva-n ultimul timp? Sau să nu mergem cu sacul la pomul lăudat?

Și ne limităm la melodia preferată, la predici, la învățătură de rutină cînd țara arde. Cînd țara arde biserica se piaptănă. Vi se pare că nu este o situație prea dramatică asta cu alegerile? De ce? Că n-a văzut nimeni vreun înger cu sabia ridicată? Sau unul care să se lupte cu Satana? Probabil că prorocii dorm cu burțile pline de trai bun. Probabil că suntem prea căldicei sa ne mai deranjeze așa ceva. Cine știe? Greșesc?

Analiza alegerilor, a treia zi după Scripturi…


E mîine, știu. Dar scriptural e azi. Deci după trei zile de la alegeri să tragem cîteva confuzii. Căci concluziile sunt inutile pentru acest popor atipic.

Da, Iohannis domnește. Și va mai domni. Un președinte de paie, nu de catifea. Un președinte cameleonic care a avut totuși cîteva intervenții bune. Una a fost intrarea peste ședința guvernului Grindeanu. Alta a fost arestarea lui Dragnea. Alta a fost insuccesul PSD-ului la alegerile în Parlamentul European. Ei, nu a fost chiar a lui, dar i se poate pune la mandat. În perioada mandatului său… bla-bla… Alta a fost tăcerea. Pentru că tăcerea e de aur. Și pentru că el nu este Băse. Și pentru că e neamț. Nu contează? Ba da! Pentru că poporul ăsta a fost condus în ultima sută și ceva de ani de nemți. Chiar dacă a luptat împotriva lor. Neamțul a fost bun că n-a făcut prostii. Cam ca Volkswagenul. Știu că de data asta a semănat mai mult a Trabant, dar mai are o șansă. I-o mai dăm?

Dăncilă, este, cred eu, fenomenul fenomenelor. Blonda tipică. Țopoasă și nu prea. Arătoasă și nu prea. Intelectuală și nu prea. Ba de-a dreptul agramată. Finuț spus… Dar a reușit ceea ce nu credea nimeni. Să conducă un partid. În ciuda lui Dragnea a condus și un guvern. În ciuda străinilor a vorbit și limbi străine, printre care se număra și limba română, ceea ce mă face să mă întreb care-o fi limba ei maternă… A modificat tot ce se putea modifica pentru continuarea guvernării PSD din umbră și în ciuda acuzelor la adresa lui Iohannis cu statul paralel se pare că ea l-a implementat pînă-n prăsele. A fost – încă este – ca un război împotriva statului român. Îi mai dăm o șansă? Numai dacă i-o dă Iohannis.

Barna. Un anonim autohton purtat peste tot cu stafful de campanie. A fost invizibil înainte de campanie. Cu toată prezența pe internet, n-a convins românul de rînd. N-a avut aplomb. A fost la fel de invizibil ca ultimul model de bucătărie de la Emag. Bună, ergonomică, modernă, dar atîtea ca ea. Fără șfung, ștaif, pedigree, dar cu un pic de scandal. Dauna a fost cea cu alegerea sa la ciudatul și contestatul congres. Apoi Rise Project a desăvîrșit demigiul. Deși prezent pe internet a pierdut mult în diaspora. Ciudat! Aici ar trebui o analiză serioasă. Și după părerea mea, partidul ar trebui să iasă cu altcineva în față. Un escu mai vizibil, mai credibil, mai carismatic. Altfel nici o șansă!

Mircea ce nu l-a jucat niciodată pe adevăratul Mircea a fost prea bătrîn. Sau prea bătrînesc. Dar, alături de Dăncilă, a fost surpriza serii. Nu l-am cotat niciodată atît de sus. Da, a făcut ceva valuri cu intrarea sa ca europarlamentar independent, dar în ce privește alegerea președintelui numele îi era predestinat: un Diaconu, nu o să ajungă niciodată papă! Prea morocănos. Prea încruntat. Prea înconjurat de bunici la fel de veseli ca el. Fără un partid al bunicilor nici o șansă. Nici măcar cu Partidul Pensionarilor. Probabil că credea că va juca rolul vieții sale, dar în ciuda ambiției sale, m-a lăsat rece. Pot spune că Mircea Diaconu a avut o relație frigidă cu politica și poporul român. Politica nu este despre teatru, cu toate că se face mult teatru. Cu atîtea filme modelate cu realitatea virtuală, cei ce nu merg la teatru n-o să-l voteze pe Diaconu să-l vadă la… televizor. Decartat!

Paleologul se trage din os domnesc, dar nu i-a ajutat. Deși a fost propus de fostul domn Băse (și blonda lui). Poate tocmai de aia. Eclectic. Ermetic. Fără să fie mai simpatic ca Barna. Din contră. În ciuda credeului personal nu emana credibilitatea necesară pentru turul doi. A dovedit că în ciuda unui discurs (ăla o fi fost discurs?) conservator, conservatorii n-au fost convinși. Aici merg pe ideea ca flitul a fost mai eficient ca temerile cu invazia homosexualilor, străinilor sau a orangutanilor. Privind la poza sa, m-a dus gîndul la asemănarea cu Moș Rațiu. Dar orice asemănare s-a oprit la papion… Chiar și cînd deschidea gura sa de intelectual. Fără șanse. Eliminat ca la Ucenicul…

Hunor baci, nem kell. Din păcate ungurii (o parte dintre ei), au demonstrat aceiași obtuzitate politică ca românii. Un președinte ungur la București ar fi ca un președinte român la Budapesta, da mai rău. Dacă după treizeci de ani ungurii n-au învățat că 8% nu înseamnă altceva, e trist. Tristețea unui popor captiv în cușca politicii românești. Tristețea unui popor condus (oare?) de milionari. Unde este Ecaterina Varga ce a ridicat moții? Unde este românul ce va conduce ungurii în țara promisă printr-un exod din închisoarea izolării etnice? Să fie un neamț? S-ar putea, dar procentajul său nu-l va duce-n campanie la Covesna, Harghita sau Satu Mare. Poate să stea la Controceni și să facă… nimic. Păcat. Kelemen, vigyáz! Kiállítás!

Și vine turul doi. Păcat că nu după trei zile. Și nici după Scripturi.

De ce unii nu se pricep la politică?


În 22 decembrie 1989 la biserică se ținea obișnuita adunare de seară. Spre final am apărut și eu și după predica banală asortată cu îndemnuri asemănătoare ce nu aveau nici o legătură cu ce se întîmplase afară, am cerut să cîntăm ceva înălțător, motivant, triumfal. Pastorul cu (probabil) turnătorul bisericii s-au conformat. În toată biserica eram doar doi răgușiți în seara aceea.

Apoi în noaptea respectivă unii s-au ascuns sub paturi. Ne-am întîlnit în primăria Aradului un baptist, un penticostal și doi viitori primari. Ultimii decedați ulterior din motive de sănătate. Am ieșit din primărie pe 3 ianuarie din proprie inițiativă. Politica cerea prea multe și prea mari compromisuri și nu ma pricepeam la așa ceva.

Apoi am fost la vot. A ieșit Iliescu.

Pe atunci era mai alb-negru. Nimănui nu-i păsa de moralitatea lui Câmpianu sau Rațiu pentru că era clar ce reprezintă Iliescu. Pocăiții au votat anti-comunism.

Între timp comuniștii s-au mascat și au devenit socialiști. Unul dintre primarii Aradului a cîștigat alegerile cu sprijinul lor. Și-o fi zis: Ce contează barca dacă salvezi suflete? Era pastor.

Și poate acum la ultimele alegeri diferența morală sau cea spirituală, adică a valorilor pretinse, afișate sau doar enunțate, a contat pentru cei ce se numesc pocăiți. Doar că în politică nu se votează cu inima. Nici cu credeul în mînă. De ce? D-aia!

Mai specific, ieri, votînd împotriva lui Iohannis care a jignit chipurile amorul propriu al pocăiților și a lui Barna care ar fi exponentul homosexualilor, întreruperilor de sarcină sau a construirii moscheilor peste biserica mîntuirii românilor le-ai făcut un serviciu adevăraților dușmani spirituali și politici ai creștinismului, ex-comuniștilor pesediști. Te-ai simțit jignit, flituit, că ai fost înjurat de cei doi candidați menționați mai sus?

Invoci lozinca creștinul nu trebuie să fie prost, recte să nu se lase călcat în picioare?

Dar versetul ăla cu palma peste obraz pentru cine e? Dar cel ce zice ferice de tine dacă cineva te vorbește de rău? Dar ăla cu facerea de bine pentru dușmani? Cred că astea nu există în Biblia creștinilor ce s-au simtit jigniți.

A celor ce nu-i iartă pe dușmani. A celor ce se pretind creștini adevărați. Singurii. Veritabilii. Cei șpe-mii din apocalipsă… Poate sunt după formula, dar n-am făcut noi în numele tău cutare sau cutare lucru?

Se pare că la alegerile astea ai preferat dintre pentru dinte. La turul doi să ne așteptăm la ochi pentru ochii, iar la cele viitoare viață pentru viață? Mi se pare că așa se pricep unii la politică.

Alegeri ca-n poveste


Cu alegerile astea e ca-n povestea aia…

O fată, nu mai știu a cui și de ce s-a dus departe să salveze ceva, pe cineva. La un moment dat trebuia să facă o alegere. Să ia un obiect sau să aleagă o direcție. Cine i-a pus în față alegerea – zîna, regina albinelor sau statul român – i-a spus că indiferent ce va face se va căi. Apropos, ea era travestită în bărbat chipeș.

Pe drumul de întoarcere după ce făcuse ce făcuse a fost nevoită să folosească chestia aia – aripa de albină, pana de vultur, bobița de tămîie, pașaport diplomatic – ce-o fi fost nu mai țin minte că aveam vreo 7 – 8 ani și aia-i schimbă sexul. Dacă era băiat se făcea fată, dacă era fată se făcea băiat. Ceea ce se și întîmplă.

Numai bine că deveni un voinic frumos pe cît era de frumoasă și în final se căsători cu Ileana Cosînziana. Pe care o salvase ca efect colateral.

No acuma, la alegerile astea o să ne bucurăm că indiferent cine-o să iasă, n-o să iasă psd. Dar o să ne întristăm după ceva timp cînd o să vedem că românul e tot român, indiferent de partid. Ca-n povestea aia!

Blestemul roșu…


În 1977 m-a pălit și pe mine turismul internațional. Chișinău, Kiev, Moscova. Era începutul lui noiembrie. La noi ploua, la ei ningea. Ceai, conversații cu colegii de compartiment, vamă dură la ieșire și mai dură la intrare.

După două zile, spre seară, am plecat spre Kiev. Însoțitorul de vagon un moldovean molcom pe la 45 de ani. Pe culoar am stat un pic de vorbă. La limita politicului. L-am întrebat de ce nu se pot deschide geamurile. Pojarniță – mi-a răspuns el. Adică? Dacă aruncă cineva o țigară aprinsă și ia foc ceva? Păi am spus că nu se poate, îți dai seama de pericol, ești educat, nu o arunci. Nu merge așa la noi. Aici poporul știe numai de frică. Trebuie ținut cu o mînă forte!

M-a pus pe gînduri. La Moscova am primit confirmarea: la gară a venit un milițian tînăr și chipeș la grupul nostru. L-am întrebat dacă s-a întîmplat ceva. Ne-a spus că a fost trimis să ne păzească bagajele ca nu cumva să le fure hoții. L-am miluit cu un pachet de țigări chinezești și am rămas prieteni…

În rest totul ca-n U.R.S.S.

Azi dimineață m-a pălit amintirea convorbirii din excursie. Omul sovietic nu putea gîndi altfel că n-avea alternativă. Stătea de vorbă cu un alt om pe care-l credea tot sovietic, dar de altă naționalitate. Ceea ce de drept eram. El nu putea concepe că un popor trebuia condus altcumva decît cu teroare, frică, duritate. Mai tîrziu am înțeles că era blestemul roșu. Apoi l-am experimentat și acasă.

Alegerile de ieri au pus în evidență efectul pe termen lung al acestui blestem. Au trecut treizeci de ani și partidul comunist deghizat cîștigă în zece județe din România. Deci o treime din țara. Mai avem nevoie de încă zece ani? De ce?

Atenție mîine votăm!


Iată că după Colectiv, Je suis Charlie și Bodnariu, am ajuns din nou la răscruce. A mai fost un fel de Je suis Costea, dar a fîsîit în derizoriu tocmai spre antipozii USR-PLUS.
Ne-a venit din nou scadența. Cu aceleași refrenuri: cît de români sunt unii și de naziști, unguri, simpatizanți lgbt și de alt gen sunt ceilalți. Aut ăv năueă se recepționează comunicări divine cu adresă electorală. Oare ce prezic vrăjitoarele?
Brusc România a devenit ținta comunicărilor extraterestre. Îngeri și demoni se bat pentru țara asta ce a ajuns o bătaie de joc. De parcă în ultima sută de ani chiar am fost altceva… Cu ce ocazie?
Voci manipulante ne acuză că dacă votăm altcumva decît își imaginează ei am căzut din har, am trădat credința, nația milenară și dumnezeul ei. Singurele lucruri ce contează sunt ba stînga, ba dreapta, așa ca nu cumva să mă situez undeva pe centru. Parafrazîndu-l pe Stalin, lozinca la modă pare să fie Extremiști din toate țările uniți-vă, sau vă-mpușc!
Din nou se schimbă replici acre, se arată degete (cu sau fără soț), se întîmplă desfriendruiri și bloc-uri. Facebook se înfierbîntă aidoma minților românilor autohtoni sau diasporeni. În curînd vor ieși aburii ce prezic vulcanul de luni. V-am spus eu, v-am atenționat eu, ați văzut? – astea vor fi postările predilecte post-electorale.
Nu vă ambalați că nu vine sfîșitul. Sfîrșitul vine după turul doi… Sau vorba lui Ciurcil, nu este începutul sfîr-șitului, este doar sfîr-șitul începutului… Vom pătimi după!