Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti


Persona

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva…

Vezi articolul original 2.371 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

The Songs of Christmas: An Encounter


Waging Wisdom

Upon becoming a follower of Jesus after living for twenty-six years in darkness, I saw a great light, and it revealed many utterly surprising things to me during the next few months, as the process of transformation ensued. I had become a follower – by the saving grace of God, let me make clear – in the heat of the summer. By the time the leaves were turning brown and the weather was cooling in Michigan, where I lived at the time, I had been a recipient of so many astonishing flashes of insight about life (also not apart from the grace of God) that I would have been most foolish not to recognize what I was being taught: how darkened one’s understanding about all things could become in a life lived without the light of Christ.

Then came the week following Thanksgiving and it happened again. The general “it,”…

Vezi articolul original 400 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Toți suntem niște curve


Cu drezina

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Vezi articolul original 881 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Întrebări fără răspuns: de ce nu se schimbă biserica?


iunie 2014

Evident am luat startul greșit. Biserica s-a schimbat teribil de mult. Dar lent, lent, lent. Și dacă s-a schimbat rapid a făcut-o cu pistolul la tîmplă, ca în vremea Reformei. Chiar așa! Ce i-o fi apucat atunci pe catolici să se reformeze?

M-am întrebat de ce nu schimbă biserica în România. Mai bine tac, că-mi ies vorbe. Mai ieri am fost acuzat, de fapt și alaltăieri, de un satanist, că-mi bat joc de biserică, dar vreau să beneficiez și de avantajele ei. Io?

Deci, de ce să se schimbe? Care ar fi motivele?

A căzut comunismul. A rămas comunismul. Biserica nu se schimbă că se duc guvernele. Biserica doar concepe o altă mărturisire de credință, ca în 1689 din Anglia. Poate n-ar strica una din asta și-n România. Dar ca optică față de lume și individ, biserica nu se schimbă.

Pe vremea seminariilor la istoria bisericii am lansat ideea ca bisericile baptiste să aibă icoane pe pereți. Anormal, ideea a fost acceptată de studenți care au găsit-o benefică pentru atragerea celor cărora le plac icoanele. Doar una dintre studente cu mari deziluzii ortodoxe a fost total împotrivă. Ceva foarte normal. Se schimbă biserica?

Dar cum ar fi să se accepte botezul făcut în alte culte? De exemplu la adventiști se botează omul la cerere de cîte ori cere. Așa mi s-a spus… La ortodocși, catolici, protestanți, se acceptă, de fapt e normativ botezul nou-născuților. Sacrament sau nu, atîta timp cît botezul este făcut și acceptat între baptiști și penticostali, deci cu alte cuvinte este echivalat cu un sacrament (are efect indiferent de biserică și nu trebuie repetat), nu văd de ce n-ar fi extins efectul lui dincolo de aceste două denominații. Știu de ce. Am spus că nu văd de ce nu…

Deci biserica nu se schimbă.

Apoi bisericile evanghelice au ajuns la fel ca și bisericile așa-zise tradiționale: avem cler. Ne-am, de fapt s-au, învîrtit, s-au congresit și s-au clerit. Ce ar spune și ce ar face Adam Smith? Dar William J. Seymour și cei din Azusa Street? Și ca să nu fiu criticat că critic doar, hai să zicem că clericalizarea bisericilor este un lucru bun. Dacă era rău ar fi fost evitat, nu? Atunci de ce nu se pun bisericile astea de acord cu restul bisericilor tradiționale sau cum zic unii istorice? Poate pentru că așa n-ar mai exista rațiunea existenței lor? Cine știe, poate se schimbă ceva…

 

 

Să le cântăm de jale prea(puţin)fericiţilor căsătoriţi …


dyo

Circulă de ieri, pe mail, o referinţă către un articol de pe gândul.info care ne pune faţă în faţă cu următoarea veste îngrijorătoare: Cuplurile necăsătorite sunt mai fericite decât cele care şi-au oficializat relaţia. Articolul este scurt şi la obiect: un studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici (?) de la Universitatea Cornell (care este americană, traducătorilor de la Gândul!) pe un eşantion de 2.737 de persoane, dintre care 896 căsătorite, pe durata a şase ani, a scos în evidenţă “că partenerii necăsătoriţi care locuiesc împreună sunt mai fericiţi şi au o stimă de sine mai ridicată decât cei care împart acelaşi acoperiş, dar sunt căsătoriţi”.

Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la…

Vezi articolul original 459 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Să mori de gît cu sperietoarea…


Ieri m-am dus la doctor. Așa începe de obicei o povestire în care-ți afli iminența fatidicului sfîrșit. Ei da, ieri chiar m-am dus la doctor.

M-am programat acum trei săptămîni la cardio. N-am vrut să mă internez, să mă coc, să nu dorm noaptea de sforăiturile vecinului de salon, n-am vrut să pierd trei zile pentru ceva ce se putea rezolva într-o juma de oră. Naivul de mine!

Eram programat la privat, luni, de la 18.30.

Am făcut dușul de rigoare, mi-am spălat chiar și părul, mi-am tăiat unghiile de la mîini, mi-am aranjat barba și mustața după un pensat superficial și un barberit rapid. Spray pe bază de alcool, deodorant cît carul să bată viitoarea oră de murat în suc propriu petrecută în tramvai. Mi-am luat o minerală rece de la abece și am nădăjduit într-un stop mai puțin otrăvitor decît termometrul febrei cotidiene: 38+ la umbră.

Stopul apăru mai repede ca tramul local. Binecuvîntarea se materializă într-un golf 3 fără aer condiționat, dar rapid și fără speze suplimentare. Valuta vatican era gratis: Domnul să-ți dea sănătate!

Și pe jos am luat-o spre cabinet. Ignorat de asistenta ce se certa cu cineva pe mobil în fața intrării, mă abandonez pe un fotoliu uriaș și-mi adaptez temperatura interioară la cea exterioară: AC-ul era doar de decor. Oricum ajunsesem cu o oră mai devreme.

În sala de așteptare mai existau circa 5 persoane și jumătate. Jumătatea se punea în dreptul unui tip ce arăta cam ca mine plus jumătate. Îmi făceam calcule ce dădeau cu virgulă de partea așteptării. Dacă eu am venit cu o oră mai devreme, ăștia cu cîte ore au venit? 2,3? 3,14?

Urmă însă un intermețo cînd asistenta ne întrebă cine suntem. Întrebă pe toată lumea, nu și pe mine. M-am deconspirat. Tot la 18.30 cu alte trei persoane și cu cineva ce trebuia să intre la 1800. Temperatura parcă urcă cu vreo trei-patru grade… Am deschis netul, mi-am căutat ceva de pierderea timpului și am început să cochetez cu ecranul.

Mîntuirea era departe. Cînd, ce să vezi, sunt apelat de asistentă. Zice că: pentru venă? Nu știam că se făceau și vene acolo. Nici dacă se dădeau sau se scoteau. La ea așa scria… Nu. Control de specialitate și eco. La ea scrie venă. Turcii la Grivița erau mai înțelegători…

În fine peste vreo 15 minute mă poftește să mă dezbrac – ce bine, că era așa de cald! – și îmi face un ecaghe ce durează zece secunde. Cred că a stabilit un nou record mondial. Fusese un ecagheu fulger! Îmi dă hîrtia și mă expediază povățuindu-mă părintește să intru cu ea de mînă la consult. Adică cu hîrtia!

Mai trec vreo zece minute, timp în care Michi îmi șoptește să mă uit pe diagramă să treacă timpul mai repede. N-am ce face!

Numele. Io. Da, ăsta sunt. Șase rînduri de seismograf cu suișuri și coborîșuri. Mai mari, mai mici. Mai abrupte, mai line. Dealuri în stil chinezesc. Taine medicale. Data de azi. Litere. Litere. Litere. Informații diagnostic. Taci că nu-i rău. Sin un rhytm. Lead(s) unsuitable for analysys: V1 V2. Hmmm. Rachete nemțești din WWII… Și apoi da cappo:

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Mă mai uit o dată. Citesc același text.

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Și-mi pică fisa. Ceee??? Infarct? Cînd? Cum? De ce? Tîmpesc! Sensibilă creștere a pulsului. Priviri pe furiș prin sala de așteptare.

Nu se poate. Prea repede a fost ecagheul ăsta. Precis a greșit ceva. O fi de la tanti de dinainte. Și Michi-mi zice: Cu numele tău? Puțin probabil!

Hait! Deci asta era de fapt. M-am dus… Atunci cînd mă simțeam mai aiurea… Cînd aveam impresia că nu mai pot…

Ce-i spun soției? Îi spun? Nu știu. Nu știu deloc. Copiii… Adio Croația! Adio sare! Regim. Cînd o fi fost infarctu ăla? A, atunci cînd… Poate. Sau atunci cînd m-am simțit… Poate. Dar de ce nu s-a văzut la alt ecagheu, la spital? Rabla aia de mașinărie de la spital…

Iar intră Michi pe fir: Ei, la al cîtelea infarct se dă-n primire?

La al treilea… De obicei. Parcă mă doare mîna stîngă. Taci mă! Nu te doare nimic. Să-i spun, să nu-i spun?

Ce seamănă chestia asta cu cea din 2008! Același doctor. Ce concidență! Nu poate fi coincidență! Nasol! Foarte nasol!!! Infarct…

În fața mea intra și cine a venit după mine. Normal… Mai intră cineva. Și încă cineva. Și în 2008 am rămas aproape ultimul…

Aștept sau plec – că m-am săturat.

Michi: Pleacă. Rupe foaia. Dacă nu există nu s-a întîmplat nimic.

Eu: dacă tot am venit, hai ca mai stau. Infarct? Dacă nu intru eu acum, o întreb de ce mai fac programări… Infarct!!!

Domnu Nădăban, după ce iese doamna intrați.

Mă ridic în picioare. Parc-așa e mai suportabil.

Iese doamna, intru eu.

Bună ziua doamna doctor, ce mai faceți? Trec eu la ofensivă, că-s bărbat.

Bună ziua. Mulțumesc bine. Dumneavoastră?

Păi eu nu chiar așa de bine dac-am venit să mă vedeți. Îi întind ultima ieșire din spital ca să avem pe ce discuta…. Adică să aibă habar de ce-am venit.

Un consult și un eco. Am făcut chimio…

Aha. Mai faceți tratament?

Nu.

A, da. V-am văzut în spital, nu?

Da, acum cîțiva ani…

Dezbrăcați-vă și întindeți-vă pe pat. Mă ascultă cu stetoscopul. Se aude infarctul la stetoscop? Aș paria că da. Ea nu-l aude…

Și-mi mai zice: Vă întoarceți pe partea stîngă, cu mîna sub cap…

Mă execut. Îmi zic că precis s-o vedea infarctu ăla cumva. Poate acum. Din cîte știam și o asistentă îl deosebea. Nu eu…

Și doamna doctor dictează ceva dimensiuni. Ceva ce numai ea pricepea.

Michi: Îți ascunde infarctul. Nu-i a bună!

Apoi îmi cere să mă întorc pe spate. Și iar cu gel, iar niște vorbiri în alte limbi prea străine pentru mine. Mă verifică la gît. Pe stînga. Cică fără plăci… Nu credeam că am plăci în gît, dar acum e sigur. Am infarct, doamna doctor, nu plăci! Nici pe dreapta, curat. Curat-murdar cu secretul vostru doftoricesc.

Și se duce la birou după ce asistenta certăreață îmi luă tensiunea.

Luați ceva medicamente?

Nu.

De obicei aveți așa scăzută tensiunea?

Da. (Mint. Nu mai știu ce vorbesc. Ecagheul ăla criminal ce mi-a dat toate planurile peste cap…)

Cine știe, poate din cauza căldurii…

Da, s-ar putea.

V-am scris… O jumătate de tabletă dimineața, cealaltă seara. Pentru… Nu luați o tabletă întreagă că vă scade și mai mult tensiunea.

Aha. Am înțeles.

Mai scrie ceva, mai semnează, mai parafează, mai parafrazează. Aș vrea eu… Așa că, dacă tot sunt la cardio, îmi iau inima-n dinți și-ntreb, că vorba aia, eu plătesc. După o oră de perpelit pe jarul infarctului, probabil miocardic:

Doamna doctor, aici pe ecagheu scrie posibil infarct. Ce înseamnă de fapt asta?

Și ea zîmbind:

A, nimic. Așa ies toate formularele. Nu e nici un infarct. Nu e cazul dumneavoastră.

SERIOS??? Și am stat – am stat pă truda! – o oră revizuindu-mi zece ani anteriori din viață, păcatele copilăriei, nebuniile adolescenței, serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei, armata cu două ierni, moartea aparentă a bunicii dinspre tată și răpirea miresei celui mai bun prieten din copilărie dintr-o eroare? Mi se urcă tensiunea, pot lua pastila aia întreagă!

Acum zece minute eram muribund. Acum sunt Șvarți cu mitraliera la șold și cu iataganu scăpărînd în ultimele raze ale amurgului. Răzbunare!!!

Vine soția, luăm o înghețata la prima cofetărie și-i povestesc pățania. Se face verde.

Mergem la Timișoara.

Nu mă duc niciunde. Dac-a zis că nu e, nu e! Și gata.

Dar dacă e?

Nu eeee! A zis că nu e, nu e. Nu mă duc niciunde.

Doamna doctor, eliminați-vă eroarea aia din magăoiaia dă ecaghe! Că poate face cineva un infarct citind ce scrie acolo! Nu de alta, dar o să-l aveți pe conștiință…

Ce ți-e și cu doctorii ăștia… Să mori de gît cu sperietoarea, nu alta! Michi, du-te dracului!

Închisoarea plângerilor


dyo

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe…

Vezi articolul original 492 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…


Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…
Am scris acest text la 18 octombrie 2018, după referendum. Nu l-am publicat pentru că sunt un tip ciudat: țin atît la prieteni, cît și la dușmani. Ba chiar Isus spunea că trebuie să țin la dușmani mai mult decît la prieteni. Riscam să-i supăr și să-i pierd. Și dacă prietenii îi alegi, e greu sa ai dușmani de calitate… Deci, iată producția:
Întrebări fără răspuns.
Ințial aș fi vrut să scriu cîte-n lună și-n stele despre actul referendumului. Vorba lui cutărică la adresa lui Rică Venturiano: să combat. Dar să combat bine, monșer!
Ciudat, dar mi-a trecut repede cheful asocierii cu țîfnoși ce se sculau cu nasul la cerceaf ziua-n amiaza mare să dea lecții. Am fost și eu învățător, chiar și de școală duminicală… Nu am făcut febra referendumului. Am fost cool. A fost un referendum cool însă, chiar dacă acum o armată de babe îl jelesc cu regretul unei victorii pierdute. Moșnegii mai trag un țoi la crîșmă, fac planuri, trag învățăminte și aproximează viitorul. Că n-au altă treabă. Că nu li s-a dat!
Așa că am rezistat în fața sudalmelor proferate cu larghețe, în fața somărilor de declinare a identității sexuale. Și deși nu m-am imortalizat în fața tricolorului împreună cu soața, atenție, nu soțul, nu am dat nici curs tentației lui Michiduță de a mă poza cu tricolorul pe invers. Haios, dar bumerangul lovește doar o dată…
Pe de altă parte îmi pare bine că nu mi-am pierdut amicii de pe Facebook pe motiv de orientare hetero-sexuală. Chiar m-am întrebat dacă pe o rețea de socializare sau alta ar trebui să ne declarăm sau nu presupuse identități sau preferințe în materie de sex, recte familie. Cui i-ar servi să afle? Și dacă am ajuns la capitolul ăsta să vă mărturisesc un gînd ce mă bîntuia copil fără minte fiind.
Copil fiind, nu cutreieram păduri, dar mă tot zgîiam la dame diforme, gata să devină mame. Asta în epoca în care sexul sau viața sexuală nu exista. Vă jur că nu exista. Nu exista în familie, nu exista în filme, nu exista în școală. Exista doar înmulțirea plantelor și a iepurilor în clasa a cincea, respectiv a șasea. Ceva ce nu exista însă, trebuia cumva inventat. Mai ales după o vîrstă. Dar pînă la vîrsta aia, damele ce se afișau cu ditamai burta își confesau un păcat ce era cu atît mai gogonat cu cît era mai de neimaginat în zona cotidianului. (Nu-i de mirare că doctorii își băteau joc de femei la naștere…)
Explicații?
Apoi îmi amintesc discursul comisarului sau cum i se spunea, ofițerului stării civile în ziua căsătoriei comuniste. Ne căzneam să nu izbucnim în hohote. Statul ocrotește familia. Nu zău! Poate atunci… Dar azi, cu același discurs statul se pișă pe familie. Cu locurile în creșe, grădinițe, cu condițiile din aceste stabilimente. Cu dezastrul din învățămînt. Cu dezastrul statului național ce a expulzat (că ce se poate numi această migrare forțată altcumva decît expulzare?) milioane de cetățeni loiali și a făcut din copiii acestora victime sigure ale abandonului școlar, ale infracționalității, ale subjugării și asupririi statului prin instituțiile sale, și ale patronilor venali de aici sau de aiurea.
Și acum cineva să-i ceară acestui cetățean a cărui păstori spirituali sau lumești se plimbă-n limuzine, se îmbuibă în case și conturi de milioane să voteze pentru familie? Pentru care familie? Asta de care v-ați bătut joc? Asta pe care ați chinuit-o? Asta care abia mai supraviețuiește? Asta care n-are nici un fel de susținere, de a trebuit să inventați parteneriatul civil și divorțul în fața unui notar? Asta a cărui prunci nu primesc drept ajutor nici măcar 25 de euro pe lună? Asta pentru a cărui bunăstare economică statul nostru național nu i-a acordat nici o facilitate? Asta pentru care cumpărarea unei cărți înseamnă un lux? Asta care adăpostește zeci de mii de analfabeți și semianalfabeți? Asta pe care ați cangrenat-o cu corupția?
Nu. Nu m-am gîndit atunci cînd mi-am întemeiat o familie că voi ajunge să scriu aceste rînduri. Nici că o să plîng de mila nenorociților ce și-au pierdut ultima urmă de speranță în țara asta. Așa frumoasă. Așa bogată. Așa binecuvîntată. Doamne de ce suntem blestemați? De cine suntem blestemați?
De orfelinate? De Cighid? De re-educarea Pitești? De morții colectivizării forțate?
Isus n-a primit de la stăpînire decît crucea, batjocora, bătaia, scuipatul și condamnări repetate. A plătit birul, dar n-a beneficiat de compensații, sondaje de opinie, școlarizare gratuită și ajutor social.
Cam așa primim și noi.

Un covrig și-o-njurătură


from ashes

Mi-a zis „sărumâna” și s-a uitat la covrigul pe care îl cumpărasem. Am făcut câțiva pași și m-am întors. Avea poate 10 ani. Era murdar și mirosea. Nu mi-a cerut nimic, dar a zis „da” când l-am întrebat dacă ar vrea și el un covrig.

Am intrat iar in micul magazin. Și-a ales covrigul și a fugit.

Eram bucuroasă și m-am gândit că poate l-am bucurat și pe el. Cu un covrig măcar.

Nu am realizat că nu mi-a mulțumit până nu am auzit înjurătura groasă ieșind din gura vânzătoarei, a distinsei doamne în vârstă pe care o salut cu respect de mulți ani. M-am uitat în jur și nu mai era nimeni în magazin. Da, pe băiat îl înjurase pentru că nu îmi spusese mie „mulțumesc”.

Am ieșit fără să o privesc în ochi pe doamna. Mi-a fost rușine.

Afară, stătea el. Mânca. Părea bucuros…sau mi s-a părut mie…

Vezi articolul original 93 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Prophetic Wisdom?


Waging Wisdom

From 40 years ago:

“Without the self-restraint derived from a common moral ideal, a nation becomes ungovernable except by tyranny. Unless our nation has a spiritual awakening soon, we will probably have little freedom at all to debate Christian attitudes. The trouble is, there isn’t that much time. Revival doesn’t guarantee results that fulfil all its possibilities. An expanding church might still fuss about a few obvious moral problems in society but be unable to relate its faith to the basic problems. Indeed, it might not even be able to handle its own problems. If God’s people propagate a Christian faith without proliferating a Christian mind—a Christian philosophy of life, or way of looking at the world – then there may follow a vengeful reaction from a society deprived of truly Christian insight into its problems; a society driven by spiritual ignorance into despair, despotism, and persecution.”

I’ve been thinking…

Vezi articolul original 180 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Referendumul intre iluzie si deziluzie


Amintiri din studentie

Cand privesti din afara societatea romaneasca observi cat este de dinamica, de interesanta, dar si de comica in acelasi timp. De multe ori nici nu stii cum ar fi mai bine sa actionezi: 1) scriind comentarii, 2) ignorand fluxul de informatii sau 3) asistand ca un simplu (tele)spectator. Aceasta dinamica pe diferite teme scoate in refief faptul ca suntem predispusi mai mult in a comunica, decat a contempla, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca zicatoare „noi munci, noi nu gandim” ne cam caracterizeaza ca societate. Cu alte cuvinte, mai intai (re)actionam si pe urma gandim. Nu calitatea actiunilor este importanta, ci volumul. Adica, sa se vada ca am facut ceva, bun, rau ce conteaza, important e sa fie. Modul acesta de a abordare se reflecta in mai toate sferele de activitate: de la munca cea mai simpla pana la actiunile sau deciziile politice.

Lasand de o…

Vezi articolul original 935 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Amintiri din copilărie (5): Moartea albă sau nu te pui cu doctorii


Nu știu alții cum sunt, dar eu, parafrazîndu-l pe românul Branch ce-și imortaliza copilăria acum trei secole, cînd îmi aduc aminte de casa părintească mă gîndesc automat la Palatul Cenad din centrul Aradului, la Sfatul Popular aflat peste drum, la parc, la malul Mureșului,  la Școala Medie nr. 2 aflată la cinci minute de mers pe jos, la Corso și nu în ultimul rînd, la Policlinica CFR.

Era cînd la jumătate de oră, cînd la o clipită de mers pe jos. Nu știu cît i-a luat lui Einstein să tragă concluzia că timpul este relativ, că aceiași distanță se scurtează în anumite condiții. Pentru mine lucrurile astea erau clare încă înainte de a merge la școală. Ca urmare a teoriei relativității în varianta arădeană, cînd mama mă anunța că a doua zi trebuia mergem la doctor speram două lucruri. Primul, să se dilate timpul și noaptea să nu se sfîrșească și al doilea să cadă o bombă pe policlinică. Speranțe deșarte. Einstein nu se băga, Hrusciov s-a băgat, dar în Ungaria.

Conform teoriei relativității arădene drumul de jumătate de oră pînă la doctorul Cucui părea o clipă, iar cel petrecut în laboratorul de recoltarea sîngelui o mie de ani. Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte nu mai era un basm, ci o realitate săptămînală, ba chiar bi-săptămînală. Doar că în povestea mea erau mai multe personaje malefice. Mă intersectam cu zgripțuroaice și mume ale policlinicii repartizate pe diferite paliere și servicii: fișier, laborator, tratament și farmacie. Nu lipsea nici căpcăunul de la O.R.L. ce se numea Grumaz, în vreme ce zmeul de la pediatrie era numit Cucui. Nu vă mint! Făceau un tandem…

Ieșind nitam-nisam din vizuină, căpcăunul se repezea ca un dement la cîte o victimă nevinovată. Parc-ar fi vrut să-i intre în suflet și iasă pe partea cealaltă. Îi prindea capul în mîni, apoi trăgea de ploape în fel și chip, poruncindu-i cu o privire sfredelitoare să se uite cînd sus, cînd jos. Complet paralizată biata victimă se supunea chiar dacă venise doar să ridice o rețetă de la farmacia aflată pe același palier și nu visase să aibă parte de un consult.

Cucui, zmeul ce mi-a indus teama de halate albe însă își avea cuibul într-un cabinet  spațios și luminos dotat cu un dulap cu seringi, un cîntar, o masă de consultații și un cuier. A doua ușă oferea acces spre o baie din care zmeul putea să evadeze dacă cumva vreun Făt-frumos bătea cu buzduganu-n ușa vizuinei sale. Colac peste pupăza ceferistă, zmeul avea prostul obicei de-a locui la parter într-o vilă în raza vizuală a subsemnatului. Aveam noroc, ce mai!

Repet, nu știu alții cum sunt sau au fost, dar eu am fost un copil cuminte. Asta e convingerea mea. Eram și încă sunt, un pic melancolic, flegmatic sau astenic. Sau cel puțin așa credeam eu. Dar zmeul, căpcăunul, zgripțuroaicele și mumele policlinicii m-am înrăit. Să vă spun de ce.

De exemplu mergeam la policlinică. Zmeul mă vedea, mă asculta, mă controla și apoi mă scoatea afară. Apoi mama, șmechera, în colaborare cu una dintre zgripțuroice pe nume Vichi, mă cheamă în baia cabinetului că a uitat zmeul ceva. Mă întinde pe burtă și zbang, îmi bagă o seringă de poțiune misterioasă în fesa stîngă în ciuda tuturor urletelor și zbaterilor personale. Să mai ai încredere-n adulți…

Un alt tărîm plin de căpcăuni și zmei era cel numit stomatologie. Dar despre asta pe cînd îmi vor cădea dinții de lapte…

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

The Fourth of July: Religion and Politics in America


Waging Wisdom

In the autumn of 2004, I answered my office phone and for a few seconds thought someone was playing a joke on me. Until it dawned on me that I really was listening to someone with that unmistakable BBC radio accent. Long story short, a producer from the BBC wanted to know if I would write and present a 30-minute radio program for them that traced religion and politics in America from the nation’s founding fathers and the fourth of July to today.

It’s a strange sensation, I’ll tell you, beavering away on a writing project, hidden out in the foothills of the Smoky Mountains, and suddenly have the BBC World Service offer you a freelance job. “We got your name and number from one of your friends here in England,” the producer said. She laid out the idea, I plied her with many questions, and we reached an agreement…

Vezi articolul original 3.150 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

President Trump, John Bolton, and Regime Change in Iran


Waging Wisdom

playing chessIn an article I wrote last year, I did not foretell that John Bolton would become President Trump’s National Security Advisor. I argued that President Trump’s posture on Iran was nearly identical to President Bush’s hawkish attitude toward Iraq in 2002-2003, which led to the war about Iraq, and I documented Bolton’s overt militant stance on Iran, which could provide a rationale for Trump’s goal of withdrawing the United States from Iran nuclear deal (aka: the JCPOA).

Bolton, a hardline foreign policy hawk with strong neoconservative leanings, has had a long career as a high-level policy advisor in various capacities since the Reagan years. It was probably inevitable that Trump would eventually choose Bolton to be his National Security Advisor (in April, 2018). But I will let you be the judge of that. Here is part of what I wrote in September, 2017:

From 2017
In a telling article…

Vezi articolul original 1.457 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Uitata zonă liberă de neocomunism


În 1990 am avut ocazia să însoțesc două tiruri cu ajutoare de la Arad la București. Se făcea vamă la așa ceva doar acolo. Un tir venea de la prințul Charles cu cărți pentru incendiata Bibliotecă Națională și al doilea venise cu diverse ajutoare pentru biserici. Cei ce l-au trimis erau carismatici, dar tot baptiștii din Reșița și Arad au beneficiat de ele. Nu s-au supărat.

Ajuns la București am poposit în Piața Universității unde am făcut cîteva poze alb-negru cu al meu Zenit 3. Mai era cîte unul ce voia să intre cu tot-dinadinsul în cadru, dar în general atmosfera era calmă, de-a dreptul destinsă. În plus am avut parte de un sentiment într-un fel ciudat. Dac-ar fi să-l compar cu ceva l-aș compara, la scări diferite, cu acel feeling pe care îl simțisem atunci cînd toți colegii erau în hala atelierului de prelucrări mecanice și pe mien mă trimesese maistrul la piață să-i cumpăr o legătură de ridichi, una de ceapă verde, un iaurt și o franzeluță. Sau acel feeling cînd tehnician fiind la atelierul de proiectare al tehnologiilor mă trimisese șeful în centru, în timpul orelor de serviciu, cu bilet de voie, să-i cumpăr un borcan de Ness. Sau și mai și, acel sentiment ce te învăluia de îndată ce treceai de vama românească cu trenul spre Budapesta. Sau acel sentiment generat de fuga cuplului prezidențial.

Simțeai LIBERTATEA. Respirai altceva. Erai eliberat de toate zoaiele societății socialiste multilateral dezvoltate,  de iminența intrării în comunism, acea orînduire pe care nimeni n-a văzut-o, dar care devenise, aidoma unei fete morgana îmbrăcată într-un kimono politic, visul de aur (de ce de aur?) al întregii omeniri. Că cică era visul comunarziilor parizieni curmat de prusaci și de versaillezi, cel al revoluționarilor sovieici din octombrie/noiembrie 1917 ce n-a ajuns încă la maturitate. Cînd să se prefigureze maturitatea mult așteptată hop și decembrie 89 cu popa ungur, huliganii timișoreni și apoi bucureșteni.

Dar aici la București, în piață simțeam același sentiment eliberator și reconfortant. Nu m-am întrebat de ce. Nu era nevoie. Era destul să simt, să trăiesc. Pentru că era o ZONĂ LIBERĂ DE NEOCOMUNISM. Apoi au venit minerii…

Și acum transfocator în prezent. După congresul PSD. Nu că ar fi un eveniment important, comparabil cu ceva descris mai devreme. Dimpotrivă. mai degrabă o banală (tentativă de) revenire în trecut. Un trecut pe atît de lipsit de glorie, pe cît a fost de utopic și deci lipsit de realism. O farsă meschină jucată la scară națională cu vagi implicații internaționale. Și nu numai o farsă lipsită de relevanță, ci lipsită de speranță, de viitor. Pentru că asta a fost esența mesajului transmis de mai-marii și mai micii PSD prezenți în sală și în proximitatea ei. Nu numai că a lipsit un sentiment de libertate – nici nu mă așteptam să fie vorba de așa ceva avînd în vedere penibilul iz penal al compliciilor PSD – ci a lipsit speranța. Acea speranță ce izvorăște din sentimentul libertății. Tot acel sentiment simțit ca elev, angajat, turist sau revoluționar într-o Românie comunistă și apoi post-comunistă. Poate mai avem nevoie și azi de acea ZONĂ LIBERĂ DE NEOCOMUNISM. Sau cel puțin ceva asemănător.

Nu se găsește nimeni să declare o stradă, un cătun, un orășel din țara asta ZONĂ LIBERĂ DE PESEDISM sau ca să nu discriminăm partidele, ZONĂ LIBERĂ DE CORUPȚIE sau ZONĂ LIBERĂ DE HOȚIE?

Haideți să nu ne mai spunem că suntem români și că asta ar fi o garanție pentru mai bine! După cum vedeți nu este. Haideți să nu ne spunem că suntem creștini de 2000 de ani și că asta-i o altă garanție. După cum am constatat, nici asta nu este. Haideți să nu ne îmbătăm din nou cu apă chioară, ca după decembrie 89. Haideți să facem ceva, haideți să nu uităm ZONA LIBERĂ DE VECHIUL COMUNISM!

 

 

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Like it or not, politics plays a key role in society


Waging Wisdom

In his witty book The Devil’s Dictionary, the late nineteenth social critic and satirist Ambrose Bierce defined politics thusly: “A strife of interests masquerading as a contest of principles. The conduct of public affairs for private advantage.” He being dead yet speaketh. Certainly, politics in America today would be similarly defined by many people.

I thought about Bierce’s definition recently, after a long conversation with someone who wanted nothing to do with politics. His final words on the subject, said with great conviction, were, “I don’t believe in politics.” End of conversation.

Not long afterward I ran into someone on the other end of the spectrum, who told me, “I’m running for political office.” That reminded me of Noah Webster’s definition. The language reformer famous for compiling a comprehensive dictionary, and a near-contemporary of Bierce, defined politics this way:

“The science and art of government; the science dealing with…

Vezi articolul original 719 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Wisdom and the Arts of Scripture


Waging Wisdom

seamstress handsToday concludes this short 3-part series on wisdom in Scripture for the natural world, in education, and in the arts. Having looked at the first two subjects, we’ll reflect on various kinds of art in Scripture, beginning with overtly religious art.

When a “people” become a “nation” – or as we say today, an “independent state” – all sorts of conditions must be met. It’s not as easy as Frank Zappa is purported to have said: all they need is a bear and an airline! Sorry, Frank. There needs to be, among other things, a territory, a government, and the ability to conduct relations with other nations. When those are in play, a new nation today usually seeks to join the United Nations – that’s big, when the UN recognizes you.

Besides those essential features, another that plays a significant role is the symbolism of national identity, which may be…

Vezi articolul original 1.845 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

A Cry for Help from Jerusalem


Persona

Jerusalem by night

I have just received a desperatee call for help from a very good Christian Palestinian friend. It is related to the implications of the recent decision of the American president to move their embassy from Tel Aviv to Jerusalem.

My friend is telling me that more and more of the evangelical churches in Palestine (representing something like 1% of the Palestinian Christians, who are, themselves, about 1% of the entire Palestinian population in the West Bank) are adopting a Zionist theology, in an attempt to schmooze American churches to support them financially (you may rightly call it ecclesial prostitution). This is, of course, a luxury that historical churches in Palestine (not only Greek Orthodox, Melkite, and Latin churches, but also Anglicans and Lutherans) do not have.

Vezi articolul original 210 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014