Ligia Crut – Perceptions on Women in Romanian Evangelicalism: An Interview with Danut Manastireanu


Persona

Ligia Cruț – The Romanian evangelical communities have always promoted the idea of discipleship, of the importance of spiritual formation, mostly done in small groups of young people or students. At a certain point in recent history, we also witnessed the formation of women discipleship groups. How did this become a priority for evangelical leaders in Romania? Was there some institutional structure promoting it or was it a local initiative?

Dănuț Mănăstireanu[1] – Let me first set the record straight. Discipleship—the personal formation under the authority of a mentor, is a model that predates Christianity and was adopted into the new religion from Judaism, being the main “mechanism” for the religious formation of new converts. Yet, it was abandoned to a large extent when the Roman Empire became Christian by decree, in the 4th century. In majority Christian contexts, discipleship continued to exist, to this day, almost exclusively…

Vezi articolul original 2.825 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Cîteva gînduri despre școlile teologice din România


Multe dintre școlile teologice din România seamănă cu mănăstirile. Pentru că cadrele didactice în general și cele cu funcție (decan, rector, pastorul școlii) în special, se comportă de parcă ele chiar ar fi. Adică superiorul (arhimandritul, starețul) are întotdeuna dreptate. Superiorul nu poate greși. Și cînd greșește superiorul are dreptate. Ca urmare el, superiorul, este exemplu de comportament, gîndire, reacție și viziune.

Așa că nu văd cum acest model absolut necesar ar putea fi implementat prin degajarea socială, prin învățămînt la distanță via Internet. Pentru că dacă studenții și profii se distanțează, adio influență monastică. Mai bine citești o carte. Mai bine vizionezi un program de învățămînt gratuit (sau nu) de la o mare universitate. Una cu ștaif.

Cum ar mai putea și de ce ar mai putea să fie chemat la ordine studentul/studenta dacă nu mai există campus? Ce ne facem cu cantina? Da cu capela? În lipsa studenților indisciplinați comisia pastorală se va auto-spiona, auto-judeca și auto-sancționa făcîndu-și sepuku în direct. Să fie primit!

Unde și cînd se va mai re-edita intrarea teatrală a liderului maximus? Cum va mai trece el să fie văzut de mulțime, de piticime și de adoratori? Îi vor cădea epoleții, îl vor părăsi acoliții și își va pierde popularitatea în cult. Cel al personalității.

Unde mai pui că nu va mai fi imitat. Sosiile vor dezerta. Clonele vor dispare. Dar există și avantaje în cazul învățămîntului teologic ecranizat.

Dacă oricum apăreai la ore pe la jumătate, ca prof, acum poți să invoci șpe mii de scuze care de care mai aitiste: că rețeaua, că modemul, că laptopul, că microfonul, că etc… Nu mai merg alea cu „am crezut că sunteți în sala…”

Deci acum, Iuda studenților, sau cum i se mai spune, Pîrîșul, va trebui să se întrebuințeze mai serios, să fie mai activ și să primească recompense mai puțin personale. Doar că și asociației de spionaj îi va fi mai ușor să nege orice implicare. Cine să găsească dovezi, #memeuri.ueo?

Va fi mai ușor și cu consilierea. Poți să închizi convorbirea cu mărimile lor pretextînd că ți-a picat netul. Că nu mai ai credit. Din ăla la Vodafone.

Dar ce va face îndumătorul de an, comisia, factorii de răspundere? Va da un comunique. Două, trei. Apoi va lua măsuri. Și va rămîne cu mai puțini stundenți. După care va trece la minimalizarea pierderilor și la recuperarea investiției. Va începe să vîndă. Sau va pune la intrare o placă: Din motive obiective această mănăstire a fost închisă sine die.

Pentru că ei nu schimbă dispensația. Doar sunt teologi!

 

 

Se fini la comedy


Nu  vă obosiți, știu c-am scris tottal greshit. E scrisul meu după eliberarea de feisbuc. Se fini la comedy! Nu m-am dilit, doar am ales să mă contrazic. Cu cea mai mare seriozitate.

Deci de azi începe viața fără social-media. Cum s-ar zice mă întorc în timp cu cîțiva ani. Deja mă simt mai tînăr…

De cînd am aderat la afacerea lui Zuckenberg nu mai țin minte. Oricum dinainte de scandalu’ Analytica. Și am decis, după ce am postat mii de banalități, zeci de imagini și ponseuri, ba am dat și șeă la mii de articole din diverse publicații, să mă eliberez.

Ce mi-am zis? Gata cu pierderea timpului! De fapt, inițial, am început cu eliberarea de blog. Adică de eliberarea de blogul ăsta. Pentru că îmi lua prea mult timp. Și alte „lucruri” pe deasupra.

Deci nu că vreau să-i fac figura lui Zuckenberg, nici că nu vreau să-i fac ceva… Mai bine zis altceva…

Am pus capăt unui experiment social. Vreau să mă eliberez. Pot. O fac. Nu vreau să mai fiu dependent. Nu mai vreau să fiu în pas cu moda. Sau cine știe, lansez o nouă modă: eliberarea de divaisurile societății post-post-moderne.

M-am săturat de fapt de atîtea fake-niusuri. De atîția ‘deștepți’ mai mult sau mai puțin patentați. De atîtea păreri mai mult sau extrem de puțin avizate. De trecute, prezente și viitoare conspirații. Să nu mă-nțelegeți greșit: unele erau chiar distractive. Vorba cuiva în urmă cu cîteva zile (posibil CTP): „Și proștii sunt utili societății!” Evident!

Mă plictisesc însă disputele sterile. Din orice domeniu. Cu precădere însă din cel religios/teologic. Puzderia de teologi, inflațiunea, ca să zic așa, a culminat cu rugămintea unuia (auto-declarat) de a nu-l mai contrazice în cele dumnezeiești. M-am conformat. Domle, vrei să fii papa, îti dau nu una, ci trei coroane! Hai! Habemus papa evengelicus. Habemus papa dacorum-romanicus. Casătoritus… est!

Și cu cireașa asta de pe tortul bisericii, cine știe, poate am pus de-o schismă. Na, că deja mă simt mai important! A murit papa Ratzinger? NU? Păi atunci am re-editat schismonosirea cu trei papi catolici. Dacă mai fac rost de unu intru în cartea recordurilor: nicicînd n-au fost patru papi în viață în același timp.

Deci ca să nu vă las în ceață, vă comunichez pe această cale, destul de largă, că mă declar liber de contract. Fără de echipă eclesială. Out ecclesia, out nihil… Am început să scriu în limbi. E de bine? E de rău?  M-am eliberat de un alt Matrix. Cel ecclesial. Sunt Matrixless…

În altă dezordine de idei, pandemia asta cu hăis și cea, cu interdicții, declarații, uite virusu’, nu-i virusu’, cu China, fără China, cu carantină și fără, a pus capac la viața asta fără sens în domeniul virtual. Dac-o ținem tot așa intrăm pe poarta cea mare nu în rai, ci în Matrix!

Și fără să vreau v-am servit mai-sus încă cîteva teorii ale conspirației. Vedeți ce faceți cu ele. Eu le-am rejectat.

În rest, ascult muzică grecească, lucrez pe lîngă casa omului și aștept o nouă rundă de analize pe cînd se deschid barierele celor trecuți de 65 de ani cu diferite co-morbidități ca mine. Optimist!

La comedy e fini, începe alta. C-așa-i în comedia vieții.

 

 

 

O abordare critică a lucrării de predicare a pastorului Florin Antonie


Valentin Făt

 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

2 Timotei 3:16-17

De aceea, mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință și să nu se țină de basme evreiești și de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.

Tit 1:13-14

  Am scris cu plăcere cele mai multe articole publicate pe acest blog. Nu și acesta. Aș împacheta cu bucurie laptopul pentru a face o plimbare lungă în livada de lângă casă sau pentru a urca pe deal, de unde se vede Țara Hațegului pe înserate (la ora publicării e prima parte a zilei. Am început să scriu cu mai multe zile în urmă). Nu mi-au plăcut niciodată controversele. Mă obosesc grozav. Așa cum remarca recent un…

Vezi articolul original 4.237 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Pandemie de mitologie (7) – Separarea baptiștilor față de stat


dyo

După cum arată lucrurile dinspre vârful pande…, scuze, piramidei confesionale baptiste, cu pretenții de apeluri prezidențiale la rugăciune în popor și cu cererea ca autoritățile să trateze închinarea publică ca pe o activitate „de  importanță vitală”, mi-e teamă că baptiștii, de fapt, nu mai cred cu adevărat în separarea Bisericii față de stat.

Astăzi, ei pretind, cel mult, o distanțare socială. Fără mănuși. Neapărat, însă, cu măști. Mai ales că acestea se găsesc din belșug.      

Vezi articolul original

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Moartea creștinismului și viitorul său


Cu drezina

De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți
fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.
(G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?

Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar…

Vezi articolul original 795 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Ce îl împiedică pe creștin să se împărtășească din Masa Domnului acasă?


Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus

Dat fiind că situația de autoizolare persistă și ne va prinde Paștile în incapacitatea de a ne strânge în comunitate, îndrăznesc să comentez pe marginea acestui subiect. Întrebarea pusă în titlu nu este prea specific formulată, dar am intenționat-o în acest fel. Spun aceasta deoarece „creștinii” sunt de multe soiuri, iar nouă ne este de folos să integrăm această discuție. Nu voi rezuma dezbaterea curentă, pentru că deja a făcut-o Beni Cruceru (vezi aici).

Sacramentalismul îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că Masa Domnului este un sacrament prin care primești harul lui Dumnezeu, cu condiția că este îndeplinit în condițiile corespunzătoare (în Sfânta Biserică) și de personalul eclezial ordinat (preot), atunci mirenii nu au cum să ia Euharistul cu mijlocirea virtualului. Din moment ce crezi că elementele se transformă în altceva prin binecuvântarea și atingerea preoților, nu ai cum replica…

Vezi articolul original 624 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Femeia – Binecuvintare sau blestem (1)


Persona

(sursa imaginii, AICI)

Trăim într-o lume a bărbaților

Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.

Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un…

Vezi articolul original 1.714 cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Pandemie de mitologie (3) – Mersul la biserică


dyo

Uneori, ne-o spun și Scripturile, lui Dumnezeu îi place să râdă. Râde de cei îngâmfați, de cei ce Îi contestă domnia sau chiar existența. Râde de cei ce se cred puternici și care se bizuie exclusiv pe propriile resurse, șamd.

Cred că râde, tot așa, cu multă poftă, de hermeneuticile noastre. Cred că o face cu lacrimi atunci când încercăm să explicăm acoperirea femeii sau să justificăm felurite practici. Dacă nu ar fi atât de tragice în pedanteria lor, cred că și tratatele noastre de teologie sistematică i-ar putea lesne servi pe post de bancuri.

Bunăoară, gândiți-vă numai la ironia acestor zile! Știm ce a spus Mântuitorul, că „acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20). Știm și să interpretăm acest verset. E limpede, la mintea cucoșului! Ne adunăm într-un spațiu anume, de regulă dedicat acestui scop, în momente bine…

Vezi articolul original 677 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Pilda predestinării ȋntru libertate


dyo

Atunci ȋntȃlnirea dintre Ȋmpărăţia Cerurilor şi cea a oamenilor se va asemăna cu un om care urcă pe cale ȋnspre propria-i mȃntuire.

Şi cȃnd ajunge la o răscruce, găseşte două drumuri ȋnaintea sa:

Pe primul, cel din stȃnga, un indicator spune: calea liberului arbitru.

Pe cel de-al doilea: predestinare, fie spre iad, fie spre rai.

Neştiind ce să facă, l-a ȋntrebat pe levitul care stătea la răscruce:

“Pe ce cale să merg mai departe?”

 “Doar Dumnezeu ştie asta” i-a răspuns levitul.

“Calea din stȃnga este foarte nesigură, continuă el, iar ajungerea la destinaţie nu este garantată”.

Apoi continuă: “Calea din dreapta ar putea să te ducă direct la ţintă sau, dimpotrivă, să te trimită spre sigura pierzare.”

“Păi, dacă nici una dintre căi nu ȋmi oferă siguranţa mȃntuirii …” oftă călătorul.

“Dar stai:cine a zis că nu există siguranţa mȃntuirii?  ȋl ȋntrerupse levitul. Dumnezeu a hotărȃt…

Vezi articolul original 138 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Past, Present, Future: Christian Belief, Life, and Expectation


Waging Wisdom

God’s Sabbath with Creation: Vocations Fulfilled, the Glory Revealed
James W. Skillen
Wipf & Stock Publishers
368pp

Reviewed by Charles Strohmer

During the 1970s, the combined influence of books by Francis Schaeffer, the presidency of Jimmy Carter (the first self-described “born again” Christian), and the rise of the moral majority motivated many Christians to start reevaluating what it means to live in the world. A longstanding pietism in which Christians had opted out from as much of “the world” as they could possibly afford to gave way to a focus on social and political activism. This rather ad hoc and inchoate period of Christian rethinking and engagement had, by the 1990s, grown more visionary. An entire industry had arisen in Protestant circles for educating believers about serving God in all of life – work, art, philosophy, education, economics, science, the environment, and all the rest of it. The troubling…

Vezi articolul original 3.264 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti


Persona

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva…

Vezi articolul original 2.371 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

The Songs of Christmas: An Encounter


Waging Wisdom

Upon becoming a follower of Jesus after living for twenty-six years in darkness, I saw a great light, and it revealed many utterly surprising things to me during the next few months, as the process of transformation ensued. I had become a follower – by the saving grace of God, let me make clear – in the heat of the summer. By the time the leaves were turning brown and the weather was cooling in Michigan, where I lived at the time, I had been a recipient of so many astonishing flashes of insight about life (also not apart from the grace of God) that I would have been most foolish not to recognize what I was being taught: how darkened one’s understanding about all things could become in a life lived without the light of Christ.

Then came the week following Thanksgiving and it happened again. The general “it,”…

Vezi articolul original 400 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Toți suntem niște curve


Cu drezina

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Vezi articolul original 881 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Întrebări fără răspuns: de ce nu se schimbă biserica?


iunie 2014

Evident am luat startul greșit. Biserica s-a schimbat teribil de mult. Dar lent, lent, lent. Și dacă s-a schimbat rapid a făcut-o cu pistolul la tîmplă, ca în vremea Reformei. Chiar așa! Ce i-o fi apucat atunci pe catolici să se reformeze?

M-am întrebat de ce nu schimbă biserica în România. Mai bine tac, că-mi ies vorbe. Mai ieri am fost acuzat, de fapt și alaltăieri, de un satanist, că-mi bat joc de biserică, dar vreau să beneficiez și de avantajele ei. Io?

Deci, de ce să se schimbe? Care ar fi motivele?

A căzut comunismul. A rămas comunismul. Biserica nu se schimbă că se duc guvernele. Biserica doar concepe o altă mărturisire de credință, ca în 1689 din Anglia. Poate n-ar strica una din asta și-n România. Dar ca optică față de lume și individ, biserica nu se schimbă.

Pe vremea seminariilor la istoria bisericii am lansat ideea ca bisericile baptiste să aibă icoane pe pereți. Anormal, ideea a fost acceptată de studenți care au găsit-o benefică pentru atragerea celor cărora le plac icoanele. Doar una dintre studente cu mari deziluzii ortodoxe a fost total împotrivă. Ceva foarte normal. Se schimbă biserica?

Dar cum ar fi să se accepte botezul făcut în alte culte? De exemplu la adventiști se botează omul la cerere de cîte ori cere. Așa mi s-a spus… La ortodocși, catolici, protestanți, se acceptă, de fapt e normativ botezul nou-născuților. Sacrament sau nu, atîta timp cît botezul este făcut și acceptat între baptiști și penticostali, deci cu alte cuvinte este echivalat cu un sacrament (are efect indiferent de biserică și nu trebuie repetat), nu văd de ce n-ar fi extins efectul lui dincolo de aceste două denominații. Știu de ce. Am spus că nu văd de ce nu…

Deci biserica nu se schimbă.

Apoi bisericile evanghelice au ajuns la fel ca și bisericile așa-zise tradiționale: avem cler. Ne-am, de fapt s-au, învîrtit, s-au congresit și s-au clerit. Ce ar spune și ce ar face Adam Smith? Dar William J. Seymour și cei din Azusa Street? Și ca să nu fiu criticat că critic doar, hai să zicem că clericalizarea bisericilor este un lucru bun. Dacă era rău ar fi fost evitat, nu? Atunci de ce nu se pun bisericile astea de acord cu restul bisericilor tradiționale sau cum zic unii istorice? Poate pentru că așa n-ar mai exista rațiunea existenței lor? Cine știe, poate se schimbă ceva…

 

 

Să le cântăm de jale prea(puţin)fericiţilor căsătoriţi …


dyo

Circulă de ieri, pe mail, o referinţă către un articol de pe gândul.info care ne pune faţă în faţă cu următoarea veste îngrijorătoare: Cuplurile necăsătorite sunt mai fericite decât cele care şi-au oficializat relaţia. Articolul este scurt şi la obiect: un studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici (?) de la Universitatea Cornell (care este americană, traducătorilor de la Gândul!) pe un eşantion de 2.737 de persoane, dintre care 896 căsătorite, pe durata a şase ani, a scos în evidenţă “că partenerii necăsătoriţi care locuiesc împreună sunt mai fericiţi şi au o stimă de sine mai ridicată decât cei care împart acelaşi acoperiş, dar sunt căsătoriţi”.

Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la…

Vezi articolul original 459 de cuvinte mai mult

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Să mori de gît cu sperietoarea…


Ieri m-am dus la doctor. Așa începe de obicei o povestire în care-ți afli iminența fatidicului sfîrșit. Ei da, ieri chiar m-am dus la doctor.

M-am programat acum trei săptămîni la cardio. N-am vrut să mă internez, să mă coc, să nu dorm noaptea de sforăiturile vecinului de salon, n-am vrut să pierd trei zile pentru ceva ce se putea rezolva într-o juma de oră. Naivul de mine!

Eram programat la privat, luni, de la 18.30.

Am făcut dușul de rigoare, mi-am spălat chiar și părul, mi-am tăiat unghiile de la mîini, mi-am aranjat barba și mustața după un pensat superficial și un barberit rapid. Spray pe bază de alcool, deodorant cît carul să bată viitoarea oră de murat în suc propriu petrecută în tramvai. Mi-am luat o minerală rece de la abece și am nădăjduit într-un stop mai puțin otrăvitor decît termometrul febrei cotidiene: 38+ la umbră.

Stopul apăru mai repede ca tramul local. Binecuvîntarea se materializă într-un golf 3 fără aer condiționat, dar rapid și fără speze suplimentare. Valuta vatican era gratis: Domnul să-ți dea sănătate!

Și pe jos am luat-o spre cabinet. Ignorat de asistenta ce se certa cu cineva pe mobil în fața intrării, mă abandonez pe un fotoliu uriaș și-mi adaptez temperatura interioară la cea exterioară: AC-ul era doar de decor. Oricum ajunsesem cu o oră mai devreme.

În sala de așteptare mai existau circa 5 persoane și jumătate. Jumătatea se punea în dreptul unui tip ce arăta cam ca mine plus jumătate. Îmi făceam calcule ce dădeau cu virgulă de partea așteptării. Dacă eu am venit cu o oră mai devreme, ăștia cu cîte ore au venit? 2,3? 3,14?

Urmă însă un intermețo cînd asistenta ne întrebă cine suntem. Întrebă pe toată lumea, nu și pe mine. M-am deconspirat. Tot la 18.30 cu alte trei persoane și cu cineva ce trebuia să intre la 1800. Temperatura parcă urcă cu vreo trei-patru grade… Am deschis netul, mi-am căutat ceva de pierderea timpului și am început să cochetez cu ecranul.

Mîntuirea era departe. Cînd, ce să vezi, sunt apelat de asistentă. Zice că: pentru venă? Nu știam că se făceau și vene acolo. Nici dacă se dădeau sau se scoteau. La ea așa scria… Nu. Control de specialitate și eco. La ea scrie venă. Turcii la Grivița erau mai înțelegători…

În fine peste vreo 15 minute mă poftește să mă dezbrac – ce bine, că era așa de cald! – și îmi face un ecaghe ce durează zece secunde. Cred că a stabilit un nou record mondial. Fusese un ecagheu fulger! Îmi dă hîrtia și mă expediază povățuindu-mă părintește să intru cu ea de mînă la consult. Adică cu hîrtia!

Mai trec vreo zece minute, timp în care Michi îmi șoptește să mă uit pe diagramă să treacă timpul mai repede. N-am ce face!

Numele. Io. Da, ăsta sunt. Șase rînduri de seismograf cu suișuri și coborîșuri. Mai mari, mai mici. Mai abrupte, mai line. Dealuri în stil chinezesc. Taine medicale. Data de azi. Litere. Litere. Litere. Informații diagnostic. Taci că nu-i rău. Sin un rhytm. Lead(s) unsuitable for analysys: V1 V2. Hmmm. Rachete nemțești din WWII… Și apoi da cappo:

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Mă mai uit o dată. Citesc același text.

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Și-mi pică fisa. Ceee??? Infarct? Cînd? Cum? De ce? Tîmpesc! Sensibilă creștere a pulsului. Priviri pe furiș prin sala de așteptare.

Nu se poate. Prea repede a fost ecagheul ăsta. Precis a greșit ceva. O fi de la tanti de dinainte. Și Michi-mi zice: Cu numele tău? Puțin probabil!

Hait! Deci asta era de fapt. M-am dus… Atunci cînd mă simțeam mai aiurea… Cînd aveam impresia că nu mai pot…

Ce-i spun soției? Îi spun? Nu știu. Nu știu deloc. Copiii… Adio Croația! Adio sare! Regim. Cînd o fi fost infarctu ăla? A, atunci cînd… Poate. Sau atunci cînd m-am simțit… Poate. Dar de ce nu s-a văzut la alt ecagheu, la spital? Rabla aia de mașinărie de la spital…

Iar intră Michi pe fir: Ei, la al cîtelea infarct se dă-n primire?

La al treilea… De obicei. Parcă mă doare mîna stîngă. Taci mă! Nu te doare nimic. Să-i spun, să nu-i spun?

Ce seamănă chestia asta cu cea din 2008! Același doctor. Ce concidență! Nu poate fi coincidență! Nasol! Foarte nasol!!! Infarct…

În fața mea intra și cine a venit după mine. Normal… Mai intră cineva. Și încă cineva. Și în 2008 am rămas aproape ultimul…

Aștept sau plec – că m-am săturat.

Michi: Pleacă. Rupe foaia. Dacă nu există nu s-a întîmplat nimic.

Eu: dacă tot am venit, hai ca mai stau. Infarct? Dacă nu intru eu acum, o întreb de ce mai fac programări… Infarct!!!

Domnu Nădăban, după ce iese doamna intrați.

Mă ridic în picioare. Parc-așa e mai suportabil.

Iese doamna, intru eu.

Bună ziua doamna doctor, ce mai faceți? Trec eu la ofensivă, că-s bărbat.

Bună ziua. Mulțumesc bine. Dumneavoastră?

Păi eu nu chiar așa de bine dac-am venit să mă vedeți. Îi întind ultima ieșire din spital ca să avem pe ce discuta…. Adică să aibă habar de ce-am venit.

Un consult și un eco. Am făcut chimio…

Aha. Mai faceți tratament?

Nu.

A, da. V-am văzut în spital, nu?

Da, acum cîțiva ani…

Dezbrăcați-vă și întindeți-vă pe pat. Mă ascultă cu stetoscopul. Se aude infarctul la stetoscop? Aș paria că da. Ea nu-l aude…

Și-mi mai zice: Vă întoarceți pe partea stîngă, cu mîna sub cap…

Mă execut. Îmi zic că precis s-o vedea infarctu ăla cumva. Poate acum. Din cîte știam și o asistentă îl deosebea. Nu eu…

Și doamna doctor dictează ceva dimensiuni. Ceva ce numai ea pricepea.

Michi: Îți ascunde infarctul. Nu-i a bună!

Apoi îmi cere să mă întorc pe spate. Și iar cu gel, iar niște vorbiri în alte limbi prea străine pentru mine. Mă verifică la gît. Pe stînga. Cică fără plăci… Nu credeam că am plăci în gît, dar acum e sigur. Am infarct, doamna doctor, nu plăci! Nici pe dreapta, curat. Curat-murdar cu secretul vostru doftoricesc.

Și se duce la birou după ce asistenta certăreață îmi luă tensiunea.

Luați ceva medicamente?

Nu.

De obicei aveți așa scăzută tensiunea?

Da. (Mint. Nu mai știu ce vorbesc. Ecagheul ăla criminal ce mi-a dat toate planurile peste cap…)

Cine știe, poate din cauza căldurii…

Da, s-ar putea.

V-am scris… O jumătate de tabletă dimineața, cealaltă seara. Pentru… Nu luați o tabletă întreagă că vă scade și mai mult tensiunea.

Aha. Am înțeles.

Mai scrie ceva, mai semnează, mai parafează, mai parafrazează. Aș vrea eu… Așa că, dacă tot sunt la cardio, îmi iau inima-n dinți și-ntreb, că vorba aia, eu plătesc. După o oră de perpelit pe jarul infarctului, probabil miocardic:

Doamna doctor, aici pe ecagheu scrie posibil infarct. Ce înseamnă de fapt asta?

Și ea zîmbind:

A, nimic. Așa ies toate formularele. Nu e nici un infarct. Nu e cazul dumneavoastră.

SERIOS??? Și am stat – am stat pă truda! – o oră revizuindu-mi zece ani anteriori din viață, păcatele copilăriei, nebuniile adolescenței, serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei, armata cu două ierni, moartea aparentă a bunicii dinspre tată și răpirea miresei celui mai bun prieten din copilărie dintr-o eroare? Mi se urcă tensiunea, pot lua pastila aia întreagă!

Acum zece minute eram muribund. Acum sunt Șvarți cu mitraliera la șold și cu iataganu scăpărînd în ultimele raze ale amurgului. Răzbunare!!!

Vine soția, luăm o înghețata la prima cofetărie și-i povestesc pățania. Se face verde.

Mergem la Timișoara.

Nu mă duc niciunde. Dac-a zis că nu e, nu e! Și gata.

Dar dacă e?

Nu eeee! A zis că nu e, nu e. Nu mă duc niciunde.

Doamna doctor, eliminați-vă eroarea aia din magăoiaia dă ecaghe! Că poate face cineva un infarct citind ce scrie acolo! Nu de alta, dar o să-l aveți pe conștiință…

Ce ți-e și cu doctorii ăștia… Să mori de gît cu sperietoarea, nu alta! Michi, du-te dracului!