O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Cățărarea pe cadavre


Întrebare: care este sportul preferat al liderilor?

Răspuns: cățărarea pe cadavre.

Cum se poate face? Păi există mai multe variante.

Una: anunți o cauză nobilă, pentru care te declari cu trup și suflet. Și aștepți un pic. Toți cei ce nu se raliază sunt declarați eretici, necredincioși, inamici. Și astfel de înconjuri doar de oameni siguri. Asta doar în vis. Pentru că așa apar profitorii, mincinoșii, carieriștii și iesmenii. Uitați de naivi. Ei n-au nici o vină. Dar vor cădea la a doua numărătoare.

Alta: anunți că ai descoperit un complot. Denunți. Pe cine nu îți este de folos. Pe cei mai buni ca tine. Așa-i lichidezi pe cei care te-ar putea concura. Lichelele și fricoșii îți vor fi cei mai buni aliați. Să nu te miri că te vor vinde și te vor înjunghia pe la spate.

Și încă una: încurajezi pe unul, pe altul să iasă în față. Să sară în spărtură. Să scoți castanele din foc cu degetele lor. Fără să te arzi. Ieftin și eficient. Mor ei, nu tu. Tu ești ză survaivă. Și cui i se atribuie toate meritele? Eroilor în viață. Morții cu morții și viii cu viii. Profitul este să rămîi ultimul dintre rechini și să iei tot: ză uină teics-it-ol!

Deci ce vreți să deschideți? Sau pe ce vreți să puneți mîna?

Se vede totul mai bine de pe un munte înalt…

Tradiția, monșer! Legalismul, stimabililor!


Din dei uan tradiția (credința vie a celor morți) și legalismul (tradiția moartă a celor vii) s-au ciondănit și s-au asasinat. Un fel de-a spune…

Apropo: unii își închipuie că pe blog trăbă să fii serios ca la altar. Alții că la radio trăbă să porți pantaloni la dungă, că jinșii-s o rușine la adresa lui Dumnezeu. Ba io cred că Dumnezeu a văzut la vremea sa mai multe rușini decît ne putem noi toți închipui! So tu spic!

Și alții își fac din adunările de tineret o copie a serviciilor divine a adulților. Comic, dacă n-ar fi trist. Vă dați seama cum ar trebui, pe același calapod să se facă în bisericile tradiționale (de parc-ale noastre/vostre, n-ar fii…). Inimaginabil. Nu de alta dar biserica suntem noi toți.

În fine, tradiția ce nu mai este relevantă trebuie abandonată. De ce? De ce trebuie să abandonăm ceva ce a fost bun cîndva și de ce trebuie să decretăm că nu mai e  bun ceva? Păi tocmai asta este. Nu decretăm. Practica dictează utilitatea. Din practică a izvorît teoria și de aceea nu trebuie să facem din teorie un bou sfînt. N-am spus vacă să nu se interpreteze.

Orice tradiție ce nu-și mai regăsește utilitatea este abandonată. E zadarnică. Zice Pavel că zadarnică este ținerea legii în lipsa lui Cristos.

Oare ce s-ar fi întîmplat dacă după demolarea templului de la Ierusalim creștinii animați de tradiția iudaică s-ar fi pus și ar fi reconstruit templul? Multe s-ar fi întîmplat. Dar n-ar fi venit Domnul din ceruri. Poate romanii din Cezarea.

De ce nu mai avem textele sacre pe piele de vițel, pe pergament? Pentru că tehnica a evoluat. Acum există televizoare în biserici. Cîndva erau ale Satanei.

Îmi aduc aminte de unul dintre vestitorii pericolului occidental și de demonizarea computerelor. Acum urmărim servicii divine pe net. Satana ăsta! O fi Satana@ devil. com?

Și insistăm, cu lacrimi, cu predici mii și mii pe tradiții fără de care creștinismul nostru, sau mai bine zis creștinismul autentic, se poate lipsi fără ajustări doctrinare. Pe forme. Pe păr. Pe cîrpe. Pe trestie și paie. Și uităm de aur.

De frica cui, a ce, insistăm pe respectarea literei? N-ar trebui creștinii cu peste 30 de ani de credință să mai treacă la capitolul înnoirea minții, la hrana tare și să lase lăpticul botezurilor, punerii mîinilor și altor tradiții periferice pe seama altora?

Ciudat, dar în practică nu se întîmplă așa. Îți moare biserica și vrei să mori ca și căpitanul la datorie cînd se scufundă corabia? Nu uita: nu-i corabia ta. Nu-s pasagerii tăi. Nu tu te-ai pus căpitan, ai fost pus. Sobolanii tradiției ți-au ros corabia devenind legalism? Scapă de șobolani! Dacă nu, te vei duce la fund o dată cu ei.

Am urmărit duminică un cor al moșilor cîntînd ca la înmormîntare într-o biserică baptistă. Era un cor mare. N-am văzut nici un sicriu, decît acela al tradițiilor devenite legalism. Oare cine vrea să stea într-un astfel de sicriu zi de zi? Eu nu. Prea miroase a șobolan.

Istorie și isterie


Istoria noastră e plină de evenimente sîngeroase. Și isterice. În ciuda creștinismului, a islamului și a altor religii ce îndeamnă la pace și război. Acum că citesc Sun Tze, mi se pare că în China se punea mai mare accent pe eficiență în război. Ce sens are să începi un război pe care îl pierzi?

Ne uităm la Noaptea Sf Bartolomeu din Franța. Isterie sîngeroasă. Nimeni nu știe precis nici în ziua de azi cine a dat semnalul declanșării masacrului. Dar îi știm pe toți actorii principali implicați. Știm că francezii, nu alții, au masacrat francezi. Ca nu cumva să piardă puterea. Căci, despre putere era vorba. Regele, Carol IX, mama sa, Caterina de Medici și ducele de Guise Henric I cu ajutorul locuitorilor Parisului îi asasinează pe protestanți. Crimele se generalizează în întreaga Franță.

Cu foarte mici excepții, cîțiva protejați ai regelui și doi prinți, protestanții, protestanții sunt vînați chiar dacă au fost ascunși de prieteni catolici. Vive la France! Rănit în urma unui atentat, amiralul protestant Coligny este ucis, cadavrul aruncat în Sena, apoi pescuit, emasculat, lăsat să putrezească 3 zile, apoi spînzurat. Dragoste de aproapele á la 23-24 august 1572. L′amour toujours!

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Dar să nu uităm că anterior acestui eveniment sîngeros, protestantul Luther cere masacrarea țăranilor răsculați scriind la 1525 Împotriva hoardelor criminale de hoți ale țăranilor. Crima lor era activismul extremist în numele Evangheliei, nesupunerea față de autorități și auto-intitularea frați întru Domnul, astfel implicîndu-l pe Dumnezeu, Isus Cristos în activitățile lor criminale. 100000 de țărani, bărbați, femei, copii, tineri și bătrîni, băieți și fetițe au fost masacrați în numele ordinei și disciplinei. Puterea a dat tonul. La isterie.

Probabil că și invers ar fi fost la fel, țăranii ar fi instaurat revoluționar împărăția de 1000 de ani, precum în Münsterul anabaptist. Împărăția cerurilor era foarte aproape! Oare ce părere avea Dumnezeu despre asta?

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Creștini vehemenți cer azi o noapte a unui sfînt oarecare. După Halloween și Paris vreau un alt sfînt de groază să omoare balaurul islamist. Sf Gheorghe ar fi destul de bun? Sau Sf Putin, cel neprihănit, mărturisitorul de bombe…

E de groază. E de groază și creștinismul sau ce-a mai rămas din el. E de groază și islamul sau ce au  făcut din el. In God un trust se aliază cu Allahu Akbar în numele lui Mamona. Fiarele se dezlănțuie într-un dans macabru abrutizat de politica puterii. Adios idealism pacifist, umanist. Ce isterie!

Se scriu cărți, se fac filme, se vînd suflete.

Cît valorează unul și ce ar da cineva să-și-l mîntuie? Dar mai ales cum…

Alo, Martiraj la domiciliu?


Am auzit că s-a deschis o nouă firmă de martiraj. La domiciliu. Ieftin, comod, rapid. 3 în 1!

Formezi numărul, alegi ce tip de martiraj vrei și aștepți.

Nu prea mult să nu te plictisești. Să nu te ia cu frică. Sau cu dubii.

Operatorul îți ia comanda și îți spune la ce oră vei fi rezolvat.

Azi e duminică, așa că s-ar putea să fie cam ocupați. Mulți se înghesuie să sune la ora asta, după biserică.

Parcă alte ore n-ar fi bune… De exemplu seara, cînd e mai liniște.

Să sperăm că nu e trafic, că nu pățește ceva angajatul firmei, că nu se strică mașina. E drept că au o rablă. Fac economii sau ce, nu mai sunt cereri?

Să sperăm că nu intră în șomaj. Doamne ferește, să intre-n șomaj tehnic sau să facă angajații grevă.

Ieri au avut probleme că un drac împielițat le-a virusat calculatorul și altul le-a blocat liniile telefonice. Mai mare rușinea cu diavolul ăla mic și tuciuriu ce le-a șmanglit celularul pe care primeau comenzile. Era ziua liberă a operatorului…

Sună cineva. Sper să fie ei. Doamne-ajută! Era prea scump să merg în Africa sau Asia…

Na, c-a fost administratorul cu cheltuielile. N-a mai putut aștepta?

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Extra ecclesiam nulla salus


Mă simt un pic schizo: mă identific cu mine însumi, dar de partea cealaltă mă trag alții. Ispita e mare. Și aici nu mă refer la ecclesia per se. Mă refer la ecclesia noastră cea de toate zilele. Aia ce se produce pe media, pe net, pe te miri unde.

E tot așa de drept că trăim zile mai apocaliptice și că bîntuie fel de fel de prorocii, interpretări absolute, descoperiri și acoperiri mai mult sau mai puțin sectare.

Pe planul intern ne dăm cu părerea despre guvern, mișcări democratice, viitor și, ca tot românul, despre trecut. Rockul, biserica, prim-ministrul, partidele, anaful, președintele, coloanele mai mult sau mai puțin oficiale, prețurile și sănătatea ne marchează viața mult mai incisiv și permanent decît meteoricii boxeri ai unui presupus ministru de 28 de ani. Ce făceam eu la 28 de ani? Mai nimic. Mă întrebam care este rostul meu în lume.

Un talmeș-balmeș românesc cu o presă istericalizantă ce mușcă tot.

Pe plan extern, ca și pe plan intern, se moare. Și se omoare. La Frons s-a deșteptat. Probabil că pînă la urmă vasele alea două construite pentru ruși vor ajunge la destinație, adică în Rusia. Mă întreb ce se va întîmpla dacă experimentul islamist din Franța se va repeta și în alte țări. Evidemon, ne vom inerva. Vom trimite avioane, trupeți și apă minerală ca să stîrpim islamismul terorist. Va dura ceva timp… probabil că mult prea mult.

Discutam mai dăunăzi cu un prieten despre Dumnezeul Vechiului Testament sîngeros. E greu de mestecat cum neamuri întregi au fost omorîte în mod barbar. Nici măcar ca la Auschwitz. Cum de a făcut Dumnezeu asta? Nu se spune că Dumnezeu nu omoară pe nimeni? Și totuși, cîți dintre noi nu gîndim în aceiași termeni ca și Dumnezeul Vechiului Testament cînd ne gîndim la musulmani? Cîți dintre noi n-am vrea să-i lichidăm pe ei, pe politicienii corupți, pe hoți, pe profitori, pe ăia răi?

Îl înțeleg pe Dumnezeu? Poate. Nu-l înțeleg pe Dumnezeu? Mai mult ca sigur!

Și chiar în afara bisericii nu există mîntuire? Nici măcar catolicii nu mai cred așa ceva. Mîntuirea este din, prin și pentru Isus Cristos. Cu toate astea, cu toate că spunem și credem că este prin har, prin credință, în multe cazuri Noul Testament, inclusiv Apocalipsa mult invocată și predicată în contextul cataclismic actual spune că

11. Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamantul si cerul au fugit dinaintea Lui si nu s-a mai gasit loc pentru ele.

12. Si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este Cartea Vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.

13. Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.

14. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

15. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii a fost aruncat in iazul de foc.

Dumnezeul milei și dragostei îi va trata cu dreptate pe toți locuitorii Pămîntului. Ce trebuie să fac eu, cel din ecclesia, să-i omor?

 

Cum stăm cu corectitudinea ?


sursa: ce mai contează?

În 24 octombrie 2014 la ora 5:46 PM am scris acest post. E extrem de actual.

Adevărul e unul. Nu există un da mai nu sau un nu mai da. Da-ul e da și nu-ul e nu. Filozofic însă e mai complicat. Academic mai puțin, dar politic e de groază.

Pe vremea adevărului roșu un prof, nu mai țin minte care și ce preda (mă bate gîndul că era unul dintre profii ce suplineau la limba română, un evreu poreclit Siță), ne-a spus – habar n-am în ce context – poate ceva cu piețele de sclavi, că prin Africa nu era bai că se mai mîncau oameni, ci era bai că unii cumpărători (dat fiind că animalul om era cumpărat pe bucăți) voiau bucata înainte să fie vîndut tot animalul. Cum să tai o bucată dintr-un animal cînd e în viață? Dar dintr-un om? Deci dintr-un punct de vedere așa ceva era cruzime.

Proful nu specifica religia animalului de sacrificiu pentru catering, ci doar culoarea: neagră. Mîncătorii erau tot negrii, că albii s-au mai domesticit. (Ei doar omorau.)

Mă întreb cum se face că acum se întreabă oamenii care o fi religia celor din ISIL/ISIS/IS. Și ei mîncă oameni. Nu contează religia. Contează să nu fie de-a lor. Îi mănîncă de vii. Ca pe animale. Gestul e asemănător cu cel al exterminării naziste, a celei bolșevice, a celei de stînga sau de dreapta. Dar acum nu e o treabă politică, ci una religioasă. Nu e clar?

Din ce punct de vedere nu e clar? Filozofic? Academic? Politic? Mai trebuie să fie corect sau să moară mai mulți oameni?

Din punct de vedere religios nimeni în afară de ei nu spune că ei sunt întruchiparea judecății lui Dumnezeu. Și atunci cînd cineva își arogă acest statut eu am mari rezerve. Se pune în locul lui Dumnezeu. Religios, politic, academic, filozofic vorbind.

Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…


Problema iertării este de-a dreptul… problematică. Cel puţin pentru creştini. Din mai multe puncte de vedere.

Primul pentru că Dumnezeu ne-a iertat fără ca noi să ne fi cerut iertare. Ceea ce este problematic. Numai dacă îţi ceri iertare Dumnezeu te iartă. Iertarea potenţială există în jertfa lui Cristos, dar dacă nu catadicseşti să faci uz de ea, creştin sau ne, nu ești iertat. Poate aici ar trebui discutat şi despre merite sau viaţa de sfinţenie… și cum este să-mi cer iertare.

Al doilea pentru că întrebat fiind, Dumnezeu a impus un standard: trebuie să ierţi dacă cineva îşi cere iertare. Chiar dacă nu-ţi place. Dar îmi place.

Al treilea pentru că tot Dumnezeu, învăţîndu-ne cum să ne rugăm ne spune Şi ne iartă nou greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Apare o condiţie. Dacă nu-i iertăm pe alţii, nici noi nu vom fi iertaţi. În ciuda celor de mai sus? Hmmm…

Al patrulea, se spune, adică unii spun, că e bine să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că astfel nu acumulezi stres, ură, resentimete, ce-o mai fii. Deci terapeutic, este bine să ierţi.

Al cincilea, vine iertarea cu musai. N-ai încotro.

Şi probabil, ca şi mine, te întrebi, chiar trebuie să iert pe toată lumea, pe toţi răii şi pe toţi nebunii? Părerea mea este că nebunii-s mai ușor de iertat, că-s… nebuni. În schimb pe cei ce sunt rău intenţionaţi, pe cei malefici, e imposibil. Probabil că asta presupune un dram de sfinţenie, de har, despre care eu n-am habar şi la care n-am acces. Cel puţin deocamdată. Şi vă dau cîteva exemple.

Primul, este cel al celui ce-şi cere iertare înainte de a te lovi. El are misiunea divină, sau cel puţin aşa crede el. Ca atare, el ştie că te va lovi unde-ţi este mai greu de suportat, şi ca să nu fie învinovăţit de duritate, de tropăire cu bocancii prin viaţa ta personală, îţi cere iertare preventiv. Ca o anestezie. Frate, te rog să mă ierţi, că te fac praf un pic în Numele Domnului, dar n-am încotro. Ai greşit, te lichidez.

Ce poți să zici? Mulțumesc!

La acest capitol sunt unii mai dotaţi decît alţii şi din această cauză sunt percepuţi ca foarte spirituali. Fac chirurgie pe sufletele oricărui enoriaş disponibil. De obicei în spatele darului său se ascunde un pic de autoritate mai mult sau mai puţin bisericească.

Al doilea exemplu este cel al fratelui perfect ce nu vrea să rămînă cu sechele în viaţa de sfinţenie. Şi pentru că el este perfecţionist, îşi cere iertare, trebuie-nu trebuie. El este cel ce se vede vinovat şi vrea asemenea pisicii (o ilustraţie foarte des folosită de un frate din Arad) să se cureţe mereu. Nu contează că pisica e chioară, şi-a pierdut coada şi că i-au mîncat şoarecii urechile, principalul-i că-i curată! Asemenea ipohondrie cred că ar molipsi pînă şi raiul. Nu degeaba catolicii au detectat această deformaţie paranoică la unii studenţi în teologie…

Un alt exemplu ar fi a celor pe care degeaba-i ierţi. Înţelegi că trebuie să-i ierţi, o faci, dar ei continuă în răutatea lor, ba mai mult te acuză că tu trebuie să-ţi ceri iertare de la ei. Malefic de-a dreptul. Oamenii ăştia batjocoresc sîngele Domnului. Iar cînd ţi se spune că aşa pocăinţă ca cea din gura lor nu s-a mai auzit, fugi că n-ai scăpare. Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinții!

Ăştia-şi cer iertare în orice caz, la orice oră şi de la oricine, pentru că urmăresc ceva mult mai substanţial. Iertarea lor este motivată politic şi doar marea prăpastie între tine şi ei va face diferenţa.

Şi ultimul exemplu, tot al iertării fanfaronului este iertarea care începe cu dacă. Dacă am greşit te rog să mă ierţi. Păi e clar că ai greşit, dar tu şi cei de teapa ta sunteţi singurii care credeţi că n-aţi greşit. Şi aici fac din nou trimitere la evenimentul tragic din clubul Colectiv.

Cine şi-a cerut iertare? Cine nu şi-a cerut iertare? Cine a demisionat şi de ce? Cine este investigat şi de ce?

Femeile? Nu le-a băgat în seamă!


Nu era sexy. Nici măcar înalt. Nu se ducea la stilist. Nici la sală. Mergea pe jos. N-avea bani. Nici proprietăți. N-avea studii: nu absolvise teologia, relaţii internaţionale sau finanţe-bănci. Cu toate astea era simpatizat de femei.

Mînca liniștit, cînd deodată, ce să vezi, o femeie dădu buzna. Evident, pe el îl căuta. Zdronc cu o litră de Chanel 5 pe capul lui. Ii aruncă o căutătură dură, își feri hainele, scuipă dezgustat alcoolul ce-i năvălise-n gură, pufni pe nas a alergie și sări pe fereastră-n mijlocul curții. Nici măcar nu-și sclînti glezna. Femeile astea…

Mergea pe stradă ca tot omul, cu prietenii lui. O tipă se furişă şi-l apucă pe nepregătite de jakă. Avea hemoragie. Ce legătură era între jaka lui şi hemoragia ei? Nici una. Dezgustător. A trimis-o la plimbare.

Veni la el una din alea, ştiţi dvs. din care. Nasol. Îi strigă să plece la bărbatul ei. Şi ce dacă n-are. Nu era problema lui.

În drum spre mol alta-i strigă disperată că-i moare băiatul. Pagubă-n ciuperci: să facă altul!

Ceva mai încolo un grup de sfîntokani judecau o paraşută după ce-l făcură scăpat pe paraşutist. O vor omorî cu pietre. Nu vrea şi el să…? Îşi verifică buzunarele. Goale. Verifică Google Israel. Nimic despre femei. Ele nu există. Aruncă o privire încurcată peste umăr. Să n-o mai vaa-dă!

E chemat la un bolnav acasă. Mașina refuză să pornească și n-avu bani de taxi. Bolnavul muri. Îl puseră în mormînt. Ajunse într-un tîrziu. Cele două surori ale decedatului îl învinuiră că întîrziase peste măsură. Ei, doar cîteva zile… Femeile astea!

Sună ciudat? Da. Sună ciudat pentru că Isus a făcut totul pe dos de cum e relatat mai sus. A vindecat-o pe femeia necurată, i-a dat sens vieții femeii rătăcite, a acceptat iubirea unei femei dubioase, a salvat viața femeii condamnate, a ajutat-o pe cea de care profitau ceilalți, a desființat suferința prin înviere.

Ăsta a fost Isus.

Ăsta este Isus.

Cine sunt eu?

Hannibal ad portas!


Nu e vorba de un oarecare Hannibal din serialul teve. Nici de cel de pe marele ecran. E vorba de un Hannibal de acum mai mult de 2000 de ani. Era cartaginez. Se bătea cu romanii. Se bătea cu ei la ei acasă și se bătea bine. N-a lipsit mult ca Roma să fie desființată. În campania sa din Italia sau mai bine zis în al doilea război punic Hannibal nimicise una după alta armatele romane. Se plimba-n Italia de parcă era la el în Africa. Inspira teroare. Apăruse și la porțile Romei. Ca urmare mamele romane își speriau copii cu Hannibal ad portas, adică Hannibal e la ușă!

Cu alte cuvinte, dacă nu ești cuminte, te ia Hannibal! Un fel de Bau-bau antic.

Contextul istoric ne spune că Roma făcuse tot ce se putea ca să reziste. Legiunile sale au fost însă înfrînte, orașele sale jefuite. Dacă nu ar fi făcut nimic probabil că ar fi trebuit să arunce armele și să-l primească pe Hannibal cu flori și ofrande, ca să-l îmbuneze.

Mă gîndesc dacă cei ce strigă aidoma mamelor romane de acum 2000 de ani Satana la ușă au dreptate! Dacă rockerii sunt sataniști, dacă musulmanii sunt sataniști, dacă toată lumea asta e satanistă. O fi așa, nu contest. Dar…

Dacă spui că rockerii sunt sataniști mi se pare corect ce spui. Dacă BOR et co (adică toate celelalte biserici) are de gînd să cînte partitura satanismului, ar fi trebuit să-și asume poziția pînă la capăt și în ciuda tuturor criticilor. O poziție de acest gen, adică absolută, tranșantă și ideologică nu se poate altera la presiuni de niciun fel.

De ce a fost executat Brîncoveanu împreună cu fiii săi? Că era prea bogat sau că era ortodox? De ce are BOR martiri, că au fost invidiați pentru ce aveau sau că au crezut dreapta credință? Păi dacă ești ferm convins că ai o mare misiune, că îți este desemnată o slujbă unică de sus, păi nene bate-te pentru asta. Fii martir și în sec XXI să vadă islamișții că și creștinilor adevărați nu le pasă de moarte.

Dacă Satana e acolo, iar tu ai misiunea de a-l combate, combate-l domle pînă la capăt. Că altfel ești ca Agamiță Dandanache ce a fost tot combătut. Sau ca mamele romane care își speriau doar copiii cu Hannibal ad portas.

Dacă vrei ca realitatea existenței Satanei să nu cadă în derizoriu, fă ceva pentru poporul ăsta pentru ca să-și dea seama de rolul pe care-l are Dumnezeu în viața sa. Și dacă după trei zile de la nenorocire apari și spui că de fapt ai fost p-acolo și acum faci metanii, ridici o troiță, faci slujbe, nu se cheamă că te-ai întors, că ai făcut pact cu Satana? Unde e consecvența în învățătură? Unde este vîna, rădăcina isihastă, unde sunt energiile necreate de care ai avut parte?

Nu se întreabă poporul pe bună dreptate dacă Satana este la porți?

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. “Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

Orice minune ține trei zile… de doliu?


Marșul din București a consemnat reacția de neputință a cetățenilor: rugăciuni, scandări, înjurături. De obicei cînd se întîmplă ceva spunem: Dacă aș fi știut… Dacă am fi știut, am fi prevenit, am fi preîntîmpinat, am fi evitat. Dar mintea românului cea de pe urmă nu vine cu una cu două. Să sperăm că vine în cele din urmă.

Englezii au o altă zicală: If is not broke don’t fix it. Sau dacă nu-i stricat, nu repara. Cu alte cuvinte, nu te îngrijora și căuta hibe dacă se vede că nu-s, nu pierde timp și bani, dă-i nainte așa.

În lumina și tragedia evenimentului din clubul Colectiv poate ar fi bine să le combinăm cele două: cei ce nu sunt vinovați să își vadă de treabă, cei vinovați criminal să fie penalizați drastic. Și ar fi timpul să pieptănăm activitățile, imobilele, procesele și procedurile tehnologice și de alt gen a căror exploatare ar duce la victime directe sau colaterale.

Cu toate astea, ca cetățean român ce a văzut destule pe aici și prin alte părți, am dreptul să mă îndoiesc că așa ceva se va întîmpla prea curînd. Nu de alta dar:

  1. Pădurile se defrișează în continuare;
  2. Mai sunt imobilele neretrocedate;
  3.  Mai sunt corupți în Parlament;
  4. Mai sunt plagiatori cu funcții înalte;
  5. Fabricile de diplome funcționează bine mersi;
  6. Consumatorul de rînd și statul este furat de marile companii;
  7. Țăranul român este ignorat;
  8. Mita mai este încă eficientă;
  9. Nepotismul este în floare;
  10. Libertatea cuvîntului este vagă;
  11. Alegătorii sunt ignorați de cei aleși;
  12. Autoritățile îi tratează pe cetățeni ca pe niște sclavi; și cîte altele.

Prevenția, mama tuturor leacurilor este contracarată de o altă tară a țării noastre, supranumită țara tuturor posibilităților (adică țara unde legea poate fi fentată sau impusă abuziv după interes) sintetizată în expresia: orice minune ține doar trei zile.

Întrebarea mea legitimă n acest caz este: Oare și de data asta ține doar trei zile de doliu?

(PS Acest post a fost scris 90% în data de 31.10.2015)

Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Prorocie mincinoasă: fanfara mntuie


Dormeam buștean. Nici nu-mi păsa. Se făcea că eram în patul meu. Visam că vnam bizoni pe întinsele cmpii ale vnătorii. Și ce dacă? Dar pe cnd să nfulec un hartan de bizon simt o durere în f…, pardon, dos. Mă întorc și ce să vezi, ditamai ngerul mi ardea scatoalce.

Mă ntrebam dacă e aievea sau visam. Ca în filmul ăla n care personajul principal visa că visa. N-am avut timp să mă dumiresc pentru că durerea era tot mai aprigă.

Personalul naripat ce mă tot abuza fizic ncepu să mă abuzeze și verbal:

-Scoală și du-te pe drumul ce duce către Bobohalba și vestește un festival de fanfare!

-Ptiu drace! La o ripostă att de drză și neașteptată personajul negativ se mistui lăsnd n urmă un persistent iz de ou clocit. Pesemne fu Necuratul alias Ucigă-l toaca.

Dar, cumva mă simțeam ca un Iona negativ. (Evident, elementul pozitiv nu e ion.) Să mă duc sau să nu mă duc să vestesc un festival?

Știu, am mulți prieteni și cunoscuți ce activează n fanfare. Dacă aș fi crescut ntr-o biserică de acest tip probabil că și eu aș fi n aceiași ipostază. Dar nu sunt.

Și mulți dintre ei spun că fanfara i-a ținut n biserică. Aici mă ntristez. Credeam că dragostea lui Cristos i-a ținut. Dar nu, ei insistă. De unde eu deduc că fanfara are rol de mntuire. Dacă nu era fanfara prietenii mei ar fi fost pierduți.

Deci, pe lîngă Sf Treime ce se implică direct n mntuire, fanfara mparte cu Fecioara Maria, rolul de co-Redemtrix, co-mntuitoare a sufletelor aflate aproape pe calea pierzării.

Dacă aș fi papa de la Roma m-aș precipita spre catedră să expun nentrziat și pe de-antregul dogma ce poate aduce salvarea a milioane de fanfariști. Deus ex fanfara! Sau poate mai dramatic, Fanfara ex machina. Ei, asta o s-o stabilească teologii.

Cum bisericile pleznesc de sănătate și de frați și sore n vrstă, nevoia de fanfară este acerbă și în direcție descendentă. Mărturisesc că și mie mi-ar scăpa cteva lacrimi să mă văd și să mă aud condus pe ultimul drum cu o fanfară bine garnisită ce interpretează tot alde Glory glory aleluia! Dar mă tem că de la acel eveniment voi lipsi ntructva…

Și atunci de ce mai face diavolul zarvă, de ce mă simt att de marcat de viziunea aceasta mincinoasă ce mă trimite să vestesc un festival de fanfare?

Pentru că în viziunea unora fanfara compensează lipsa de spiritualitate a individului și a bisericii. Pentru că ntrecerea ce scoate la suprafață cea mai bună fanfară, nu este extinsă și asupra unora ce nu cntă la vreun instrument. De ce nu se instituie un festival al celui mai bun creștin? A celui mai smerit creștin? Poate a fratelui cu cei mai mulți copii? Astfel bisericile s-ar ntrece direct n cele spirituale, nu n erzațuri audio-vizuale.

Nu mi-a luați în nume de rău. N-am nimic cu fanfara, ba chiar mi place muzica de fanfară, mai ales nainte de predică. De cele mai multe ori folosesc o ilustrație istorică. n campania din Italia Napoleon a njghebat o fanfară și a pus-o n fruntea trupe pentru a-și impulsiona soldații descuți, nemncați și obosiți. Inamicul auzind fanfara s-a retras fără luptă. Austriecii știau că nu orice armată are fanfară. Doar un corp de armate avea fanfară. Auto-induși n eroare au fugit.

Poate că și Diavolul fuge cnd aude fanfara. Dar doar atunci cnd armata cu care se confruntă este antrenată ntr-o bătălie spirituală. Fără Duh asistăm doar la o paradă a soldaților de mucava.

Vrei să cnți n fanfara bisericii? În primul rnd fii soldatul lui Cristos. Ești soldatul lui Cristos, luptă lupta cea bună. Chiar și ntr-o fanfară. Dar nu uita: fanfara nu mntuie!

PS S-a nțepenit o tastă. Cred că v-ați prins care… 😉

Divorț creștin în stil românesc (3): menajul abuziv


În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică…

Deci, despre nuntă și divorț în caz de abuz.

Spre deliciul adepților lui Bahus, la o nuntă Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu? Nimic!

În rest, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. (Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.)

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc, doar că biserica încă se mai resimte și se va resimți de pe urma sa. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? (Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!)

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă, cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că el va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați să n-o atingi cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salariu. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea-l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Ba, la capitolul trecerii cămilei prin urechile acului, adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?), cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți recăsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată și divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că poste s-o trezi din beție, în stradă, iarna, într-o criză ce depășește al său delirium tremens, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă pe lumea cealaltă, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care este adunarea sfinților…

Cum s-o ajutăm pe sora abuzată? Simplu: dacă cumva are alte idei, deosebite de linia oficială, să fie dată afară. Că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru tinerii ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

De ce nu se predică la nunți, adică la început, adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise (la propriu  și la figurat) ori de cîte ori te abuzează. Sacrifică-te! O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Nu m-am putut abține sau Cum scarpină concretul banal o apocalipsă românească…


Unii dintre noi au probleme. Unele mai mici, altele mai mari. Unii dintre noi, chiar și eu, avem probleme cu astrele. Sunt meteo-sensibil. Aș prefera să fiu meteo-senil…

Dacă nu văd soarele mă moleșesc. Ba am probleme și cu Luna. Cînd e Lună plină și e lumină mare afară înainte de a mă culca, adorm foarte greu. Așa sunt eu, ciudat.

Dar alții au probleme cu eclipsele și culorile Lunii. Cred că aceste persoane sunt mult mai sensibile ca mine. Dar cel mai mult îmi place că pe cînd sunt afectați de activitatea acestui astru lipsit de viață ies public. Își dau cu părerea despre ivinimente. Despre sfîrșituri finale, despre activități militare și despre politica externă a unor state mai mici, cum ar fi Rusia, SUA și China. Ba, mai mult, nu numai bănuiesc, ei știu cînd o să fie sfîrșitul lumii. Curînd!

O scurtă analiză a stilului și a cuvintelor folosite ne dă în vileag un exercițiu clasic de manipulare. Un amalgam de cuvinte cu o adresă vagă ce alternează cu cele foarte precise. Cu cît este mai precisă exprimarea ce n-are importanța, cu atît este amplificată exprimarea vagă, difuză, misterios melancolică. Îți bagă cuiul!

De exemplu, omul nostru spune că a avut probleme cu eclipsa aceasta de lună. M-a făcut curios. Probleme fizice? Dacă fizice, țin de fizica optică, adică de ce se vede? Zici probleme? Ia d-aici:

PROBLÉMĂ, probleme, s. f. I. 1. Chestiune care prezintă aspecte neclare, discutabile, care necesită o lămurire, o precizare, care se pretează la discuții. 2. Chestiune importantă care constituie o sarcină, o preocupare (majoră) și care cere o soluționare (imediată). 3. Chestiune care intră în sfera preocupărilor, a cercetărilor cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva; temă, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin raționamente, a unor date. II. 1. Dificultate care trebuie rezolvată pentru a obține un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru greu de înțeles, greu de rezolvat sau de explicat; mister, enigmă. [Var.: (înv.) problém s. n.] – Din fr. problème, lat. problema.

Apoi ne dăm seama că problemele sale țineau de astrofizică: Luna roșie are totdeauna ceva legătură cu evenimentele ce se-ntîmplă-n Israel.

Hombre: asociezi un absolut, TOTDEAUNA, cu un termen nedefinit, vag: CEVA. Și pot mărturisi: Luna roșie are totdeauna foarte multe legături cu toate evenimentele ce se întîmplă peste tot pe Pămînt. Așa cum și Soarele are legătură cu toate evenimentele. Pentru că și Luna și Soarele sunt vizibile pe tot Pămîntul. Oare este Luna roșie și dacă se vede din spațiu, din direcția opusă Pămîntului? Bănuiesc că nu. Dar nu mă hazardez să spun da. N-am darul…

Bai ză uei: evenimentele pe care urmează să le descrie hombre apocalipticus că se întîmplă în Israel, nu se întîmplă în Israel. Se întîmplă-n SIRIA! SIRIA!!!

Tocmai am vorbit cu un prieten din Israel și l-am întrebat de evenimente. Au zis că-i supără doar incidentele de la punctul de trecere dinspre Siria. Nește mocofani tot vor să dea buzna ca-n Ungaria. Și se iau de grăniceri. Ați auzit undeva de asta? Hei lidero apocalipticus, ai auzit ceva?

Totdeauna Luna roșie e lipită de Izrael.

Lipită fizic? Să ia niște probe! Ce s-au chinuit americanii cu Apollo și rușii cu Lunahodul să nimerească Luna, să vină înapoi! Dar este și o veste bună: Luna roșie apare ciclic și nu are nici o legătură cu Israel. Dacă avea, de ce fenomenul s-a produs atunci cînd statul Israel nu exista?

Tetradele sunt parte a unor vești pe care Dumnezeu ni le aduce mereu.

Exemple de vești? Parte a unor vești? Care parte? Pă concret! Prima partea, a doua sau felul trei? Că am rămas cu gura căscată.

Mereu? Cînd a fost ultima dată? Dar aia dinaintea ultimei dăți? Mereu batem cîmpii apocalipsei poate… cu așa po-vești.

Într-o săptămînă Putin a hotărît să-și mute armata-n Siria.

L-o fi lovit chiar deodată? Nu mai încăpea-n Rusia domle armata.

Stop!

Pregătirea pentru o astfel de mutare, cu trupe, avioane, resurse, necesită o logistică de anvergură. Într-o săptămînă nu se pot asigura nici piloții celor 34 de avioane prezente deja în Siria, nici rezervele lor. Transportul, culoarele de trecere, logistica, informațiile, contrainformațiile, sateliții mutați pe orbite, hîrtiile care să acopere această operațiune complexă, banii care trebuiau să vină de undeva trebuiau gîndiți, planificați, aprobați și puși în mișcare. Cineva trebuia să gîndească planul, să-l verifice, să-l răs-verifice și apoi altcineva trebuia să-l aprobe. De obicei planurile astea nu sunt aprobate de o singură persoană. Biroul/serviciul operațiuni, hărți, dotare, cu cronometrări, înzestrare, kilometri, altitudini, marșrute, cunsumuri, etc. Ca la grădiniță, ce mai!

O astfel de operațiune externă, nu pe teritoriul Rusiei este mai complicată ca invadarea Crimeii. Cine are impresia că operațiunile au început odată cu aprobarea Dumei se înșală sau e un ageamiu în materie de planificare și execuție a operațiunilor militare.

Lidero apocalipticus ne spune că apocalipsa este la ușă. De ce nu la fereastră? Dacă tot e vorba de Lună…

Și îi dă pe față pe distrugătorii Israelului: După răpirea bisericii, la mijlocul necazului cel mare, Rusia, împreună cu China vor declara război Israelului.

China? De ce? Rusia, de ce? Că au steagul roșu China și Rusia nu-l mai are? Bre, s-a terminat cu URSS-ul și cu apocalipsa uresesesască. Calul galben cine e atunci, China? Și Rusia calul roșu? Păi hai să-ți spun: Vaticanul are steagul mai galben. În lume sunt destui chinezi și în alte țări. Ăștia nu vor ataca Israelul? În lume există cel puțin 21 de state cu steaguri naționale ce au cel puțin 50% din drapel roșu. Păi logic, unde-i logica cu Rusia și China? De ce la una-i rasa și la cealaltă culoarea de pe steag ce n-o are?

Logic Rusia n-avea cum să facă război cu Israelul că-s prea departe unele de altele.

Logic, nu-s prea departe UNELE DE ALTELE, ci una de alta! Ledero apocaliptensis face apel la limba romana rusticana! A reușit. Și n-avea cum să facă război? Apocaplipticus ingnoranticus, războiul se face, nu se duce, nu se poartă? Habernemsis lingvisticus estum mata! De ce n-avea, nu n-are, ce războiul este deja de domeniul trecutului? Păi bre bade apocalipsis, dă ce să-i mai declare război mai încolo, cînd zici mata că biserica nu va mai fi, în mijlocul necazului celui mare de tot? Ilogicum panseus est!!! Moare anagramații de necaz!

Miza întotdeauna este Israelul.

Doamne știu că în vechime ai pariat pe Iov și ai cîștigat. Dar pe noi cui ne lași? Cu biserica cum rămîne? Cu Isus ce a murit pe cruce? Și cu toți urmașii lui? Încep să plîng. De cum poate fii asasinat Cuvîntul Domnului. Apocaliptic!!!

Să nu căutați evenimentele cu copiii aceștia (precis) care fug prin Germania (precis). NU. MIZA ESTE ACOLO LÎNGĂ IZRAEL (imprecis, lîngă… precis Israel)

Evenimentele finale? Lidero apocalisus face apel la imaginar. Domle, nu există evenimente finale. Și înaintea existenței noastre s-a întîmplat ceva, cineva, cîndva. Dovada? Existența lui Dumnezeu.

Vă rog…

Sigur, dacă ne rogi dăm din cap și spunem da. Și ne spune că Rusia s-a teleportat lîngă Israel. Asta cucerire a științei și tehnicii ruse. Primesc Nobelul pentru fizică.

Priviți-i pe ei.

CARE EI, MOȘER? Singurii ei de care ne apocalipticești de cap, sunt băieții ăia despre care spui că vor să rupă gardurile lui Orban s-ajungă-n Germania.

Rusia la 1 km de Israel.

Cum de nu zice nimic Israelul? Domle, dați-te o telegramă! Să dea perdeaua de la ferestre la o parte să vadă Rusia de la ei din pat! Mamă-mamă ce biznis pe agențiile de turism!

Dar la ora actuală baza militară rusă din Siria se află la peste 150 km in linie dreaptă față de Israel. Lidero apocalisus totalis, ia o hartă. Goglăiește un pic, faceți oameni buni o chetă, trimiteți femeia de servici la librărie să ia un mapamond în mărime naturală și stare apocaliticoasă să vază cu ochii, nu cu ochelari apocaliptici. O fi miop lideru sau cine l-a informat. Prevăd c-o să cadă nește capete. Dacă nu capete, ceva urechi…

Tancurile se așează.

Și patriarhul se întronizează… El lidero preapocaliptikum, tancurile sunt mobile, nu se așează, se șenilează, se masează de către maseuri cu stele mari pe umeri. Stele, Lună, Soare, o coacem de-o apocalipsă la cuptor!

China și Rusia au spus mereu SUA să nu se bage în treburile lor. Aici ai zis bine. Normal. Și reciproca cred că e adevărată.

Cînd se va declara război lui Israel biserica nu va mai fi pe pămînt. Lui Israel nu i se va declara război. Israel e mort. Statul Israel este altceva. El nu este lui. Vezi limba română matrășită. Liderul ăsta apocaliptic are impresia că se află în 1939. Păi apocalipticus ruralis, cine a mai declarat război de atunci, marțienii? Și dacă la început zici că făcea război Rusia Israelului, acuma în mijlocul necazului cel mare de ce-i mai declară război? O fi alt Israel? Spicuiăști prea apocaliptik pentru creierele meu…

Au rămas cîteva zile… luni.. Întrebarea este ce vrei să faci!

Io vreau să îmi fac tratamentele. Analizele sunt bune. Să mănînc, să beau ca să nu mor. Să merg în vacanță, să stau de vorbă cu prietenii, să plătesc facturile și să visez la viitor. Viitorul sună bine!

Pentru cei apocalipto-sensibili: promit să șterg postarea dacă Rusia și China vor ataca în cîteva luni Israelul în mijlocul necazului cel mare care e la cîțiva ani…