Amintiri din vremuri comuniste (1)


Era cam frig. Ne înghesuiam pe lîngă soba de tablă aflată în centrul încăperii, o încăpere de vreo 50 de metri patrați, înaltă, cu ferestre metalice undeva la doi metri zece. Ușile tot metalice ne întrețineau frigul la fel de bine ca și betonul dat cu var ce ne înconjura.

Era ca la închisoare, doar că eram plătiți. Așa se lucra în proiectare la Aris, fosta IMUA, fosta Intreprinderea de strunguri Arad, fosta Fabrica de strunguri Iosif Rangheț Arad, fosta…

Dimineața începea vînătoare deșeurilor de lemn. De oriunde. De la oricine. Furam și lemn ce urma să fie prelucrat. Focul îl accepta. Și conștiința noastră socialistă. Omul de tip nou trebuia să supraviețuiască. Nu mai rezista să se încălzească prin reprezentanți…

Cu spatele sau cu fața la sobă se înjghebă o conversație suis generis.

Domnu Tanchiș, ce v-ar place să faceți?

Individul numit domn și Tanchiș plecă un pic privirea cît să-i intre în vizorul ochelarilor provocatorul. Avea cam 60 de ani, dar nu-i dădeai mai mult de 75-78. Complet cărunt, uscat ca un palmier dintr-o oază demult părăsită, un pic adus de spate la un metru și vreo șapte zeci, stătu un moment să-și revină din amorțirea gîndului plecat aiurea pe linia Bumbești-Livezeni, aventura unei tinereți cîndva pierdute.

Se îndreptă, își muie buzele cu limba cam roșie și strîmbă comic nasul la fel de roșu ca gîtul unui curcan de-i zic americani Turcia pe limba lor. Își drese glasul și gesticulînd larg cu mîinile-i ascunse de halatul slinos își lansă răspunsul parcă bine calculat:

Păi, ce mi-ar place să fac? Ia uite ce mi-ar place. Să mă plimb. Să mă plimb prin lume. Și să văd așa, niște alpiniști ce se urcă pe Everest și sunt în dificultate. Și li greu. Și atunci să-i ajut. Să-i salvez. Să le salvez viețile. Și să-mi văd de drum. Să le fac cu mîna și să le urez drum bun!

Ahaaa…

Sau să zbor. Și să văd într-o furtună un vapor ce mai-mai că se scufundă… Și să-i ajut. Să le scap viața. Și să-mi văd de treabă. Asta-ș vrea să fac. Să fac lucruri mari. Dar să-mi văd de treabă…

Omul nu avea alte vise decît să fie ca Dumnezeu. Cum altcumva? Puțin probabil că și-a împlinit dorința.

Ne-am dres frigul cu un ceai de mentă colectată de pe marginea drumului îndulcit cu zahăr drămuit din rația lunară. Sau pămînteană… așa, ca-n socialism. Abia așteptam să vedem cum arată comunismul descris de Ceaușescu ca Eldorado: visul de aur al întregii omeniri. Vise ale unui alt dumnezeu…

De Alexandru Nădăban Publicat în 2018

Post (de) referendum: Fabule și fabulații cre(ș)tine


Afacerea referendumului a fost demnă de o fabulă. Cu boi și vaci. Cu dulăi și cîini. Cu urși și vulpi. Cu lupi și miei. Și cu multe alte animale. Din păcate cu puțini oameni. Ca să nu mai vorbim de sfinți.

Referendumul ăsta a fost ca o întoarcere la origini. La originea animală. Nu dacă credem sau nu credem evoluția. Dacă acceptăm sau nu involuția. Într-o formă sau alta. Mai ales alta!

M-am abținut. Nu știu cum am reușit! Probabil am involuat destul… Aș fi vrut să trec filozof. Dar iată că îmi dau și eu în petec.

S-a votat și nu s-a votat. Biserica și ne-biserica. Curajul și lașitatea. Familia și ne-familia. Femeia și ne -femeia. Bărbatul și ne-bărbatul. Politica și apolitica. Pesedeala și nepesedeala. Usereala și ne-usereala. Tricolorul și curcubeul. S-a referendumit și nu s-a. Un fel de fîsîială nervoasă. Mai degrabă nervozată. Sau nevrozată?

Pentru moment am scăpat de fabulații. De baticuri. De cravăți. De gura-nchisă-n adunări a femeii. De lungimea fustei, de adîncimea decolteului, de transparența sau reticența desuurilor și de vopsirea cerceilor și a altor podoabe mai mult sau mai puțin capilare. Ce ușurare!

Pentru unii referendumuirea a fost ca atacul de la Plevna. Cu multe pierderi. Dar cu victoria turcilor. De data asta. Pentru mine însă a fost ca Scufița Roșie.

Dacă în înțelepciunea sa milenară poporul român ar fi ticluit o poveste ca asta, aș mai fi zis că avea sens un referendum. Dar n-a. Franțujii au ticluit-o. Ăia cu scoici, legiune străină, scîrboșenii la mulen ruj, parisanjermen și Jean Cocteau amorezat de Jean Marais… Amîndoi Jean…

În poporul român, singura poveste cu schimbare de sex, dar fără sexomanie, este cea în care fata travestită se preschimbă-n Făt-frumos ca efect al unui blestem și se căsătorește cu fiica împăratului salvată din ghiarele zmăului. Bănuiesc că nu e vorba de Firea care se căsătorește cu Veorica după ce cade Dragnea. Nu de alta dar am da în alt păcat, cel al divorțului pe motive de pohte sexuale. Dacă-ar fi salvat-o pe Irinuca…

Bai ză uei: aseară, după plictiseala aia de meci, am încercat ceva tare. Am vrut să mă fac prieten cu Dragnea. Ei, că și poți! Sunt șase gemeni Dragnea pe Facebook …

Și cum vă spuneam pentru mine a fost ca Scufița Roșie, pentru că povestea asta este verosimilă ca referendumul. Pentru acelaș motiv nu știu ce căuta lupul în pat îmbrăcat cu hainele bunicii, așteptînd-o pe Scufița Roșie. Ce insinua autorul francez??? O operație nereușită de schimbare a sexului sau deghizarea asasinului în serie diletant? Animalism, canibalism sau un pic de pedo-canibalism? Vai, Bunicuța-n pat cu Scufița Roșie? Se ne pa normal! Cine i-a făcut RCPA Scufiței? Vînătorul? A fost gură-la gură? Soră, 300!!!

Aici, în contextul referendumului, ar trebui abordată înțelepciunea poporului. A Bisericii. Înțelepciunea în sine. Cu șerpii și porumbeii. Cu două mii de ani de istorie, de angrenare culturală, politică și socială. Cu viziunea crucii. A lucrării Mîntuitorului. Cu viziunea noului Ierusalim ce se pogoară. Cu parousia. Și cu judecata finală. Cu Isus care plînge pentru Ierusalim, care se înfioară pentru Lazăr. Un Isus pe cruce, același înviat, înălțat și revenit.

Și cu noi toți alături de el. Doar cu el. Doar împreună. Judecînd îngerii, nu oamenii. Într-o ultimă realitate, dincolo de realitate. Dacă ne-o putem imagina. Că asta nu se votează. Nu e nici fabulă, nici fabulație.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2018

Amintiri din copilărie (4): De ce ești mic cînd ești mic? D-aia!


Cum e să fii mic? Simplu și în același timp complicat. Simplu să încapi sub pervazul imobilului de pe bulevardul V.I. Lenin nr. 1, scara a II-a, et. 2, ap. 35. La limită. Simplu că purtam o salopeta gri de doc. Complicat că mă cațăram fără prea mult succes pe bătătorul de covoare. Încercaaam! Frustrant pentru că tata și sora mea, mă necăjeau. Își transformau limba într-o bomboană purtată în dreapta sau stînga gurii! Ei rîdeau, eu plîngeam!

Plictisitor statul în genunchi cu fața la perete din motive necunoscute. Era. Ceasuri cu mama citind o carte? Mai un ceas… Hmmm…

N-am fost în relații prea amicale cu soarele. El se uita la mine, dar cînd mă uitam eu la el, invariabil mă strîmbam. O spun pozele. Eram mic.

Eram mic cînd era cald, înghesuit în nisipul ștrandului. Clubul cefere (intrare liberă), fără plajă, cu ponton. Treceam cu barca patru copii, două mame și barcagiul. Senzații ciudate de apă adîncă…

Învîrteam dincolo de limită manivela unei mașinării la Artex. Venea șefa cu privire rea și-mi bloca mașina. Mama avea o privire resemnată. Eu o luam de la-nceput. Dimineața mi-a găsit loc la cămin. Tot acolo, la parter. Eram cel mai mic.

Erau la modă treningurile. Albastru (toate erau albastre) cu un guler de marinar, paspoal alb-roșu imposibil de tras peste cap. Mă sufocam ca un copil mic. Pănicos!

Și la grădiniță am fost cel mai mic. Din nou. De ce? Păi eram în grupa aia mică. Cu Geta, de la același etaj, dar de la altă scară. Gentuță de metal, albastră, cu mîncare. De unde Geta-mi fura cîrnatul și eu mă supăram. Grădi F.F.. Am abandonat-o. Și pe Geta!

Apoi la spital. Nu o dată. De două ori. Teoria aia cu atașamentul are sens. Și aia cu imprintingul. La șase ani nu mai eram așa mic. Nu le-a reușit. N-au putut să mă imobilizeze la glucoza aia intravenoasă. Erau trei sau patru. Le-am arătat eu! Și n-ai fi zis, cît eram de sfrijit… M-au amînat pe mîine, care n-a mai venit. Sora aia medicală cu ioai iștenem arde frige!!! Ardeau recipientele de inox cu seringi proaspăt sterilizate. Și sora medicală ce-ți confisca pantalonii ca să stai în pat… Dac-aș fi fost mic nu mi-ar fi păsat.

Să fii mic însemna să ai bunici. Patru. Doi ori doi. Doi pecicani, doi micălăceni.

Cu bunica mergeam la holdă. Cu bunicul mergeam cu căruța. Duminica mergea la biserică și dacă era frig se îmbrăca în uniforma de postav bleumarin de la chefere. Și stătea în scaunul lui ascultîndu-l pe popa Govîșdeanu sau Ardelean. Pînă a venit popa ăstalalt fără barbă… Atunci nu mai eram mic. De ce? D-aia!

Amintiri din copilărie (3): La biserică de Paște


Tradiția familiei de Paște cerea o vizită la bunici. Noi copiii ajungeam mai devreme, probabil sîmbăta, așa că eram controlați dacă chiar mergeam la biserică. Nu știu din ce convingeri. E drept că mama se ruga seara în stil ortodox, dar tata o făcea rareori. Sora mea mergea cîndva la un fel cateheză la catedrală, pentru că am fost cu ea cel puțin o dată, dar în rest n-am fost obligați să întreprindem ceva în direcția asta.

În acea duminică la biserica din Micălaca era mare aglomerație. În afara celor din biserică, a fetelor ce încă mai aveau rochii înfoiate și cîrpe pe stil vechi, băieții se aglomerau în fața bisericii cu un singur motiv, în accepția mea de copil mic și cam străin de loc, cam agresiv: dădeau la ou. Nu la ouă! Era un pariu sau un joc, cum vreți să-i ziceți. Unul ținea oul în pumn, oul fiind orientat în sus pe lungimea lui, cercul degetelor fiind închis între arătător și degetul opozabil. Celălalt te provoca să-ți ia oul țintind spre oul tău colorat cu o monedă. Cam ca și cum ai încerca să lovești un cui imaginar cu un ciocan la fel de imaginar. El trebuia să-ți spargă oul înfingînd moneda, dar dacă nu reușea, cîștigai moneda. Dacă reușea, îți cîștiga oul. Destul de cinstit. Asta dacă nu recurgeai la un truc: mișcai degetul opozabil în așa fel încît să aperi coaja oului. Nu toată lumea observa pentru că obicei închideau ochii de frica ricoșeului monedei. De cele mai multe ori toată lumea închidea ochii în afara celor ce căscau gura de la distanță. Cum vine asta nu ma-ntrebați…

Era o presiune pusă de cei ce voiau să cîștige cele mai multe ouă. Banii nu prea contau, depinde cu cîte ouă ai venit de acasă… Ciocnirea oului cu banii Republicii Populare Romînia era oare un alt fel de închinare, un armistițiu al statului cu creștinismul sau de fapt, dată fiind violenta acțiune a banului era doar un război de acapararea tinerilor de sărbătoarea pascală? Nu putem ști.

n mintea mea era doar o mare de băieți pe care nu-i cunoșteam, priviri inscoditor de agresive, mă tu a cui ești și dorința sfîntă de a-mi păstra imaculați pantofii primiți cu două zile-nainte. Parcă eram un catolic rătăcit printre ortodocși. Habar n-aveam eu ce eram…

Pe jos era plin de coji de ouă roșii și galbene. se cam mîncau… Era o importantă agitație brauniană asortată cu dăngănitul clopotelor, cu glăsuirea preotului cînd se mai deschidea din cînd în cînd ușa bisericii și cu corul ce parcă îngîna alte coruri, mai îngerești.

Nu era prea frig, nu era prea cald și costumul meu gri se încadra în ieftiniturile ce acompaniau figurile rurale pe care le descifram ca agresive. Unul mai mare îmi ghicește oul din umflătura buzunarului, mi-l scoate cu un gest de scamator trecut pe la casa de cultură și mi-l strecoară în pumnul strîns instinctiv a apărare. Pe loc se strînseră în jurul nostru vreo cinci-șase amatori de senzații tari. Eram pierdut în ceea ce eu percepeam ca fiind marea de mîini ce mă țineau, mă potriveau, mă întorceau mai la stînga sau mai la dreapta, ca nu cumva să trișez, să mă retrag, să strig după mama (ce oricum era la vreo patru kilometri, dar vă dați seama ce-aș fi strigat!) și să am pregătită o batistă, în caz de… În ce caz?

Monedele erau de 5, 10, 25, 50 de bani și un leu. Cele mai tari erau cele de 25 de bani și cele de un leu. Ce să fac? Întind mîna, mi se potrivește oul, individul începe să-și regleze tirul și închid ochii în clipa fatidică. Ghnion! N-a tras pe mijloc! Toți sar în sus, caută banul prin iarbă, se strigă înc-o dată, înc-o dată, cu toate că dau să mă smulg din grupul care-și dublase efectivul ca la o chemare la muncă patriotică a partidului. Îmi înghesuie un leu în cealaltă mînă în timp ce fac haz de băiatul ce ratase ținta. Fața lui roșie concura cu culoarea oului meu și nu prevestea nimic bun…

Tradiția creștină din mediul rural pur românesc e o treabă cît se poate de serioasă. Mă supun încă o dată caznei. Nu de alta, dar nu voiam să par ungur sau un mic ateu comunist aterizat de la oraș. De data asta înverșunarea trăgătorului la țintă aproape că-mi albăstrește degetul. Avea vreo șase-șapte ani mai mult ca mine, dar vede mai prost ca mine. Și mai pierde un leu. În schimb eu sunt bogat: am bani de cinema. La cinematograful din Micălaca biletele erau cu un leu. .

Oponentul meu este descurajat de ratări. Eu sunt descurajat de concurența celorlalți ce voiau să-mi spargă bunătatea de ou. Noroc că slujba se sfîrșește, credincioșii curg din biserică și bunicul mă arestează preventiv cu gîndul la supa de cocoș fierbinte cu care ne aștepta bunica.

Înainte de masă ciocnim un ou cu urarea Hristos a-nviat! /Adevărat c-a-nviat! Supă cu tăiței, creier de cocoș din capul crăpat pe loc cu cuțitul, carne de pui pane, cartofi fripți și murături acre și tari. Asta peste păhărelul de țuică cu zahăr caramelizat pe marginea șporheitului din tindă.

Cozonac, plăcinte cu mac sau cu nucă și la ora două fără-un sfert emisiunea Satira și umorul la Radio București. După care o partidă de tromf sau felcău pe moda veche și mai tragem cu urechea la Cine-știe-cîștigă. Se bea un pahar de vin roșu de regiune, ieftin și bun.

Amintiri din copilărie (2): Siță


Siță avea două fete, una cu un an mai mare, alta cu vreo trei. Aproape identice, la fel de colorate, brunete, dar foarte frumoase. Le mersese vestea.

El era maro, cu forme rotunde, fără să fie burtos. Statură potrivită, fără să fie înalt. Ochelari cu sticle ca fundul borcanului de iaurt, mari și negri. Ca ochii lui de negri. Totdeauna cu același costum cafeniu dechis din stofă moale. Niciodată cu pantalonii la dungă. Tăcut. Izbucnea cînd nu mai suporta ceva. De exemplu gălăgia la cantină. Avea chelie asortată cu niște fire negre, lungi și rare. Tipic! Iarna purta o căciulă ca cele țărănești de miel, dar a sa era de mouton doree, adică de blană de oaie înnobilată artificial. Era Popa, prof de română. Dar i se spunea Siță. Nu știu de ce. Probabil că cei mari știau.

A deschis ușa la clasă și printre noi a trecut un fior. Siiițțăăăăă. Șoc și groază. Nu era proful nostru. A strigat catalogul. A zis ceva? Nu țin minte să ne fi spus ceva notabil. Avea o voce fără timbru, fără tremolo, venea de undeva parcă nu din el. Fără intonație, fără note înalte. Plată, joasă, o voce de dansatoare de cabaret ce fuma trabuc. Oare ce purta pe dedesubt?

Ne-a procopsit cu o temă de casă. Gesturile temei nu se armonizau cu vocea, costumul, înfățișarea sau școala. Părea mai degrabă un agent de circulație aflat sub influența alcoolului. Că ce? Păi să facem o compunere în care să descriem un animal, dar nu așa ca la biologie… Adică cum? Adică așa. Adică nu așa. Adică, vedeți voi!  Nimic mai ușor.

Dac-aș fi avut un pic de imaginație aș fi descris-o pe Muma Pădurii sau un extraterestru ce încă nu apăruse în conștiința colectivă a românilor. Dar nimic de genul ăsta nu mi-a trecut prin cap. Să fi fost prea obosit de cursuri, mușcat de astenia de primăvară sau doar flegmatic de felul meu? Probabil că mai mult ca sigur!

Cursurile se terminau pe la 17.30, așa că tema era pentru a doua zi, cînd cursurile se reluau de la 13.30. A treia oră aveam română. Cu Siță… Dar mai bine mă culc, că poate începe războiul și cade o bombă pe școală. La vremea respectivă nu vorbea nimeni de sfîrșitul lumii, ci de războiul cu forțele imperialiste, cu nemții revanșarzi și cu nato. Mai devreme îl apăram pe Patrice Lumumba, Cuba lui Fidel Castro și strigam ziua-n amiaza mare cînd ne apuca și pe noi copiii, Cuba si, yankeii no! Eram pro-democrație! Eram pro-revoluționari. Nu știu ce vrea Șiță ăsta cu compunerea lui!

Între tema fușerită de la mate și lecția despre păioase la bio, am scris și eu ceva. Mă bazam pe o compunere tare lăudată din clasa a IV-a. O vulpe cu pui. Am pus caietul în geantă și hai la școală. Vine ora de română, intră Siță și după ce-ați avut ca temă pentru azi începe să-și rotească ochii căutînd o victimă. Ceasul cel rău! Bolovănea ochii prin clasă. Nu știu ce voia să vadă, dar a pus ochii pe mine. De fapt eu mă uitam unde se uita el și la un moment dat ni s-au încrucișat privirile. N-a fost cinstit. Avea cel puțin 40 de ani mai mulți ca mine!

Tuuu!

Și știam că dacă vrei să scapi cu viață trebuia să-ți ferești  privirea de cel rău. Am fost atras în mod fatal de un magnet. Caraghios ca un claun, dar autoritar ca un milițian de la circulație ce te fluiera dacă treceai la cinci metri de zebră, se așeză pe un pupitru cu o mutră satisfăcută. Părea fiara cu victima-ntre dinți. Care fiară? Păi orice fiară.

Șovăitor, m-am ridicat în picioare cu o bănuială-n suflet: n-o să iasă bine! De ce eu? De ce TOCMAI eu? Și alte variante mai mult sau mai puțin stereotipe sau previzibile. Mă gîndeam că n-ar fi trebuit să anticipez momentul că mă va asculta pe mine. Piaza-rea: o profeție împlinită a ghinionului la vîrsta de 11 ani. Mai bine nici că se putea!

Cum te chiamă?

Soarbe-zamă… aș fi vrut să spun. Inutil. M-ar fi dat de gol colegii. Și abonamentul de la cantina școlii.

Ia citește măi Nădăbane…

De citit, știam să citesc. Mai greu era cu scrisul… Era ceva scurt, trei sferturi de pagină de caiet dictando citite a lehamite. Asortată cu observațiile lui negative. Nu așa ți-am spus! Rău și aici. Rău. Exact pe dos! Nu văzusem pînă atunci o vulpe cu pui întoarsă pe dos, dar se vede treaba că el vedea. Poate era vizionar! Eu îmi vedeam nesuferiții de colegi cu buzele întinse pînă la urechi de satisfacție. Ce elastică poate fi pielea feței…

Dă carnetu!

Previzibil! Păi l-au uitat acasă!

Aha!

Și așa am devenit reticent la limba română. Reacție la reacție. Uram româna. Uram poporul român. Uram proful și materia. Uram școala, clasa, îl uram pe Vulturaș Spartacus cu tată colonel, pe Șoani cu tată avocat, pe tocilara clasei cu tată acar. Îi uram pe toți și pe toate. Așa că m-am apucat de limba engleză! Trăiască poporul englez, dar mai în surdină să nu afle partidul! Aici nu mi-a cerut nimeni compuneri cu animale non-bio. Aici era cu paiăniă, cieă, blecbord, uindău, stendap și sitdaun. Și nimeni în afară de mine nu scria așa de bine la tablă cuvintele. Mulțumesc tovarășa profesoară Șelaru Gabriela că m-ați salvat din ghiarele lui Siță!

Amintiri din copilărie (1)


Habar n-am cum au fost alții în copilăria lor. Dacă discutau cu ei înșiși. Ce temeri aveau. Ce le teroriza viața. Cu ce atracții irezistibile s-au confruntat. Și cînd. Cert este că familia, vecinii, căminul sau grădinița, animalele din preajmă, locul unde locuiești și cel în care te joci, toate fac parte dintr-un univers personal. La toate astea se adaugă prietenii sau prietenele tatei și a mamei, vecinii bunicilor, unchii și mătușile, verișorii sau verișoarele mai în vîrstă. De obicei copiii mai mici nu contau.

Țin minte două din prietenele mamei. Una venea la noi și se confesa cu privire la Sergiu, un bărbat imposibil cu care s-a întîmplat, oare de ce, să se fi căsătorit. Confesiunile aveau vehemența unui discurs politic, anti-imperialist. Habar nu mai am cum o chema, dar avea și ea doi băieți pe care nu-i vedeam niciodată. Pe unul țin minte în schimb că îl chema Tibi. Cînd mama mă tîra spre policlinica cefere ne opream cîteodată și la casa vehementei pentru încă o porție de confesiuni din care nu mai țin minte nimic în afara tonului, a figurii încrîncenate cu ochi negri, păr șaten închis, un pic vîlvoi, gesturi astenice de femeie osoasă și un nas mare ce se potrivea de minune cu gura pe măsură în continuă mișcare. Apoi s-a pierdut în neantul existenței mele…

Cea de-a doua prietenă a mamei era Nita. Habar n-am de unde-i venea numele și nici nu mi-a trecut prin cap să întreb vreodată. Dar suna bine. Locuia în piața Avram Iancu la etajul întîi a uneia dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Cînd ne plimbam sau mergeam la cinematograful Herbak o vizitam, așa pe nepusă masă. Băteam la ușă și ne deschide cu un zîmbet larg pe bunze. Avea o fiică mai mare ca mine, la fel de bine-dispusă și prietenoasă ca mama ei. În casa asta habar n-aveam ce se discuta, dar nici nu conta că nu suferea nimeni. Nu știu dacă Nita avea soț sau nu, dar nu apăruse nici un fel de Sergiu pe acolo, nici măcar în discuție.

Într-una din vizitele noastre am fost martor ridicării statuii eroilor căzuți în lupta pentru eliberarea poporului român sau a țării noastre de sub jugul hitlerist. Ceva mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu fusese un jug, ci o alianță, dar asta chiar era o afacere politică ulterioară. Cert este că pe drum spre Nita ne opream la una dintre cofetăriile existente și ulterior dispărută, de unde cumpăram o turtă dulce cu miere, împachetată în celofan. Un dreptunghi dulce și pufos de proaspăt ce era cu marginile rotunjite. Mierea nu se vedea, dar se putea simți. La fel și scorțișoara.

Rareori mergeam cu tramvaiul în plimbările noastre. În tramvaiul 1, un tramvai mic alb-roșu, cu pantograf ce se rotea cu ajutorul unei frînghii, vatman ce conducea la ambele capete și taxatoare ce stătea în picioare, am avut o mică aventură. Tramvaiul era prevăzut cu uși pe ambele părți în cazul în care-și schimba sensul de mers. Ușile erau de obicei blocate cu un bolț. Dar ce să vezi, pe cînd se afla în timpul mersului, nu știu prin ce minune și care să fi fost mobilul personal, mă sprijin cu toată greutatea mea de mic copil pe mînerul ușii din spate ce ar fi trebuit să fie blocată, iar aceasta se deschide în timpul mersului. N-aș fi putut cădea sub roți pentru că ușa se afla după boghiu, dar zgomotul, senzația de gol și sperietura mamei și a cunoștiinței cu care discuta mi-au fixat-o dată pentru totdeauna. N-am primit bătaie, n-am fost urecheat, n-am fost întrebat ce m-a apucat, a fost bine că totul s-a terminat cu bine. Am coborît la prima și am traversat drumul spre casă.

Tot în perioada în care mama era casnică, în paranteză fie spus, ai mei se descurcau cu un salar de ceferist cu doi copii, chirie, ce era vreo 21 de lei și cîțiva bani, mergeam la film dimineața. Bineînțeles că nu singur. Eram o mică teroare că nu știam să citesc încă. Dar mă străduiam că voiam să fiu mare… Cîteva filme mi-au rămas adînc întipărite în memorie. Un documentar despre Auschwitz în care un buldozer gigantic împingea schelete descărnate într-o groapă comună, filmul sovietic Ultima primăvară cu tancuri hitleriste ce erau distruse rapid, ocupanții sărind rapid afară și atacînd cu automatul în poziția la șold, după care ridicau mîinile sus predîndu-se eroicului soldat sovietic și un alt film, redegist, cu niște evadați din lagăr ce se ascundeau într-un subsol în vreme ce hitleriștii îi căutau sistematic în timpul nopții. Alb-negru, muzică adecvată acțiunii și subiectului,  iac-șa am fost expus la filmul de groază de factură sovietică. Dar ce noroc pe mine, mai aveam cărți de la biblioteca cefere, albume de artă a căror file miroseau a cerneală tipografică color imprimată pe pagini de hîrtie cretată de bună calitate și bineînțeles Arici Pogonici, Luminița, Cravata Roșie și Uniunea Sovietică. Era anul 1960.

Era femeia păcătoasă sau era fariseul (mai) păcătos?


Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întîmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, cînd Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Mda.

Probabil că la nunta din Canna Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi cînd tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimneni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era posibilă întruparea. Nici mîntuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mîntuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o… Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întîmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Ce credeți că tocmai s-a întîmplat în casa dumneavoastră? V-ați gîndit vreodată că se poate întîmpla așa ceva avînd în vedere viața dumneavoastră atît de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi intelopi ai sociatății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunîndu-se privirilor, gîndurilor și gesturilor lor.  Oricine s-ar fi gîndit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gîndesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să- atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plîngă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorîm cu pietre! De parcă pîn-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul acesta al conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite. Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. Era Continuă lectura