Psalm…

Review: The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown

The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown, New York; London: T&T Clark International, 2004, XIV+ 298 pp. sb. ISBN 0-567-02670-1

Mă voi adresa cărţii lui Brown din perspectiva unui teolog care a experimentat tranziţia de la comunism la capitalism într-o ţară ce este mai apropiată de lumea a treia.

Brown îşi prezintă intenţia cercetării sale în Prefaţă şi reuşeşte să facă paşii necesari pentru a ajunge la sfârşit în cele şapte capitole ale cărţii. El îşi dezvăluie metodologia care constă în folosirea termenului “etnoreligios” adoptat de la Cristopher Haas. Dar chiar făcând acest lucru cititorul nu este informat care a fost înţelesul originar al termenului şi de ce s-a ajuns la folosirea lui în prezenta lucrare.

O altă unealtă metodologică pare să fie termenul “didahia cultică” (reflecţia critică asupra practicilor cultice) a lui Hans Dieter Betz. Brown a îmbunătăţit dizertaţia sa “The Lord’s Prayer Reinterpreted: An Analysis of This Cultic Didaché by Clement of Alexandria (Stromateis VII) and Tertullian (De oratione)” în forma prezentei cărţi. El îşi începe întreprinderea cu o viziune cam limitată a lui Isus Cristos (un profet galilean decedat) şi urmăreşte felul cum cea mai cunoscută rugăciune a tuturor timpurilor, Tatăl nostru putînd fi găsită în operele lui Clement şi Tertullian.

Iată ceea ce face pe scurt Brown:

Intenţia lui Brown pare simplă la prima vedere: fixează cadrul cercetării sale. Apoi prezintă viziunile lui Clement şi Tertullian în ceea ce priveşte rugăciunea şi cât de mult Tatăl Nostru le-a influenţat. În final pune împreună concluziile şi îi pune pe cei doi iluştri teologi creştini faţă în faţă. Gata treaba. Ceea ce se presupune a fi o întreprindere limitată şi simplă, Brown o face destul de complexă şi bine documentată. Cu toate că în discursul său Brown speculează şi bate parcă apa-n piuă, el nu lasă loc pentru dezbatere, adică nimeni nu contravine părerilor sale. Găselnițele sale au sprijin în surse secundare de parcă toată lumea ar fi de acord cu ceea ce spune el.

În primul capitol al cărţii, “The Lord’s Prayer through Greco-Roman Eyes and Ears”, Brown propune atât o investigaţie microscopică (conform afirmaţiei sale), cât şi una mai largă în ceea ce priveşte propria investigaţie. El prezintă cadrul şi tratează unde şi cum TN (Tatăl Nostru) a fost folosit. Brown crează un auditoriu imaginar al TN. Destul de riscant, acest procedeu se ocupă cu oarecare detalii la felul în care creştinii care trăiau în Imperiul Roman ar fi perceput TN cândva pe la finele secolului al doilea. Brown foloseşte componentele TN ca pe nişte lentile prin care poate vedea audienţa, și nu numai. De exemplu, Dumnezeu Tatăl poate văzut din câteva perspective: ca figura unui paterfamilia, ca şi capul imperiului, ca cea mai înaltă figură a unei religii. Din această cauză responsabilităţile şi necesităţile sunt discutate într-un cadru social ce are în vedere aplicaţia în două domenii diferite: cea cultică şi cea practică.

Al doilea capitol intitulat “Greco-Roman Visions of Religion and Prayer” pune împreună două seturi diferite de rugăciuni şi religie. Dominată de filosofie, perspectiva greacă privitoare la religie pretinde că cineva are nevoie de eusebeia, condiţie ca rugăciunea să fie ascultată datorită etosului celui ce se roagă. Religia romană se bazează pe autorictas (autoritate), astfel succesul este legat de aceasta. Rugăciunea eficace provine dintr-o lungă tradiţia în care a fost verificată şi făcută de persoana potrivită, preotul. În ciuda faptului că în materie de religie şi rugăciune orizontul grec era diferit de cel roman şi că tendinţa lor era să se excludă reciproc, Brown evidenţiază fuziunea lor. Poate că una dintre atracţiile principale ale acestui capitol constă în faptul că cititorul îşi poate verifica care fel de religie şi rugăciune îi sunt mai apropiate de practica proprie.

Cel de-al treila capitol deschide “The Tableau of Roman Alexandria.” În faţa ochilor ne apare o perspectivă largă, dar şi profundă: originea egipteană a oraşului, cât şi dezvoltarea sa elenistică, converg în ceea ce devine Alexandria romană. Comparaţia lui Brown cu privire la Alexandria, un vitraliu (sticlă egipteană, culoare greacă şi plumb roman), o prismă şi a bisericii ca o reflexie pare foarte inspirată şi realistă atunci când luăm la cunoştiinţă cadrul politic, religios şi social al oraşului. Biserica din Alexandria, totuşi o altă şcoală filosofică printre cele tradiţionale, se angajează în a-şi expune teologia şi practica sa în acest cadru greco-roman. Acestă vedere cam îngustă asupra bisericii este echilibrată datorită rolului social al bisericii. Brown descrie de asemenea un posibil portret a lui Clement. Totuşi, aşa după cum afirmă şi Brown, provenienţa sa socială, academică şi etnoreligiosă este enigmatică.

Capitolul patru tratează “Clement of Alexandria’s Vision of Prayer”. Destul de previzibilă, această parte a discursului lui Brown este ceea ce anticipează cea mai mare parte a cititorilor: Clement aproape că a ignorat TN. Brown argumentează că alegerea lui Clement a fost dictată de poziţia sa teologică situată în antiteză cu propria sa comunitate. Cu toate acestea Brown nu pare prea convingător, lăsându-l pe cititor să caute şi alte explicaţii posibile. Acestea pot proveni din existenţa unor indicii despre divorţul dintre teologia intelectualilor şi cea a maselor sau din existenţa unor tensiuni dintre dogmă şi practică.

Aşa cum se aşteaptă capitolul cinci aduce “A Picture of Roman Carthage”. Comparată cu Alexandria, Cartagina face o impresie diferită în vreme ce este parte a aceluiaşi imperiu. În special poziţia sa geografică îşi pune amprenta pe identitatea sa culturală şi politică. Din punct de vedere social Cartagina beneficiază de un statut deferit. Cele două faimoase oraşe romane contrastează în vreme ce cititorul aşteaptă acelaşi lucru cu privire la cei doi teologi creştini, intelectuali. Brown argumentează existenţa unei biserici latine romanizate, o biserică a martirilor, a purităţii, dar de asemenea şi una a montanismului şi a donatismului. Astfel contrastele se extind la biserică. Spre deosebire de Alexandria, biserica din Cartagina foloseşte filosofia politică şi legală atunci când tratează aceleaşi probleme.

Citind capitolul şase, “Tertullian of Carthage’s Vision of Prayer”, cititorul s-ar putea să bănuiască o abordare mai pozitivă, dacă nu chiar partizană în comparaţia cu cea referitoare la Clement. Diferenţa este evidentă. Abordarea “carismatică” asupra rugăciunii TN a lui Tertullian, combinată cu sprijinul pronunţat dat de Ciprian în ceea ce priveşte conceptul cartaginean despre religie şi rugăciune, o face pe aceasta mult mai atractivă în comparaţie cu cea alexandrină. Brown nu face eforturi să convingă. Face în schimb Biserica Duhului Sfânt, a purităţii şi a martirilor, dar de asemenea a celor căzuţi şi a celor care au trădat, a lui Satan şi a schismaticilor. Brown doar o dezvăluie.

Fără să fie intitulat “Concluzii”, ultimul din cele şapte capitole, “Two Visions of Prayer in Early Christian Discourse” pune capăt cercetării. În total (după cum spune şi Brown de prea multe ori) rezultatul la care el a ajunge este previzibil. Din punct de vedere academic este absolut corect. Totuşi m-aş fi aşteptat ca Brown să îşi exercite creativitatea prin a indica unele căi prin care concluziile sale ar putea fi aplicate în viitor, cel puţin în unele din domeniile cercetat de el: rugăciunea TN ca o învăţătură cultică şi în special efectul ei în comunităţile cu caracter etnoreligios. Astfel efectele rugăciunii TN ca şi învăţătură cultică pentru prezent, dar şi ca impact social pentru acele grupuri caracterizate etnoreligios, care luptă într-o biserică influenţată de globalizare ar fi fost darul pe care Brown refuză să îl facă. Totuşi cartea este o provocare pentru cititor ce s-ar putea să nu fie satisfăcut de concluziile autorului, dar care răspund totuşi unei provocări strict personale sau comunitare.

De asemenea se pare că oarecum inconştient, Brown propune o dezbatere dualistă asupra chestiunii menţionate în titlu. La început el prezintă cadrul bazat pe dovezi scrise şi de aceea intelectuale. Apoi dezbate felul cum Clement şi Tertullian, intelectuali şi ei, au interacţionat cu rugăciunea TN, şi vede biserica ca un grup etnoreligios atât în Alexandria cât şi în Cartagina. Din această cauză TN este un indicator al teologiei cuiva în sensul că el sau ea s-ar putea să difere sau nu de felul în care cei doi intelectuali au interacţionat cu rugăciunea TN.

Nu este mai puţin adevărat că, cartea lui Brown este într-adevăr o surpriză: Brown pare să anticipeze cele mai multe întrebări potenţiale pe care le poate pune cititorul. El încearcă să deschidă o “fereastră” către rugăciunea TN în legătură cu doi oameni care au trăit pentru un timp limitat şi într-un loc limitat într-o anumită tradiţie creştină. El priveşte la rugăciune în lumea greco-romană şi îşi imaginează cum creştinii ar fi putut-o lua în considerare ca şi învăţătură cultică. Brown dă impresia că a găsit cel mai bun răspuns: el expune două feluri de rugăciune, unul pentru Alexandria şi unul pentru Cartagina. Cazul este asemănător şi în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori creştini: viziunea lor cu privire la rugăciunea TN este diferită. De la început Brown îşi imaginează auditoriul şi cadrul lui Clement, dar în ceea ce îl priveşte pe Tertullian, el îşi bazează punctele principale pe date teologice solide, dând impresia că ultimul este mai valoros, mai important şi mai demn de imitat. Din această cauză folosirea datelor ipotetice pare să îl facă pe Brown să intre în conflict cu obiectivitatea. În final cititorul este lăsat să ia singur decizia, adică să calculeze riscul obiectivităţii cărţii lui Brown.

 

Adevărul… și numai adevărul?

Cineva spunea că nu se poate trăi numai spunînd adevărul. Și este adevărat. Cîteodată mai trebuie să spunem și altceva. Să îndulcim adevărul care este… crud. Și eu care credeam că nu este încă… copt.
La tribunal ni se cere în mod imperativ, sub iminența pedepsei să spunem adevărul și numai adevărul. Ba chiar să jurăm că așa o să facem. Poate de aia avem o justiție așa strîmbă. Păcătoșii de noi!
Ba în vechime se spunea ca dacă nu spui adevărul la timp era mare bai. Mureai. Nu avem probleme cu asta acum. Încă n-am aflat adevărul cu privire la teroriștii din decembrie 89. Și n-a mai murit nimeni. Nici măcar Iliescu.
Dar, ce este adevărul? Unii zic că este sau era, la un moment dat, realitatea. Alții că era cineva. Dar cei mai mulți spun acum că adevărul este unul relativ. Depinde ce înțeleg ei prin relativ. Relativitate? Și n-ai nevoie de prea multe cunoștințe de filosofie ca să te prinzi că fiecare școală (chiar o fi școală?) de gîndire inventează și susține un anume adevăr. Dacă nu-l cunoști ești declarat habarnist, încuiat, sărac cu duhul sau și mai rău, dușman.
Pentru a evita toate astea trebuie să admiți adevărul altora, să-ți inventezi propriul adevăr sau să minți și să te minți. Cumva trebuie să supraviețuiești. Și astfel să dai peste cap adevărul. Sau să îl reinventezi. Adevărul se mua.
Adevărul este ce îmi face bine mie. Ce îmi convine. Ce mă ajută. Ce mă protejează. Sau ce mă face să ajung de la A la B. Cu alte cuvinte să mă fac frate cu codru, pardon, dracu, ca să trec puntea. Sau examenul. Sau eșecul ăsta. Sau mai știu eu ce. În final să reușesc.
Bun. Dar atunci nu mai trebuie să mă supăr că sunt înșelat. Că sunt depășit pe dreapta. Că alții au succes. Că în loc de aer inhalez poluare. Că în loc de vin beau apă (ce bine-ar fi să fie doar apă!). Că garanția nu este garanție și că alb 13 e alb 10… Că ce scrie cu litere mici nu se poate citi cu ochiul liber sau că Moș Nicolae nu e Moș Crăciun. Și așa mai departe…
De ce ocolim, ajustăm adevărul? Ca să nu supărăm? Să nu cumva criticăm? Ca să îndulcim bomboana eșecului? Ca să fim pozitivi? Și dacă facem asta cum suntem? Mai buni, mai romantici, mai deștepți? Cum este existența noastră? În final ce vom zice: Am trăit adevărul sau Am trăit o minciună? Am fost eu sau nu? Cui i-a folosit?

Eu cu cine votez? – turul II (2)

Am cam întîrziat cu al doilea post pe tema asta. Motive? Lenea. M-am molipsit de la Iohannis. Că nu de la inima cu care mă îndemna Dăncilă să votez mi se trage. Nici de la legile schimbate peste noapte.

Nici de la feic niusurile plătite de psd pe aradon.ro sau de la situri anonime cu fake news anti Iohannis. Mi s-a tras de la bunul simț al poporului român ce nu vrea să se certe în public atunci cînd ceva este atît de evident. Adică victoria lui Iohannis. Dar nu vreau să mă opresc aici.

Totuși mai sunt multe de zis. Dincolo de scandările Io-ha-nis-Io-ha-nis! – de aseară. Bănuiala mea – și vă rog să urmăriti în viitor această idee – este că deocamdată mergem spre o guvernare liberală care sună bine cu comisia aia de desființare a hîrtiilor, cu des-pesedizarea ministerelor și a altor instituții de stat. Nu de alta dar sub masca unui partid socialist-democrat s-a cam jefuit țara, s-au înfruptat unii și alții și au apărut averi inexplicabile pentru legea 18 (de exemplu) – dacă aceasta ar mai fi încă în uz.

Dar dincolo de vot, victoria lui Iohannis, a Partidului Liberal, a dreptei în general, mă întreb ce se va întîmpla cu poporul? Acest popor care a plecat peste hotare nu numai din cauza PSD-ului. Și nu numai din cauza sărăciei. Din cauza legilor inepte, a nedreptăților, a oprimării sociale și a inerției unui stat ce se numește România. Vorba aceea: parcă e mai ușor să fii patriot peste hotare decît acasă în țara ta unde te lovești peste tot de metehnele naționale!

Și din aceasta perspectivă mă întreb ce va face Iohannis, PNL-ul ca să vină în ajutorul celor ce n-au fost băgați în seamă pînă acum? Știu că alocația pentru copii a fost practic mărită de PNL, dar oare ajunge atîta? Dar să trecem dincolo. Știu pe cineva cu pensie de 8 lei pe lună. Serios? Da! Ce să faci cu 8 lei pe lună? În cazuri din acestea, cînd oamenii sunt bătrîni și habar n-au de lege și de ce posibilități există ca să își ajusteze pensia, n-ar fi normal ca instituția de stat ce le virează pensia să intervină automat ca să o mărească? De exemplu!

Mie mi se pare că de fiecare dată după o victorie electorală nu electoratul, adică poporul, a beneficiat de rezultatul alegerilor, ci tot clientela politică, activul de partid, politicienii de meserie. Asta vreau să se schimbe. Pentru că în esență asta amendează votul. În mod ideal politicienii ar trebui votați în fiecare an ca să dovedească că ceea ce spun și fac. Nu că ne duc cu vorba. Asta aș vrea să văd de la PNL, de la Iohannis. Eu am votat anti-PSD, dar am votat și cu inima pentru că m-am gîndit la așa ceva. Ce folos că doar Isus a plîns cînd a văzut poporul ca niște oi fără păstor?

M-am săturat să mi se spună că din păcate roata s-a învîrtit, cei de sus au ajuns jos, cei de jos au ajuns sus și noi, poporul am rămas tot acolo. Și cred că de asta ne-au plecat milioane de oameni din țară. Pentru că s-au săturat. Iohannis cu PNL-ul și cine o mai fi de partea lor au un an să ne demonstreze că ceva s-a schimbat și că schimbarea continuă. Dacă nu, peste aproximativ un an se va întîmpla încă un exod masiv din România și PSD va recîștiga domnia.

După turul II la prezidențiale, aștept și efectul, urmările la turul II!

Eu cu cine votez? – turul II (1)

Caragiale a dezbătut tema alegerilor foarte bine. Chiar și atunci cînd România avea un rege, nu un președinte. Dar metehnele politicienilor au rămas aceleași și noi, cetățenii cinstiți ne punem din nou aceeași întrebare. Poate unii dintre noi au beneficiat de alte foloase decît bere și vin de la unul dintre candidați. Sau din contră, am încasat-o de la unul dintre ei, dar am votat în primul tur. Acum ce facem?

Ei, ai votat pe altcineva decît Dăncila sau Iohannis… Nu-i rău. Bine c-ai fost la vot. Dar acum îți pui întrebarea Eu cu cine votez? Nu cred că ești cetățeanul turmentat, dar cred că întrebarea ta este una cinstită. Nu e rău că te întrebi cu cine să votezi, dar în primul rînd vreau să îți spulber (dacă pot) cîteva prejudecăți. Două pentru început.

Încerc să-ți răspund la întrebare, ca unul care n-a fost convins de Iohannis, dar și unul ce n-ar vrea să fie reprezentat de Dăncilă. Nu de alta, dar mă simt complexat de un intelectual ca ea…

Nu te duci la vot sau votezi Dăncilă pentru că Iohannis te-a jignit categorisindu-te într-un anumit fel și că te-a flituit.

Iohannis n-a fost prea diplomat atunci cu flituiala, dar să fim drepți, ți-a plăcut cînd guvernul Dăncilă a gazat și a bătut manifestanții? Vei spune că nu se compară 3,5 milioane cu cei cîțiva din fața guvernului. Ai dreptate. Doar că nici o jignire verbală nu se compară cu folosirea abuzivă/ilegală a trupelor de jandarmi. Un discurs nu e tot una cu un atentat public la integritatea fizică a cetățeanului de rînd. Fii drept: de cîte ori n-ai fost jignit și n-ai reacționat, ci ai înghițit jignirea? Care era miza atunci și care e miza acum? Merită orgoliul tău cinci ani cu Dăncilă președinte a României? Dar dacă orgoliul tău o aduce pe Dăncilă la Cotroceni, atunci mai fă un pas: înscrie-te în PSD. Hrănește-ți mai departe orgoliul! Și fii în continuare creștin…

Crezi că Iohannis n-a făcut nimic cinci ani de zile și de aceea nu mergi la vot sau de-a dracului, votezi Dăncilă sau îți anulezi votul, că niciunul nu merită să fie președinte.

Și eu cred că cei doi ar putea sta pe tușă cîțiva ani ca să reflecteze la ce au făcut sau ce nu au făcut și puteau face. Ar fi mai sănătos pentru ei și pentru toată lumea. Dar nu prea trăim vremuri sănătoase… Din această perspectivă însă mi se pare că Iohannis cel semi-paraplegic e mai de dorit decît activa Dăncilă. Președintele ce provine dintr-un partid ce nu deține majoritatea în parlament este aproape unul paralizat. El nu are putere. De aceea nu a fost un jucător ca Băsescu cu PD. Sau Iliescu cu cameleonicul partid comunist ce a devenit în cele din urmă PSD. Ai văzut cum se făcea de baftă Dăncilă ca si prim-ministrul condamnatului Dragnea. Am rîs de ea. Vrei acum să rîdă de noi o lume-ntreagă cu ea președinte? Dacă vrei să formezi cu ea un cuplu în stilul Stan și Bran, ești liber s-o faci. Dar merită? Viața și politica externă a României nu este o continuă comédie! Ceaușescu a murit. N-o scoate pe Lenuța sa din mormînt, că nu merită. Ne-a fost deajuns o savantă de renume mondial!

Nazismul și pesedismul

Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

Și totuși…

Acum cîteva secole cineva se lamenta că nu se găsește cineva să stea-n spărtura zidului. Adică un tip demn de urmat. În termeni moderni un formator de opinie, un lider. Chiar dacă numai spiritual.

Ei bine, la noi în România liderii spirituali de marcă nu au curajul să facă așa ceva-n văzul lumii. Adică, de exemplu, majoritatea lor nu au cont pe Facebook. Cu alte cuvinte ei nu există. Și se trage logică concluzia că preferă lărgimea propriilor lor ziduri mai mult sau mai puțin spirituale. Cam cum Isus s-ar fi limitat la a învăța în Templul de la Ierusalim. Sau numai la sinagoga din Nazaret.

Ce riscați? Bunul nume? A cui? Al vostru? Da, este absolut inconfortabil să îți asumi o poziție politică. Să interacționezi cu lumea, masele, poporul. Cum altfel a ajuns femeia cananită/sidonită la Isus? Cum a îndrăznit centurionul să-și trimită emisarii?

Asta o zic pentru că mai toată lumea se plînge de lipsa de direcție spirituală a acestui popor. Evenimente apologetice cu străini de marcă? Acolo da. Evenimente apologetice cu miză politică unde morala creștină ar avea ceva de spus? Nu. Care-i explicația? Că Isus a plătit darea cu rubla peștelui? Că n-a votat? Că Irod era o vulpe?

Și? indicații prin biserici? Tămîieri pe la colțuri, parastase, sfințiri de ziduri, clopote și deschiderea spre pomeni electorale… Că ce le-a mai rămas? O înviere, o vindecare, o alungare de demoni a văzut cineva-n ultimul timp? Sau să nu mergem cu sacul la pomul lăudat?

Și ne limităm la melodia preferată, la predici, la învățătură de rutină cînd țara arde. Cînd țara arde biserica se piaptănă. Vi se pare că nu este o situație prea dramatică asta cu alegerile? De ce? Că n-a văzut nimeni vreun înger cu sabia ridicată? Sau unul care să se lupte cu Satana? Probabil că prorocii dorm cu burțile pline de trai bun. Probabil că suntem prea căldicei sa ne mai deranjeze așa ceva. Cine știe? Greșesc?

Analiza alegerilor, a treia zi după Scripturi…

E mîine, știu. Dar scriptural e azi. Deci după trei zile de la alegeri să tragem cîteva confuzii. Căci concluziile sunt inutile pentru acest popor atipic.

Da, Iohannis domnește. Și va mai domni. Un președinte de paie, nu de catifea. Un președinte cameleonic care a avut totuși cîteva intervenții bune. Una a fost intrarea peste ședința guvernului Grindeanu. Alta a fost arestarea lui Dragnea. Alta a fost insuccesul PSD-ului la alegerile în Parlamentul European. Ei, nu a fost chiar a lui, dar i se poate pune la mandat. În perioada mandatului său… bla-bla… Alta a fost tăcerea. Pentru că tăcerea e de aur. Și pentru că el nu este Băse. Și pentru că e neamț. Nu contează? Ba da! Pentru că poporul ăsta a fost condus în ultima sută și ceva de ani de nemți. Chiar dacă a luptat împotriva lor. Neamțul a fost bun că n-a făcut prostii. Cam ca Volkswagenul. Știu că de data asta a semănat mai mult a Trabant, dar mai are o șansă. I-o mai dăm?

Dăncilă, este, cred eu, fenomenul fenomenelor. Blonda tipică. Țopoasă și nu prea. Arătoasă și nu prea. Intelectuală și nu prea. Ba de-a dreptul agramată. Finuț spus… Dar a reușit ceea ce nu credea nimeni. Să conducă un partid. În ciuda lui Dragnea a condus și un guvern. În ciuda străinilor a vorbit și limbi străine, printre care se număra și limba română, ceea ce mă face să mă întreb care-o fi limba ei maternă… A modificat tot ce se putea modifica pentru continuarea guvernării PSD din umbră și în ciuda acuzelor la adresa lui Iohannis cu statul paralel se pare că ea l-a implementat pînă-n prăsele. A fost – încă este – ca un război împotriva statului român. Îi mai dăm o șansă? Numai dacă i-o dă Iohannis.

Barna. Un anonim autohton purtat peste tot cu stafful de campanie. A fost invizibil înainte de campanie. Cu toată prezența pe internet, n-a convins românul de rînd. N-a avut aplomb. A fost la fel de invizibil ca ultimul model de bucătărie de la Emag. Bună, ergonomică, modernă, dar atîtea ca ea. Fără șfung, ștaif, pedigree, dar cu un pic de scandal. Dauna a fost cea cu alegerea sa la ciudatul și contestatul congres. Apoi Rise Project a desăvîrșit demigiul. Deși prezent pe internet a pierdut mult în diaspora. Ciudat! Aici ar trebui o analiză serioasă. Și după părerea mea, partidul ar trebui să iasă cu altcineva în față. Un escu mai vizibil, mai credibil, mai carismatic. Altfel nici o șansă!

Mircea ce nu l-a jucat niciodată pe adevăratul Mircea a fost prea bătrîn. Sau prea bătrînesc. Dar, alături de Dăncilă, a fost surpriza serii. Nu l-am cotat niciodată atît de sus. Da, a făcut ceva valuri cu intrarea sa ca europarlamentar independent, dar în ce privește alegerea președintelui numele îi era predestinat: un Diaconu, nu o să ajungă niciodată papă! Prea morocănos. Prea încruntat. Prea înconjurat de bunici la fel de veseli ca el. Fără un partid al bunicilor nici o șansă. Nici măcar cu Partidul Pensionarilor. Probabil că credea că va juca rolul vieții sale, dar în ciuda ambiției sale, m-a lăsat rece. Pot spune că Mircea Diaconu a avut o relație frigidă cu politica și poporul român. Politica nu este despre teatru, cu toate că se face mult teatru. Cu atîtea filme modelate cu realitatea virtuală, cei ce nu merg la teatru n-o să-l voteze pe Diaconu să-l vadă la… televizor. Decartat!

Paleologul se trage din os domnesc, dar nu i-a ajutat. Deși a fost propus de fostul domn Băse (și blonda lui). Poate tocmai de aia. Eclectic. Ermetic. Fără să fie mai simpatic ca Barna. Din contră. În ciuda credeului personal nu emana credibilitatea necesară pentru turul doi. A dovedit că în ciuda unui discurs (ăla o fi fost discurs?) conservator, conservatorii n-au fost convinși. Aici merg pe ideea ca flitul a fost mai eficient ca temerile cu invazia homosexualilor, străinilor sau a orangutanilor. Privind la poza sa, m-a dus gîndul la asemănarea cu Moș Rațiu. Dar orice asemănare s-a oprit la papion… Chiar și cînd deschidea gura sa de intelectual. Fără șanse. Eliminat ca la Ucenicul…

Hunor baci, nem kell. Din păcate ungurii (o parte dintre ei), au demonstrat aceiași obtuzitate politică ca românii. Un președinte ungur la București ar fi ca un președinte român la Budapesta, da mai rău. Dacă după treizeci de ani ungurii n-au învățat că 8% nu înseamnă altceva, e trist. Tristețea unui popor captiv în cușca politicii românești. Tristețea unui popor condus (oare?) de milionari. Unde este Ecaterina Varga ce a ridicat moții? Unde este românul ce va conduce ungurii în țara promisă printr-un exod din închisoarea izolării etnice? Să fie un neamț? S-ar putea, dar procentajul său nu-l va duce-n campanie la Covesna, Harghita sau Satu Mare. Poate să stea la Controceni și să facă… nimic. Păcat. Kelemen, vigyáz! Kiállítás!

Și vine turul doi. Păcat că nu după trei zile. Și nici după Scripturi.

De ce unii nu se pricep la politică?

În 22 decembrie 1989 la biserică se ținea obișnuita adunare de seară. Spre final am apărut și eu și după predica banală asortată cu îndemnuri asemănătoare ce nu aveau nici o legătură cu ce se întîmplase afară, am cerut să cîntăm ceva înălțător, motivant, triumfal. Pastorul cu (probabil) turnătorul bisericii s-au conformat. În toată biserica eram doar doi răgușiți în seara aceea.

Apoi în noaptea respectivă unii s-au ascuns sub paturi. Ne-am întîlnit în primăria Aradului un baptist, un penticostal și doi viitori primari. Ultimii decedați ulterior din motive de sănătate. Am ieșit din primărie pe 3 ianuarie din proprie inițiativă. Politica cerea prea multe și prea mari compromisuri și nu mă pricepeam la așa ceva.

Apoi am fost la vot. A ieșit Iliescu.

Pe atunci era mai alb-negru. Nimănui nu-i păsa de moralitatea lui Câmpeanu sau Rațiu pentru că era clar ce reprezintă Iliescu. Pocăiții au votat anti-comunism.

Între timp comuniștii s-au mascat și au devenit socialiști. Unul dintre primarii Aradului a cîștigat alegerile cu sprijinul lor. Și-o fi zis: Ce contează barca dacă salvezi suflete? Era pastor.

Și poate acum la ultimele alegeri diferența morală sau cea spirituală, adică a valorilor pretinse, afișate sau doar enunțate, a contat pentru cei ce se numesc pocăiți. Doar că în politică nu se votează cu inima. Nici cu credeul în mînă. De ce? D-aia!

Mai specific, ieri, votînd împotriva lui Iohannis care a jignit chipurile amorul propriu al pocăiților și a lui Barna care ar fi exponentul homosexualilor, întreruperilor de sarcină sau a construirii moscheilor peste biserica mîntuirii românilor le-ai făcut un serviciu adevăraților dușmani spirituali și politici ai creștinismului, ex-comuniștilor pesediști. Te-ai simțit jignit, flituit, că ai fost înjurat de cei doi candidați menționați mai sus?

Invoci lozinca creștinul nu trebuie să fie prost, recte să nu se lase călcat în picioare?

Dar versetul ăla cu palma peste obraz pentru cine e? Dar cel ce zice ferice de tine dacă cineva te vorbește de rău? Dar ăla cu facerea de bine pentru dușmani? Cred că astea nu există în Biblia creștinilor ce s-au simtit jigniți.

A celor ce nu-i iartă pe dușmani. A celor ce se pretind creștini adevărați. Singurii. Veritabilii. Cei șpe-mii din apocalipsă… Poate sunt după formula, dar n-am făcut noi în numele tău cutare sau cutare lucru?

Se pare că la alegerile astea ai preferat dinte pentru dinte. La turul doi să ne așteptăm la ochi pentru ochii, iar la cele viitoare viață pentru viață? Mi se pare că așa se pricep unii la politică.

Alegeri ca-n poveste

Cu alegerile astea e ca-n povestea aia…

O fată, nu mai știu a cui și de ce s-a dus departe să salveze ceva, pe cineva. La un moment dat trebuia să facă o alegere. Să ia un obiect sau să aleagă o direcție. Cine i-a pus în față alegerea – zîna, regina albinelor sau statul român – i-a spus că indiferent ce va face se va căi. Apropos, ea era travestită în bărbat chipeș.

Pe drumul de întoarcere după ce făcuse ce făcuse a fost nevoită să folosească chestia aia – aripa de albină, pana de vultur, bobița de tămîie, pașaport diplomatic – ce-o fi fost nu mai țin minte că aveam vreo 7 – 8 ani – aia-i schimbă sexul. Erai băiat te făcea fată, erai fată te făcea băiat. Ceea ce se și întîmplă.

Numai bine că deveni un voinic frumos pe cît era de frumoasă și în final se căsători cu Ileana Cosînziana. Pe care o salvase ca efect colateral.

No acuma, la alegerile astea o să ne bucurăm că indiferent cine-o să iasă, n-o să iasă psd. Dar o să ne întristăm după ceva timp cînd o să vedem că românul e tot român, indiferent de partid. Ca-n povestea aia!

Blestemul roșu…

În 1977 m-a pălit și pe mine turismul internațional. Chișinău, Kiev, Moscova. Era începutul lui noiembrie. La noi ploua, la ei ningea. Ceai, conversații cu colegii de compartiment, vamă dură la ieșire și mai dură la intrare.

După două zile, spre seară, am plecat spre Kiev. Însoțitorul de vagon un moldovean molcom pe la 45 de ani. Pe culoar am stat un pic de vorbă. La limita politicului. L-am întrebat de ce nu se pot deschide geamurile. Pojarniță – mi-a răspuns el. Adică? Dacă aruncă cineva o țigară aprinsă și ia foc ceva? Păi am spus că nu se poate, îți dai seama de pericol, ești educat, nu o arunci. Nu merge așa la noi. Aici poporul știe numai de frică. Trebuie ținut cu o mînă forte!

M-a pus pe gînduri. La Moscova am primit confirmarea: la gară a venit un milițian tînăr și chipeș la grupul nostru. L-am întrebat dacă s-a întîmplat ceva. Ne-a spus că a fost trimis să ne păzească bagajele ca nu cumva să le fure hoții. L-am miluit cu un pachet de țigări chinezești și am rămas prieteni…

În rest totul ca-n U.R.S.S.

Azi dimineață m-a pălit amintirea convorbirii din excursie. Omul sovietic nu putea gîndi altfel că n-avea alternativă. Stătea de vorbă cu un alt om pe care-l credea tot sovietic, dar de altă naționalitate. Ceea ce de drept eram. El nu putea concepe că un popor trebuia condus altcumva decît cu teroare, frică, duritate. Mai tîrziu am înțeles că era blestemul roșu. Apoi l-am experimentat și acasă.

Alegerile de ieri au pus în evidență efectul pe termen lung al acestui blestem. Au trecut treizeci de ani și partidul comunist deghizat cîștigă în zece județe din România. Deci o treime din țara. Mai avem nevoie de încă zece ani? De ce?

Atenție mîine votăm!

Iată că după Colectiv, Je suis Charlie și Bodnariu, am ajuns din nou la răscruce. A mai fost un fel de Je suis Costea, dar a fîsîit în derizoriu tocmai spre antipozii USR-PLUS.

Ne-a venit din nou scadența. Cu aceleași refrenuri: cît de români sunt unii și de naziști, unguri, simpatizanți lgbt și de alt gen sunt ceilalți. Aut ăv năueă se recepționează comunicări divine cu adresă electorală. Oare ce prezic vrăjitoarele?

Brusc România a devenit ținta comunicărilor extraterestre. Îngeri și demoni se bat pentru țara asta ce a ajuns o bătaie de joc. De parcă în ultima sută de ani chiar am fost altceva… Cu ce ocazie?

Voci manipulante ne acuză că dacă votăm altcumva decît își imaginează ei am căzut din har, am trădat credința, nația milenară și dumnezeul ei. Singurele lucruri ce contează sunt ba stînga, ba dreapta, așa ca nu cumva să mă situez undeva pe centru. Parafrazîndu-l pe Stalin, lozinca la modă pare să fie Extremiști din toate țările uniți-vă, sau vă-mpușc!

Din nou se schimbă replici acre, se arată degete (cu sau fără soț), se întîmplă desfriendruiri și bloc-uri. Facebook se înfierbîntă aidoma minților românilor autohtoni sau diasporeni. În curînd vor ieși aburii ce prezic vulcanul de luni. V-am spus eu, v-am atenționat eu, ați văzut? – astea vor fi postările predilecte post-electorale.

Nu vă ambalați că nu vine sfîșitul. Sfîrșitul vine după turul doi… Sau vorba lui Ciurcil, nu este începutul sfîr-șitului, este doar sfîr-șitul începutului… Vom pătimi după!

După 40 de ani în pustie…

Incontestabil, cea mai bună perioadă a evreilor, dincolo de pierderile suferite (ce nu contează așa de mult avînd în vedere speranța de viață din acea vreme) a fost în deșertul Sinai după ieșirea din Egipt. Un fel de purgatoriu între iad (Egipt) și rai (Cannan). Acolo s-au pus bazele spirituale, naționale și statale ale Israelului, baze care, cu mici excepții, au rămas în vigoare pînă-n ziua de azi.

Din păcate sau din fericire Israelul a învățat cam tot ce trebuia să știe în acele condiții dure, cu un treinăr personal. Cel mai bun treinăr. Cu toate acestea vedem că după ce trece de cei 40 de ani Israelul o ia pe calea idolatriei. Samuel, ultimul profet îl unge pe primul împărat. Două deziluzii: una din partea lui Dumnezeu și cealaltă din partea Israelului. Și atunci răsare o întrebare – de fapt mai multe – N-au suficienți cei 40 de ani în pustie? A dat greș Dumnezeu? Se putea altcumva?

Dacă analizăm ce s-a întîmplat, ceea ce este firesc, ca să vedem cine ce a făcut, cine și de ce a greșit, vedem că Dumnezeu a lucrat cu propriul material, cu propriile metode și a obținut un rezultat limitat. Cu toate acestea el a perseverat, nu a renunțat, ca la potop. Și apoi a venit cu o soluție mai amplă, incluzînd neamurile.

Isus Cristos a răsturnat totul, dar în același timp a (re)pus universul omenesc pe o linie de start egalitaristă: credința, harul și jertfa înlocuitoare furnizată de cel ofensat (Dumnezeu) – în viziune creștină occidentală cel puțin – deschide accesul tuturor spre theosis.

În schimb noi am complicat lucrurile. Și încă le complicăm…

Dar dincolo de istoria Israelului, ne întrebăm legitim cît timp mai trebuie să treacă ca România să-și revină după perioada comunistă. Eu am o bănuială.

Că de fapt nu contează timpul. Contează altceva. Ceva ce ne scapă pentru că suntem prea preocupați să recuperăm, să cîștigăm. Ar trebui să ne oprim. Să vedem unde am ajuns. Să vedem ce este cu adevărat important. Ce dă viață. Cine suntem și de ce.

Și doar apoi să facem aliannțe. Să concepem politici de dezvoltare. Să încheiem un capitol ce ține de (prea) mult timp. Și să deschidem altul. Mai personalizat. Mai optimist. Mai orientat spre viitor, fără să uităm de trecut. Dar să ne despărțim de el. Cam ca și plecarea Israelului din Egipt. După 40 de ani de pustie. De pustia noastră.

 

Ar trebui Biserica să se amestece în politică?

Pe cît de simplă este întrebarea, pe atît de complicat este răspunsul. Pentru simplu motiv că indiferent cum se răspunde – da sau nu – urmează justificările, criticile și acuzele. Cu alte cuvinte, înainte de a pune această întrebare trebuie să ne întrebăm dacă Biserica este o instituție separată de stat sau este o instituție a statului. Ah, iar se complică lucrurile…

Și pentru a face lucrurile cît se poate de clare trebuie să pornim de la definiții. Că altfel n-o să ne înțelegem. Statul (așa cum îl vede mai toată lumea azi) este o anumită formă de organizare a societății. El are origine pur umană. Am mai putea adăuga din perspectivă creștină că statul este îngăduit de Dumnezeu sau tolerat de el, nu inventat (Oare Dumnezeu a fost depășit de om la acest capitol? Interesant, nu?).

Pe de alta parte, Biserica are o origine pur divină. Nu omul a inventat-o, nu el a creat-o. El doar participă și este materialul inferior din care Dumnezeu, Isus Cristos și Duhul Sfînt scoate ceva (exact ce vom afla după Apocalipsă…).

Cu toate acestea omul, accidentul Bisericii (adică forma sub care ea se vede), a cam amestecat cele două, implicînd statul în Biserică și invers, Biserica în stat. Ca urmare a rezultat un talmeș-balmeș din care omul a ieșit de cele mai multe ori șifonat, statul păgubit și Biserica înșelată.

Adică, mai explicit, omul a fost atins în libertatea sa, statutul său de ființă responsabilă față de Dumnezeu și de aproapele său, statul a pierdut loialitatea cetățenilor săi, bani, specialiști, prestigiu, etc, iar Biserica ce credea (pe bună dreptate sau nu) că va prospera (va avea mai mulți convertiți, mai multă relevanță, va fi mai aproape de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru ea) a suferit pierderi datorită persecuțiilor sau și-a pierdut menirea (devenind arogantă, îmbogățindu-se, asuprindu-și enoriașii și/sau dușmanii).

Istoria Bisericii are multe exemple de tot felul în ceea ce privește experimentele omului în domeniul politicii cu efecte pozitive și negative asupra Bisericii. Aici Bineînțeles putem introduce o droaie de zgomote de fond spunînd/susținînd că Biserica este păzită din ceruri și că orice suferință este spre binele ei, că Biserica-n-sus-sau-în-jos, dar nu cred că ar trebui să adoptăm o abordare triumfalistă care nu merge mai departe de lungul nasului propriu influențat de clișee doctrinare specifice bisericii din care facem parte.

Deci iată cîteva dintre motivele pentru care Biserica ne spune, ne impune sau ne obligă să votăm cu cutare candidat sau partid la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica știe care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Biserica recunoște și respectă aceleași valori, denumite creștine ca și candidatul/partidul în cauză.

2. Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat. Ar trebui să fie suficient ca biserica să garanteze pentru candidatul respectiv, avînd în vedere seriozitatea, moralitatea, deschiderea, bunul ei nume. Atenție, este vorba despre biserică, nu despre candidat!

3. Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid). Persoane influente, de încredere din biserică cunosc foarte bine candidatul/partidul și știu din mărturisiri private, relații apropiate sau din surse bine informate că merită să fie votați.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cineva din Biserică, o persoană credibilă, a dezvăluit că Dumnezeu i-a comunicat că trebuie ales acest candidat/partid.

Iată și cîteva dintre motivele pentru care Biserica n-ar trebui să ne spună, impună sau să ne oblige în vreun fel sau altul să votăm sau să nu votam un candidat/partid sau altul la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica poate greși atunci cînd consideră care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu, pentru că ea este indusă în eroare de declarațiile false făcute de cei implicați în alegeri și de mașina de propagandă politica pusă în slujba acestora. Să nu uităm că încă de pe vremea Imperiului Roman creștinii au fost catalogați și exploatați ca fiind naivi (fără ca neapărat ei să fie). Aceasta se aplică azi mai ales în domeniul politic. Pe de alta parte, în general omul se leapădă destul de ușor, repede de anumite valori pentru alte avantaje.

2. Deși Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat, ea nu îi cunoște cele mai ascunse gînduri, relații sau înțelegeri secrete încheiate de acesta cu terțe persoane/partide/organizații. Ca urmare biserica nu cunoște planurile sale de viitor, jocurile politice în care a fost sau va fi antrenat.

3. Deși Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid), adică știe din surse omenești anumite informații ce nu sunt publice, ea poate fi indusă în eroare tocmai pentru a o elimina din joc sau pentru a obține voturile care altfel ar fi inaccesibile sau ar fi date oponenților. Aici putem da ca exemplu acei creștini deveniți politicieni ai unor partide ce au încălcat flagrant morala creștină, ei fiind considerați pierduți cînd de partide, cînd de biserici sau de ambele în unele cazuri.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cu toate că în ultimul timp n-am luat la cunoștință de așa ceva, de la arătarea divină menționată de Eusebiu cu privire la victoria lui Constantin la podul peste rîul Milvius, acest tip de arătare este folosită pentru a justifica acțiuni ulterioare. De necontestat din perspectivă divină, dar nespus de suspect din cea istorică. Constantin, dacă ne oprim doar la acest exemplu n-a fost un sfînt. Dimpotrivă: și-a lichidat adversarii, inclusiv soția și unul dintre fii.

În cele din urmă, dacă vrei să cunoști un om testează-l la trei capitole: sex, bani, putere. Și în ceea ce privește politica este destul să citim un ziar, să deschidem un sit sau să vizionăm știrile la TV ca să aflăm că toate acestea se regăsesc în acest domeniu atît de rîvnit unde competiția nu are limite.

De remarcat că acolo unde biserica este condusă autoritar sau unde se exercită un control ce tinde spre absolut se va încerca influențarea votării din considerentele menționate mai-sus. Acolo unde Duhul conduce o Biserică votul va fi ceva natural, fără presiuni, sugestii sau interferențe pentru că dimensiunea spirituală o domină pe cea seculară, adică pe cea a îndatoririi cetățenești. Un creștin liber, duhovnicesc va fi totdeauna unul responsabil din punct de vedere politic.

Ce e sau nu e păcat?

De prin 2015. Acum ce e păcat?

Păcat că nu plouă! Păcat c-am scăpat tramvaiul! Ce păcat c-am ratat ocazia aia!

Dincolo de deturnarea sensului cuvîntului păcat în ziua de azi e mare păcat să-i spui cuiva că păcătuiește. De ce? Pentru că greșeala caracterizată ca păcat este gravă; nu mai poți s-o-ntorci că n-ai păcătuit. Este jignitor pentru că te confruntă direct. Numai Dumnezeu te mai scoate basma curată! După cum zicea și Relu Fenechiu acum două zile…

Dar unii nici nu știu ce e aia păcat. Nici nu le pasă și nici nu vor să audă. Cum le spunem că ceva e păcat sau doar ceva rău fără să fie păcat?

Dar interesant, păcatul a fost definit în Biblie de către Pavel abia după darea poruncilor. Deci Adam și Eva au păcătuit sau nu? Unii spun că da, alții spun că nu. Chiar printre creștini. Dar există păcate culturale, inventate. De exemplu s-a extins jurisdicția păcatului și asupra ceva ce nu este definit ca păcat în Biblie. Din precauție. Și aici intră cam tot ce nu se face în public, dar se face în intimitate. Pentru unii e păcat să dansezi. Dacă o dați pe un sait mai conservator o să vi se spună că și să nu te atingi de dans, că e păcat. Asta-mi amintește de dialogul dus de Eva cu șarpele în legătură cu pomul cunoștiinței binelui și răului: Nici să nu-l atingem… Gîndire feminină? Bărbatului nici nu i-ar fi trecut prin cap…

Păcatul e relativ. Puțin cam exagerat, dar dacă n-ar fi așa, toate păcatele ar fi fost sancționate la fel. N-a fost cazul. Dar în același timp ni se spune că păcatul este o ofensă la adresa lui Dumnezeu și ca atare pedeapsa e aceiași? Ba da.

Cu cerceii e altă poveste. Izraeliții și-au făcut un idol din cerceii de aur… Rău! Și de aceea, nu de alta, nu e voie la unii cu cercei.

Da nici cercei de tablă, nu de aur?

Nu!

Dar…

Gata! Nimic!

Da americancele?

Lasă tu americancele!

OK. Dar bendițele, zorzonelele, broșulețele, mărgeluțele la picior, fiarele de prin urechi, nas, buze, limbă și alte părți mai ascunse  nu sunt păcat?

Păi scrie undeva?

Nu. Păi atunci nu e voie!

De ce?

De ce nu? E mai frumos fără ele și gata! Ești bărbat, ce-ți mai trebuie?

Mie?

Dar dacă sunt bărbat, pot să beau?

Nu.

Nici apă?

De ce faci pe prostu?

Da-i păcat?

E!

Acolo scrie că numa dacă te-mbeți.

Păi ca să nu te-mbeți, nu bei și gata.

Da scrie?

Nu.

Păi vezi…

Te uiți pă net și vezi ce n-a văzut Parisu! Cauți una, dai de păcate.

Eu bisericesc, tu bisericeşti, el, ea bisericeşte. Noi bisericim, voi bisericiţi, ei, ele bisericesc!

Asta scriam in martie 2012. A mai trecut ceva timp. Ce părere aveți, sună la fel azi?

Cam aşa ar suna la timpul prezent încercarea de a conjuga „eu merg …la biserică”. Pentru că dacă eşti creştin nu se poate „să mergi la biserică”. Nu, nu greşesc: în Noul Testament nu există ceea ce noi numim „a merge la biserică” cu bî mic sau cu bî mare! Acolo biserica există, este, transmite salutări sau orice altceva, dar nu se merge la ea, eventual se vizitează dacă este în altă localitate.  Atunci de ce se închide biserica între patru ziduri?

Unul dintre motive ar fi sentimentul de insecuritate sau mai pe româneşte spus, lipsa de siguranţă. În Vechiul Testament au mai fost cîteva tentative de a-i închide pe cîte unii între patru ziduri. N-au reuşit. Spunea un personaj vestit: M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare. Eu am răspuns: „Un om ca mine să fugă? Şi care om ca mine ar putea să intre în Templu şi să trăiască? Nu voi intra!”

La sentimentul de nesiguranţă antidotul, la fel ca în cazul unor animale fără apărare (sardele, antilope, păsări), unii ce merg la biserică au impresia că este numărul mare.  Cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Cu toate că suntem denumiţi „turmă mică” şi în ciuda faptului că ni se tot spune de mii de ani că nu numărul contează, ci calitatea, avem ambiţia să nu credem aşa ceva. Mă duce gîndul la un vers celebru ce sună mai altcumva:

„Sculaţi nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi sau dumnezei,

Unire, muncitori, unire

Şi lumea va scăpa de ei!”

Oare la ce s-a gîndit Isus Cristos cînd le-a spus cîtorva ucenici „Duceţi-vă în toată lumea”? De ce oare i-a împrăştiat din Ierusalim cînd stăteau aşa frumos acolo, mai întîi în odaia de sus, apoi în templu? Mister! Probabil că voia să le dea de înţeles că trebuiau să îşi facă şi ei ceva asemănător cu templul care va fi demolat, ceva la care să le dea un sentiment, un filing al apartenenţei, cînd vor fugi să se ascundă în alte cetăţi şi ceva ce avea să rămînă pentru a depune mărturie în locul lor atunci cînd ei vor fi dispărut în urma persecuţiilor. Aiurea!

Ce ne vom face cînd nu va mai fi un loc denumit biserică spre care să mergem duminica? Păi ne vom desfiinţa! De ce să mergem altundeva, spre cer sau spre Dumnezeu? Mai bine mergem spre nişte ziduri mute în care să ne băgăm banii, viaţa, copiii şi speranţele. Poate aşa vom fi fericiţi!

Tradiția, respectabilitatea și noi

Făceam parte dintr-o biserică baptistă cînd am auzit pentru prima dată că noi n-avem nimic de-a face cu tradiția. Și că n-o respectăm. Am fost întru totul de acord. Pînă mi s-au deschis ochii. Pentru că am dat de o altă tradiție sub numele de cod identitate. Alias respectabilitate.

Evident, era moka să spui că nu mai iei în considerare nici o tradiție (mai ales cea ortodoxă și implicit cea catolică, recte romano-catolică), dar să pretinzi că ai mandat să te tragi direct din apostoli. Și asta bineînțeles fără succesiune apostolică. Mișto! (O fi exprimarea asta o tradiție țigănească sau rromanes?) Biserica baptistă afirma (poate încă o mai face) că există o legătură directă între biserica apostolică primară/primitivă și instituția ei. Fără episcopi, care sunt diaconi. Fără o istorie de două mii de ani. Doar cu pretenția lucrării Duhului. Conform acestei pretenții ce poate fi însușită de către oricine, oricînd, oriunde, dacă deschide un exemplar al Noului Testament și pune în practică ceea ce făceau apostolii la începuturile Bisericii. Indiferent cum se numește această biserică, dacă este dependentă, foarte dependentă sau pur și simplu independentă sau foarte independentă.

Nu trebuie să studiezi prea multă sociologie ca să afli că omului îi trebuie stabilitate și că în lipsa regulilor (sau a tradiției, dacă vreți) omul este supus abuzurilor, arbitrariului și nesiguranței, devenind apatic în cazuri extreme. Se poate observa că atunci cînd regulile se schimbă omul este debusolat, stresat, reacționînd uneori haotic, precipitat sau neadecvat pentru că încă nu s-a adaptat la schimbare. Dacă regulile se schimbă brusc, în timpul jocului, își face apariția dezorientarea, nesiguranța sau violența.

Și ca toate acestea să fie excluse ni s-a spus să construim pe o temelie statornică, nu pe ceva ce poate fi luat la vale de un șuvoi, oricare ar fi acesta. Ca urmare, tradiția veche (ortodoxă, romano-catolică) se bazează pe o tradiție și mai veche (cea mozaică), ce n-a fost ștearsă cu buretele. A fost adăugată simplu, în Vechiul Testament/Legămînt. La care face apel și Biserica baptistă.

Evident bisericile mai noi trebuie să se distingă de cele mai vechi. Ca urmare ele neagă unele tradiții ale acestora, inventînd altele. Doar că de cele mai multe ori noile tradiții (sau mai bine zis noile achiziții ce devin tradiții) sunt tradiții mai vechi, reinventate, redenumite sau/și reinterpretate. Cum ar fi de exemplu sărbătoarea roadelor sau sărbătoarea mulțumirii. Cu fel de fel de produse agricole în fața amvoanelor, cu chefuri (banchete, mese de dragoste) de la care lipsesc de obicei băuturile alcoolice – ca să contrasteze cu tradiția ortodoxă. Oare de ce nu se postează cîteva mașini de poliție dotate cu cîteva sute de etiloteste la porțile bisericilor ce dau cina cu vin ca să facă încasări en gross? No, că le-am dat idei… Poate pun de-o tradiție…

Și astfel ajungem la respectabilitate. Noi nu atacăm alte tradiții, dar nu le respectăm. Noi nu suntem de acord cu tradiția (așa cum o definesc și o respectă/practică alții), pentru că… Și după pentru că urmează o listă de argumente înșirate din Vechiul sau din Noul Testament. Pentru că, știm, cu toții, că se poate argumenta orice, oricînd, oriunde cu Scriptura și cu modul nostru de interpretare al Scripturii. Chiar cu cel literal. Cu sau fără mitraliera de versete. Principalul e să fii carismatic. Să ai aplomb. Să te iei în gură. Fără să critici… Logic… Cu bun simț…

Așa se definește respectabilitatea noastră, cea de duminică. Și mai apoi de toate zilele. Pentru că de cele mai multe ori, deși-i desființăm pe alții și negăm că adunarea noastră este una închisă, ne-tradițională, realitatea este că adunarea noastră este foarte închisă, aproape ermetică.

Tot sociologia spune (și Biblia confirmă) pentru că a constatat, că n-ai cum să faci parte dintr-un grup dacă nu-i accepți valorile. Nu poți să fii și politist și hoț. (Ceea ce e bine, nu?) Nu poți sluji la doi stăpîni. Nu poți fii ortodox și catolic în același timp. Păcat că nu poți. Dar chiar dacă poți, unul dintre grupuri te va exclude. Nu poți fii baptist și penticostal că ești dat afară de undeva. Nu poți să fii respectabil în două direcții. Ceea ce în esență este de-a dreptul trist pentru că nu face altceva decît să dovedească cît de limitați sunt chiar și creștinii. Și aici nu mă gîndesc la ecumenism…

Dar dincolo de această respectabilitate definită de grup și de valorile sale, nu s-ar putea face ceva ce ar îngădui grupului să-și mențină indentitatea, dar în același timp să se deschidă? Păi există așa ceva la biserici. Ele sunt deschise pentru public. Nimeni nu stă la ușă să verifice legitimațiile. Nimeni nu te întreabă cine ești și ce crezi, practici sau nu crezi, nu practici. Într-o biserică poate intra și un ateu, un musulman sau un marțian. Cu sfînta sfintelor este o problemă, dar și nici asta nu e bătută-n cuie.

Ei, dar dacă în ciuda tradițiilor sau a lipsei acestora am pune respectabilitatea la locul ei. Adică am ține la ea mai puțin decît au ținut primii creștini? Dacă am pune-o pe locul doi sau trei? De exemplu, dacă adunările Bisericii, oricare ar fi aceasta, nu sunt secrete, ca în vremurile de prigoană, de ce n-ar fi la fel de ne-secrete adunările la care participă acum numai cei ce fac parte din acea Biserică?

Oare n-ar fi cea mai bună ocazie ca străinii să cunoască că suntem altcumva? Dincolo de spectacolul cu intrare liberă. Dincolo de regia, orchestrația, dicția, aranjamentele, prestația, costumele, tămîia, icoanele sau prapurii mai mult sau mai puțin moderni, adică dincolo de tradiția noastră și de respectabilitatea noastră la care ținem așa de mult? Căci dacă nu prin asta, prin ce suntem diferiți de fariseii secolului I? Dar de cei ai secolului XXI?

Cum mai ești?/Cum ești?

Păi cum să fiu? Dacă așa mă întrebi, așa o să-ți răspund: ANORMAL! Și așa încep privirile ciudate.

În primul rînd, o astfel de întrebare, după părerea mea, prostească, este neavenită. În ce condiții? Ar fi cîteva:

În primul rînd, dacă o plasezi ca pe un fel de hau du iu du. Ce riști? Să ți se răspundă tot așa, da tu, cum mai ești?

În al doilea rînd, nu poți să întrebi pe cineva cum mai este, dacă acel cineva, indiferent cine este, nu îți este foarte apropiat. De ce s-ar destăinui în mijlocul străzii, la prima vedere, cum îi merge viața?

În al treilea, primordial pentru o astfel de întrebare, ce după părerea mea ar trebui ignorată, ar trebui ca cel ce pune o astfel de întrebare să se destăinuie, să-l lase pe cel pe care are intenția să-l investigheze, să vadă mai întîi ce este în sufletul său. Să se deschidă și să se facă vulnerabil. După aceea, se poate ca cel cu care poartă discuția să se destăinuie dacă i-a cîștigat încrederea… Dacă!

În al patrulea, n-aș avea curajul să întreb cum mai este cineva nici dacă mă rog pentru persoana aceea în fiecare zi. De fapt n-am curajul s-o întreb așa ceva nici pe soția mea. Poate pentru că vreau să respect intimitatea și integritatea fiecăruia. Ceea ce nu mă scutește să mă rog zilnic pentru fiecare.

În al cincilea rînd, dar nu ultimul ca importanță, o astfel de întrebare ce presupune un răspuns sincer, amplu și direct, este total neavenită. Tocmai pentru că presupune așa ceva. Hai, chiar crezi că ne aflăm amîndoi în confesional și o să încep automat cu bles mi padre for aiv sind? Zău așa…

Printre ultimele ca importanță poate, se înscrie respectul față de persoana căreia i-aș plasa o astfel de inchiziție amatoricească: automat o astfel de întrebare presupune superioritatea celui ce o pune. Nu poți întreba așa ceva o femeie dacă ești bărbat. Nu poți întreba așa ceva dacă interlocutorul tău este mai în vîrstă. De ce? Pentru că presupune că ești mai înalt în grad. Și nu mi se pare.

Și poate ultima: atunci cînd pui întrebarea Cum mai ești? – impui ceva. Îți impui statutul de om fără probleme. De om bine. Rezolvat. Cine ți-a dat acest statut, cel cu care vorbești? Nu cred. De ce Isus răspundea cu o altă întrebare la întrebări de acest gen? D-aia!

Nu mai pune întrebarea asta. Nu mai minți că tu ești singurul OK. Nu TE mai minți. Ești doar un om… Ca mine.

Acum te-ai prins de ce răspund la o astfel de întrebare cu: ANORMAL? Ca să fii normal…

Cazul sinucigașilor… (2)

Ce-o fi sinuciderea? Care-i rezultatul sinuciderii? Cine își asumă responsabilitatea. Cauze și efect? Întrebări și răspunsuri. Eu, tu, el, ea. Noi, voi, ei, ele. Toată lumea. Și-n plus procuratura, școala (poate), familia. Societatea în ultimă instanță. De ce în ultima? Apoi, chiar doar apoi Biserica? Sau poate-ar trebui să inversăm ordinea. Poate. Cel puțin de dragul dezbaterii. Deci:

Eram prea mic cînd Sergiu, unicul fiu al vecinei de la etajul întîi, doamna Garcea, s-a sinucis. El avea vreo treizeci de ani, fuma, tăcut și neștiut. Venea și pleca. Pentru mine era doar o apariție la periferia existenței. Dar a dispărut în jalea maicii lui.

Nu știu unde era Biserica în anii aceia. Prin 1964-66… Habar n-aveam de ea. Nici ea de mine.

 

Cazul sinucigașilor… (1)

 

În cazul sinucigașilor de ce biserica îi trimite direct în iad fără să-si asume responsabilitatea? Căci dacă biserica ar fi fost implicată pozitiv, intim și activ, cel dezamăgit de viață, semeni și Dumnezeu nu și-ar mai fi luat viața.

Deci biserică?

Ai obosit?
Ai îmbătrînit?
Nu ești competentă?
Sau pur si simplu i-ai abandonat?

Cui?

Fără prieteni, fără sprijin, fără speranță. așa este cel aflat în pragul despărțirii de noi. De mine, de tine, de noi toți. Dar nu de Dumnezeu. Ș-atunci ce e de făcut?

Prea tîrziu să-l plîngem. Prea tîrziu să ne căim. De ce am ajuns prea tîrziu?

Și haideți să nu mai dăm vina pe diavol!