PHOENIX


Un film produs în 1965, “The Flight of the Phoenix” descrie lupta omului cu condiţiile grele de mediu în care se trezeşte aruncat în urma unui accident. Un avion se prăbuşeşte în Sahara, iar supravietuiţorii încearcă să găseasca o soluţie de a scăpa din cumplita încercare.

Unul dintre pasageri, un german pragmatic şi cool găseşte unica soluţie: din resturile epavei recuperează ce poate şi construieşte împreună cu supravieţuitorii ceva ce semăna a avion. Construcţia îi ţine ocupaţi, în viaţă. Proiectul mai să fie abandonat atunci când iese la iveală că iniţiatorul său este inginer la o firmă ce produce aeromodele şi avioanele sale nu depăşeau doi metri lungime.

Un film despre speranţă şi luptă împotriva resemnării, atunci când situaţia pare fără ieşire. Când ţi se pare că trebuie să accepţi lozinca “Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!”, aşa cum este scris pe poarta Infernului lui Dante Alighieri în Divina Comedia. Dar omul nu vrea să rămână în infern, aşa că găseşte o cale de scăpare.

Filmul a fost o inspiraţie pentru acest blog.

https://pasareaphoenixremixed.files.wordpress.com/2021/12/9c52b-21.jpg
https://pasareaphoenixremixed.files.wordpress.com/2021/12/abe4e-22.jpg

Inchiziția?


Catolicii au inventat Inchiziția. O instituție bisericească ce trebuia să se asigure de calitatea credinciosului. Dacă catolicul era ortodox era ochei. Dacă nu era, era eretic. Și de aici tot felul de complicățenii. Bineînțeles internaționale, că așa era catolicismul. Inchiziția ne manifesta întru apărarea regatelor și bisericii.

Cum se petreceau lucrurile? Cineva era bănuit sau denunțat/pîrît. Denunțătorii aveau și avantaje. Ceva din averea ereticului. Se scăpa cu viață, cu pocăință, temniță sau cu trupul și sufletul înălțîndu-se printre flăcări sau atîrnînd în funie. Un tribunal bisericesc evalua individul, mărturiile smulse adesea sub tortură. Existau și judecători itineranți sau capi ai Inchiziției de temut. Cam în stilul comisarilor sovietici. Poate ați auzit de Torquemada, primul şi cel mai mare inchizitor. Îl găsiți pe net.

Dar, ce vreau să spun, este că devierile de la dogma și practica catolică, excesele neautorizate de biserică, vrăjitoria (reală sau presupusă), închinarea la o altă divinitate, erau taxate, adesea cu viața. Trebuie menționat că exista o procedură, exista o instituție, nu făcea oricine ce avea chef. Nu te răzbunai zburîndu-i capul lui Mitică că la beție sau la mînie a zis că face ceva pe/cu mai știu eu ce sfînt…

În aceste condiții nimeni nu avea curajul să-și bată joc de vreo divinitate. Să nu uităm că inchiziția apăruse după cruciade. Oricum între creștini și musulmani diferența o făcea ascuțișul sabiei la acea vreme.

Ei, acum vremurile s-au schimbat. Faceți o scurtă analiză despre cum s-au schimbat, dar nu mai mult de 400 de cuvinte și nici mai puțin de 5 situri.

În condițiile de azi un cretin îi taie capul unui prof în Franța. Că cică le-a arătat elevilor niște caricaturi pentru care alții au fost lichidați de alți cretini. Atenție, nu creștini.

Că cică le-au jignit zeul și profetul. Ce s-a întîmplat? Nimic. Doar că individul s-a jucat de-a inchiziția: acuzator, judecător, călău. Normal, că a fost jignit. Dă-le-ncolo de instituții! Dă-o-ncolo de stat.

Erau buni sau răi spaniolii catolici cu inchiziția lor? Da sovieticii? Da acum ăștia cu fatwa nu-s buni? Da nebunii ce taie capete să fie respectați? De ce, că-l apără pe profetul mort și pe dumnezeul lui? Noi n-ar trebui să fim ofensați că Isus e doar un proroc? Nici că ei scriu, spun și cred că nu este Fiul lui Dumnezeu? La fel, nici n-a murit, nici nu s-a înălțat la cer?

Eu înțeleg de ce nu mai tăiem noi capete. Că nu este eficient. Dar să-i aperi pe ăștia care încă mai taie cred că e o dovadă de tembelism. Cronic. Personal încep să regret inchiziția. Cel puțin era o instituție solidă nu prosteala macabră a unor indivizi bolnavi.

Aș înțelege cît de cît o inchiziție islamică. Dar așa, orice musulman este un potențial inchizitor cu drepturi absolute și cu paradisul asigurat. Frică? Paranoia?

Tolvai Sidă, vaca-n șpais!


Scris în octombrie 2020, publicat să nu mai stea la ciorne în 2021. Ce s-a schimbat?

Mda, o expresie demodată, de-a dreptul arhaică, dar… Dar exprimă ceva foarte plastic: un fel de țara arde baba se piaptănă într-un stil rustic ardelenesc. Tolvaiul e strigătul de ajutor al românilor ce o rup pe ungurește, dar nu prea. Nu de alta, dar în original tulvai era vorba despre hoți.

Subiectul numărul unu la ordinea zilei de mai bine de șase luni este coana Pandemia. Cu accent pe de! E mare, e tare, e la modă. Îmi plăceau articolele ce se băteau cap în cap: Șpe cazuri de infectări, e jale! Tot pe pagina aia: Pandemia e în regres, i-am dat de capăt!

De parcă lumea asta toată e o Românie! Ar trebui să ne bucurăm sau să ne întristăm? Oricum am luat-o înaintea musulmanilor. Am cucerit lumea înaintea lor. De acum înainte nu mai au nici o șansă: n-au reușit ei să ne turcească cu ienicerii, n-au să reușească nici de aici înainte!

Trump este imun la virus ca Făt-frumos la paloșul zmeului. Să vedem dacă-l ajunge blestemul Zgripțuroaicei democrate… Americanii se desfată cu mitingării, răsturnări de statui și numiri de judecători la Curtea Supremă. Între timp poliția mai omoară cîte un cetățean-doi mai puțin respectabili.

De partea cealaltă a lumii China comunistă rîde pe-nfundatelea că după ce i-am deschis ușa bucătăriei personale ne-a băgat vaca-n șpais și în curînd va veni nota de plată pentru curățenie.

În tot acest timp excursioniștii bisericoși vor să pupe moaște, să defileze la comandă ca să beneficieze de un pic de papa în vreme ce Kremlinul pupă moaștele lui Stalin, iar Pekinul cele ale lui Mao. Veșnică pomenire!

Cu trenu-n vacanță: URSS (2) – RSS Moldovenească


https://romd.socialistmodernism.com/index.php/2018/11/01/restaurant-si-motel-struguras/

A venit vameșul român. Stăteam cuminte în patul meu de sus, mai mult dezbrăcat decît îmbrăcat. N-aveam ce s-ascund… El, un tip pe la 30 de ani. I-a scos pe toți afară. Hopa! Mi-a spus să mă dau jos. Apoi să mă îmbrac. Și gata. La mine.

Mai complicat a fost cu timișorenii. Cum să fii timișorean într-un grup din Arad? Suspect. Bagajele! O valiză de lemn tapetată pe interior? Să fim serioși. Vameșul s-a uitat lung la tipul nostru, ce avea mai mult de două bagaje și l-a întrebat uitîndu-se în ochii lui dacă are ceva de declarat. El, uitîndu-se în ochii vameșului a zis că nu. Doi profesioniști. Vameșul scoate briceagul, îl deschide, răzuiește ușor lemnul geamantanului și dă de ascunzătoarea mascată de tapet. O deschide perforînd tapetul cu lama și ce scoate de-acolo? Niște brățări chinezești de ceas. Începe să rîdă spunîndu-i timișoreanului că-i…

Cum mai apăruse un alt vameș se distrau amîndoi. Rîdea și timișoreanul. Doar că tot scoțînd brățări vameșul dă peste o bancnotă de nu-mai-știu-eu-cîte ruble. A făcut o față lungă și le-a spus celor doi timișoreni să coboare amîndoi din tren. Era grav. Deținerea de valută se pedepsea cu închisoarea. Au coborît, dar fără bagaje. Au negociat, s-au tîrguit, certat, au făcut circ. Pînă la urmă au urcat înapoi și am trecut în URSS după ce ne-au schimbat boghiurile românești cu cele sovietice cu ecartament mai mare. Sinistru scrîșneau vagoanele!

A venit și vameșul sovietic. Un tip la vreo 60 de ani, slab, deșirat. Uniformă cenușie, ochi de cioclu. Și-a băgat mîinile în toate bagajele. În ale mele de două ori. De fiecare dată a scos altceva. Dar nimic important. Niciodată batic. Așa am fost singurul ce n-a plătit vamă. Ne-au fost schimbați și 240 de lei în ruble. Bancnota de o rublă îl avea pe Lenin. Copeicile erau foarte mici. Ca valoarea lor…

Curînd am ajuns la Chișinău. Nici nu s-a oprit trenul că de pe peron un bărbat între două vîrste îmi face semn ca și cînd și-ar da jos de la mînă un ceas imaginar: brățări de ceas?

O luăm cu autobuzul spre motelul Strugurel/ Struguraș în afara orașului. Suntem izolați. Vedem centrul în trecere. Obiectivul meu era să vînd tot ce aveam și să-mi cumpăr pe lîngă marfa cerută de prieteni și colegi un binoclu și un tanc pentru developarea filmelor. Eventual o căciulă din blană de iepure.

Electronica…


În mintea copilului ce eram electronica o fi început cu primul motoraș electric demontat și remontat. Apoi cu prima celulă fotoelectrică. Lanterna ce lumina sub apă fusese o experiență periferică. Inclusiv radioul Telefunken de după război reparat de meșteri mai mult sau mai puțin pricepuți. Scala, potențiometre, lămpi. În fine, după radioul portativ polonez cu tranzistori televizorul sovietic Rubin 102 cu toane. Așa am aflat că printr-un fir de păr poate trece destul curent cît să te arunce cîțiva metri prin aer… Şi mai apoi cum poți să te trezești cu o arsură la deget dacă pui creionul cu mină de grafit unde nu trebuie prin televizor.

Primul ecran jucăuș autohton a apărut prin anul 1980. Joc de ping-pong pe un tv românesc alb-negru. Am jucat cu un tip ce credea că mă bate măr, avea un pic de pică pe mine, doar ca să afle că stăteam taman invers la comenzi și ceea ce el credea că sunt punctele lui erau ale mele.

Al doilea ecran magic a fost contactul cu echipamentele video: filme americane de obicei. Videoteca. Apoi primele jocuri pe calculator alb-negru sau color pentru că la servici aveam tv color. Se făcea programare pe calculator, mai precis programare asistată pe calculator. De fapt primul joc pe calculator a fost pe un Hewlet Packhard în care trimeteam o rachetă de pe o planetă pe alta. O chestie capitalistă rătăcită într-un stat socialist. În România!

Aşa a început nebunia. După care am primit un calculator fabricat sub licenţă. Am început să concurăm cine ajunge mai departe la un joc. Apoi la altul. Săracele taste! Tastele cu bule de aer au cedat. Nu mai ştiu cum se numea victima. Şi ce dacă. Stăteam după program. Apoi ne jucam în cele 8 ore cînd trebuia să lucrăm, încă 8 ore după și 8 ore cît eram de gardă… Dimineaţa rămîneam la servici ca să nu pierdem ziua liberă. Şi ne jucam. Deci cam 8×4=32 de ore mai mult sau mai puţin non-stop. Ce mîncam? aAsta era altă poveste. Una socialistă! Şi ne mai mirăm că am dat într-o revoluție?

Apoi au început campionatele.

Publicaţiile copilăriei: Tînăra gardă


Pe cînd nu eram încă pionier citeam în Cravata roșie, publicație a pionierilor, adică a celor mai mici comuniști în devenire despre Tînăra gardă din orașul Krasnodar. Povestirea era de tipul benzilor desenate și se găsea pe ultima pagină. Vedeai lucruri interzise: ofițeri ai Wermachtului, avioane Stukas mitraliind coloanele de refugiați, soldați germani lichidînd răniții din spital, trădători executați de un tribunal ad-hoc. Fapte de eroism ale membrii auto-intitulatei organizații Tînăra gardă.

Patrioți, tineri, comsomoliști, ruși. Execuția lor. Nu știam că exista o carte cu titlul acesta și că după carte s-a făcut un film. Există pe net un sit cu 92 de fotografii cuprinzînd scene din film (https://www.imdb.com/title/tt0040601/). Cele mai multe foarte serioase, cu personaje chiar foarte bine îmbrăcate. Adică șocant de bine îmbrăcate, chiar și pentru perioada cînd s-a turnat filmul, nu pentru rușii ce trăiau sub ocupația nazistă. Scăpare a scenaristului.

Nu m-am indentificat cu personajele. Nu ne jucam în curte de-a Tînăra gardă. N-am auzit pe nimeni să o facă. Dar ne mai jucam de-a nemții și rușii. Culmea era că nemții erau mai bine instruiți. Mie mi-a explicat un alt băiat mai mare cum se ia pentru luptă culcat. Probabil că știa de la tatăl său. Eu am picat în nas, el s-a aruncat la mitralieră ochind deja. Ce ți-e și cu comuniștii ăștia…

Destinul Tinerei gărzi a fost tragic. Ultimul este executat cu o oră înainte de eliberarea orașului. Ah tragismul rus, sovietic! Ce bine că nu am avut și noi un echivalent sovietic! Au încercat cu Vasile Roaită, dar în afară de luptele ceferiștilor din iarna lui 1933 nu se putea broda prea mult. La școală pe pereți erau portretele lui I.C. Frimu, Olga Băncilă și a altor comuniști. În cartea de istorie dădeam de Roza Luxemburg, de Karl Marx, de prietenul lui Friedrich Engels și mai apoi de V. I. Lenin. Pe Stalin nu l-am văzut, dar știam pe hartă unde se găsește Orașul I.V. Stalin și locuiam pe bulevardul V.I. Lenin. Cealaltă poartă a clădirii dădea pe bulevardul Republicii. Numai bine!

Apropo, la mulți ani după ce Brașovul nu se mai numea orașul lui Stalin se putea vedea pe Tîmpa scris cu copăcei sau gard viu numele vechi. Mai există chestia aia?

Și s-a schimbat garda de la Dej la Ceaușescu, așa că poporul a dispărut ca și erou colectiv, dar și vechii eroi au dispărut. Mai apărea Iancu, Bălcescu, Ștefan, memorandiștii, Mihai Viteazul. Erau intangibili și nu puteau fi renegați. Doar un pic ajustați. Nu mai era loc de tovarășu și tovarășa. Tînăra gardă a dispărut, a venit bătrîna. Era foarte bătrînă în 89. Şi n-a fost lichidată.

Exista vreo deosebire între gărzile astea? Între ideologii? Zice Suvorov de multe ori că naţional-socialiștii germani avea steagul roșu ca și bolşevicii ruși. Coincidenţă.

Care era programul bolşevicilor? Acesta:

1. Exproprierea proprietății funciare.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a diferenței dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.

Istorie…

Publicaţiile adolescenţei (1)


De mai mulţi ani ştiam că există un tip de publicaţie format mic, ce se vindea la chioşcuri şi se găsea la bibliotecă, sci-fi-urile. Format A5, cu coperte viu colorate cu desene futuriste. Nu eram interesat. La fiecare sfîrşit de an apăreau almanahurile revistelor Magazin, Flacăra, Urzica, Cinema, Ştiinţă şi Tehnică, etc. Erau foarte căutate şi se epuizau rapid de la chioşcuri. După un timp de pe prima pagină ne zîmbea invariabil tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Excepţie făcea almanahul Urzica. Nu se cădea… Apoi almanahurile au început să se înmulţească şi să apară şi în timpul anului, pentru că lumea citea şi dorea să se distreze în concediu.

După un timp, pe cînd am intrat în liceu a apărut revista „Săptămîna”. Eram fascinat de serialul despre OZN-uri. Mai citeam presat de şcoală cîte un articol din „Munca de partid”. Iar de curiozitate citeam şi instrucţiile CFR ale tatălui meu. Nu eram normal! Erau bilete, semnale, vagoane şi cîte şi mai cîte. În cele din urmă am dat şi de Mersul trenurilor. M-au amuzat unele denumiri de staţii: Oşorhei, Nojorid. Habar n-aveam că o să ajung şi eu acolo.

În domeniul cărţilor a apărut colecţia „Aventura”, „Romanul de dragoste” (n-am citit nicunul), şi colecţia „Delfinul” în care a apărut romanele lui Sven Hasen, Alistar McLean. Erau vînate atît la librării, cît şi în biblioteci. Ştiam colegi de lucru care mergeau la librărie îmbrăcaţi cu un anumit palton care le permitea să fure o carte cel puţin şi alţii care împrumutau de la bibliotecă o carte şi o pierdeau, preferînd să plătească de trei ori preţul doar pentru a avea certea respectivă pe care nu o puteau găsi în librării chiar dacă dedeau de cinci ori preţul.

L-am descoperit pe Erick Maria Remaque, dincolo de relativ plictisitorul „Pe frontul de vest nimic nou”, cu „Obeliscul”. N-am avut scriitori preferaţi sau antipatici. Îl citeam pe Caragiale pe care îl mai recitesc şi azi. Mi-a plăcut Zaharia Stancu căruia i-am citit toate romanele, unele cam lungi. Cezar Petrescu, Preda şi poliţistul Haralambie Zincă nu m-au impresionat prea tare, dar am citit şi autori mai puţin dotaţi.

Balzac nu m-a pasionat, în schimb Zola, Maupaussant şi Alfonse Daudet „Aventurile lui Tartarin din Tarascon” au fost multă vreme în top. Dincolo de descrierile vecine cu plictisul din cărţile lui Jules Verne, mi-am făcut aproape un obicei din a citi cele două volume ale „Marile descoperiri ale lumii”. Am abandonat „1001 de nopţi” şi Legendele lui Al Mitru plictisit de „Legendele Olimpului”  ce nu m-au prea pasionat. În schimb cărţile lui Jacques-Yves Cousteau au fost multă vreme în top. A urmat „Bătălia Anglei”, cartea care a transformat fiecare rîndunică într-un Spitfire şi orice vrabie într-un Hurricanecane”, ciorile ajungînd Dornierurile naziste.  Am dat de Francois Mauriac, Malreaux şi pe primele locuri erau literatura despre avioane. M-am bucurat tare mult cînd la şcoală (la vremea aceea Olga Bancic) am dat la bibliotecă peste o carte ce descria în detaliu Blenheimul britanic şi o ediţie 1939 din La Rousse. Apoi nu mai ştiu cum, parcă incitat de un prieten am scris la Science et Vie, o revistă franceză, care mi-a răspuns şi am primit 3 numere hors serie şi încă unul sau două din anul acela. Mă tot mir cum au ajuns. Am luat la cunoştiinţă cu rachetele şi avioanele capitaliste, numerele fiind din 69. Eram fericit! Reuşeam să reproduc (desen şi scris) un avion Miraj în secţiune. Ştiam pe de rost întreaga listă de rachete şi avioane existente în lume cu cele mai interesante elemente de viteză, plafon, armament, echipaj, dimensiuni şi rază de acţiune. Nebunia adolescenţei.

Doorways to discipleship


Prin 87 am primit o carte cu titlul de mai sus. Într-un capitol spune cât de nociv este rock-ul. Că are influenţe satanice, că este purtătorul unei muzici de sunete distorsionate, că are legătură cu distrugerea legăturii dintre adolescenţi şi părinţi, că are o agendă anti-creştină, că promovează drogurile şi că este pshihadelic. Într-un cuvânt, rău!

La puţin timp pe un alt exemplar al aceleiaşi cărţi cineva din SUA scrisese cu pixul câteva remarci la acelaşi capitol al muzicii rock. Că a fost reconsiderată, că a fost încreştinată şi aşa mai departe. Cu toată componenta satanistă, anti-socială, anti-părintească, anti-anti.

Apoi am fost expus live la rock creştin. Dacă există aşa ceva. sau poate era doar un teritoriu pretins în numele Domnului pentru a nu pierde adolescenţii.

L-am întrebat pe prietenul meu ateu şi englez ce fel de muzică asculta în adolescenţă. Adolescenţii se dădeau în vânt după rock în anii 60-70. Motivul? Părinţii erau captivaţi de Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Cliff Richard şi alţii care pentru noi adolescenţii din România erau la fel de scandaloşi precum rockerii. De care noi n-aveam habar.

Nu sunt expert în muzică. Ba chiar sunt mai aproape de a fi afon decât de a avea o bună ureche muzicală.

Voi ce părere aveţi de muzică? Există o muzică creştină? Sau interdicţii la unele sunete? Şi de ce?

De doi bani speranţă…


Expresia de doi bani nu înseamnă altceva decât ceva foarte ieftin. Nimic nu costă azi doi bani. Cei mai mulţi casieri nici nu-ţi mai dau restul în monede de un ban. Şi dacă plăteşti ceva cu monede de un ban toată lumea se uită ciudat la tine. Probabil că o monedă de un ban costă mai mult să o produci decât valoare ei nominală, un ban. Deci cum ar fi speranţă de doi bani? Puţină. Dar totuşi mai este, nu lipseşte cu desăvârşire.

Retrospectiv Al doilea război mondial a demonstrat că nu merge cu elitismul. Vezi unde s-a sfârşit cu arianii, naziştii şi superioritatea etnică. Nu de rasă, că erau toţi oameni. Au fost naziştii rasişti? Nu. Au fost doar stupizi. Şi criminali. Din punctul umanist de vedere.

Dar în acelaşi timp, un pic mai târziu a mai demonstrat că nu merge nici cu extrema cealaltă, comunismul. Cei mai mulţi egali între ei s-au omorât mai abitir decât naziştii. Ce să-i faci, proporţional elitele sunt inferioare – cel puţin ca număr – proletariatului şi ţărănimii. În contextul în care masele erau conduse în cea mai mare parte tot de intelectuali.

Deci, într-un sens, era logic şi ca plebea să sufere proporţional mai mult ca elitele. Cu un amănunt deloc lipsit de semnificaţie: în acest război pierderile în rândul civililor au fost mai mari decât cele în rândurile militarilor. Concluzia? În viitorul război s-ar putea să ai şanse mai mari de supravieţuire dacă porţi o uniformă şi ai la îndemână o armă. Pax vorbiscum!

Nu risc spunând că la fel ca nazismul, dar mult mai periculos pentru că are o atracţie universală, comunismul este tot o idioţenie atractivă atât intelectualilor sau poate mai ales intelectualilor, cât şi maselor largi de la baza societăţii.

Ce se întâmplă azi? Tot felul de clowni de diferite naţionalităţi ne jignesc inteligenţa şi memoria. În vreme ce Putin cere asigurări Occidentului (ce teritorii şi-a alipit Rusia după război?) şi invocă o autoritate superioară în luarea deciziei – militarii – (de parcă suntem încă o dată proşti şi n-am ştii cine conduce şi ia deciziile în Rusia), Erdokan care invocă interesele ţării pe care atât de prost o conduce, dar cheltuie banii ţării pe armament de parcă Occidentul vrea să dea buzna să-i fure Coranul de sub pernă. Apoi ne mai amintim de China ce a beneficiat de tehnologie din Occident – cum de nu şi-a creat propria-i tehnologie ţara asta comunistă? – şi a lichidat umbra de democraţie şi libertate a cuvântului în Hong-Kong?

Ce este ironic şi în acelaşi timp dureros? Ironic este că tehnologia s-a dezvoltat în Occident tocmai datorită libertăţii de exprimare care a dus la o competiţie cu efecte pozitive. Trist este că teroriştii ideologici ucid exact această libertate care le-a adus şi lor beneficii chiar dacă a venit din import. Ceea ce este şi mai trist este că acum vor să impună asta în alte ţări. Ne confruntăm cu o situaţie ideologică extrem de asemănătoare cu cea de dinaintea celui de-al doilea război mondial din ţările cu ideologie fascistă/nazistă şi comunistă. Doar că Occidentul a scăpat de fascism/nazism.

Ceea ce mă face să sper, un pic mai mult decât doi bani că după o eventuală înfrângere a Occidentului într-un război, tot libertatea ce provine din valoarea individului ca persoană va învinge şi va prospera. Vorba englezului: Despite all odds!

Viaţa? Ca la patinoar…


https://pldzimages.s3.amazonaws.com/products/240727.png

N-am fost niciodată la patinoar. Pentru că nu ştiu să patinez. Şi nici n-am patine. Mă uitam cu uimire la cei ce patinau. Cum era posibil să nu cadă? E drept unii mai cădeau. Am văzut şi patine mai sigure: în loc de o lamă aveau două. Erau cam ca şi cele pe rotile. Doar că nu aveau rotile, ci lame. Pe când băieţii mei au început să patineze până şi rolele aveau doar un singur rând.

Viaţa seamănă de multe ori cu un patinoar. Imens. Unde unii se avântă cu succes: ba fac şi tumbe. Alţii cad, dar se ridică. Spre deosebire de cei ce nu se mai ridică. Sau cei ce renunţă. Şi dispar de pe patinoar.

Uneori patinele sunt de vină. Alteori ghiaţa. Dar de cele mai multe ori este de vină patinatorul. Ciudată e viaţa. Ea nu e niciodată de vină. Cine poate da vina pe viaţă?

Deconvertirea noastră cea de toate zilele


https://i0.wp.com/i5.photobucket.com/albums/y178/WesWoodell/passionvschurch.jpg

Nu știu dacă eu sau Cel de sus m-a convertit, dar știu în mod sigur că nu m-a convertit cineva anume, adică un alt om. Că la început am ajuns într-o biserică baptistă a fost doar o suită de împrejurări. Aș zice, fericite.

Dar de la început aș putea adăuga că la mine convertirea a fost de la nimic, adică de la nici o religie, deși botezat ortodox și dus pe la biserică de Paște. Nu și de Crăciun. Era prea frig. Așa că pot să spun că a mea convertire, dacă tot este vorba de așa ceva, a venit în două faze. Prima după o experiență personală irepetabilă. A doua, după câteva discuții cu un om.

După care a urmat botezul în biserica baptistă. De aici încolo putem vorbi despre deconvertire. Atenție, deconvertire, nu debisericire. Care este cu totul altceva. Eu fiind în mare un debisericit. Whatever this means.

Trecerea la alt tip de convertire ar însemna o deconvertire? Poate. Dar numai după o convertire inițială. Eu nu m-am convertit mai apoi la altă religie. Pentru că eu m-am convertit doar la creștinism.

Părea că mai toată lumea e creștină, așa că m-am pus serios pe lucru. Dar în mod ciudat, după ceva timp mi-au apărut semne de întrebare. De exemplu, de ce feciorului pastorului îi căzuse cu tronc soția diaconului? Caz deloc ipotetic la care-am schimbat datele pentru a proteja, știți voi… GDPR.

Apoi întrebarea unui important personaj din biserică după ce avusesem o discuție cu o soție aflată în divorț, al cărei soț tocmai îmi lăsase însărcinată fosta soție. Întrebarea suna cam așa: Și voi? De ce nu le-ați făcut în ciudă? Adică de ce nu ne-am combinat și noi.

Nu știu de ce, dar mie mi se pare că cei doi reprezintă cazuri clasice de deconvertire. Sau poate nu este vorba de așa ceva pentru că n-o fi existat o convertire. Cert este că în curând băiatul pastorului a trecut ilegal granița și acolo a rămas, după ce s-a căsătorit în lume, soția diaconului a scăpat cu onoarea nepătată. În al doilea caz doamna a divorțat, însărcinata s-a căsătorit cu divorțatul (Ce de divorțuri, frate!) persoanei cu care ar fi trebuit să-i fac în ciudă, eu rămânând neînsurat o vreme, ba chiar două.

Dar pentru cazuri și ne-cazuri din dragoste contactați-l pe Mircea Radu. Despre deconvertire, întrebați pe oricine care pretinde că a fost victima, subiectul sau eroul vreunei convertiri mai mult sau mai puțin personale, instant sau de durată. Sau pe orice misionar, cleric sau slujitor mai mult sau mai puțin laic.

Se pare că există două direcții mari în ceea ce priveşte convertirea în biserică. Prima se aduc oameni ne-convertiţi la ea ca să-i convertească. O treabă de genul mergeţi la răspântii şi obligaţi-i să intre la ospăţ. Dac-o fi ospăţ o să rămână; dacă o fi doar aşa, un bufet suedez cu buget mic, o să plece. Ca să se bisericească altundeva. Şi poate altcumva. Se va vedea. A doua este cea în care omul se converteşte în afara bisericii şi biserica vrea să-l convingă să i se alăture. Direcţie cu care mă identific. Dar nu o neg nici pe prima. Nu mă identific cu ea şi nu o recomand. De parc-ar depinde de mine… Amândouă există însă. Este sau rămâne la latitudinea omului, a bisericii şi a lui Dumnezeu, alias Sfânta Treime, care o să prindă. Nu sunt calvinist, dar nici nu sunt împotriva lui Calvin. Am fost prea baptist ca să mă des-calvinesc… Cu toate că la o deconvertire ar prinde bine.

Deci treaba cu deconvertirea apare când sistemul – oricare ar fi el sau ea – dă rateuri. Şi aici evident că vorbim despre oameni care dau rateuri. Dumnezeu nu dă rateuri. Doar Satana: vezi faza cu Iov, Iuda şi alţii/altele. Ideea de bază referitoare la deconvertire se referă la procedeul sau amplitudinea ei. Este vorba de fapt despre o re-convertire sau de o tabula rasa?

În primul caz este o pretenţie de mai bine în înţelegere, credinţă, orientare. Dacă treci de la unii la alţii sau de la una la alta (biserică, nu altceva) probabil că nu te-au răpit, luat sclav sau ai avut o pierdere masivă de memorie în stilul remisiei totale a convertirii. Nu te-ai trezit că sub picioarele tale s-a deschis o trapa satanică sau eclezială şi fleoşc, ai căzut în cutare maică biserică. Deloc. Ai făcut tu ceva. Ai declanşat tu nişte mecanisme cognitive. Disonanţa – tot cea cognitivă – te-a făcut să faci un pas, doi, o sută sau o mie în altă direcţie. Nu ai fost inconştient. O deconvertire de genul acesta nu te trece la catastif ca pe victima snaipărului. Zbang, eşti mort! Nu poţi spune că te-a pus dracul. Dimpotrivă. Dai vina pe Dumnezeu. Că doar n-ăi fi tu de vină. Ai acceptat, ai făcut în mod conştient trecerea de la alfa la omega. Pe persoană fizică…

În cel de-al doilea caz, al deconvertirii în stil tabula rasa e mai simplu. Dar totuşi destul de complicat. De ce? Pentru că trebuie să-ţi explici trecutul. Să-ţi explici cum ai putut face atâtea alegeri greşite sau cel puţin destul de rele. Şi să te lupţi cu trecutul. Asta dacă nu cumva ai cochetat de mult cu des… ca să ajungi la altceva. Sau la nimic. Sau la starea iniţială. Cu care ce-i drept n-o să te mai întâlneşti vreodată. Dar pe moment nu ştii asta. Şi te chinuie remuşcările. Aşa devii prieten cu Iuda. Dacă nu cumva ai trecut prin experienţele lui Iov. Şi atunci îţi spui că mai bine dai dracului vechiul testament şi ciunteşti din noul alegând doar ce-ţi place. La urma urmei cine te mai poate condamna? În cazul ăsta poţi să-ţi întemeiezi propriu-ţi clan de convertiţi furioşi sau amnezici. Cu ce doctrină vrei. Cu un Dumnezeu pe care-l modelezi după chipul şi asemănarea ta, conform intereselor tale sau de grup, prin dictatură sau vot democratic. Ambele pot fi manipulate la fel de bine şi pot să dea la fel de bine şi aluzia mântuirii. De grup sau personală.

Şi aici evident vorbim de clasica terapie tranzacţională care poate zburda zvăpăiată în trei dimensiuni: una a abuzatorului, cealaltă a victimei şi ultima a eroului. V-aţi prins? I-aţi identificat? D-aia-mi place să nu iau convertirea aşa de serios, dar să mă gândesc la deconvertire ca la un potenţial pericol mult hulit, dar în fond nebăgat în seamă. Aşa că închei cu tradiţionala lozincă: Deconvertiţi din toate bisericile uniţi-vă! Unde, când, de ce? Nu ştiu. Mă depăşeşte.

De ce o şcoală bună este mai…


The Characteristics Of A Good School | by Terry Heick

Cu toţii ştim că există şcoli bune şi rele, ca să nu zic proaste. Şi că printre şcolile bune unele sunt foarte bune. Ba există un clasament al celor mai bune şcoli din lume. Să le zicem universităţi la alea. Dar în general orice şcoală poate fi bună sau rea. După cum o şcoală bună poate deveni rea şi o şcoală rea poate deveni bună. Dacă…

Să vedem mai întâi ce înseamnă o şcoală rea sau proastă. Nici o şcoală nu-şi recunoaşte limitele. De ce ar face-o? Ar însemna să piardă bani. Da, şcolile de calitate cer bani. Uneori chiar foarte mulţi. Şcolile de calitate inferioară cer bani mai puţini. Pentru că şi finanţele sunt un criteriu de alegere a şcolii. De mirare că cei bogaţi au parte de educaţie foarte bună şi că tot ei prind cele mai bune joburi sau au parte de educaţia care le dă aripi mai în toate domeniile? Nu este de mirare.

Deci dacă alegi o şcoală ieftină care crezi că e numai bună pentru tine, te înşeli. Atenţie nu este scopul şcolii să te înşele, nu da vina pe şcoală. Ea este, face, ceea ce pretinde într-o anumită marjă de calitate academică controlată de sistem. Aşa că poate te gândeşti în ce ţară vrei să studiezi. Ca fapt divers, Anglia şi-a deschis prima universitate – cotată printre primele zece din lume şi acum – acum multe sute de ani. Ţara ta când şi-a deschis prima universitate?

O şcoală rea nu te va învăţa decât strictul necesar. În cele mai multe cazuri îţi va transmite informaţie organizată sub forma cursurilor. Vei avea parte de examene pe care le vei trece şi nu vei rămâne repetent decât dacă eşti extrem de leneş şi indolent, nu apari la cursuri, nu predai eseurile, nu participi la examene şi seminarii şi ai devenit un beţiv notoriu. Caz în care dacă nu te calcă vreo maşină sau nu adormi pe şinele de tren e mai bine să te întorci la mama acasă sau să te angajezi paznic de noapte ca să poţi dormi ziua.

Şcoala rea nu te va deranja. Nici nu te va provoca să gândeşti dincolo de limitele tale. Bun şi aşa e o deviză internaţională fără legătură cu o înaltă competenţă academică. Erai bun când te-au admis, când erai student şi când ai absolvit. De acolo-n colo nu mai e treaba lor. Dacă ai crezut că nici a ta, te-ai înşelat. De ce? Pentru că dacă n-ai vreun unchi barosan să ajungi bugetar, o potenţială soţie sau un potenţial soţ cu dare de mână care să te ţină acasă, vei constata că nu prea multă lume te va angaja pe un post semnificativ în afară de – exact – paznic de noapte sau vânzătoare la tarabă.

Şi aşa o să fii plin de resentimente la adresa intelectualilor, a celor cu mai mulţi bani ca tine sau pur şi simplu la adresa tuturor care par să fi reuşit mai bine din diverse motive. Pe care tu le consideri accidente.

Dar tu nu ai devenit produsul unui accident. Tu – în cazul acesta – nu eşti altceva decât suma alegerilor tale. Pe care le-ai crezut bune, dar erau doar facile. Zbang! Asta a fost realitatea care ţi-a tras una. S-o ţii minte toată viaţa.

În experienţa mea am dat de ambele tipuri de şcoli. Ca să nu mă lungesc mai mult decât trebuie, vă spun de la început că o şcoală bună este cea care te întinde, te solicită intelectual până la punctul în care zici că nu mai rezişti, că-ţi vine să abandonezi, să pleci şi să nu mai auzi de ea. Că ai făcut cea mai mare greşeală atunci când te-ai înscris. RONG!

Asta este exact şcoala în care trebuie să fii. Pentru că este şcoala care te învaţă dincolo de capacitatea ta şi te forţează ca la un antrenament să fugi încă jumătate de kilometru pentru a termina maratonul de anul viitor. Sau te forţează să încarci încă 20 de kilograme la halteră pentru a ridica în concurs 400! Tu nu îţi dai seama de progres. Vei afla mai târziu.

Atunci va avea sens nota de 5 sau 6 obţinută cu trudă aici nu 10-le obţinut din amintiri la cealaltă şcoală la care regreţi că nu te-ai înscris. Deocamdată regreţi. Pentru că pe lângă faptul că această şcoală dură te dotează academic, ea te face să rezişti provocărilor ce vor veni şi care la prima vedere sunt insurmontabile. Ştacheta e prea înaltă? Nu. Trebuie doar să gândeşti cum ai fost învăţat şi antrenat vreme de 3-4 ani ca să o depăşeşti. Poate nu vei reuşi din prima, dar vei ştii ce să faci ca să reuşeşti, nu vei da bir cu fugiţii pentru că ai în faţă un obstacol. Reuşita depinde de tine. N-ai de ce să regreţi, eşti pregătit. După ce reuşeşti îţi dai seama că cunoşti mai mult, pentru că ai accesat un alt nivel al cunoaşterii. A tale personale, a lumii.

Şi reuşeşti pentru că continui. Pentru că ai accesat o viaţă plină de provocări în care descoperi cine eşti şi ce este dincolo, este o viaţă antrenantă, o aventură. Spre deosebire de cea a unui paznic de noapte.

Când mai alegi o şcoală, alege-o pe cea mai grea. Te va transforma. Şi apoi vei avea tăria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Fiind mai bun.

Cele 50 de porunci


Jordan Peterson are în prima sa carte 12 Reguli de viaţă. Un antidot la haosul din jurul nostru, tradusă în limba noastră o chestie interesantă, ce nu prea respectă cronologia Exodului, dar e haioasă tare.

După ieşirea din robia Egiptului cu reguli şi legi absolut autoritare poporul o luă razna pe când Moise era sus pe munte. În absenţa sa libertatea îi face să se zbănţuie fără nici o oprelişte în jurul unui viţel de aur. Vorba aia: se bucurau de libertate. Fără număr, fără număr…

Moise le spune însă că are două veşti. Una bună, una rea. Hedoniştii doriră s-o audă pe cea bună. Dacă era foarte bună cea rea nu mai conta aşa de mult.

  • L-am convins pe Cel de Sus să scadă legile de la 50 la 10.
  • Ura!!! Asta da veste bună! Şi vestea rea? – ţipă mulţimea electrizată.
  • Adulterul a rămas pe lista păcatelor capitale!

A doua sa carte se intitulează Dincolo de ordine. Ate 12 reguli de viaţă. De unde se vede că totuşi nu sunt destule 10 porunci, nici 12 reguli. Au mai trebuit 12. Deci 50-10-12-12. Mai că aş paria că urmează încă câteva…