Poporul român și arabii musulmani


În august 1968 am văzut pe viu cum autoritățile comuniste le-au permis cehoslovacilor, ce nu aveau curajul să se întoarcă acasă prin Ungaria, să fie cazați pe gratis la internatul Școlii Sanitare din centrul Aradului. Oamenii veneau din Bulgaria sau își petrecuseră concediul pe litoralul nostru. Nu am habar dacă au contactat autoritățile din țara lor de origine.

Opinia publică era de partea lor nu numai aici, ci mai peste tot. În plus, România nu contribuise la invazia sovietică, deci era vorba de o confirmare oficială a poziției lor. Nu știu dacă au primit altceva în afara cazării, dar asta nici nu mai contează.

Contează că atunci reacția opiniei publice a coincis cu cea a autorităților. Eram cam aceiași cultură, aveam același dușmani, voiam aceiași libertate. Îi simpatizam că erau mai curajoși și începuseră reformele. În ciuda invaziei pactului de la Warșovia și a iminenței invadării țării noastre eram plini de optimism și aveam confirmarea că ceva se va schimba. Se întîmpla ceva bun.

S-a întors o foaie atunci.

Apoi cehoslovacii au plecat acasă.

Acum e război în Africa de Nord și în Orientul Apropiat. Opiniei publice din țară nu îi pasă. Războiul de acolo nu numai că nu ne comunică nimic, dar e vorba de un dușman tradițional, istoric și direct. În cei 12 ani de școală din țară am fost învățați că ne-am bătut cu asupritorul turc, l-am omorît pe mohamedanul setos de sînge, femei, prunci, bir, haraci, peșcheș, bacșiș și ciubuc. Halvaua, rahatul, sarailile și baclavaua nu au convins. Mircea, Ștefan, Mihai, Peneș Curcanul și sergentul din Vaslui ne povesteau despre Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smîrdan. Nici un lucru pozitiv despre turci sau despre religia lor.

Filme, cărți, manuale, muzee adînceau prăpastia istoriei dintre noi și turci, dintre ortodocși și musulmani. Pentru noi musulmanul de acum este musulmanul de atunci. Arabul de acum e turcul de atunci. Moarte, pustiire nu azil, înțelegere și mîntuire.

Cote obligatorii de refugiați în România? Păi ce e aici, Germania? Nu pot alții să ne învețe ce nu au putut sovieticii! Cine se cred? Noi suntem aici pe veci stăpîni. Opinia publică nu vrea refugiați, azilanți, emigranți musulmani arabi, negri sau de alte culori. Noi vrem albi, creștini, dacă se poate cît mai ca noi.

Nu mă înțelegeți geșit. Nu sunt insensibil la suferința străinilor. Doar că poporul meu nu poate înțelege suferința lor. Am fost dresați cu privire la dușmanii noștri, la suferința proprie ce este mult mai importantă decît a altora. Și dresajul a prins bine.

Cred că de fapt suntem mult mai comuniști decît am crezut, că suntem și mult mai puțin creștini decît am crezut că suntem. În ciuda istoriei recente.

Nu vedem în suferința arabilor musulmani nimic să rezoneze cu cultura noastră, cu trecutul, prezentul sau viitorul nostru. Și asta ne orbește. Cel puțin momentan.

Europa, s-ar putea să ai dreptate și să fii salvarea musulmanilor arabi. Noi încă nu vedem asta. Și nu vedem necesitatea implicării noastre. S-ar putea ca generația noastră să piardă o ocazie unică. Dar nouă nu ne pasă. Am fost, suntem, vom fi. Suntem ca Dumnezeu. Sau poate suntem Dumnezeu. Îmi pare rău, dar opinia noastră publică are dreptate. Pentru că e a poporului meu.

Cu tristețe,

Alexandru Nădăban

In Blog We Trust


Scînteia, organul de presă al PCR nu mai spune nimic. Nici TVR nu mai reprezintă linia oficială. Antenele s-au compromis. Ziarele au devenit fițuici.

Dar la mare putere e internetul. Blogurile. Mărturisirile unui politician, ale unui reporter sau ale vreunui profesionist sunt luate la feis valiu.

Chiar dacă dolarul s-a devalorizat, adevărul, sau ce crede lumea că e adevărul, are valoare. Fiecare îl apreciază la o anumită valoare pe rețelele de socializare. Mai dă un laic, un șeă sau rebloghează. Și îi crește cota.

Accesările îți cresc veridicitatea precum crește sau descrește valoarea acțiunilor la bursă. Nu mi se pare deloc că ar fi nepotrivită zicala In Blog We Trust. De cele mai multe ori dăm crezare știrilor, interpretărilor, dezvăluirilor și manipulărilor de pe bloguri. Pe bloguri confesiunile par mai credibile. Cu toate că sunt gratis. Sau așa credem noi…

Acuzațiile sunt mai accesibile și mai siropoase dacă apar pe blogul unuia în temă. Sau a unuia rejectat de sistem.

Uităm însă că multe, poate prea multe bloguri sunt scrise de profesioniști. Că sunt aliniați, că sunt cumpărați, că sunt folosiți.

În anii 80 adulții serioși au început să poarte blugi. Ca să fie mai tineri, mai nonconformiști. În anii 90 tinerii non-comformiști au început să fugă pe străzi îmbrăcați în pielea goală. Să încerce vreun babac să-i imite! Ei n-aveau nimic de pierdut. Babacii n-au putut să-i imite. Pierdeau prea mult.

Tot așa cu blogurile și cu blogăitul. Poate la o altă scară, dar în esență, a avea un blog sau mai multe și a scrie despre adevăr implică timp și o anumită doză de risc.

Acum cîțiva ani ceva somități și-au făcut blog. Lingăii și entuziaștii au reacționat instinctiv. Doar ca să constate că somitățile n-au timp de blogărit. Pentru ei Taim iz manei! Și manei e limitat pentru că timpul e limitat. N-au ei timp pentru altele mai importante, darămite pentru blog…

Timp de răspuns la comentarii? Timp de scris ceva? Ce să mai vorbim de inspirație? Dacă n-ar fi așa nu s-ar căuta ședău raiteri pentru bloguri de numa-numa!

Nici nu vreau să riște. Cum să intri în dialog cu un oponent? Nu discuți cu Satana. Nici cu sataniștii. Baiu mai e că deși i-ar înjura, i-ar desființa, pe blog nu se poate că e prea public, prea se vede și prea se împrăștie vorba. Mai bine bloguiesc pe tăcute. Sau deloc. Un fel de credință ascunsă. Doar că asta-i sabotează încet dar sigur: cei de pe bloguri sunt mai credibili decît meseriașii vorbei în încăperi. Vorba aia: In Blog We Trust!

 

De ce scriu așa cum scriu? D-aia!


sursa: http://www.le-tatouage.com/recherche/tatouages/ecriture/

Sau d-asta:

Îmi spunea cineva că de la un timp, scriu așa, mai ne-academic, mai pentru mase. Nici nu mi-am dat seama. Dar e adevărat. Și o să vă explic de ce.

Nu mă interesează prea mult cei doldora de carte pentru că ei doar analizează pro sau contra, dar nu schimbă nimic. Ei nu se schimbă pentru că și-au raționalizat modul de-a fi, inclusiv greșelile. Greșelile lor, succesele lor. Normal. Le faci și beneficiezi de ele doar la nivelul 10+. La nivelul ăsta ai acumulat zece vieți și un credit nelimitat! Așa că bagi mare!

Apoi scriu mai șocsi pentru că nu mai am răbdare. La 60+ mai ai răbdare doar cu nepoții. În caz că-i ai. Eu n-am.

Și lastbatnotlist, masele contează, chiar dacă principiul este să investești într-un mic număr de oameni. Adică fac ceva invers. Oricum există o droaie de lideri pre-fabricați care investesc în mase și pre-fabrică lideri. Merită să investesc în mase pentru deconstrucția liderilor de carton, a celor pre-fabricați. Conștienți de forța misiei lor liderii pre-fabricați distrug un principiu. Acela pus în practică de Isus. Eu încerc să distrug aberațiile lor. Ofer o alternativă.

Lor le este frică de așa ceva. Nu sunt capabili să facă altceva. Pentru că nu vor. Nu le place. N-au chef.

Dar îmi place că ei nu pot face ce fac eu. Eu sunt liber, ei nu. Am plătit un preț, dar merită. Toți banii.

 

Stela!!!


Estera, Estela sau Stela. Nume de femeie. Și de scons/scoansă deghizată-n pisică fatală. Ați văzut Over the hedge? O Stella ce pute.

Se spune că dacă cineva scrie și nu există nici o reacție, scrie degeaba. Dacă cineva scrie și reușește să enerveze pe cineva, este o reacție foarte bună. De cîteva zile îmi răsare cîte o stela la mai toate posturile. Cu o stela în armată erai sub-locotenent. La două locotenent. La una mare erai maior. La două locotenent-colonel. O stela mă bucură. Cel puțin nu sunt cîrpă sau tinichea. Adică caporal sau subofițer. Am fost cadorisit cu vreo 75-76 stele la tot atîtea posturi. Cumulate dau ceva grade.

Gestul denotă lașitate. E ca scuiparea adversarului pe teren. Nu poți să-l întreci, îl scuipi. E ca șobolanul care după ce și-a umplut burta spurcă ce a rămas că nu mai poate mînca. Îi urez stelistului răbdare și tutun pînă ajunge să pună o stela la toate posturile. Tot n-are ce face…

Pe vremea copilăriei un gest de acest gen se numea răzbunarea prostului. Știu că nu sunt primul care e tratat în modul acesta de acest recidivist. Are cazier. Doar că are o problemă în gămălia personală: se crede poliția Internetului, dar el este decît un jalnic terorist. S-ar putea să facă parte din specia  Stultus scriptor, o specie pe cale de dispariție. Ar trebui pus în cushkă.

Guralivului îi dedic poezia La steaua.

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.

Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Cantitate vs calitate


sursa:http://karmadecay.com/r/pics/comments/uvw3z/nokia_bicycle_or_chinese_car/

Ei, nu am să dezbat de ce au sucombat statele comuniste sau socialiste de factură bolșevică. E evident. O să fac un scurt recensămînt al posturilor de la lansarea blogului. Adică:

Pe locul 1 la accesări este Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1) fără legătură uăt-so-evăr cu creștinismul.

Pe locul 2 se află: Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa! Din ce motiv? Pentru că într-un comentariu ce nu îmi aparține apare numele unui pastor român rezident în US implicat în scandaluri. Deci nu din cauză că am scris frumos.

Pe locul 3 la aproape 2500 de accesări se află Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea  semn că ne plac dezvăluirile. Mai am, dar m-am lăsat Nu mai fumez.

Pe locul 4 un post despre mijloacele de deplasare din perioada comunistă: Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane. Interesant, dar nici asta nu are legătură cu creștinismul.

Pe 5 Desanca, ce promova o erezie a creștinismului. Am eu vreun merit? Evident, nu!

6: Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam. No comment!

Pe 7, în fine prima chestie creștină, cel puțin în aparență: Pilda fratelui Paul Negruţ și prima chestie ce a fost cotată la steluțe: e pe locul 4, cu 8 voturi 5/5.

Pe 8 din nou mărturisiri, Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea Poate ar trebui să scriu mai mult despre asta, cine știe? Sau dacă vedeți rețeta, cine n-a scris, rețeta e sigură.

În fine pe 9 un post de negăsit sau șters. Ce eroare! Deci nu se pune!

Pe 9 bis este Din Biserică adunate şi ‘napoi la …lume date (2) care a încasat 11 voturi de 5/5 steluțe, dar și așa e doar pe locul II la calitate.

Și în fine, în fine, pe 10 (NUMA???):  Pilda samariteanului ne-milostiv care a încasat cele mai multe steluțe și likeluțe, adică 20 de 5/5 și 13 likeluțe, cu toate că se văd doar 11. Hmmm! Merită să mai scriu? Nee…

Așadar, și prin urmare, grecii… Cantitatea bate calitatea. Sau poate calitatea scrisului meu e mai puțin creștină decît cred unii și mai mult necreștină. Io nu mi-am declarat blogu creștin, Deci rămîne cum am stabilit. Că mai dau cu presupusu prin teologie, asta e altceva. Sunt eu, nu blogu. Capito?

Împrăştierea


Nu are nimic comun cu îm-prăştierea sau cu “împuşcarea”, ci cu desfăşurarea pe o suprafaţă mare a ceva. La ce mă gîndesc: mă gîndesc la împrăştiere atunci cînd văd pe feisbuc că toţi ne dăm cu o părere, două în mai toate domeniile, că ne place una şi alta, cănu ne like altele şi că mai facem şi figuri. Dar nu ăsta-i baiul fundamental. Baiul fundamental pentru mine cel puţin e că odată cu feisbuc şi cu alte kestii din astea am devenit mai superficial. Avea viaţa mea viteză? Avea ceva. Dar acum curiozitatea mă împinge să bat o arie mai mare, un timp mai substanţial pe care nu vreau să îl pierd de fapt şi scurtîndu-l nu fac decît să trec în zbor, superficial peste oameni, evenimente, articole, filmuletze, poze şi pozne. Sunt prieten cu te miri cine, cu tmă mir ce biserică, cu nu mă mir ce fel de necunoscuţi. Serios? Azi pînă şi Vlad, fiul meu de aproape 11 ani mi-a cerut să devenim prieteni pe feisbuc. Asta-mi mai lipsea!

Sunt de modă veke? Poate. Sigur! N-am probleme cu chestii de genul “Oare Isus ar fi avut cont pe feisbuc?”, dar mă întreb cum şi cît aş putea reduce activităţile inutile şi extinde pe cele utile care contează într-adevăr. Păi atunci e o chestie de priorităţi. Îi putem spune şi aşa. Dar mi se pare că dacă vrei să fi un pic mai aşezat, să stai mai mult si să cugeţi, atunci trebuie să uiţi superficialitatea, momentul de plăcere şi să înoţi în ape mai adînci, mai clare.

Cam acelaşi lucru se întîmplă cu blogurile. Sunt multe de ceva valoare, există unele de o reală valoare, dar ce le dă această valoare? Subiectele abordate, şarmul scriiturii şi nu în ultimul rînd faptul că îl sau o cunoşti pe cel-cea ce postează. Dar după ce citeşti vreo două-trei articole de calitate de ce să mai cauţi prin alte locuri? Ţi-ai făcut plinul, să zic aşa. Ajungi la saturaţie.

La fel şi cu scrisul. Reuşeşti cu ceva, supralicitezi ca să îţi măreşti cota. Ce folos? Nu poţi nici trăi pentru un blog şi nici nu merită să mori pentru el. Pentru că nu faci decît să îţi pierzi viaţa pentru aşa ceva. Să te împrăşti. Să te risipeşti. Viaţa nu stă pe loc, viaţa nu e un blog, un cont pe feisbuc, un joc virtual în care prieteni sau inamici virtuali îşi petrec viaţa împreună cu tine. În cele din urmă moartea nu e ceva virtual, e doar una singură. Ca atare are şi ea o anumită valoare care nu se poate cîştiga în alt mod decît trăind. Dar nu în spaţiul virtual. Iakă de aia nu merită să mori pe altarul unei realităţi ce nu are timpul limitat de  o viaţă sau de o moarte. E, dacă vreţi, ceva foarte asemănător cu “Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte”.

Viaţa mea e prea scurtă şi prea valoroasă să mă mai joc de-a viaţa. Sau de-a biserica. Sau de-a lucrurile importante.

“De-acum vremea s-a scurtat…”: o schimbare personală de optică


Parafrazîndu-l pe Iulius Cezar ce a rostit celebrele cuvinte „Veni, vidi, vici” spun şi eu „M-am oprit, am văzut, m-am convins”. E vorba de ceva ce m-a făcut să schimb cîte ceva în viaţa mea. În primul rînd e vorba de blog şi de internet în general. În al doilea rînd este vorba despre ceea ce aş vrea să fac în viitor. Dar de fapt totul ţine de timp şi priorităţi.

Blogul şi internetul: blogul e un lucru fain care poate să îţi aducă satisfacţii sau dimpotrivă. E locul spre care poţi să-ţi canalizezi energia şi creativitatea, poţi să te faci cunoscut, acceptat, preţuit sau dimpotrivă respins, urît şi înjurat. Am luat-o în sus sau în jos la accesări în funcţie de cîţiva factori din care am să amintesc doar unul. Dacă nu scriam în legătură cu ceva ce se nimerea să fie la ordinea zilei şi să captiveze atenţia unora dornici să vadă „ce se întîmplă” sau „cine mai pune paie pe foc şi de ce?”, circa 50% din totalul accesărilor nu aveau nici o legătură cu ceea ce scriam. Un singur exemplu: am scris despre maşinile pe care le-am condus, printre acestea aflîndu-se două Dacia. În acest context am menţionat că am avut probleme cu capacul de la pompa de apă şi că l-am schimbat. Ca urmare cînd cineva căuta pe Google „cum se schimbă capacul pompa apa dacia” îi apărea pasareaphoenixremixed & co de parcă eu eram specialistul ţării la schimbatul capacelor la pompa de apă. După cum pe Google concurenţa dă clic toată ziua pe situl pe care e plasată reclama ta ca să te facă să plăteşti reclama accesată în contul Google în beneficiul tău pretinzînd că e un potenţial client, tot aşa şi accesările la blog au crescut fără să aibă prea mare legătură cu ceea ce am scris eu. Ca urmare am dedus că blogul ca un mare consumator de timp.

Chestiunea a doua. Sunt în curs de demarare a două „proiecte” mari spre care să mă canalizez în următorii ani, sau mai bine spus în anii ce mi-au mai rămas de trăit pe pămînt. Unul se referă la un program de training pentru familii în vederea prevenirii divorţului şi creşterea calităţii căsniciilor şi al doilea este ceva care mă va ajuta să îmi întreţin familia.

Şi pentru că în fine direcţia în care m-am dezvoltat spiritual, adică facerea de ucenici şi creşterea supravegheată, coincide cu direcţia pe care vrea să o ia biserica în care activez de ceva vreme şi a cărui membru voi deveni probabil în scurt timp, aceasta va avea nevoie de destul de mult timp, mai ales că e vorba de un domeniu plin de neprevăzut.

La toate acestea se adaugă vechea mea dorinţă de a scrie cîteva cărţi care s-au conturat deja de ceva timp, pentru început una despre călăuzire şi una despre viaţa sub regimul comunist.

Deci, ca urmare a revizuirii programului zilei care are tot 24 de ore, am ajuns la concluzia că blogul cade pe ultimul loc, el devenind dependent de ceea ce se întîmplă în celelalte domenii. Cam acolo cade şi Facebookul, mai ales că printre activităţile consumatoare de timp nu am inclus încă şi familia, care dacă este neglijată sabotează celorlalte obiective.

Ce e de făcut? Schimbarea începe cu mine. Nu ştiu cu cine se termină…


De cîtva timp am constatat că cele mai accesate posturi ale neo-sau doar ale protestanţilor sunt cele ce implică un oarecare iz de scandal. Cine ce a zis despre cine, cine ce i-a făcut cui, acum, atunci, sau nicicînd, dar ce contează… Cum apare ceva ce nu se comformează tiparului, cum ai noştri se inflamează, se etiketează, se păruie, se suduie în fel şi kip. La mai mare domnilor şi doamnelor, fraţi şi surori! N-am făcut nici eu excepţie şi nu pot să-mi iau angajamentul în faţa drapelului de luptă al unităţii că nu o să mai fac aşa ceva. Dar visez şi eu ca şi MLK  la o zi cînd nu vor mai fi diferenţe atît de mari între noi, la o zi în care nu vor mai exista culori, curente, manifestări sau ne-manifestări care să ne despartă şi să ne pună pe poziţii antitetice. Să sperăm că nu vor fi prea mulţi din aceia care îmi vor ura “Vise plăcute!”

Acestea fiind zise, de azi declar că nu mă mai interesează scandalurile, zvonistica, bîrfele şi stereotipurile telefonului-fără-fir ce dăinuie în mititica noastră comunitate evanghelică. Am hotărît pentru sănătatea mea mentală şi spirituală să încep prin a-mi cere iertare de la toţi şi toate despre care am scris sau spus lucruri care mi s-au părut adevărate şi nu erau, lucruri care nu ar fi trebuit spuse pentru că nu le-am rezolvat face en face. Giving them the benefit of the doubt mă las păgubaş şi nu o să mai aduc vorba de trecutul destul de încărcat. Să spunem că nu am chemarea de a facilita schimbarea, drept urmare am revenit la lucrurile mici şi importante pentru mine: ucenicizarea şi rugăciunea. Postările mele viitoare vor fi neutre sau se vor referi la această arie îngustă de interes.

În final vă spun, cum spunea pe vremuri un clasic, “Adio şi n-am (alte) cuvinte!” Fără comentarii.

Resurrected


 

Uel, not rili, dar cum am avut de lucru şi cum dacă am ceva de lucru sunt fefe task-orienteitid, mi se pune o ceatză de zile mari şi mici şi nu mai pot să scriu altceva. Eventual să mai comentez succint pe alte bloguri. Deci, şi prin urmare, de săptămâna viitoare mă apuc de scris pe blog. Adică, dacă tu blog or not tu blog, iţ tu blog.

Ca să vă fac un pic curioşi, o să îmi pun mintea cu New Age, că tot nu m-am ţinut de promisiune acum vreo două luni (sau trei? hu keărs?!) şi încă ceva care mă tot roade de un timp, referitor la justiţie în general, la cea din România în special. Tot ce e în plus faţă de asta e bonus. Nu vă gândiţi la detergent.

În rest totul e o kei cu mua. Săptămâna trecută  am stat de vorba cu cineva care mi-a confirmat o idee mai veche şi probabil că şi asta va ajunge pe tapet. Ceea ce mi-a mai făcut să-mi vină inima la loc, că mă cam încerca complexul lui Ilie. Nu eram singur. Mai sunt nebuni care gândesc ca mine. Deci nu suntem singuri în univers!!! Last bat not list (cu toate că îmi place  Liszt), o să abordez o altă faţetă a bisericii din România şi într-o altă adresă, so tu spik, de ce nu ineficacitatea, în mare parte inutilitatea şi imbecilitatea unei instituţii care se pretinde reprezentanta lui Dumnezeu. Tare! În fine, poate nu o să fac asta, aşa că, dacă vreţi să aflaţi, ţine-ţi aproape! Nu prea aproape că o să puteţi citi tăbliţa aia mică cu scrisul ăla şi mai mic că o să ne tamponăm! Oricum o să tamponez cu cîte unul, hai doi, dar nu cred că o să iasă mare balamuk.

În ultima vreme m-am intoxicat cu umanism, New Age, marxism (D. proastă calitate), islam (probabil că am înţeles de ce este aşa mare hâră între islam şi creştinism la ora actuală şi de faptul că aşa va rămâne) şi postmodernism (tot de proastă calitate, dar vorba aia, nici postmoderniştii nu prea înţeleg despre ce e vorba în ceea ce îi priveşte). Totul prin prisma creştinismului. Aici iar o să facă unii spume, că şi creştinismul e cam divers, mai mult sau mai puţin biblic, tradiţional, legalist, charismatic, liberal, etc., etc. (am pus punctul la etîcî, deci, nu mă mai criticaţi!). Ca să nu existe dubii, creştinismul e unul personal, aşa că, fie, nu mă simt nici prea biblic, cu toate că sunt şi aşa, nici prea charismatic, cu toate că sunt şi aşa, dar nu prea tare, cam atâta cât pui piper într-o supă bună să fie spaisi, liberal, dacă tot m-au katalogat unii, poate şi alţii, dar nu mă interesează, şi de ce nu şi tradiţional, că nu pot să îndur toate măgăriile (vorba unui prieten vechi ce bloguieşte şi el) moderne sau postmoderne. În esenţă nu mă interesează alte dispute de genul calvin-arminius, har-nehar, batik – nebatik, anaiolism-iad curat uan handred părsent, fund-amentalişti versus liberali, biblia lu ciarli versus biblia altei tagme, cornilescu versus noua traducere română, etc. Să vă spun sincer, toate astea mă afectează cum influenţează paralelismul şinelor de cale ferată mersul curcilor bete. Adikă şi lor şi mie nee se  roope-n 3,14!

Întîmplător sau nu, în Adam resurrected există un institut. Hmmm… A existat unul şi în viaţa mea.

Un an de blog


Blogul a început acum un an, a dormitat peste vară că era prea cald să ajungă semnalele de la sinapsă la sinapsă, spre decembrie s-a mai răcit şi blogul a luat-o în sus.

Mulţumesc pentru încurajări şi aprecieri, cît şi pentru invective. Nu că au fost multe, chiar mai puţine decît mă aşteptam. Poate că în cele din urmă sunt un tip normal… Îmi pare bine cînd foşti studenţi mai lasă un comentariu, semn că am făcut şi eu ceva util pe lumea asta. Cei de la penitenciar nu m-au găbuit, dar cine ştie, nu e prea tîrziu.

Am achiziţionat cam atîtea posturi, comentarii şi accesări. Unele fără nici o legătură uăt so evă cu ce am postat, aşa că nu e prea relevant dacă am avut mai ştiu eu cîte accesări.

Am timp, deci bloguesc. Am încercat să nu mă ambalez în contextul românesc, dar cine poate rezista? Mi-am mai dat şi eu în petec. V-am cam băgat pe gît muzica mea demodată, sper că nu v-aţi înecat şi aţi supravieţuit. În anul care vine sper să dublăm planul, numărul categoriilor, al accesărilor ş.a.m.d. Glumesc, că nu sunt kiar atît de comunist şi planificat. Blogul nu este prima prioritate. Există altele mai importante. În fine, o să mai schimb cîte ceva, pe ici pe colo, mai ales prin părţile esenţiale. O să vedeţi voi!!!

După ameninţările astea închei cu creştineasca urare: “Jizăs lăvs iu, bloguieşte fără teamă!” Şi mai ales comenteşte!

Keci iu leită!

Despre blogul acesta


Am decis să am blog. Am mai avut unul, dar l-am abandonat. Ideea în sine mi s-a părut interesantă, dar îmi lua prea mult timp. Dar am recăzut. 

Am auzit de bloguri care nu permit comentarii. Nu comentez! Am auzit şi despre bloguri cu comentarii prea “colorate”. Este inevitabil să nu se mai rătăcească şi unul mai “colorat” pe blogul tău. Ce poţi să faci? Nu îi admiţi comentariul! Nici eu. Dacă laşi un comentariu, în caz că nu ne cunoaştem personal, lasă numele adevărat. Anonimatul e depersonalizant şi miroase mai mult a denunţ de Ev Mediu, decît a enunţ al secolului XXI. Dacă numele tău nu se potriveşte cu adresa de mail, puţin probabil că o să îţi apară postul. Mi se pare un principiu bun.

Nu pot să mă dezic de mine însumi, nici de istorie, aşa că posturile vor şi fi auto-biografice. Uneori o să trec dincolo de ceea ce am trăit eu, de dragul ficţiunii şi nu numai.

Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat automat ca blog despre Istoria Bisericii. Este şi despre aşa ceva. Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat ca blog evanghelic. Hm? Nu am declarat aşa ceva. Perspectiva mea e ceva mai largă. Din 1982 am luat o direcţie creştină pentru că l-am descoperit pe Dumnezeu sau poate el mi s-a descoperit. Ei, ce contează? A fost o experienţă personală de care nu am făcut prea mare caz, cu toate că a fost destul de …charismatică. Biserica în care m-am maturizat nu declara că e “baptistă” şi ca atare nu ne-am identificat prea mult ca baptişti, ci ca ucenici ai Domnului. Trebuie să mărturisesc că am fost atras de această identitate. După un timp am constatat că identitatea în care am fost iniţiat este definită prea îngust, chiar mai îngust decît mi-a fost prezentată iniţial. Drept urmare, nu ar trebui să mire pe nimeni că încerc să mă exprim dincolo de graniţele ei dogmatice. Trebuie neapărat să menţionez că în timp, am fost îndrumat să gândesc în afara acestor graniţe de cîţiva oameni ce au rămas în interiorul ei.  

Personal, nu am scopuri politice, religioase, etnice sau de altă natură. Totuşi nu pot să neg că sunt roman, creştin, alb, bărbat, tată, pedagog şi că am o anumită vîrstă. Nu ştiu dacă acest blog mă defineşte, dar la urma urmei, nici nu cred că ar conta prea mult. Voi posta ce îmi trece prin minte, prin faţa ochilor, orice este interesant sau extrem de plictisitor; orice ce e de bună calitate, dar şi ceea ce este de prea proastă calitate. Nu mă interesează reclama, pentru că …nu sunt cotat la bursă. Chiar dacă alimentează eul, nu mă interesează poziţia mea în vreun top, clasament sau ceva asemănător. Nu scriu ca să urc, cum nu postez ca să fiu aprobat sau dezaprobat. Scriu pentru că am trăit. Cînd nu o să mai scriu veţi şti că am …plecat.

Voi accepta comentarii critice. Sper fără atacuri la persoane sau persoană. Nu sunt intangibil, dar sper să fiu incoruptibil. Pe cât posibil accept limba română, engleză şi franceză. Vă rog nu postaţi în swahili, chineză, japoneză şi alte limbi rare. Nu sunt în stare să citesc aşa ceva.

În principiu, pe Pasarea Phoenix Remixed & co ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. 

Închei cu tradiţionala urare: bloguieşte mai departe!

Semnat, Alexandru Nădăban