Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?

Un an de blog


Blogul a început acum un an, a dormitat peste vară că era prea cald să ajungă semnalele de la sinapsă la sinapsă, spre decembrie s-a mai răcit şi blogul a luat-o în sus.

Mulţumesc pentru încurajări şi aprecieri, cît şi pentru invective. Nu că au fost multe, chiar mai puţine decît mă aşteptam. Poate că în cele din urmă sunt un tip normal… Îmi pare bine cînd foşti studenţi mai lasă un comentariu, semn că am făcut şi eu ceva util pe lumea asta. Cei de la penitenciar nu m-au găbuit, dar cine ştie, nu e prea tîrziu.

Am achiziţionat cam atîtea posturi, comentarii şi accesări. Unele fără nici o legătură uăt so evă cu ce am postat, aşa că nu e prea relevant dacă am avut mai ştiu eu cîte accesări.

Am timp, deci bloguesc. Am încercat să nu mă ambalez în contextul românesc, dar cine poate rezista? Mi-am mai dat şi eu în petec. V-am cam băgat pe gît muzica mea demodată, sper că nu v-aţi înecat şi aţi supravieţuit. În anul care vine sper să dublăm planul, numărul categoriilor, al accesărilor ş.a.m.d. Glumesc, că nu sunt kiar atît de comunist şi planificat. Blogul nu este prima prioritate. Există altele mai importante. În fine, o să mai schimb cîte ceva, pe ici pe colo, mai ales prin părţile esenţiale. O să vedeţi voi!!!

După ameninţările astea închei cu creştineasca urare: “Jizăs lăvs iu, bloguieşte fără teamă!” Şi mai ales comenteşte!

Keci iu leită!

Dumnezeu, minunile, Nietzsche şi baptiştii ne-minunaţi


Baptiştii, sau mai bine spus, baptiştii şcoliţi, pretind că au o Evanghelie vie, considerînd că Nietzche e duşmanul lui Dumnezeu pentru că a afirmat (văzînd starea Bisericii): “Dumnezeu a murit!” Dar aceiaşi baptişti, mai mult sau mai puţin şcoliţi, spun că Dumnezeu nu mai acţionează azi aşa cum a făcut-o în urmă cu vreo două mii de ani. Dacă prin vreo minune Nietzsche ar învia (baptiştii ar spune că numai Satana ar putea face minunea asta!) şi s-ar uita la Biserica baptistă şi la baptiştii mai sus-menţionaţi, ce ar zice oare? Probabil tot “Dumnezeu a murit”! Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mie mi se pare că afirmaţia baptişilor, ce neagă că Dumnezeu mai face minuni azi, e foarte apropiată de cea a lui Nietzsche.  E drept că baptiştii nu spun “Dumnezeu a murit!” –  dar afirmînd că Dumnezeu nu mai face minunile din vechime, ei pretind că Dumnezeu a …paralizat. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt teolog, considerat de onor-baptiştii mai sus-menţionaţi, cam la fel de liberal ca Nietzsche: Karl Barth.

Karl Barth a studiat la Tubingen, Germania. După ce şi-a terminat studiile a fost pastor în orăşelul minier Safenwil din Elveţia. Ce a constatat acolo? Spre surprinderea lui a constatat că toată teologia liberală studiată la Tubingen, ce spunea că minunile au încetat odată cu apostolii, nu îl ajuta nici pe el, nici pe enoriaşii lui care se confruntau cu sărăcie şi accidente de muncă, adică cu moartea într-o formă mai lentă sau mai rapidă.

În anul 1914, anul izbucnirii Primului Război Mondial ce a făcut milioane de victime, profesorii săi de teologie au semnat şi un document numit “Manifestul celor nouă zeci şi trei de intelectuali adresat lumii civilizate” ce pretindea că Dumnezeu e de partea civilizaţiei ce a declanşat Primul Război Mondial. Reacţionînd la teologia liberală şi la efectele ei, Karl Barth a produs o nouă teologie (un teolog ce îi era contemporan spunea despre aceasta că ,,a căzut ca o bombă pe terenul de joacă al teologilor”) numită “noua-ortodoxie”, ce afirma, printre altele, că este posibil să te întîlneşti cu Isus Cristos în paginile Scripturii atunci cînd Duhul Sfînt te luminează. Cam aşa cum spun şi baptiştii azi, nu?

Toate astea m-au dus cu gîndul la un studiu underground cînd, pe vremea lui Ceauşescu, un american poznaş ne-a povestit că undeva în America, cineva a scris pe un gard: “Dumnezeu a murit” – semnat, Nietzsche.  După un timp un creştin la fel de poznaş, ba chiar mai poznaş, a completat lîngă primul înscris: “Nietzsche a murit” – semnat, Dumnezeu. Revenind la oile noastre, baptiste desigur, văzînd ce onor-baptiştii şcoliţi afirmă despre Dumnezeu, că Dumnezeu nu mai face minuni, înclin să cred că pot risca o analogie între Nietzsche şi biserica baptistă, afirmînd nici mai mult nici mai puţin,  “Dumnezeu a murit” – semnat biserica baptistă.

Totuşi, ca reacţie la această afirmaţie v-aş propune o contra-teză de genul: “Biserica baptistă a murit – semnat, Dumnezeu.”

La fel, pentru a da peste cap toată tevatura onor-teologilor baptişti ofuscaţi şi uscaţi  de funcţii şi şcoli, propun iniţierea neoficială a titlului de “Baptistul anului”, iar acest titlu să îi fie atribuit în premieră lui Iosif Ţon.

 PS În esenţă, dar nu în credinţă, mai degrabă sunt anti-ţonist decît ţonist.

 sursa caricaturii fără vreo legătură cu postul: http://www.thethinkingblue.com/aFALWELL.jpg

Cold war (5/2): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza, spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?

Cold war (1/5): “Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): “Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în “divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) “în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit “Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor “Leagănul baptiştilor”.

În perioada “de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de “societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în “serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul “războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.

AD 2010, 25 februarie


o nouă categorie de azi: AD 2010. un jurnal ca să mai ştiu şi eu ce fac şi ce nu fac.

cald, nu plouă, încă, ceva ceaţă. dus copii la şcoală, probabil cursuri, deci dacă e joi e arad. dus mîncare la mîţe şi cîine. gunoiul lăsat în sac de nylon afară peste noapte a fost sfîşiat de cîini. pînă la colţul străzii gunoiul vecinilor împrăştiat de cîinii noctambuli (maşina de gunoi a trecut pe stradă ieri, dar nu a luat nimic). azi predau dacia la fier vechi. vechi din 1989. maşina asta are o istorie, o să o găsiţi la “istorie” în curînd. centrul hiv din arad desfiinţat în curînd pe motiv că se face grădiniţă. cine crede? adică reduci cheltuielile făcînd altele. praf în ochi. în ceea ce priveşte situaţia din ţară, seamănă f mult cu cea dinainte de căderea lui ceauşescu. în curînd guvernul et co va avea tot atîţia suţinători cît a avut ceauşescu şi nevastă-sa în decembrie 89. în timpul asta biserica nu mai face ce făcea în 89. şi nici nu mai este ce era în 89.

telefon la penitenciar, pt un nou program. sper ca azi să-l găsesc pe omul meu. scris despre asistenţa socială de la vasile la maica teresa.

tot azi, dar AD 1570 papa pius v a declarat-o eretică pe regina elisabeta i a angliei, i-a eliberat toţi supuşii de a-i mai asculta ordinele, excomunicîndu-i prin bula regnan in excelsis dacă i se vor supune. papa infailibil, locţiitorul lui isus pe pămînt a dat cu bula-n bară. cu toţii ştim ce a urmat.

ne vedem mîine.

Războiul rece (4): Men in Black



La început a fost sutana.

Nu, nu vă speriaţi, nu este o nouă traducere a Evangheliei lui Ioan, ci doar o simplă constatare.

Necredincioşii vor spune că nu e adevărat, că la început n-a fost aşa, creştinismul nu a avut haine speciale. Ce ştiu ei!

La început a fost sutana neagră. Ea s-a generalizat. Catolicii şi ortodocşii erau men in black, dar cu poalele alea lungi, ce să zic, ciudată haină pentru un bărbat!

După un timp a apărut costumul negru şi la alţii, apoi şi la “noi”. El a devenit uniforma profesioniştilor în ale păstoririi şi predicării.

Dar pe lîngă costum era nevoie şi de unele accesorii care să mărească rata de credibilitate a personajului aflat în luptă cu dihaniile scîrbavnice ale întunerecului şi cu păcatele nemărturisite ale enoriaşilor.

Unul a fost diplomatul negru. Trebuia să ai ceva ce nu avea nimeni cînd venea la adunare. Cui să-i treacă prin cap să vină la adunare cu geamantanul! Şi mai era ceva: în filmele anilor 80 lunetistul profesionist îşi disimula arma demontată într-o valiză îngustă, relativ lungă şi foarte neagră. Îl sorbeam din priviri cum îşi monta luneta şi amortizorul, cum îşi introducea în încărcător cartuşele ce contrastau cu negrul costumului, al genţii, al ţevii carabinei şi al lunetei. Uau! Era clar că un astfel de purtător de costum negru şi de geantă neagră ce promitea să ascundă un conţinut periculos amorsa audienţa: personajul urcat la amvon devenea deosebit de atractiv.

Îmi aduc aminte că tatăl meu ce lucra la CFR pe vremea comuniştilor. De ziua sa i-am făcut cadou o geantă diplomat românescă. În ea îşi ducea la serviciu (lucra la birou) mîncarea, o Biblie, nişte creioane, pixuri şi un caiet. Cînd avea chef şi timp mai făcea un studiu biblic sau pregătea o predică. L-am chemat la biserică (Pîrneava, actuala Dragostea) să vadă un film cu Isus. A sosit direct din tură, în costum şi cu diplomat şi s-a aşezat în prima bancă din anexă. Imediat a fost luat la ochi de unul dintre uşieri care a intrat în panică că “a venit un păstor pe care nu-l cunoaşte şi trebuia să anunţe la amvon.” L-am liniştit eu.

Al doilea accesoriu, la fel de important, era Biblia. Cu cît mai străină, mai groasă, mai Thomson, mai legată în piele şi cu fermoar, cu atît mai mare îţi era credibilitatea! Vorba aia: era arma ta. Tot baptistul, ca tot românul ştia zicala: “cum îi turcu-i şi pistolu“.

Un anume personaj important, a fost pus să se roage în încheierea serviciului divin, nu în biserica mai sus-amintită. S-a folosit de ocazie ca să-i comunice lui Dumnezeu, cît şi celor mai netrebnici ca el, care trbuiau să fie marcaţi de harul rugăciunii lui, că …bla-bla-bla… “Doamne, aşa cum ai spus tu în varianta RSV a Bibliei în limba engleză!” Vă daţi seama? Doar el din toată biserica avea acces la textul minunat prin care Dumnezeu îi vorbise, ah, doar el înţelesese mesajul ce lipsea în umila variantă în limba romînă a lui Cornilescu şi acum în sfîrşit avea ocazia să le facă cunoscută taina… Mirosea a tămîie şi profesionism!

M-am întîlnit cu men in black la Oradea, unde făceam parte din comisia de admitere. Printre cei ce voiau să dea examenul pentru teologie pastorală şi venise la interviu, era un tînăr dintr-o localitate bihoreană. Era afectat de o dizabilitate, mi se pare la mîna dreaptă. Comisia a fost uimită de apariţia lui. L-au sucit şi răsucit pe toate părţile. De ce voia el să se facă păstor? Le-a spus: era convins că asta e chemarea lui şi că biserica va avea de cîştigat.

Afară aştepta tatăl său, extrem de nervos, un tată masiv, ce părea destul de agresiv, supărat că băiatul lui a luat-o razna, s-a pocăit şi acum voia să se facă popă la baptişti. Îmi amintesc uimirea, neliniştea şi opoziţia panelului oamenilor în negru. Au adus argumente “imbatabile” din Scriptură: în Vechiul Testament trebuia ca preotul să nu aibă nici un cusur fizic! Altfel nu era admis în templu, în faţa lui Dumnezeu. Au afirmat că acelaşi principiu se aplică în cazul păstorului. În absenţa tînărului şi-au exteriorizat şi mai tare nemulţumirea: “Vă daţi seama ce o să fie în biserica aia!” “Cum ar putea un  asemenea “pastor” să slujească?” Eu am rămas fără grai, nu puteam vorbi că nu aveam “autoritate”: aveam pe mine doar o cămaşă bleu şi aia destul de ponosită.

Mă simţeam vinovat. Tînărul insista să dea examenul, ei insistau că nu se poate. L-au convins pînă la urmă să dea la asistenţă socială, în anul următor. A dat la asistenţă şi a absolvit. Ce o fi rămas din chemarea sa iniţială? Doar el şi Domnul ştiu.

Şi în final o dedicaţie în ton cu postul pentru toţi men in black:  senza giacca e cravatta!

<

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a mai crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.

Alternativa romanului lui Jules Verne «Căpitan la 15 ani» în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (1)


Aveam cincisprezece ani. Citisem în urmă cu cîţiva ani « Căpitan la 15 ani ». Jules Verne m-a lăsat cu senzaţia că atunci cînd voi împlini 15 ani voi putea să le dovedesc tuturor că sunt în stare să comand chiar şi o navă. Am împlinit vîrsta, dar parcă nu se mai arăta nava cu pricina. Pe vremea aceea aveam o droaie de cursuri în fiecare zi. Chiar şi sîmbăta. Ţin minte că în primul trimestru aveam ore marţi după-masa şi miercuri dimineaţa. Cînd să mai înveţi ? O zi pe săptămînă făceam practică în atelierul de lăcătuşerie al liceului. Dar, în fine, a venit şi vacanţa mare.

După terminarea primului an de liceu, uteceul ne-a convocat la muncă voluntară, pe un şantier de îmbunătăţiri funciare. Ii spuneam muncă volumusai. Nu eram plătiţi. Ni s-a atras atenţia că nu putem lipsi. Părinţii au înţeles. Ei erau de fapt mai convinşi ca noi.

Luni dimineaţa ne-am întîlnit cu toţi colegii la capătul liniei de tramvai spre Pecica. Eram o sută patruzeci de băieţi. Aveam bagaje pentru o săptămînă. Era prezent chiar şi Schultze, cu toate că suferea cu inima. Au sosit nişte buceaguri albastre şi ne-au dus la Turnu, la numai 12 km de Arad.

Am fost cazaţi în nişte barăci tipice de şantier. Cam două zeci de metri lungime, patru lăţime. La mijloc se intra într-un hol. In faţă erau cele două uşi ale camerelor unde dormeau profesorii supraveghetori şi instructorul de la UTC. Din partea şcolii era un prof mai în vîrstă, totdeauna cu capsa pusă şi un prof mai tînăr, de mate. Din partea uteceului un tip tînăr, mai rotunjor, Buda nu-mai-ştiu-cum.

Pe dreapta şi stînga se făceau alte două uşi unde erau două dormitoare cu paturi de lemn etajate. Aul şi beul erau în dreapta, ceul şi deul, adică noi, eram în stînga bărăcii. Între paturi exista un spaţiu destul de mare. Aveam şi nişte geamuri prăpădite. Bagajele pe sub paturi, prin paturi, pe unde se nimerea. Interesant că nimănui nu i-a dispărut nimic, cu toate că nu exista pază, planton sau aşa ceva.

Sala de mese era în altă baracă. Latrinele erau la cîţiva paşi depărtare, dar nu ne-au deranjat. Mai exista un spălător în aer liber şi mai era încă o baracă pentru tractorişti, buldozerişti, etc. N-aveam treabă cu ei. Nici ei cu noi. Bucătăresele erau două unguroaice din sat. Una masivă pe la 40 plus, alta sfrijită pe la 20 minus – ani, nu kilograme. Dimineaţa pîine cu marmeladă şi surogat de cafea de o calitate vecină cu Auschwitzul. Pîinea era bună pe post de proiectil perforant anti-tanc. La prînz supă, extrem de fierbinte şi un felul doi nedefinit ca formă şi culoare. Tot aşteptam să se răcească. Puteam noi să tot aşteptăm. Ciudată supă, ciudat felul doi. După un timp ne-am prins că buzele ne frigeau pentru că era şi extrem de …iute. Vesela desprecheată. Aproape nu găseai două linguri la fel. Să nu mai vorbim de farfurii. Erau de tablă. Oricît de săraci am fost, acasă sau la bunici nu am văzut o singură farfurie de tablă. Singurele articole stas, deci identice, din sala de mese a şantierului, erau « cănile » : adică borcanele destul de slinoase de 400 de grame ce ţineau loc şi de pahare.

Nu mai ţin minte ce mîncam seara. Oricum nu prea conta. În pauza de zece ne dădeau o brînză triunghi şi o felie de pîine. Apa se aducea în bidoane de aluminiu sau în marmite militare. Asta era la liber pînă se termina. Apa o beam din nişte căni tot de aluminiu cu care mă voi reîntîlni în armată.

Programul de lucru începea dimineaţa la opt şi se termina la ora unu. Mergeam şi veneam cu camionul. Sarcina noastră era să taluzăm canalele de irigaţie ce fuseseră săpate cu utilaje mecanice, de la nivelul drumului pînă la nivelul apei. Uneori era un canal mai mic, alteori unul mai mare. Mărimea taluzului era direct proporţională cu adîncimea canalului. Venea instructorul şi îţi măsura norma: cam 10-15 metri liniari, în funcţie de cît de accidentat era terenul şi cît de mare era suprafaţa taluzului. Nu se exagera, dar trebuia să ai ceva vînă, ca să-i « îndeplineşti »  norma.

Tanti Milly şi teroriştii (tu)


…am urlat la rându-mi la nevastă:

–         Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în … liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest a la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

–         “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

–         E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

–         Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

–         Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Aurii. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa îmi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei nu am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate made in Ciaina îmi jucase o festă.

–         “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

–         Apa, să-nchidă apa că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

–         Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

–         Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

–         Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

–         Pă ce stradă?

–         Pă Odi Endre no!

Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici ni-s loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

va urma Tanti Milly şi teroriştii (strii)

Tanti Milly şi teroriştii (uoan)


Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o vagă importanţă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

–         “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

–         Iese apa!!! S’o rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

–         Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

–         Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă, unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

–         Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă:

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arat eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

Istoria, aşa cum o ştiu, se întoarce


Cea mai mare dezamăgire şi cea mai mare împlinire a a clasei a V-a fost tot istoria. De data aceasta Istoria antică. A apărut un prof, primul meu prof de istorie. Nimeni nu l-a văzut până atunci în şcoală, Şcoala medie nr. 2, “Olga Bancic” din Arad. Am aflat că lucra de fapt la muzeu, muzeu ce se afla vis-avis de şcoală. A predat despre obiectul şi metodele folosite în studiul istoriei şi alte lucruri la fel de plictisitoare pentru mine. A două oră a ascultat. Eu încercasem să învăţ, dar n-am reuşit să reţin atâtea noţiuni abstracte despre o materie atât de dragă. Rezultatul a fost catastrofal: prima notă, primul patru. Fostul meu învăţător, Pundeev Leonid (mai apoi profesorul meu de educaţie fizică) a fost consternat, toţi învăţătorii fiind curioşi să vadă cum se descurcă elevii lor ce au trecut în “ciclul 2”. Rezultatul: n-am mai învăţat, cu toate că după o altă săptămână proful meu a fost înlocuit de o profă, mai în vârstă, mai calmă şi mai moale. Tot nu am învăţat. Apoi surpriză: sunt scos la răspuns împreună cu un alt coleg. Eu cu mâna pe sus să-i spun profei că am un 4 mare şi lat. Noroc că nu m-a lăsat să vorbesc. Era vorba despre Egipt. Îmi vine rândul. Colegul meu, Moisă Virgil a luat un 7. Mă întreabă şi pe mine ceva, apoi altceva şi iau un …8! Nu era rău pentru nici măcar un minut investit. În procesul trecerii notelor din caietul ce ţinea loc de catalog patru dispăruse! Ce fenomen benefic! Rezultatul pe termen lung, un an de zile, a fost că am fost cel mai bun elev dintre toate clasele de a V-a la istorie.  Aceasta a fost şi satisfacţia la finele clasei a V-a. Am avut doar un singur 8, acela si parcă doi de 9.

Următorul meu prof de istorie a fost Bibi, adică Teodorescu. Rubicond, serios, mare povestitor al păţaniilor sale, din vremea studenţiei când făcea box şi bineînţeles al istoriei, sever şi cu principii pedagogice stricte, Bibi a băgat spaima în toată şcoala şi i-a făcut pe toţi să mănînce istoria. Avea cam două, trei note: 10, 9 şi 4. Ştiai, luai 10 sau 9. Nu ştiai, ştiai ceva, tot acolo, luai 4. Nu conta că ai o notă, două sau zece. Puteai fi ascultat oricând. Caietul de notiţe era sfînt. Când preda se auzea musca. Şi azi mai ţin minte modul cum începea o lecţie: 1. Titlul. 2. Condiţiile externe. 3. Condiţiile interne. 4. Desfăşurarea. 5. Concluzii. Tabla trebuia să fie lună, creta întreagă şi buretele stors. Altfel elevul de serviciu era absent. Trebuia să dai carnetul şi caietul cînd îţi dădea nota din mână în mînă pînă la catedră. Dacă voiai să o iei spre catedră te făcea să încremeşti doar cu o privire, a la Mihai cînd gîdea a încercat să-i taie capul pe cînd era ban de Craiova. Nu voiai să rişti aşa ceva. Ba pe unii mai îndărătnici, îi chema în cabinetul de hărţi şi colegii lor povesteau că mari ţipete se auzeau înainte de a ieşi elevul de acolo. Bănuiesc că nu ţipa Bibi.

Din păcate a sfârşit-o rău, în datorii, prin şanţuri, datorită băuturii. Avea două fete ce nu mai voiau să ştie de el. Idolul meu a căzut de pe soclu. Vor urma alţii.