Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

Temperatura zilei


Halloween? Începutul Reformei în 1517? Tradiţie şi trecut. Există lucruri mult mai importante în această perioadă. Ziua ce începe săptămîna nu ne aduce însă prea multe veşti bune. Fotbaliştii şi fanii lor s-au acoperit din nou de acea materie de culoare maronie şi rău mirositoare. Pagubă-n ciumperci! Băsescu şi-a făcut poză cu popii, de arată – mi-ar place să zic – ca măgarul între oi, dar oare de ce am senzaţia că arată ca şi lupul chel între lupi bărboşi, nu ştiu! O fi de vină chestia aia cu Buda, albina şi cu fagurele scoasă din expoziţie (http://www.neacsu.org/2011/10/caterinca-interzisa-buddha-base-si.html)! Români venind din Spania sunt făcuţi terci precum dreptcredincioşii iudei peste care căzu cîndva turnul Siloamului. Apoi la toate astea vin străinii care ne iubesc mai mult decît ne iubesc ai noştri să ceară bani să ne scoată aurul din ţară şi să ne recomande “prudenţă”. Ei cu aurul, noi cu cianura şi cu prudenţa. Oare de ce nu le-au recomandat grecilor la fel de ortodocşi ca noi, ba chiar şi mai şi, prudenţă, dacă nu chiar vigilenţă. Şi din nou ajungem la discuţia despre bogaţii care  fură de la săraci. Eu zic să schimbăm ceva!

Dar avem şi veşti bune: se termină recensămîntul. O altă mostră de dilentantism acut, dar scăpăm de el. La ce ne-o fi trebuit nouă recensămînt acum? Pană de ştruţ la pălărie de paie!

În fine, după ce am terminat cu internele, să vedem ce spun externele: încă nu ştim dacă aspirina face mai mult bine sau mai mult rău, dar încă o producem şi o înghiţim. Rusia va intra în WTO (bună glumă!), UK-iul a fost ţinta unui atac al heckărilor, în vară!!! Acuma cică s-au băgat în sateliţii americani. Pe noi de ce nu ne atacă nimeni?Jeremy Paxman se confesează spunînd că ‘I am part of the most selfish generation in history and we should be ashamed of our legacy’, ceea ce probabil că este corect! Pe coasta de est a SUA a venit iarna cu multă zăpadă, să se bucure şi ei.

Nu ştiu dacă este o veste bună sau rea: am aflat că suntem peste 7 000 000 000 de bibezi pe planetă. Cu menţiunile de rigoare: India intră în criză de femei, că le-au tot omorît pe fetele nedorite, probabil că şi China. Dar cu toate că sunetm mulţi, abundă orfanii, cererile de fecundare in vitro şi încă noi nu am dat drumul adopţiilor internaţionale. Probabil că ştiţi că la noi practic e imposibil să decazi un părinte din drepturi! În China 12000 de chinezi au fost arestaţi pentru comercializare de droguri. Cam cît 12 penitenciare la noi. Dacă s-ar face asta în România, ar trebui înfiinţate nişte lagăre de concentrare, pentru că puşcăriile noastre sunt pline. O altă propunere ar fi să se comaseze deţinuţii rezultaţi în urma violenţelor de tot felul de pe terenurile de fotbal cu cei de pe urma traficului de droguri şi lagărele de concentrare să fie chiar terenul de fotbal. Sună cinic, sună cam ca în Chile şi Argentina, dar ar fi o soluţie ieftină. Cît mai costă o viaţă de om pe aici? Avînd în vedere că un salar de funcţionar debutant la primărie e de 560 de lei în mînă, o viaţă ar trebui să fie mai ieftină. Păi nu ştiu de ce se va construi la Şag, în judeţul, Arad un mega-spital de 86 de milioane de euroi cu TVA inclus! La un spital aşa de mare (se va întinde pe 14 hectare) cu zece secţii, cu 40 de paturi, deci 400 de pacienţi, va fi nevoie de personal. Mamă, ce şpagă se va încasa pentru a fi angajat acolo! Şi ce doctori şi asistente mişto vor lucra acolo: numai unul şi una. Angajarea se va face prin concurs, dar despre ce fel de asistenţă medicală va fi vorba cînd acum, la clinica PRIVATĂ Genesis, tot din Arad, pe lîngă consultaţie îi mai bagi doctorului 50 de lei în buzunar ca să nu te ignore. Culmea corupţiei în România: trebuie să mituieşti privatul! Schimbă doctorul române!

În rest temperatura este normală pentru această perioadă a anului, că vine iarna.

Cu Bau-baul la plimbare sau what’s next? (4): ameninţarile din micro şi macrocosmos


Ziariştii ne informează ca nu cumva să murim proşti, ci deştepţi, dacă tot le accesăm ziarele, că pernele şi plapumele proprii pot să aibă 50% din greutate materializată în reziduri, acarieni, fire de par de mîtză, mecroabe şi alte multe chestii nocive şi foarte nocive ce se văd doar la microscop. Aceasta, normal, face să crească pericolul îmbolnăvirii în somn. Deci mesajul vrea să spună: nu vă mai îngrijoraţi dacă vă îmnolnăviţi în somn, schimbaţi-vă perna şi duveul. Celor care nu s-au îmbolnăvit încă ni se spune: să le schimbăm mai des, sau dacă avem un pic de maşină de spălat mai hacana, să le spălăm şi să le centrifugăm ca să moară …duşmanii noştri! Ah începe să mi se facă frică să nu le cad victimă: vă daţi seama cîte victime au făcut aceşti monştrii insinuaţi la căpătîiul nostru! Probabil că unu, doi… hommo sapiens care au decedat pe la 89-99 de ani. În omoară lent, dar sigur.

După ce am dezvăluit grozavele pericole ce ne pasc din microcosmos,  să cedăm totuşi locul cosmosului ca fiind fratele mai mare şi mai teribil al mecrobului cu acelaşi nume, frica. Tot presa ne informeză, să nu muritm proşti ci săraci de astă dată, că în Marea Britanie planeaza pericolul morţii datorat unui asteroid. Să moara tăţ inglejii dă frickă, dar în somn ca să fie vinovate şi perinile şi plapumele lor. După modelul autohton, o zîs mama că m-o da, văleu, văleu, văleleu, zestre cînd m-oi mărita,  două zeşi di pernie mari… văleu, văleu, văleleu… Propun să se ia măsuri, nu una nu două, nici una, nici două societăţi de asigurare, ci toate să se scoată pe piaţă o poliţă sau două pentru cei ce vor să îşi asigure bunurile în caz de mega-cataclism cosmic. Ce zic eu, “pentru cei ce vor să îşi asigure”? Să fie o poliţă obligatorie pentru toată lumea, să ne ia banii şi să ne transforme pe toţi în omuleţul lui Gopo. Pentru că în faţa acestui pericol, iminent, îngrozitor şi inevitabil nu ne putem fofila schimbînd canalul (că zeţ ză riăl laif), să fim din nou egali ca pe vremea comunismului cînd doar poziţia importantă în stat sau partid te făcea mai egal decît  alţii.  

Concluzionînd în final de post de vară nu de Crăciun sau de Paşte, fiind cu un ochi la afirmaţiile preşedintelui despre singurul om care nu a fost compromis de comunişti în România şi mai e în viaţă, şi cu un ochi la declaraţiile bombă a primarului sectorului cinci a capitalei, cînd cu ejacularea sa din fonţia de conducere, hai să spunem, uitîndu-ne cu singurii ochi ce ne-au mai rămas disponibili, că indiferent unde loveşte ditamai asteroidul nu îi va fi moale niciunui pămîntean indiferent de religia, culoarea politică sau a pieţii, a părului sau a ochilor, de-i bogat sau sărac, de-i tînăr, bătrîn, femeie sau bărbat sau ceva între astea două. Dar dincolo de pericolul unui cataclism cosmic, să nu uităm că cea mai mare parte a populaţiei civilizate va avea probleme de sănătate pentru că în fiecare zi îşi pune capul pe pernă şi se acoperă cu o plapumă. Aşa că, noaptea mai bine să veghem şi ziua să dormim la serviciu  unde nu sunt atîtea pericole şi unde ne supra sau doar pri veghează şefii şi colegii. Deci încă o chestie rezolvată în România! În ceea ce priveşte asteroidul, meteoritul sau ziua de mîine, io mă adresez întregului mapamod cu formula noastră tradiţionala a omului din popor dădătoare de speranţă autentică şi sinceră, “mînce-te lupu!” sau după aceiaşi urare adaptată la vremuri moderne mai stresante, “mînce-te criza!” – că asta ne mîncă pe toţi mai ceva ca Bau-baul! Vorba aia: What’s next?

Creştin, patriot şi naţionalist


În urmă cu foarte puţini ani sondaje de opinie din ţara noastră indicau că populaţia avea cea mai mare încredere în biserică şi armată. Sau invers, nu prea contează. Probabil fără să îşi propună, sondajul arăta şi modul absolut idealist de a gîndi al românului: în loc să facă ceva, credea că cele mai birocratice instituţii ale ţării aveau să îl salveze.

Să fim serioşi! Armata? Cînd a cîştigat ultima dată armata română o bătălie? Probabil la inundaţii. Poate la marea bătălie cu recoltele record ale lui Ceauşescu sau cu îndeplinirea planului cincinal înainte de termen, per global, dar nu şi pe sortimente.

Biserica? Cînd nu a protestat la dărîmarea propiilor sale locaşuri şi la închiderea mănăstirilor? Cînd a acceptat tot, sau TOT ceea ce regimul comunist a spus şi făcut? Atunci cînd a acceptat să împartă locul comod de privitor dezinteresat cînd un întreg popor era condamnat la muncă silnică pentru un faraon megaloman şi paranoic? Biserica a închis ochii, a privit în altă parte şi statul a făcut ce a vrut. Mai ţineţi minte telegrama fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în care condamna acţiunile huliganilor din Timişoara din decembrie 1989? După o demisie impusă, acelaşi om a revenit, s-a pupat mai tîrziu cu papa Ioan Paul II şi a murit bine mersi, fără a repara nimic din trecutul căruia îi jurase credinţă. La scurt timp după moartea sa am aflat şi că în sfînta sa tinereţe legionară se implicase activ în rebeliunea legionară din 1941. Toate acestea, dar şi multe altele mă fac să mă întreb care este legătura dintre a fi creştin, patriot şi naţionalist.

A fi creştin de o oarecare factură înseamnă în esenţă să crezi că Isus (sau Iisus) Cristos (sau Christos sau Hristos) a murit pe cruce, a înviat şi s-a înălţat la cer şi să fi ucenicul lui, indiferent ce ar însemna asta pentru unii sau alţii. Deci categoria asta are unele puncte comune, esenţiale şi altele particulare, esenţiale numai pentru cei care le cred şi aplică în practică.

A fi patriot înseamnă a-ţi iubi patria, indiferent care este aceasta. Un turc iubeşte Turcia, un român România, şi aşa mai departe. Lucrurile se complică în această categorie cînd faci parte dintr-un stat multinaţional şi eşti turc în România sau român în Turcia. Este şi mai greu să îţi iubeşti patria atunci cînd ea se războieşte cu o ţară a cărui nume îl porţi pentru că eşti născut în etnia respectivă. Cu toţii am citit Pădurea spînzuraţilor, dar şi puţini dintre noi ştiu că Ioan Slavici a făcut închisoare fiind acuzat de trădarea neamului său, fiind întemniţat de mai multe ori în România.

Interesant pe de altă parte este ce putem învăţa de la Iosif, de la Daniel sau de la Cirus care au făcut bine altor naţii şi au fost consideraţi binefăcătorii acestora. Iorga avea o vilă în Albania pentru că a scris istoria Albaniei cu toate că nu era albanez. Dar pe de altă parte ce trebuie să facem cînd ştim că alţi români suferă în alte ţări? Contează ce suntem? Sau ce este mai important, naţia sau credinţa?

Naţionalismul este definit de Wikipedia românească ca fiind “o ideologie care creează şi susține o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.” Pentru mine naţionalismul este mai degrabă un patriotism ce loveşte în drepturile şi aspiraţiile celorlalte naţiuni cu care se împarte sau nu un teritoriu. Un bun exemplu de naţionalism este cel al legionarilor români care spuneau că iubesc neamul românesc, dar îi urăsc pe unguri, evrei, comunişti, liberali, ţărănişti.

Se pot împăca aceste sentimente contradictorii cu creştinismul? În cele din urmă pînă unde pot merge împreună patriotismul cu creştinismul sau ce este mai important? Hughenoţii au fost asasinaţi din cauze politice sau religioase? Soldatul roman care nu a acceptat să poarte coroana ce simboliza supunerea absolută faţă de cezar a murit ca şi martir şi în domeniul acesta probabil că Ipolit în De corona are mai multe de spus.

Cum stăm însă cu supunerea faţă de legile noi ale Comunităţii Europene? Poate  ar trebui să ne pregătim acum pentru ce va veni în viitor? Mai vine timpul martirajului sau ne vor împiedica respectarea drepturile omului, respectarea dreptului la a fi diferit şi garanţia Comunităţii Europene? Ce se întîmplă dacă naţionalismul va fi suprimat? Putem gîndi chiar mai departe?

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (2)


Interesul faţă de doctrina Bisericii nu se mai manifestă astăzi atât de pregnant poate datorită faptului că fiecare denominaţie sau confesiune şi-a produs propriile definiţii. Totuşi apariţia şi dezvoltarea mişcării ecumenice a făcut ca multe definiţii să fie regândite şi rescrise. Ce este Biserica, cine este Biserica sau poate, ce sau cine nu este Biserica, sunt întrebări care ar trebui să îşi găsească răspunsul în funcţie de sursa de inspiraţie (Noul Testament sau Vechiul Testament, tradiţia) şi de felul cum interpretăm textele din aceste surse.

Unul dintre pericolele prezente este de a citi Noul Testament cu ochelarii creştinului din secolul XXI şi de a deforma Biserica Primară şi învăţătura ei. Un alt pericol este de a folosi alte discipline cum ar fi sociologia sau psihologia pentru a defini Biserica. Câteva dintre întrebările pe care le punem astăzi în raport cu eclesiologia sunt: a fost intenţia lui Isus Cristos să creeze o altă religie diferită de cea iudaică? Care a fost ideea de comunitate la Isus şi la apostoli? Se poate identifica Biserica cu Împărăţia lui Dumnezeu? Ce rol joacă escatologia? Există cumva o dezvoltare a doctrinei Bisericii în Noul Testament?

Eclesiologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu studierea lucrurilor ce ţin de biserică: originea ei, definiţii, slujirea în biserică, etc. Cu toate că eclesiologia îşi are originea în Biblie, cea mai mare parte a dezvoltării sale este post-biblică, ea evoluând continuu. De două mii de ani terminologia biblică a fost folosită pentru a defini Biserica. Termenul ekklesia nu a fost la origine un termen religios, el definind adunarea cetăţenilor liberi din cetăţile-stat ale Greciei. În mod eronat se zice în prezent “ne închinăm la Biserică de la orele 17 în fiecare duminică,” desemnându-se astfel doar clădirea în care se adună de fapt Biserica. Dar Biserica nu este clădirea, ci credincioşii care se adună în numele lui Dumnezeu. Când clădirea Bisericii este dărâmată nu este distrusă Biserica lui Cristos, ci doar locul unde Biserica se adună temporar. Niciodată în Noul Testament termenul de Biserică-Ecclesia nu s-a referit la o clădire, ci la adunarea creştinilor. Altfel Mt 16:18 şi Mt 18:17 nu ar avea sens: “Dacã nu vrea sã asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacã nu vrea sã asculte nici de Bisericã, sã fie pentru tine ca un pãgîn şi ca un vameş.”

De asemenea în mod eronat acest verset este interpretat ca arătând autoritatea Bisericii. Versetul indică felul cum trebuie tratată o problemă de disciplină mergând de la individ la grup şi în acelaşi timp arată că cel indisciplinat iese de sub incidenţa legii harului necunoscând-o (din această cauză el va fi ca un vameş, ca un păgân), dar în acelaşi timp el trebuie să fie expus legii harului, la fel cum vameşii şi păcătoşii îl ascultau pe Isus Cristos şi acesta mânca cu ei la masă. De remarcat că Isus Cristos se adresează folosind persoana a II-a singular (“…să fie pentru tine…”) nu persoana a II- plural (pentru voi). Reiese în mod clar că versetul nu poate fi aplicat în practică decât în legătură cu o altă persoană, nu cu un grup. Extrapolarea lui ca referindu-se la autoritatea Bisericii pare să fie o extindere dincolo de intenţia autorului, adică a lui Dumnezeu, pentru că el se adresează în primul rând celui ce citeşte textul.

Definiţie: Biserica este totalitatea credincioşilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Cristos.[1]Există mai multe categorii care definesc identitatea Bisericii. Dacă nu contează rasa, naţionalitatea, clasa socială sau dacă eşti în viaţă sau nu, probabil că nu contează nici sexul pentru că Hristos a desfiinţat toate barierele.

Cu toate acestea se ridică unele întrebări: poate un homosexual sau o lesbiană să facă parte din Biserică? Care este relevanţa faptului că din Biserică fac parte şi cei “adormiţi” în Hristos? Pot copiii să facă parte din Biserică, dacă da, de ce, iar dacă nu de ce nu? Ce înseamnă să fii exclus din Biserică sau ce înseamnă să fii exclus temporar din Biserică sunt întrebări la care trebuie răspuns cât se poate de clar. Care sunt temeiurile pentru care este cineva exclus din Biserică? Dacă nu contează rasa sau naţionalitatea, de ce există atâtea Biserici doar ale ţiganilor şi ale maghiarilor în ţara noastră?

Noul Testament face clar că nu poate exista un popor a lui Dumnezeu conform vechiului legământ şi un alt popor cu aceleaşi calităţi, dar care să respecte alte condiţii în noul legământ. Evreii intră în noul legământ respectând aceleaşi condiţii ca şi Neamurile: pocăinţa, credinţa în moartea şi învierea lui Isus Cristos Domnul. Nu ar trebui să existe două popoare a lui Dumnezeu, cu toate că Împărăţia cerurilor s-ar putea să fie mai largă sau complexă, dincolo de ceea ce noi deducem logic.

Tot aici trebuie tratat termenul legămînt, foarte uzitat în Bisericile evanghelice. În primul rând Dumnezeu este cel care a proiectat, efectuat şi respectat legământul. Legămîntul sau testamentul sau tratatul între două (sau mai multe) părţi era încheiat de două persoane ce nu erau egale ca putere sau poziţie şi vizau pacea, protecţia persoanelor şi relaţia dintre ele. Totdeauna Dumnezeu a iniţiat şi a pus condiţiile legămîntului.

Dacă cumva omul s-a obligat din nou să respecte Legea (Neemia, Ezra, Iosia) aceasta nu s-a făcut datorită faptului că cei trei conducători îl forţau pe Dumnezeu să încheie un tratat cu ei, ci pentru că legămîntul fusese rupt de poporul pe care îl conduceau, iar ei şi-a dat seama de greşeală şi voiau să o repare. Totdeauna Dumnezeu este superiorul şi din această cauză (care nu se poate schimba) noi nu putem iniția un legămînt cu el. El este cel care îl propune, l-a propus şi El îl respectă totdeauna.

Din punctul de vedere al eclesiologiei noi nu încheiem un legămînt în “apa botezului.” Legământul a fost încheiat deja, noi doar am acceptat condiţiile înainte de botez, iar botezul este o confirmare publică a acceptării legămîntului făcut de Dumnezeu prin Isus Cristos. Din această cauză în niciun caz nu se poate spune “am încheiat un legămînt cu Dumnezeu în apa botezului” pentru că asta ar însemna că noi am fi superiorii şi Dumnezeu a fost nevoit să încheie legămîntul cu noi pentru că noi ne-am botezat. Ori termenii în care se face legămîntul nu sunt ai noştri, ci ai lui Dumnezeu, jertfa a fost a lui Dumnezeu, condiţiile pentru respectarea legămîntului sunt stipulate de către Dumnezeu şi beneficiile prezente şi viitoare nu sunt ale lui Dumnezeu, ci sunt din partea lui Dumnezeu pentru noi, niciodată invers. Dumnezeu nu are nevoie de noi, noi avem nevoie de Dumnezeu.


[1] Această definiţie este agreată de STB Bucureşti, dar nu este unica şi nici cea mai bună definiţie a Bisericii

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

“BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu.Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, a conformînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament aăstorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: nu se definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.

“Ce-ar face Google?” Cine e anticristul? Cînd revine Cristos?


Să vă spun sincer nu prea mă interesează ce face goagle şi nici ceea ce va face în viitor. Pentru că nu ne învîrtim în acelaşi cercuri. Dar cu toate acestea mă afectează ceea ce a făcut şi va face Google. Titlul postului nu este altceva decît titlul cărţii lui Jeff Jarvis, de acum o carte veche despre Internet ce a primit în 2008 distincţia de “Cea mai bună carte despre Internet.”  Iarăşi, dacă e din 2008 în termenii Internetului au trecut …veacuri. Nu am terminat cartea, dar trebuie să spun că am găsit cîteva lucruri bune care vor lovi mai repede sau mai tîrziu (să sperăm că nu niciodată!) ţara noastră. De exemplu, va declanşa reacţia publică la prostie, furt, minciună, aberaţie şi altele de acest gen. Sper că în viitor Internetul o să îşi spună cuvîntul nu numai în numărul de infracţiuni cu autori români, ci şi în modificarea reacţiei faţă de politică, biserică, societate în general.

În deschiderea cărţii există un capitol care poartă tot titlul cărţii şi care printre multe lucruri pe care le-a schimbat Google şi care sunt de bun augur, Jeff Jarvis menţionează ceva ce de fapt există de cînd există omul, dar nu s-a manifestat la talie mondială, atît de rapid, atît de tranşant şi nu a creat un curent de opinie tot mai bine imprimat în conştiinţa omului actual. Enumerînd cîteva dintre noile reguli aplicate de Google, numite “regulile unei noi ere”, Jarvis zice, bineînţeles cu alte cuvinte: “Omul, consumatorul vrea să deţină controlul, să se vadă că el contează, să facă ce-i place.” Cu alte cuvinte masele vor să se exprime, să se vadă puterea democraţiei, ceva ce totdeauna am vrut să facem, dar nu am prea putut. Democraţia este creată de Google printr-o modalitate nouă. Iluzia democraţiei comuniste, care funcţiona doar cu lideri autoritari, sau cea liberală care mimează democraţia dar îndepărtează masele de obiectul democraţiei, deţinerea puterii şi impunerea voinţei, nu mai satisface. Nu mai poate fi nimeni convins de existenţa unor despoţi luminaţi, devreme ce mai toţi au ajuns paranoici, după cum nimeni nu mai poate fi speriat cu bau-baul unui zeu atotputernic ce ar interveni direct ca să, de exemplu, curme un al treilea război mondial, un cutremur cu magnitudinea 9,1 pe scara Richter, lărgirea găurii de ozon sau plimbarea de-aiurea a unuia sau mai multor nori radioactivi prin atmosfera noastră încălzită şi poluată. Cu toate astea, dincolo de scenariile fataliste sau oportuniste, se poate întrevedea cum în curînd Google (sau orice serch-engine asemănător, dar şi superior lui) va putea acţiona şi în sens invers: nu numai de la utilizatori la Google, ci de la Google la utilizatori. Este acelaşi procedeu de hipnoză utilizat de şarpe în grădina Edenului, de mangustă la prinderea cobrei şi de deştepţi la prinderea fraierului la alba-neagra. După ce te obişnuieşti cu o anumită mişcare, idee, etc., intervine o schimbare care te face să nu mai deţi controlul, ci totul să fie exact pe dos şi să …pierzi. Celălalt deţine controlul. Şi atunci te-a înhăţat, nu mai scapi pentru că tu te cramponezi de vechile reguli care de fapt nu mai sunt respectate.

Duminica asta la biserică (da, încă mai merg la biserică), am auzit că anticristul e aici, e el, e la Roma, e …papa! Clar, direct, convins, verde în faţă! Dacă Luther nu o lua razna (ca să mă exprim aşa), de unde am fi ştiut noi asta? Dacă Miller şi White ar fi stat în banca lor, poate papa ar fi scăpat de stigmat şi şi-ar fi văzut el liniştit de biserica lui tot mai mică. Dar aşa? Ei, destul şi cu anticristul şi cu Google. Am devenit confuz, aproape că nu mai înţelegeţi nimic, şi e firesc, pentru că în ultimele zile vor fi atîtea lucruri de neînţeles, încît poate tocmai eu am declanşat fenomenul “ultimelor zile”. Dar să nu mă dau grande, nici Prince, nici Maicăl Gecsăn, că nu garantez că la ora actuală nu i-o fi poftă după picătura aia de apă pe limba care a scăpat de atîtea modificări în beneficiul nasului său tip pinochio mark MCLII.

Deci, Jarvis, ceea ce face Google a făcut omul de milenii, nimic nou, eventual vechi şi de o calitate mai slabă. Deci, oameni, atenţie cu Google, s-ar putea să vi – ni se pregătească o mare surpriză. Şi în final, mărturisesc smerit că nu ştiu cine e anticristul nici nu cunosc data la care se va întoarce Cristos. Cu toate astea citîndu-l din memorie, ah, această memorie ce a ajuns şi pe feisbuc, după cum spunea proful meu de ente şi alte cîteva discipline inventate ca să stea la elbisi că era aşa de bun, dar era american, “Că n-o fi ştiut Fiul? Avea Isus ăsta un simţ al umorului domle…”

PS Nu eu au am pictat chestia aia cu coarne din deschidere 🙂

Resurrected


 

Uel, not rili, dar cum am avut de lucru şi cum dacă am ceva de lucru sunt fefe task-orienteitid, mi se pune o ceatză de zile mari şi mici şi nu mai pot să scriu altceva. Eventual să mai comentez succint pe alte bloguri. Deci, şi prin urmare, de săptămâna viitoare mă apuc de scris pe blog. Adică, dacă tu blog or not tu blog, iţ tu blog.

Ca să vă fac un pic curioşi, o să îmi pun mintea cu New Age, că tot nu m-am ţinut de promisiune acum vreo două luni (sau trei? hu keărs?!) şi încă ceva care mă tot roade de un timp, referitor la justiţie în general, la cea din România în special. Tot ce e în plus faţă de asta e bonus. Nu vă gândiţi la detergent.

În rest totul e o kei cu mua. Săptămâna trecută  am stat de vorba cu cineva care mi-a confirmat o idee mai veche şi probabil că şi asta va ajunge pe tapet. Ceea ce mi-a mai făcut să-mi vină inima la loc, că mă cam încerca complexul lui Ilie. Nu eram singur. Mai sunt nebuni care gândesc ca mine. Deci nu suntem singuri în univers!!! Last bat not list (cu toate că îmi place  Liszt), o să abordez o altă faţetă a bisericii din România şi într-o altă adresă, so tu spik, de ce nu ineficacitatea, în mare parte inutilitatea şi imbecilitatea unei instituţii care se pretinde reprezentanta lui Dumnezeu. Tare! În fine, poate nu o să fac asta, aşa că, dacă vreţi să aflaţi, ţine-ţi aproape! Nu prea aproape că o să puteţi citi tăbliţa aia mică cu scrisul ăla şi mai mic că o să ne tamponăm! Oricum o să tamponez cu cîte unul, hai doi, dar nu cred că o să iasă mare balamuk.

În ultima vreme m-am intoxicat cu umanism, New Age, marxism (D. proastă calitate), islam (probabil că am înţeles de ce este aşa mare hâră între islam şi creştinism la ora actuală şi de faptul că aşa va rămâne) şi postmodernism (tot de proastă calitate, dar vorba aia, nici postmoderniştii nu prea înţeleg despre ce e vorba în ceea ce îi priveşte). Totul prin prisma creştinismului. Aici iar o să facă unii spume, că şi creştinismul e cam divers, mai mult sau mai puţin biblic, tradiţional, legalist, charismatic, liberal, etc., etc. (am pus punctul la etîcî, deci, nu mă mai criticaţi!). Ca să nu existe dubii, creştinismul e unul personal, aşa că, fie, nu mă simt nici prea biblic, cu toate că sunt şi aşa, nici prea charismatic, cu toate că sunt şi aşa, dar nu prea tare, cam atâta cât pui piper într-o supă bună să fie spaisi, liberal, dacă tot m-au katalogat unii, poate şi alţii, dar nu mă interesează, şi de ce nu şi tradiţional, că nu pot să îndur toate măgăriile (vorba unui prieten vechi ce bloguieşte şi el) moderne sau postmoderne. În esenţă nu mă interesează alte dispute de genul calvin-arminius, har-nehar, batik – nebatik, anaiolism-iad curat uan handred părsent, fund-amentalişti versus liberali, biblia lu ciarli versus biblia altei tagme, cornilescu versus noua traducere română, etc. Să vă spun sincer, toate astea mă afectează cum influenţează paralelismul şinelor de cale ferată mersul curcilor bete. Adikă şi lor şi mie nee se  roope-n 3,14!

Întîmplător sau nu, în Adam resurrected există un institut. Hmmm… A existat unul şi în viaţa mea.

Un an de blog


Blogul a început acum un an, a dormitat peste vară că era prea cald să ajungă semnalele de la sinapsă la sinapsă, spre decembrie s-a mai răcit şi blogul a luat-o în sus.

Mulţumesc pentru încurajări şi aprecieri, cît şi pentru invective. Nu că au fost multe, chiar mai puţine decît mă aşteptam. Poate că în cele din urmă sunt un tip normal… Îmi pare bine cînd foşti studenţi mai lasă un comentariu, semn că am făcut şi eu ceva util pe lumea asta. Cei de la penitenciar nu m-au găbuit, dar cine ştie, nu e prea tîrziu.

Am achiziţionat cam atîtea posturi, comentarii şi accesări. Unele fără nici o legătură uăt so evă cu ce am postat, aşa că nu e prea relevant dacă am avut mai ştiu eu cîte accesări.

Am timp, deci bloguesc. Am încercat să nu mă ambalez în contextul românesc, dar cine poate rezista? Mi-am mai dat şi eu în petec. V-am cam băgat pe gît muzica mea demodată, sper că nu v-aţi înecat şi aţi supravieţuit. În anul care vine sper să dublăm planul, numărul categoriilor, al accesărilor ş.a.m.d. Glumesc, că nu sunt kiar atît de comunist şi planificat. Blogul nu este prima prioritate. Există altele mai importante. În fine, o să mai schimb cîte ceva, pe ici pe colo, mai ales prin părţile esenţiale. O să vedeţi voi!!!

După ameninţările astea închei cu creştineasca urare: “Jizăs lăvs iu, bloguieşte fără teamă!” Şi mai ales comenteşte!

Keci iu leită!

Tanti Milly şi teroriştii (strii)


–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!” Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să îi rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să îi aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

–         Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

–         Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

–         Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!