Numai fraierii muncește


sursa:http://www.allmovie.com/movie/home-alone-2-lost-in-new-york-v22859

Azi am fost la frizer. Adică mai mult la frizerie. M-a tuns o frizeriță. Unde mă tund eu sunt numai frizerițe. Dimineața la ora 8 eram singurul  client, așa că s-au bătut femeile alea să pună mîna pe mine. N-a reușit decît una. Celelalte vociferau. Erau mai tinere. Și s-a iscat o descuție. Că cică una, că cică alta, dar în esență nimic dăunător sau foarte interesant. Dar una raționă că o să ajungă și ea la pensie, la care noi ăștia mai trecuți am zîmbit și le-am comunicat verbal că pe cînd va ajunge la pensie nu va mai fi pensie: tinerii nu lucrează, așa că nu se vor aduna banii, guvernanții vor cheltui banii pe altceva, așa că se vor împrăștia bani.

Dar în cele din urmă al ajuns la chestii banale: scumpiri, accize, inițiativa particularului, taxele statului, controalele de la ITM și amenzile că n-ai făcut sau scris mai știu eu ce chestie ce a apărut în urmă cu trei luni și tu tundeai clienții și dădeai de lucru la încă 10 fete și n-ai avut timp să-ți iei un abonament la Monitoru Oficial. Mînca-l-ar mă-sa de ofițial!

Păi, zic eu, ca tot clientu dă pă scaun, știți cît se cheltuie cu un deținut? 1400 de lei pe lună!

Așa mult? N-am știut!

Păi, curent, căldură, mîncare, programe educative, personal de supraveghere, pază, întreținere, etc.

Vai de mine, zice doamna frizeriță, patroana.

Vedeți dumneavoastră, ce-i face unui hoț cînd îi prinde? Îi ia ce a furat și îl condamnă la închisoare. Nici măcar nu-l amendează că a furat. Tot noi îi plătim căldura, apa, mîncarea, toată distracția.

Ei, lasă-mă!

Dar dumneavoastră, dacă ați uitat să depuneți o declarație la finanțe, dacă nu ați respectat o lege de care nu ați auzit, vă dă 3-4000 de lei amendă! Deci munciți și sunteți amendată! Și hoțul fură și după aia este îngrijit pe banii dumneavoastră! Păi ia să-i confiște și lui averea dacă e recidivist! De ce nu se dă o lege ca asta? Că sunt prea mulți hoți mari și tari în țara asta!

Așa-i domnu!

Păi vedeți, că numai fraierii muncește în țara asta doamnă!

Că bine ziceți!

 

Guvernu sa tîmpit!


sursa:http://adifferentvoice.wordpress.com/2008/06/14/lord-of-the-flies-i/

Știu, nu se scrie așa, dar cum să vă atrag atenția, că știe tot românu că guvernu s-a tîmpit!

După nenumăratele dovezi cu privire la exploatările subsolului patriei noastre, la drumurile făcute mai prost ca-n Congo, mai încet ca pe Marte și mai scump ca pe Soare, ai fi zis că le-a ajuns. Ei cu ale lor, adică cu mafioții lor, cu banii jecmăniți prin licitații trucate, cu contracte oneroase, cu subterfugii avocățești și cu mașinații parlamentare, noi cu ale noastre. Nu ne-ar fi deranjat prea tare nici dacă i-ar fi eliberat pe toți pușcăriașii ce au fost condamnați pînă la 7 ani. Cîndva tot o să fie liberi. Cîndva, dacă sunt recidiviști, tot o să ajungă înapoi.

Dar să scoți în afara legii pe oricine deține stupi de albine că nu e într-o asociație, e o aberație de cea mai mare magnitudine. În curînd o să fim amendați că ne mîncăm măcrișul din grădină, că nu facem parte din asociația mîncătorilor de măcriș! Ce vrea legea asta? O să dea mai multă miere albinele pentru că acum sunt asociați proprietarii stupilor? Vor fi trîntorii mai productivi în jocul de-a mama și de-a tata cu regina? Va depune matca mai multe ouă și mierea va fi mai bună? Se va vinde automat la export pentru că asociațiile de crescători de albine vor depăși concurența americanilor? Mai repede va dispare micul producător, mierea garantat naturală și pentru că numărul albinelor se va micșora va dispare polenizarea. Trăiască Ponta, împăratul muștelor! Cred că este cel mai bun titlu pentru ageamiul de Ponta, un habarnist în materie de drept internațional, de etică, morală și bun simț.

Ca să fim siguri că guvernu s-a tîmpit, guvernu mai dă o mostră: conducătorii auto ce iau autostopiști vor fi amendați! Se previne evaziunea fiscală! Ai încasat ceva, trebuie să plătești. Că așa fac transportatorii pe care se presupune că-i sabotezi. Cum o să dovedească polițistul că autostopistul ți-a plătit? Ai martori? Ai microfoane ascunse? Organizezi flagranturi pe toate șoselele patriei? Și cînd toți șoferii vor contesta procesele verbale ale polițiștilor, cum te vei descurca cu procesele? Ponta, că tot ai făcut facultate de drept, ce o să faci, o să inventezi tribunale mobile ca naziștii și ca sovieticii? Și cam cît va fi amenda pentru că ai luat-o pe baba Rada s-o duci pînă în primul sat? 1000? 2000? Acum cîțiva ani pe ruta Ghiorocului circula un microbuz ce apărea cu cinci minute înaintea autobuzului și lua mai toți călătorii. Toată lumea știa cine era, cei de la controlul rutier al transportatorilor știau, poliția știa, nimeni nu a făcut nimic. Chiar le-am spus, dar cică nu aveau ce să-i facă. Acum Ponta rezolvă situația și pentru asta merită un titlu: Ponta ai devenit și regele șoselelor!

Din lipsă de ocupație poliția rutieră va amenda șoferii ce iau autostopiști. Din lipsă de ocupație magistrații vor judeca. Cum delicvenții vor fi eliberați printr-o amnistie generală, e nevoie de alți criminali și mai periculoși să le ia locul. Să nu rămînă penitenciarele goale. În Finlanda există orașe fără secție de poliție, că poliția n-are ce să facă. Noi le găsim de lucru bugetarilor! Ponta ești un geniu, dar ai un guvern tîmpit! Tu ești prim-ministrul guvernului?

Împăratul muștelor, regele șoselelor, prietenul delicvenților cu șapte ani de „acasă,” Ponta devine cel mai titrat bugetar plătit din banii noștri. Io zic să-o dăm și-o primă: prima la dreapta! Pe prima la dreapta scrie IEȘIRE!

Tradiția tradiționalilor


sursa:http://www.historyrocket.com/holiday/usa/christmas/History-Of-Christmas-Traditions.html

N-am nimic cu tradiția bisericii. Să trăiască! Dar vreau o explicație. Poate una infantilă.

Am niște poze ale mamei mele de cînd era la școala primară. Juca la finele anului cîte o scenetă, așa că era deghizată în mai știu eu ce personaj. Era vara și ea era blondă. Totul firesc, normal.

Văd niște poze cu scenete despre nașterea lui Isus Cristos. Personajele sunt copii. Copiii vin cu irodul pe stradă, prin curțile gospodarilor. Mă tot întreb cum de o sărbătoare despre care se spune că este sărbătoarea cea mai mare a creștinismului, a ajuns să fie pusă în scenă de copii și noi ne emoționăm. Credința noastră nu a găsit un alt debușeu? O fi muncă să-i faci pe copii să joace textul, dar chiar despre asta e creștinismul? Sau numai la asta se limitează? Care este legătura între copiii noștri ce smulg lacrimi și nașterea Mîntuitorului? Un oarecare sentiment de vinovăție? Nostalgie?

La ce ajută Maria de 12 ani, cu Isus de 11 ani, cu magi de 6 ani și păstori de 7? Poate să mă lămurească cineva dpdv teologic în postul crăciunului?

Învățămîntul nostru cel de toate zilele (1)


sursa:http://koponyeg.hu/hireso/62-gaudeamus-igitur-

Ei, nu chiar de toate zilele, că mai sunt duminici și sîmbete, vacanțe, dar e ceva ce ne obsedează de milenii…

Cînd eu am început să merg la școală tocmai se eliminase învățămîntul de tip sovietic și o luaserăm pe un făgaș românesc. Fără să fie naționalist. Elevii mai mari și părinții lor spuneau în schimb că manualele sovietice erau mai simple. Și ce dacă radioul a fost inventat de Radionov, telefonul de Telefonov și comunicarea la distanță prin fir de Morsev? Dar și în cazul meu și al celor dinaintea mea, învățămîntul era unul de mase, de egalizare, de turnare a cunoștiințelor cu pîlnia și de reținere a datelor. Era ceva concurență-n clasă, că se dădeau note, mai picau cîte unul, doi repetenți, dar  nu se murea din asta. Repetenții nu erau proști, erau doar certați cu cartea și cu disciplina. Autoritatea se numea învățător, profesor, diriginte, director. Un maistru la lucru manual avea mai puțină autoritate. Era clar și asta știau și elevii. Sistemul lua pe toată lumea, procesa totul identic și scotea mase de oameni cu cultură generală, ce erau ascultători, precauți și dependenți. Disciplina și hărnicia erau răsplătite. În clasă se stătea cu mînile la spate, toți elevii se ridicau în picioare dînd bu-nă di-mi-na-ța ceremonios în cor. Nu-ți doreai să ieși din tipar. Acasă era altceva.

Faza a doua a fost faza învățămîntului din etapa naționalist avansată, un dezastru ce nu putea devia de la dezastrul național. Cum ar fi putut învățămîntul să o ducă mai bine cînd toate celelalte, în afară de fotbal și gimnastică, se prăbușeau pe marșuri despre iubirea tovarășului și a tovarășei, despre împlinirea mărețului plan de înaintare spre comunism și de edificarea unei societăți multilateral dezvoltate. Manuale tot mai naționaliste, cărți de citire în clasa a doua cu 28 de lecții despre faptele de vitejie a poporului, de parcă eram moștenitorii mongolilor, spaima turcilor în zilele lor bune. Liceele industriale ne abrutizau mințile dar trebuia și socialismul să fie construit de cineva în următorii ani.

La facultă se intra cu ceva pregătire, dar nu neapărat. În școli se trecea fără probleme că așa spuneau documentele programatice ale PCR: trebuiau absolvenți. Profii se ungeau un pic, ca pe vremuri, meditații se dădeau, tot ca pe vremuri și totul se ascundea sub preș. Controlul absolut al școlii asupra elevului se manifesta la vedere: erai în uniformă, aveau număr cu matricolă, existau controale în clase și prin oraș (raziile erau executate de tovarășii de la UTC și de la Inspectorat). Miliția te legitima prin baruri seara pentru a depista persoane fără ocupație, după ce cu vreo 10 ani înainte apăreau prin ziare știri despre un nou bar destinat tineretului pentru petrecerea timpului liber. (Mai intram și eu să beau o aracola pe la 10.30 că în rest totul era închis.)

Facultățile la fel ca și liceele îți dădeau o repartizare la locul de muncă, scopul statului fiind de a produce muncitori disciplinați, nu vedete intelectuale. Cine se rupea cu învățătura primea bursă, chiar bursă republicană și participa la olimpiade internaționale. Dacă erai geniu și pile ajungeai departe. Un exemplu de acest gen a fost lucrarea unor studenți de foarte mici dimensiuni ce a fost premiată la Daciada în detrimentul unei instalații similare cît 5 dulapuri duble executată de un alt colectiv. Primii folosiseră piese furate de la IPRS Băneasa, ceilalți ce se găsea de obicei prin fabrici și uzine.

Planul de învățămînt reproducea planul cincinal: era nevoie de muncitori, ceva profesori, un pic de ceferiști, un pic de agricultori, un pic mai mic de hidrologi, ceva constructori, ceva militari, un pic de mediciniști, ceva artă, nește marinari, nește din ăia și nește din-ăialalții. Suzana Gîdeau ultimul ministru comunist acorda planul de învățămînt cu cel de producție. Și restul se adaptau în funcție de găurile existente. Țara avea nevoie de tine la Sf Gheorghe, te duceai la polul frigului. Țara avea nevoie de tine, te duceai la Malul lui Maliuc în Deltă. Altfel nu prea găseai de lucru. Voiai să mergi altundeva după absolvire, dacă găseai loc trebuia să aduci negare de la locul unde erai repartizat. altfel nu se putea.

La facultate aveai cursuri lungi, plicticoase, fără să îți dai seama la ce servesc, cu profi ce dictau de prin notițele neschimbate de ani de zile. Cerința pieții nu exista în schimb era nevoia de a face bani. Cea mai mare concurență la admiterea la facultate era la teologie (peste 20 pe un loc) și la medicină (cam 12 pe un loc). Ne mai mirăm că am ajuns cu sistemul de sănătate acolo unde am ajuns? Noroc că la teologie nu se lucra cu bisturiul! Cel mai ușor se intra la facultatea de construcții: te aștepta șantierul!

Traficul de influență în învățămînt se făcea cam ca și acum: meditații, cadouri, pile. La meditații sistemul s-a conservat: 1-5 elevi înghesuiți de obicei în bucătărie să nu facă prea mare deranj. cam 20-50 lei pe ședinta de 2 ore. Pregătirea la facultă costa mai mult și puteai vedea la mica publicitate anunțuri de genul prof universitar meditez admitere politehnică, garantez intrarea. Se mai făceau și miș-mașuri. Din perioada aceea ne-a rămas zicala că dacă ai o restanță trebuie să-i deschizi ușa profului cu capul, că mîinile îți erau ocupate de gențile doldora cu una-alta. Și sexul avea același efect, dar numai la studente. Nu glumesc. A rămas și beleau asta.

Totul mergea ca pe roate. Dar, după ce am desăvîrșit construirea socialismului, am încercat să intrăm cu toată viteza în comunism. Așa viteză am avut că s-a iscat o coliziune: revoluția din 89.

Cîteva schimbări aduse de revoluție:

– sfîrșitul sistemului autoritar, erodarea autorității, deci apusul profului cu autoritate absolută;

– posibilitatea de a studia în străinătate;

– invazia altor metode de învățare;

– diversificarea învățămîntului;

– exodul cadrelor din sistem;

– creșterea abandonului școlar;

– recrudescența violenței în școli.

Și cu toate astea am cîntat Gaudeamus igitur…

 

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (9): socrul


sursa: http://laughingsquid.com/ten-rules-for-dating-my-daughter-shirt/

După povestea lui Creangă Soacra cu trei nurori m-am decis să scriu povestea Socrul cu trei nurori. Nu de alta, dar am trei băieți. Scînteia a sărit în momentul în care am văzut ilustrația și o ascultam pe Milva cîntînd Cîntecul libertății a lui Mikis Theodorakis. Cine știe ce s-a declanșat prin neuronii mei…

Pentru început trebuie să spun povestea unei ratări. Era puțin înainte de a pleca în armată. Fusesem invitat la o masă. Eu credeam că va fi o simplă masă. Dar n-a fost așa. În timpul mesei în prezența mamei și a tatălui fetei de care eram îndrăgostit, printre altele sunt întrebat de către tatăl ei: Și ce intenții ai după armată? Mărturisesc că n-am sesizat importanța unei întrebări atît de convenționale. N-au reușit să văd dincolo de cuvinte și am bînguit ceva fără prea mare importanță. N-am impresionat cu nimic pentru că însumi nu îmi pusesem această întrebare. Dar era întrebarea tatălui fetei. Eu îi puneam în pericol investiția de 19 ani ce se afla în casa lui. Evident că n-a mai urmat altă masă.

Socrul din imagine îi promite fiului său adoptiv în calitate de ginere să îi facă viața grea în relația cu fiica sa. N-am nimic împotrivă. În momentul cînd unul dintre fiii mei vor avea o legătură sentimentală cu o domnișoară le voi prezenta aceiași listă, ba poate una și mai lungă. Stil ultimatum. Cu băieții e bine să fi ferm.

Dincolo de umor sau cinism suntem noi, tații sau socrii – tații adoptivi. Totdeuna mi-am dorit o fetiță. Domnul ne-a dat trei băieți. Nu că m-aș plînge sau că aș fi unicul în situația aceasta. Sunt unii cu trei fete… N-am să comentez ce să facă și cum să-și educe copiii, dar m-aș referi la socrii. Nici aici nu sunt expert, dar am unele antecedente.

Într-o dimineață de duminică eram pe plecate la biserică din casa unui prieten. La vremea aceea nu prea mîncam dimineața. La insistențele gazdei am luat și eu un ceai. Nora, ce era însărcinată, avea însă poftă de ceva mai consistent, consistență ce declanșase comentariile răutăcioase ale socrului la persoana a treia. Auzisem de relații tensionate cu socrii, dar nu mai fusesem martor la așa ceva. Ce, nu putea și ea să bea un ceai ca și Alex? – spusă ca o batjocoră, calmată de mama-soacră: Las tu, că… Mie îmi venea să dispar. Penibil! În rest omul era normal, harnic, credincios. O altă față a credinței? Cine știe?

Cum ar trebui să se poarte socrul cu nora sa? Ca și cu o fiică. Dar să nu uite că e în primul rînd soția fiului său. Și aici intră în ecuație și comportamentul fiului. El este cel care trebuie să o apere pe soția sa de asperitățile familiei din care provine. Și tocmai de aceea e bine ca bărbatul să-și lase mama și tata ca să locuiască separat cu soția lui. Fără intervenții, fără aluzii, fără apropouri și fără ajutoare pe sub mînă. Nu îți lași familia, te trezești rob la doi stăpîni. La fel și în cazul norei. Echilibristica relației se definește greu și se realizează și mai greu. Căderile de pe sîrma prea întinsă sunt dureroase și contrar unei concepții nebiblice, nu te face filozof. Și chiar dacă te face, la ce îți ajută? Lucrezi în domeniul filozofiei?

Al doilea caz este cel al socrului absent. Sau mai bine-zis redus la zero. Un socru absent sau desființat înseamnă o soacră omni-prezentă, Aidoma îngerului ce îți contabilizează toate păcatele întru judecata finală. Ai sfeclit-o. Nu o scoți la capăt decît dacă soacrei îi e mai bine decît propriei tale soții. Cine să te apere? Soția, socrul sau Dumnezeu? În cazul de față ești singur. Dacă socrul nu își joacă rolul asumat de el cînd a spus da în fața ofițerului stării civile, de echilibrare a relației cu soția, chiar dacă o să-ți întindă o mînă de ajutor sau o să-ți dea ultima sticlă de bere rece rămasă în frigider, nu o să ai parte de prea multă susținere. Poate cîteva bombăneli, cîteva priviri a neputință ridicate spre cer. Numai de acolo îți va veni ajutorul.

Înainte de a deveni socru, ești soț. E o școală destul de lungă, în care contează cum ai intrat, cu ce ai intrat și de ce ai intrat. Indiferent de situație, bărbatul este dator să își apere soția în fața propriilor părinți, a socrilor și a autorităților. Altfel ce fel de bărbat e? Cum își justifică alegerea pe care a făcut-o? O căsătorie sănătoasă, de durată implică doău tipuri de apărare: cea spate la spate, cînd fiecare își apără partenerul de oricine, oricînd și cea față în față, cînd fiecare își iubește pertenerul, indiferent de cine e în spate și de starea partenerului. La asta ne-a chemat Domnul…

În condițiile astea se poate vorbi de onoare, de fidelitate, de cinste, respect și fericire. Cînd condițiile de bază ale căsniciei sunt ingnorare sau neglijate nu e de mirare că apar complicații. Nu e de mirare că omul se gîndește la căsătorie deschisă, la căsătorie cu persoane de același sex și la copii proveniți din alte legături. Mi se pare ciudat că tot ni se spune că omul a evoluat. Dar mi se pare și mai ciudat că omul evoluat a ajuns în pragul distrugerii. N-ar fi poate așa de grav, dar aici și acum e vorba de auto-distrugere. Dacă căsnicia ta se duce pe rîpă, indiferent de motive, o iei în jos. E valabil pentru creștini, mohamedani, budiști, atei, comuniști, albi sau colorați, tineri sau mai puțin tineri, femei și bărbați.

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine. degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Azi mi-am exorcizat blogul


sursa:pă poză

I mean business: azi după-masă mi-am exorcizat blogul. A ieșit un tip de draci. Cel puțin n-o să mai lupt cu ei. Viața e prea scurtă și prea veselă să fie cheltuită pe așa ceva și tîrîtă în veninul altora. Îmi ajunge al meu. Nu vă spun ce-mi place să mușc. Citiți și vedeți.

Sper să mai iasă și alți draci. Dacă s-au aciuit pe aici. Spam?

Zicea cu ceva timp un pastor cu charismă, dușman însă charismaticilor, că a întîlnit în Suedia (parcă!) un tip care i-a spus că are pe o dischetă (pe care o ținea în mînă) niște draci pe care i-a exorcizat și i-a închis acolo. Hmmm! Ce calculator!!!

Povestea zîmbind. Fiecare cu domeniul lui de exorcizare. Fratele cu pricina avea domeniul exorcizării studenților incomozi, a credincioșilor ce credeau ce nu credea dînsul și a celor ce nu îl adulau. Ghiciți personajul? Tînăr și neliniștit…

Mă rog și pentru el. E drept cam rar. E drept că nu m-am rugat de mult pentru calculatorul meu. Poate a luat un demon de pe net. Că altfel de ce-o fi așa de slou.

Dar cel puțin acum sunt eu mai normal.

Ce pace! Ce liniște! Aleluia!

Și cînd te gîndești că unii studiază la seminar angeologia. Eu am rămas în urmă!

Mica publicitate


Pe vremea răposatului se citeau ziarele de la coadă la cap. Nu de alta, dar în primele pagini nu găseai decît propagandă, vizite, sforăituri. Pe ultima filă erau știri externe, dacă era un ziar local și diverse curiozități. Mai era și mica publicitate. Abia așteptai să vezi ce se mai vinde în afara comerțului socialist. Exista și un ziar numit Informația Bucureștiului ce apărea la Arad seara. Cu mică publicitate exotică: mașini străine, lucruri de care n-auzeai și nu vedeai decît în filmele străine.

Erau și anunțuri despre lucruri pierdute. Se pierdeau cîini, acte, te miri ce. Și dacă se pierdeau acte se declarau nule. Fără valoare. Așa era procedura.

Hmmm! Mă gîndesc la un anunț la rubrica pierderi. Unul exotic. De exemplu:

Pierdut biserică. Declarat nulă.

Cine știe, poate cineva pune un anunț interesant. Îl aștept de mult:

Găsit biserică. Aștept provincia.

sursa ilustrației: http://md.glasgow.anglican.org/2013/03/lost-church/

Aveniți și ignoranți


Deși a murit propaganda de stat, trăim în lumea lozincilor. Internetul, mai ales Facebook-ul e plin de citate de te miri unde și din te miri-cine. Îți place, le reproduci. Nu-ți place treci pe lîngă. Cine mai are timp să verifice dacă cutărescu sau cutăreasca a zis, a scris sau nu adevărul. Sau cine știe e mistificare…

Trăim în lumea grabei reproducerii ce a spus altul. Într-un fel, vrînd-nevrînd în lumea scriiturii facile. A imitațiilor de tot felul și a plăcutului monocolor. Rar mai dai de cineva care să fie obiectiv, precaut, cumpănit. Nu merită. Acum ne putem asocia cu cine ne place. Dar mai ales ne putem disocia de cine nu ne place. Alegem doar citatul perfect ce critică dintr-o poziție superioară: Kant, Napoleon, Jung, Ionesco, Isus și Mahatma Ghandi. Și criticăm cu stil pe cine nu ne place.

Așa suntem feriți de oprobiul atentării la conștiința, sensibilitatea sau inconștiența altora. Prieteni sau neprieteni. Nu noi judecăm. Noi doar cităm. Și dăi cu citatul! Cînd cu parul, cînd cu bomba. Ciudat, dar mie mi se pare că practica asta, de care nu sunt nici eu străin, ne transformă imaginația. Ne-o tocește. Ne face să vedem totul în alb și negru. Devenim, fără să vrem, extremiști. Murim exact atunci cînd ni se pare că atingem culmile cele mai înalte ale unui intelect de împrumut.

Mi se pare și mai jenant dacă cel ce se ambalează în citate intră pe domeniul credinței. O religie a ignoranților este o religie periculoasă. Nu de alta, dar face victime. În mod sigur prea multe. Devine o religie de fudulie, o religie ieftină, la pachet. Ne transformă peste noapte în aveniți și ignoranți. De parcă în loc de praf de scărpinat ne-am dat cu praf de religie. Comod. Hoțesc. Penibil.

În domeniul politicului nu există probleme din acestea, de conștiință. Conștiința politicienilor s-a atrofiat, evident, din cauza nefolosirii. Sau a extirpării voite. Aici citatele sunt de prisos. Vorbele ies din gură, ies din pix, din tastatură, dar nu mai ajung la urechile ascultătorilor sau la ochii privitorilor. Cad pe drum. Poate din cauza celor auto-declarați aveniți, dar ignoranți.

Ar trebui să ne oprim. Să facem o pauză. Chiar dacă ni se pare că nu mai suntem pe val. O pauză a tăcerii. Să gîndim. Doar să gîndim. Mai avem timp?

Ce-am avut și ce-am pierdut…


sursa:http://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&docid=r-K7MfFZK9LPWM&tbnid=vWUh4yv6IBiWZM:&ved=0CAEQjxw&url=http%3A%2F%2Fwww.girltrotteuse.com%2Fcategory%2Fpreparation-voyage%2Fitineraire%2F&ei=qWOoUv5EhJq0BobJgNAH&psig=AFQjCNHB4BUhbpYeocs7yKogEEjhYAbOtw&ust=1386853617085424

Mi-am pierdut mobilul. Mi-am cîștigat gîndurile.

Mi-am pierdut televizorul. Mi-am regăsit claritatea.

Mi-am pierdut laptopul. Mi-am cîștigat libertatea.

Mi-am pierdut banii. Mi-am găsit dărnicia.

Mi-am pierdut casa. Mi-am regăsit familia.

Mi-am pierdut aroganța. Mi-am regăsit credința.

Mi-am pierdut viața. Mi-am regăsit veșnicia.