Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Dacă nu te ucide ea, te ucid eu!


Aș putea fi fariseu. Aș putea critica pînă la loc-comanda textul acestui cîntec. Clipul la fel. Dar la ce mi-ar folosi? Cui i-ar folosi… Și totuși!

Un tip actualmente arătos își manifestă ceva. M-am tot întrebat ce, dar e clar că e un zăpăcit tipic. De ce? Pentru că se exprimă ca o mîță. Am cîteva, așa că știu asta din experiență. Încercați să împiedicați o mîță să ajungă la mîncarea din care se înfruptă alte cîteva. O să încerce să ajungă la ea pe ocolite. Pe la spatele tău. Pînă își atinge scopul.

Ea te face complice pentru că atacă și te poziționezi în funcție de inițiativa ei. Abia așteaptă să-și înșface bucățica cu gheruțele. După aia fuge. În viteză…

Cam așa și tipul ăsta:vede bucățica, îi dă tîrcoale, o face (în imaginația lui) subiectul unui joc. Simplu. Murdar. În antiteză. Catalogat ca un delir pînă la cer. Mda…

E totul în viteză
Delir cât cerul de înalt
Suntem în antiteză
Subiecții unui simplu joc murdar

Nu cred că ochii lui coboară rușinați. Că altfel de ce ar mai fi continuat? Poate ochii lui ne-rușinați… De doritori, sunt doritori. E clar. Bine că în locul tipei nu este un tip. Singurul lucru pe care-l poate face e să o respire. Vorba vine…

Ochii mei, rușinati, coboară doritor

Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea,

Și ea-l ucide. Serios? Cum? Mie mi se pare că el se sinucide. Mîța ce-i spune șoricelului fugar că trebuie să-l pape că altfel o omoară. Încă nu mi-am revenit după șocul avut la vederea imaginii acelei mîțe sfîșiată de șoricelul vegetarian!

Mă ucide ea

Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Se pare că tipul ăsta se vrea victimă sigură. E prea timid să facă curte cuiva, vrea să fie agresat. O fi vreun masochist…

E atât de grațioasă

Printre mulțimi de oameni
Plictisiți pe drum

Și pare un dans ascuns
Supuși, dansează doi necunoscuți

Și veșnica poveste: atracția între doi necunoscuți. Supuși? Cui? Dansează? Ai vrea tu!

Ochii mei, rușinați, coboară doritor
Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi rupe inima, Îmi rupe inima
Din piept

Tipul ia foc. Nu de la întîlnirea cu necunoscuta trăznet, ci de la asfalt. Atenție municipalitatea: reparați o dată auto-stropitoarea aia, că se încing oamenii și le fierb creierii! Sau altceva…

Arde pe asfalt și pulsează foc
Arde, arde revoltat
Arde prea frumos, arde inima
Arde, recunosc

Și urmează apoteoza apoteozei. Ză criim ăv ză criim! Biata și în același timp inconștienta fată îi rupe fără milă inima. Tocmai din piept. După cum curg versurile și muzica nu aș spune că e vorba de piept și de inimă, dar ce știu eu! Buzele alea… Și gravitația domle! Îl atacă pe neașteptate. Mai știu eu unul ce se credea atacat de dulap, de farfurii și cuțite, dis-de-dimineață. Amorez  paranoic.

Mă ucide ea încet, încet
Îmi rupe inima, da, din piept
Tremură ușor buzele mușcate
Iar gravitația mă atacă

Dar nu, nu s-a terminat. După final, e grand finale. Al doilea punct culminant. Cum e vorba despre sex și nimic altceva, gîndul mă duce spre un hepi end fericit  închipuit de mîța hămesită. Și șoricelul trebuie să ajungă la extaz în ghiarele felinei. Fluturi imaginari, vibrații numai calde, că cele reci nu duc niciunde, și mugetul unui final descătușat de un foc mistuitor taman în pat, dar nu în cel conjugal. Tipic. Doar timpul, acest nemernic ce nu ne bagă-n seamă, e de vină. În rest totul e ochei.

Fluturi și vibrații calde pe asfalt
De parcă ne plimbăm desculți, prin pat
Sirene de incendiu care nu ne pot opri
Iar timpul, un nemernic, numără grăbit

Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea
Da, da

Bă, dacă nu te ucide ea, te ucid eu!

Pe cînd statul islamic mondial? Pe…


Din secolul VII islamul încearcă fără succes să cucerească întreaga planetă. Sau mai bine-zis să o recucerească. Conform paradigmei islamice, toată planeta era islamică, dar oamenii au fost mințiți de alte religii ce au preluat controlul. Dacă ne-am opri aici, am constata că dacă planeta era cîndva 100% islamică și după aceea s-a pervertit, înseamnă că islamul a fost învins de mii de religii în mii de limbi, la toate rasele. Slabă consolare că a apărut îngerul să-l pună pe Mohamed să recite.

Re-recucerirea ce a debutat cu prima campanie militară a lui Mohamed s-a bucurat de un oarecare succes în Orientul mijlociu, apoi în Africa de Nord și în Asia. Mogulii ajunseseră să domine India. O parte din Asia, Africa și o mică parte din Europa au ajuns musulmane prin expasiune militară. Apoi s-a oprit. Statul musulman poate concretizat cel mai bine prin Imperiul Otoman s-a năruit, califatul a fost desființat de Kemal Ataturk. S-a trecut la modernizarea și secularizarea islamului.

Vorbind despre islam nu trebuie să uităm că dincolo de tradiționala diviziune suniți/șiiți, islamul este împînzit de secte (http://www.informationisbeautiful.net/visualizations/islamic-sects/). Unele pașnice, altele mai puțin pașnice.

Singura paralelă ce îmi vine în minte cînd cineva spune că islamul este o ideologie, este comunismul. S-a impus prin forță și teroare. S-a extins tot așa. A fost denumit Imperiul răului și avea capacitatea de a distruge de cîteva ori întreaga planetă. Era condus de oameni însetați de putere ce renunțau la ea numai dacă mureau. Oricine era împotriva comunismului era etichetat ca dușman al orînduirii comuniste și trebuia încarcerat și exterminat. Jignirea comunismului prin atitudine, aducerea unor ofense sau vorbirea de rău erau pedepsite cu ani grei de închisoare. dacă luptai împotriva comunismului plăteai cu viața. Comunismul era o ideologie ce domnea prin teroare.

Fără să aibă organizarea și forța URSS-ului ce era propulsat de ideologia comunistă, un stat islamic mondial trebuie să se confrunte cu un mozaic de variabile de ireconciliat: națiuni, naționalități, limbi, state, culturi în stadii diferite de dezvoltare și nu în ultimul rînd islamul.

Dar nu mă interesează acum islamul, ci reacția la islam.

Există hardlainerii, durii, intransigenții ce zic, cer, țipă, ba cîteodată urlă și apasă pe trăgaci: Islamul e o religie a Satanei, Mohamed n-a fost profet, Allah e o invenție, religia asta trebuie lichidată. În viziunea lor un musulman bun este un musulman mort. Unde am mai auzit noi aceste cuvinte? Mai peste tot.

Și mai există progresiștii, liberalii, umaniștii, mai soft sau soft de tot ce nu prea țipă că nu le stă în caracter, dar se mai agită și ei cîteodată scriind, mitingînd sau filmînd. Ba mai strîng și bani pentru diferite cauze. În viziunea lor islamul e o religie ca oricare alta, Mahomed trebuie respectat, Allah trebuie respectat ca zeul oricărei religii și că dacă vrei să fii musulman e treaba ta. Ca urmare trebuie promovat un je m’en fiche respectuos…

Pe deasupra tuturor sunt musulmanii extremiști. Ei vor să extindă islamul pînă devine unica religie. Nu-ți place? E treaba lor. Ei își dau viața pentru așa ceva. Și ți-o iau și pe a ta. Nimeni nu trebuie să se supere, așa e scris în Coranul lor. Fatalitate!

Ca reacție, cei dintîi vor să desființeze islamul, următorii nu vor să-l desființeze, ultimii vor să-i desființeze pe toți ceilalți. Mijloacele vi le puteți închipui…

Și între astea două extreme își duc viața cei fără păreri, cei pașnici, cei ce cred altceva și cei pe care nu îi interesează nimic din toată afacerea asta. Adică o mare parte din noi. Dintre noi se pescuiesc peștișori pentru categoriile menționate anterior.

Dar printre peștișori am constatat și prezența unor rechinași, a unor știuci și a unor balenuțe creștine. Aceste animale pașnice le răspund musulmanilor după cum îi taie credința personală. Dar mai ales după principiul lui Lameh. O să vadă Franța, Europa, America ce-o să se întîmple pentru că i-au lăsat să intre, să se înmulțească, să propășească.

Să se ia urgent măsuri! Nu seamănă cu prorocii apocaliptici, chiar sunt! N-aș fi crezut că tocmai ei o să devină așa ceva. Dacă mă uit primprejur, văd cîțiva. Ciudată transformare! Tocmai ei care-și băteau joc de falșii proroci ai mileniului, ai Armaghedonului. Dar au căzut și ei în plasă… Minte de muscă!

Parcă vorbele despre controlul numeric al musulmanilor seamănă teribil de mult cu cele ale egiptenilor după moartea lui Iosif, cînd s-a dat o lege pentru lichidarea băieților evrei. Creștinii de viță nobilă, cei ce își bat joc de musulmani, de dumnezeul și profetul lor o să pună în aplicare așa ceva? Hmm…

Dar ei sunt împotriva eutanasiei, a avortului și a violenței. Ei sunt doar fii tunetului. Sau ai soluției Nacht und Nebel… în variantă conservator creștină.

Exagerez!

Tric o trit?


sursa: http://www.brokenfollower.com/happy-holy-ween/

Ca un veritabil post de Halloween, e postat la miezul nopții. Ca un veritabil Crăciun, Paște și Valentine’s Day, Halloweenul, o altă sărbătoare în stilul carnavalului dinaintea sărbătorilor catolice s-a betonat în cultura noastră neaoș. Mai ales de la orașe.

Tați și țate, mame și mamaie, copii și copile, toți se schimonoseau de sărbătoare urîndu-și Halloween fericit. Continue reading

La Segarcea parcă s-a prăbușit turnul Siloamului..


http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/tanarul-din-segarcea-care-a-murit-de-hiv-ar-fi-avut-relatii-intime-cu-cel-putin-38-de-femei-doua-au-fost-testate-pozitiv.html

Pînă ieri-alaltăieri Segarcea  era un orășel de provincie cunoscut doar datorită vinului. Dar a apărut ceva mult mai senzațional: hivul de Segarcea. Un băiat tare iubăreț infectat cu HIV în sistemul român de sănătate răspîndește panică în localitatea după moartea sa. Ofuscata Esca trage tardiv semnalul de alarmă. Locomotiva sexului a trecut de mult de semnalul de oprire. Era roșu și altădată, dar nimeni n-a pățit-o. Acum e lată rău!

De ce n-au informat medicii? De cît sunteți voi de proști ăștia de informați o țară după cum vă cîntă interesele, d-aia! Legea condamnă orice cadru medical dacă încalcă confidențialitatea. Spre deosebire de voi ce sunteți plătiți să o faceți. Continue reading

Rușine și… rușine


sursa: Voyager I

De mic copil am fost marcat de un acut simț al ridicolului. Îmi era rușine să fac cele mai banale chestii. Așa că eram un timid clasa întîia. Complexat fizic în mod clar. Toate astea s-au vindecat cu timpul cînd mi-am dat seama că pot mai mult, mai bine decît alții. Alții ce erau mult mai dotați la prima vedere. Dar nici eu nu m-am apreciat corect. La vremea aceea să fii făcut de rușine era cea mai mare groază. Bătaia trecea mai ușor. Nu de alta, dar vînătăile se vindecau mai repede. În schimb rușinarea în fața clasei, a colocatarilor, a colectivului de muncă întrunit sau nu într-o ședință, rămînea ca o grozavă amăreală.

Dar mai era și rușinea de alt gen. Aia după care întorceai capul. Îmi amintesc că într-o vară am ieșit cu tata pe bulevardul principal al orașului. Stăteam în centru și cred că am coborît să luăm autobuzul spre bunici. Prin fața noastră trec doi indivizi pletoși, cu ochelari de soare tip 1950 cu blugi evazați cam 40 de centimetri. Erau întruchiparea lui John Lenon, dar noi nu-l văzusem pe Lenon și nici nu eram morți după muzica lui. Cel puțin atunci.

Tatăl meu a întors capul după ei, uitîndu-se ca la o ciudățenie nemaivăzută, nemaiîntîlnită, fără sens și fără adresă. Eu nu eram chiar așa de sensibil. Era la modă părul mai lung și pantalonii evazați. Dar ăștia doi erau de poveste… M-am trezit că-i spun: „Ce întorci capul după ei ca la urs? Asta vreau și ei!” La care tata îmi replică: „Poate îți trag una peste nas!”

Tata nu-i apăra, ci își apăra punctul de vedere. Pentru el era o rușine ceea ce făceau. Pentru mine nu mai era. Era o ignorare voită, tocmai pentru a-i amenda. Două generații, două reacții sau amenzi diferite. Dacă la fața locului ar fi apărut o patrulă a miliției, cei doi ar fi fost „umflați” cu duba, tunși zero (e la modă azi!!!) și pantalonii ar fi fost corectați inedit din foarfecă: ar fi ajuns pantaloni cu franjuri! În viziunea regimului se făcea de rușine modul de vestimentație decadent, de inspirație capitalistă. Rușine în trei dimensiuni.

De fapt în viziunea celor doi pletoși evazați și nu era vorba de rușine, ci de identitate, neînțelegere, complexul superiorității, politica de partid și alte chestii socio-politice.

Peste aproximativ 45 de ani avem de-a face din nou cu ceva asemănător. Unii își expun convingerile depășindu-ne la capitolul exhibiționism: cu toate că nu știu cine sau ce sunt pozează în ființe fără sex sau cu un caracter hermafrodit. În domeniul ăsta rîma nu are rușine. N-are de ce. Dar omul are, pentru că nu e rîmă.

În urmă cu ceva timp l-am întrebat pe un pastor de ce le dă voie unor ciudați să predice în propria-i biserică. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: să vadă biserica diferența și să-l aprecieze mai mult. Halucinant!

Probabil că nu e periculos să mai apară unul mai ciudat ca să te bucuri că ești normal. Cum rămîne cu rușinea? Rușinea este un bun instrument de manipulare socială, de conformare la grup, la obiceiurile și cutumele existente. Dar în același timp rușinea este o frînă în acceptarea altora. A celor diferiți. A celor ce nu sunt ca noi.

În definitiv ajungem la a pune întrebarea: cine sau ce îl definește pe om? Ce sau cine suntem? Nu e nici o rușine. Cu sau fără handicap, omul e tot om. Cu sau fără anumite caracteristici sexuale, omul e tot om. Umanitatea nu se definește cu barbă sau fără. Cu toate astea ea se definește ca fiind de un sex sau altul. Pentru că definind umanitatea independent de opțiunea sexuală aceasta nu poate exista. In vitro nu e o opțiune pentru că ea nu definește natural umanitatea, ci prin excepție. La fel adopția: ea nu denotă maternitatea sau  parenhood-ul per se, ci o variantă deficită. Omul, întîmplător reprezentat grafic pe sonda Voyager, nu este reprezentat altcumva. Tot întîmplător sau nu, atomul de hidrogen ce stă la baza vieții pe planeta noastră este definit clar. O anomalie nu l-ar mai defini. O cît de mică anomalie nu ar mai face posibilă viața pe pămînt. Lucru valabil și în reproducerea omului.

Ca urmare, omul și umanitatea lui distorsionată nu ar ajunge prea departe. Dar totuși unde se poate trage o linie? În ziua de azi rușinea nu mai e o opțiune. Dar ce ne va rezerva viitorul? Ciocnirea a două civilizații ar putea fi una dintre opțiuni. Războiul și limitarea resurselor alta. Un cataclism natural de mari proporții ar fi alta. Dar totuși pînă acolo nu vom găsi mijloace mai puțin traumatice? Probabil că nu. Probabil că da. Opțiunea rămîne deschisă.

Cert este însă că am luat-o într-o direcție în care minoritatea a ajuns să impună majorității cum să se (re)definească. Cele cîteva sute de fuste purtate de băieții din liceele franțuzești au fost un experiment reușit sau un eșec? Răspunsul ar putea veni de unde nu ne așteptăm. Apropo, papa ce mai zice?

Repetitia mater studiorum est


Încă din antichitate s-a observat că prin repetare se învață. Învățarea se poate face mecanic și atunci se numește tocire. Cineva care tocește știe ce a învățat, dar de cele mai multe ori nu știe cum să folosească ce a învățat, ca un papagal. În regimul comunist s-a pus un accent deosebit pe practică în învățare. Nu doar de dragul producției, ci și de dragul învățării. Așa au apărut în multe discipline laboratoarele. Apoi s-a încercat și cu vizualizarea. S-a trecut dincolo de planșele de la bio și de hărțile de le geogra. S-au făcut scheme de funcționare, grafice, s.a.

Prin anii 90 a pătruns la noi pentru copii învățarea prin joacă, cînd vizualul devenea tot mai folosit și cititul cel mai puțin popular. Seminarele erau o practică veche în învățămîntul superior, dar nu au prea convins. Am încercat să introduc învățarea prin învățarea altora în paralel cu discuții de grup, dar cursul ce întrunea studenți din ani diferiți nu a fost cea nai fericită alegere, cei din anul mai mare avînd complexe de superioritate. Continue reading

Despre ,,Despre religia în şcoli sau despre cum ocolim cu talent marile probleme ale societăţii noastre”


sursa:http://www.paginademedia.ro/2013/08/moise-guran-si-vlad-petreanu-emisiune-la-europa-fm/

Îmi place Moise Guran. Îmi place că gîndește. Îmi place că e activ. Îmi place că e logic. Dar nu-mi place că, la fel ca mulți alți români, vrea să dea impresia că se pricepe la toate. Un altfel de Ceaușescu…

Și acum despre religia în școli. Mie mi se pare că religia în școli este un subterfugiu. Fugim de etică și morală, atît părinții, cît și profesorii. Să nu mai vorbesc de măria-sa marele stat român. (A făcut oare cineva un studiu cu privire la raportul între credința cetățenilor români și numărul de deținuți pe cap de locuitor dintr-o anumită regiune?) Și ne descărcăm punîndu-i bisericii în cîrcă toată povara. Nu Moise, nu este vorba numai de Biserica Ortodoxă, mai sunt cîteva pe care ai uitat să le menționezi. Mai ales în Transilvania.

Amorsa a fost fetița de 15 ani dispărută chipurile să meargă la mănăstire. Spre deosebire de tine Moise ce nu vezi de ce un copil ar putea avea un duhovnic, mie mi se pare că lumea monahală este plină de mister și interesantă pentru cineva la vîrsta asta cu ceva înclinații spre misticism. Probabil că fata n-a fost atît de lipsită de idealism încît să vizioneze Peste dealuri. De ce să aibă fata un prieten, o prietenă sau un alt tip de confesor, așa cum zici tu că ar fi normal? Ea era o idealistă care credea în minuni, o idealistă ce încă mai vedea viața la mănăstire ca ceva extraordinar în comparație cu toate murdăriile vieții acesteia, inclusiv cu cele servite la știrile televizate de la orele 17. Acum ați normalizat-o.

Pe de altă parte nu înțeleg de ce ți se pare că ora de religie este imposibil de evitat. Tu ai optat să-ți lași copilul la ora de religie că-i mai comod. Ceea ce nu face toată lumea. Fiul meu ce e la liceu face în mod obligatoriu. De ce o fi obligatoriu la liceu, nu m-am dumirit pînă acum. Au simțit programatorii experți de la minister  că se apropie ceasul marile decizii și și-or fi zis să-l satureze cu religie? Cine știe? În ce-l privește pe cel de-al doilea fiu, am preferat să nu facă deloc religie. Este în clasa a VI-a și am completat două cereri de renunțare la ora de religie, ce este o oră intermediară. Și culmea, cel mai mic este la o școală baptistă. Acolo se respiră religie. Dar a fost alegerea, preferința sa. Și am acceptat-o. Dar în principiu nu sunt de acord ca religia să fie predată în școli.

Dar, există o optică, o logică în spatele alegerii ca Vlad, mijlociul să nu facă religie. În primul rînd sunt teolog, deci nu sunt un necunoscător ce fuge de subiect, ci un cunoscător ce a aprofundat subiectul de circa 30 de ani. Ca urmare am constatat că nu e bine ca fiul meu să primească informații despre același subiect (Dumnezeu, tradiție, biserică) din surse diferite. Eu, tatăl sunt prima sursă, lăsînd la o parte revelația generală ce poate nu contează la vîrsta asta. A doua ar fi biserica care o frecventam. Iar a treia, asupra căreia am cel mai puțin control, este proful de religie. În cazul fiului meu mai mare, uneori era vorba de un fost student de-al meu. Cel puțin știam cu cine are de-a face. Dar în general în credință n-ai nevoie de o a doua opinie. Nu e ca la doctor. E vorba de convingerea ta personală. Deci chiar dacă ora de religie a lui Vlad este o oră intermediară, el nu face religie domnule Guran. Simplu.

Recunosc că Biserica ortodoxă are talentul de a-i înstrăina pe toți ceilalți ce nu sunt ortodocși inoculînd sentimentul că dacă nu ești ortodox nu poți fi român. Și aici mi se pare că ai dreptate. Dar în același timp nu se poate nega, așa cum faci tu, că Biserica Ortodoxă nu a contribuit într-o oarecare măsură la sedimentarea ființei naționale a poporului nostru. Că în cazul de față este  vorba despre o fetiță dispărută și că aceasta provine dintr-un cămin cu probleme mi se pare o găselniță numai bună de exploatat. Nu numai copiii ce provin din familii cu probleme (divorț, despărțirea de părinți pe termen lung, violență familiară, infracționalitate, consum de substanțe interzise, atitudini antisociale) ajung la un moment dat să creeze probleme sau să fugă la o mănăstire. Ceea ce nu ar fi așa de rău dacă ar fi să compar mănăstirea cu închisoarea, școala de corecție sau centrul de plasament.

De ce nu spui Moise și că la vîrsta asta adolescentul este pus în mișcare de teribilismul specific vîrstei? Hormonii, imaturitatea, dorința de a fi apreciat pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face și curiozitatea îl împinge pe adolescent la unele acțiuni hazardate. De ce faci abstracție că și copiii din familii considerate normale au sărit peste cal și uneori nu au mai fost recuperați. Nu este vina religiei, nu este vina statului, nu este vorba despre ocolirea cu talent a marilor probleme ale societății noastre.

Și mamă, iată că totuși continui. Religia, cu mențiunea că e vorba de o religie autentică, nu este bau-baul societății. În plus, marile probleme ale societății noastre nu au fost declanșate de religie, ci de către stat, de către cetățeni români care au pus interesele personale mai presus de cele ale comunității sau de cetățeni români ce și-au exploatat semenul, au vîndut avuția națională pentru că și-au vîndut sufletul unui idol străin pe nume Mamona. În numele dumnezeului banului trăim o dezrădăcinare de care doar cîțiva creștini străini ne-au avertizat, dar noi n-am ascultat.

Banul, pe care îl slujiți, domnule Moise Guran, și îl slujiți bine, schimbă omenia, tradiția, ființa națională și economia națională de care atît de mult vorbiți.

Chiar atunci cînd vorbiți despre promovarea bandurilor și produselor românești, o faceți tot folosind același criteriu de evaluare: banul. Plîngem după tezaurul nostru de aproape 100 de ani în loc să ne vedem de altceva. Plîngem că Ceaușescu a încheiat 1989 cu peste un miliard de dolari în cont, dar trăim peste posibilitățile noastre ca țară. Furăm statul pentru că statul ne fură. Furăm biserica pentru că avem impresia că Dumnezeu este mai interesat să fim cinstiți de ochii lumii după principiul ,,Nu fă ce face popa, ci fă ce spune popa.” Biserica ne fură dînd de multe ori impresia că viața se termină aici pe pămînt și că banul ce-l dăm o ține-n viață.

O oră de etică sau de morală în loc de ora de religie? A cui etică și a cui morală? A banului? Marile probleme ale societății noastre nu sunt rezolvate de etica sau morala banului, ci mai degrabă de etica ce vine dintr-o sursă divină. Nu de alta, dar divinitatea nu trece prin crize financiare. Ea n-are nevoie de bani. Și asta ar trebui spus și tinerilor de 15 ani. Money is not everything, domnule Guran!

Uniforma școlară


sursa:http://www.protv.ro/stiri/vine-politia-intr-o-noua-uniforma.html

Mă tot bătea gândul să scriu despre uniforma școlară. E o experiență comună multor milioane de români. A fost și a mea și este de ceva timp și a unuia dintre băieții mei.

În clasa I m-am simțit ca măgaru-ntre oi. Motivul era uniforma. Aveam un costum de tergal gri închis, nu o uniformă bleumarin. A rămas un mister de ce mi-au comandat un costum făcut la comandă la croitor cu puțin înainte de începerea școlii. Dar părinții dictau și oricum eu n-aveam habar de mersul la școală. Cert e că la inspecția directorului, prof. Brașovean (un tip care te făcea să-ți înghețe nu numai sângele, ci și sufletul) am fost sculat în picioare ca exemplu negativ. Nu mai știu ce s-a întîmplat după, dar cred că în cele din urmă am ajuns și eu la banala, dar obligatoria uniformă. Materialul era slab, ponosindu-se rapid. Degeaba călcai pantalonii că după vreo oră-doua erau burlane. Fetițele aveau șorț alb (parcă) sau negru după cum era sărbătoarea de mare, părul legat în codițe cu fundă sau tăiat scurt sub ureche și fără cercei în urechi. Cordeluța albă și călcată era obligatorie. Nu era voie să vii cu trening la școală decât purtat pe dedesubt. În zilele în care aveam educație fizică mă simțeam ca blindat.

În v-viii uniforma s-a schimbat doar la fete, devenind albastră, băieții având doar un rever mai dschis la sacou. La liceu nu mai suportam pantalonii uniformei așa că mă îmbrăcam cu niște pantaloni făcuți de un croitor la pensie, tata unei colege de-a mamei mele. Un pic evazați, dar nimeni nu s-a prins, în afara colegilor de clasă. Fetele din nou altă uniformă, mai închisă la culoare și o cămășuță bleu. Cordeluța obligatorie. Rămîn regulile la tocuri, păr și ciorapi.

Și a venit revoluția: uniformele au fost abandonate ca semn al respingerii înregimentării comuniste. Bun!

Apoi Anglia, cu uniforme mai elaborate, cu bun gust. Apoi primul meu băiat la școală: fără uniformă. Al doilea băiat la școală: a apărut uniforma. Au apărut protestele. La ce o mai fi nevoie de uniformă când la anul pleacă la altă școală? Nu? Apoi altă uniformă la școala nouă, fără să fie nu știu-ce: blue jeans, cămașă albă, cravată bordo cu 30 de lei cumpărată după ce a fost înscris și pulover bleumarin. Și acum mai vine directoarea în inspecție să vadă cine-i fără uniformă. La ședința cu părinții am întrebat de ce se face caz de uniformă. Dira ne-a spus, dându-și ochii peste cap, că a fost în Anglia și că acolo toți copiii erau în uniformă.

Mi-aș da și eu ochii peste cap, dar mi-a fost de ajuns. Uniforma nu e garanția unei școli bune, a unei discipline ce-i ajută pe elevi. Copiii găsesc căi de ocolire a regulilor și părinții plătesc indisciplina lor cu amenzi. Ilegal. Inutil. Școala nu e o închisoare, dar a devenit una, cu gardieni, cu interdicții mai multe. Ajută la asa-zisul proces de învățămînt? Nu cred.

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Viitorul.


sursa: anonimă

Am trecut pe scurt în revistă trecutul domeniului menționat în titlu. N-am făcut valuri. Am trecut pe scurt în revistă prezentul. Ar mai fi multe de spus. Poate prea multe. Chiar m-ar interesa dacă cineva, undeva, cîndva, a încercat să găsescă soluții la criza pomenită de americani (de unde ne inspirăm și noi) și care se vede cu ochiul liber. Nu ne trebuie lupă sau microscop. Am trecut cu vederea conflictele deschise, reacțiile bezmetice ale adulților ce ar fi trebuit să-l imite pe Cristos. Și așa am ajuns în viitor. Probabil că viitorul a început cu mult timp în urmă, pe vremea cînd eram și noi tineri. Azi nu facem decît să-i culegem roadele. Am semănat ceva, a ieșit ce am semănat. Conform Scripturii. Sigur depinde și de pămînt…

În primul rînd există prea multe variabile. Deși o instituție, biserica nu este o armată. Ce păcat… Știau iezuiții ceva… Ce bine! Deși organizată biserica nu se conduce după principiile eficienței. Cu toate că suferă dacă nu este eficientă. Dar nimeni nu este dat afară din cauza lipsei de eficiență. Poate ar trebui… Fiecare biserică ar trebui să ia în considerare plusurile și minusurile ei și să facă ceva pentru copii și tineri. Remote control leadership nu mai ține. Reprezentarea lui Isus o dată pe săptămînă sau pe lună la darea cinei nu dă rezultate. Cel puțin nu din acelea care să-i facă pe tineri să nu plece din biserici. Chiar și din bisericile cu pastor local, comitet activ și activități programate.

Și aici teoria, teologia cu toate ramurile ei pare lipsită de putere. Ca să scape din cursă teologia introduce două noțiuni (abstractă denumire…) numite dragostea și nădejdea. Acestea nu sunt proprii doar creștinilor sau iudeilor. Nici măcar speciei umane. Cel puțin instinctiv…

Pe scurt, dacă nu a existat un plan elaborat în trecut, dacă am crezut că în ceea ce-i privește pe copii totul se limitează la asimilarea credinței prin osmoză, la fel ca  în catolicism cu zece secole în urmă, n-ar trebui să avem pretenții. În ceea ce privește subiectul abordat, trecutul nu mai poate fi schimbat, prin urmare nici prezentul, așa că viitorul este destul de previzibil. Viitorul sună bine dacă apelăm la surse pastorale, la conducerea cultului și la formele sale lărgite (congresul și conferința). Acolo unde se decide nimic. Pentru că în ultimii 50 de ani nu s-au luat decizii care să conteze.

Mor biserici. Unde este tineretul acelor biserici? Apar noi biserici. Ce responsabilități li se dau tinerilor din acele biserici? După părerea mea, și am mai spus-o, în ciuda seminarelor, a fundațiilor, a școlilor, a grădinițelor, a taberelor, a editurilor și a contactului cu credincioși de marcă din străinătate, investițiile nu aduc profitul scontat. Nu în materie de bani, ci în materie de oameni. Există unele rezultate pozitive, dar per global, cum se spunea în urmă cu un sfert de secol, tinerii… pleacă. Treaba lor unde. Și să o spunem cu curaj, dacă am fi patroni a unei întreprinderi care ar avea atîtea investiții și cheltuieli și ar avea atîtea pierderi, am falimenta. Dacă am lua-o de la capăt am falimenta din nou. Ca să se obțină alte rezultate trebuie schimbat ceva. Și la asta nu suntem de loc maeștrii. La noi se discută, se pierde timp, se pun oameni pe funcții, dar nu se schimbă nimic. Ne asemănăm cu Cațavencu: să schimbăm totul, dar să nu se modifice nimic sau să nu schimbăm nimic, dar să se modifice ceva pe ici-pe colo, prin părțile esențiale. Comic?

Poziția cultului baptist și a conducerii lui o știm cu toții. La fel și cea a bisericii penticostale. Oficial nu e nevoie de ucenicizare, ci doar de controlul maselor. Este vorba de diferențele dintre secția de geriatrie vs tineretul oricum revoluționar. N-am să mă cramponez de cît de  tînăr era David cînd a fost uns, nici de Ghedeon, cel mai mic și sărac din familie. E vorba de vechiul legămînt. Pentru tineri trebuie unul nou că vorbim de viitor. Cine riscă să-l facă? Să-l pună în practică? Dar să nu predicăm! De obicei conducerea bisericilor pune un gard al supunerii, o ștachetă a sfințeniei și un etalon al înțelepciunii ce nu pot fi trecute decît rareori de un tînăr. N-aș vrea să mai bat apa-n piuă despre influența pastorilor, a comitetului și a soțiilor lor.

Apoi dacă luăm în considerare schema ucenicizării nu putem să nu observăm că de multe ori acest proces nu este dus pînă la capăt. Vorba cuiva, continuitatea se rupe la etapa ,,man to man.“ Și zic eu, cred că veriga lipsă sau dis-continuitatea apare atunci cînd convertitul ajunge în ceea ce se numește în sens necreștin biserică, în cazul în care nimeni nu-și asumă reponsabilitatea ucenicizării. Ucenicizarea făcută de biserică la grămadă este neproductivă. Și de multe ori mortală… De aia pleacă tinerii.

Poate cineva se va întreba dacă ucenicizarea făcută de Isus a avut obiective ca-n ilustrația postului anterior. Isus n-a avut de-a face cu părinții ucenicilor, cu prea mulți copii și tineri. Era o treabă de oameni serioși. Alții vor spune că doar pogorîrea Duhului a inițiat capsa învățăturii lui Isus. Handicapul nostru este evident. Nu putem să ne înălțăm la cer, habar n-avem să scoatem draci, să vindecăm și nici nu putem trimite de undeva din cer duhul mobilizării. Acționăm în alte condiții, dar mulți ne punem întrebarea: Ce ne rămîne de făcut?

În primul rînd trebuie să găsim un teren comun cu tinerii. Să ne întîlnim acolo unde ei nu se simt inferiori. Suntem oameni maturi, am fi în stare. Apoi ar trebui să găsim un limbaj comun. Aici e mai greu. Nu e ușor să recunoaștem că nu știm ceva, că am fost depășiți. Și ar mai trebui să găsim subiecte comune de discuție, de acțiune. Să mai cedăm subiectele de tip musai pe subiecte de ce așa și nu invers, de ce numai cum vreți voi și nu și cum vrem noi și altele de acest gen. Și să nu uităm că tinerii de azi sunt bărbații de mîine, bătrînii de poimîine.

Tinerii pleacă pentru că nu mai au chef de noi, iar noi nu mai avem timp de ei. Dar dincolo de ironia poruncii de a-ți învăța copilul și abandonarea bisericii sau/și a credinței instalate în copilărie, problema în sine pare cu totul artificială. E ca și cînd mergem la doctor cu un copil plin de vînătăi și cerem un tratament pentru copil: să dispară cît mai repede și eficient vînătăile. Tratamentul ar trebui aplicat părintelui. Problema și vina este la noi, nu la tineri. Noi avem toate pîrghiile. Noi avem toată știința. Noi suntem responsabili.

Ar fi mult mai ușor ca atunci cînd pleacă la școală în altă localitate, să muncească în altă țară, biserica să nu se roage doar ca tînărul/tînăra să facă față tentațiilor, ispitelor și libertății lipsită de supervizarea părintească, ci să-l/o împuternicească cu mandatul ducerii Evangheliei mai departe. În loc să devină un creștin anonim într-o biserică oarecare sau un creștin anonim pierdut în lume, acel tînăr va fi dator să completeze ciclul ce a început cu evanghelizarea și întărirea credinței în biserica de acasă.

Responsabilitatea și responsabilizarea, nu într-o schemă, ci în trupul unei biserici vii îl va face să revină în biserică sau să se integreze în alta. Sensul dragostei în acțiune, a nădejdii transmise și a credinței practicate îl va face să continue relația cu Isus, cu biserica și în loc să-l condamne la un creștinism vegetativ sau la abandonarea credinței din copilărie, îl va transforma în lucrătorul sau liderul de care are nevoie nu numai biserica de azi, ci și omul pierdut. Dar evident asta implică riscuri, încredere, crize și rezolvarea lor matură atît din partea bisericii ce-l împuternicește, cît și din partea familiei. De ce nu există șa ceva în biserici? Că nu este nevoie? De ce nu există așa ceva în statutul organizatoric al cultului? nu i-a trecut nimănui prin minte? Mă îndoiesc.

Pînă cînd interesele lui Crisos nu vor coincide cu interesele bisericii, a fiecărui creștin matur, e puțin probabil ca prezentul/viitorul să se schimbe.

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Prezentul.


sursa:http://ericcyee.blogspot.ro/2010/04/lost-art-of-disciple-making-appendix-2.html

La ceva timp după revoluție, în 1994 am participat la o întrunire de tineret la cea mai mare biserică baptistă din România. Stil: show. Dezamăgirea a fost cu atît mai mare cu cît cel ce făcea șoul era un bun cunoscător al tinerilor, avea copii, avea charismă și era implicat în predarea teologiei. Un american ce fusese și el invitat nu prea și-a găsit cuvintele, încercînd să nu jignească gazda, dar s-a simțit stînjenit în mijlocul acelui spectacol deplasat. Cel puțin pentru o biserică. Am plecat cu același sentiment de pierdere: să ai în față cîteva sute de tineri și să nu le spui nimic despre Dumnezeu. Dar părinții erau liniștiți că tinerii se aflau la biserică. Pe mîini sigure.

Practica mi-a fost explicată de un alt păstor aflat în aceiași postură: trebuie să faci orice să-i ții pe tineri în biserică. Păi dacă au și ei nevoi, trebuie să le împlinești. Altfel o să se ducă acolo unde sunt împliniți, adică la bar, la disco. În biserică se văd, se cunosc, se plac. Trebuie stimulați: întîlniri, jocuri, excursii la alte bisericii. Adică tot un fel,de disco, dar în stilul nostru. Dacă dezertează te iau părinții la rost și cine știe, îți pleacă și ei. Și nu era pastorul de tineret.

Pe de altă parte, m-am întîlnit întîmplător cu un fost enoriaș al bisericii pe care o frecventam ce mi-a declarat că devenise pastor carismatic și că în zonă erau circa 7-800 de tineri și ce lucrare se putea face cu ei! Pînă atunci nu l-am auzit nici măcar vorbind la școala duminicală… Biserica sa nu a depășit limitele familiei sale, cum să aibă impact asupra a sute de tineri? O altă biserică, tot carismatică, din apropiere era plină de tineri. Erau luați de pe străzi, educați, îngrijiți, avea o fermă de porci, își făcea publicitate în străinătate și avea idei de marketing. Nu știu ce îi învăța.

După revoluție bisericile au dat de bani, a dispărut interdicția extinderii clădirilor, așa că unul dintre efecte a fost apariția sălilor de școală duminicală pe grupe de vîrstă. Import american. Rezultatul a fost specializarea învățătorilor și o oarecare izolare a celor tineri de copii, de oamenii maturi. De remarcat că separarea nu se făcea pe grupe de maturitate în credință (de la a doua naștere), ci pe baza anilor de la naștere. Parcă în contradicție cu credința bisericii baptiste. Dacă tot este menționată în Mărturisirea de credință nașterea a doua.

Apoi au apărut promoțiile de pastori, de absolvenți ai secțiilor de teologie didactică, așa-zisă Christian education, tot de import. Și au apărut, ceva mai devreme, școlile confesionale, de toate tipurile. Și aici se preda teologie. Dar cine preda? De cele mai multe ori pastorii și proaspeții absolvenți ai facultăților de profil. Ce făceau copiii la școală? Banalități din vechiul și noul testament. Apoi trebuiau să meargă cu clasa în ,,misiune.“ În mod clar și această activitate contravenea Mărturisirii de credință. Cum să facă misiune copiii ce nu erau convertiți, botezați și catehizați? Dar această întrebare nu se pune. În nici un caz factorilor de răspundere. Nici ei nu și-au pus această întrebare. Ei erau preocupați de alte probleme. De exemplu, la congresul baptist de la Timișoara dr. Paul Negruț, fost rector al UBEO, pastor al bisericii baptiste Emanuel din Oradea și responsabil cu educația din partea Uniunii baptiste se lamenta cu privire la nunțile baptiste ce nu mai erau ca pe vremuri. Înțeleg că cei ce se nuntesc sunt credincioși vaccinați și nu e bine să-ți pui întrebări stînjenitoare cu privire la copiii despre care în Mărturisirea de credință se deduce că nu pot fi botezați, dar sunt numărați la totalul suflării baptiste (și penticostale). Un fel de numărare a steagurilor a la Pristanda. Directorilor seminariilor liceale nu le pasă de contradicție, diriginților și învățătorilor nici atît. E o activitate ce trebuie făcută cu clasa pentru a strînge bani, a da frumos și a cîștiga simpatie: uite ce drăguț e ăla micu la amvon! Dar ia să încerce un ditamai matur să se urce la amvon fără autorizație! Anatema!!!

Recapitulînd vom constata că un copil dintr-o familie baptistă învață ceva despre credința sa la școala confesională, apoi la biserică, la școala duminicală și apoi mai învață din văzute și auzite din familie. Deci are cel puțin trei-patru surse de informații,   la care se adăugă și pe cea proprie: prietenii, citirea unor materiale religioase, Scriptura. Pe cine să creadă? Situația ideală în care toate aceste surse concordă este utopică. Rezultatul? Fragmentarea credinței, lacune, confuzie. Nu-i de mirare că în ciclul gimnazial cînd apare ora de religie opțională aceasta este privită ca ceva de pe altă lume.

La toate astea mai trebuie adăugate presiunile părinților, directorilor, inspectorilor și a pastorilor la adresa unor învățători și profesori de teologie, ce se confruntă cu pile, amenințări și stări de vorbă mieroase pentru ca elevul cutare să ia notă mai mare că doar e din familie bună și credincioasă. Nu mai pomenesc de lupta cadrelor didactice cu năbădăile unor odrasle  (cu părinți ) cu ifose sau cu lipsa de educație elementară. Se vede din nou lipsa de coordonare dintre cei ce concură la educația religioasă și la viitoarea dezertare dintr-o biserică cu probleme. Părerea mea este că tinerii nu pleacă cînd devin adulți, ci cu mult înainte. Sunt prezenți cu trupul, dar nu și cu inima.

Așa cum se știe educație teologică din școli este de fapt o cateheză ce se aplică tututror elevilor. Oare de asta au nevoie? Și ne mai mirăm că pleacă… În urmă cu cîțiva ani apărea pe internet o scrisoare deschisă a tinerilor de origine română din America. Voiau ca predicile să fie în limba engleză. Nu înțelegeau limba română, părinții nu prea vorbeau limba engleză. Și ei plecau. Pentru asta erau înfierați. Și acum pun eu întrebarea: dacă era clar de ce plecau tinerii din bisericile românești (la cele americane), de ce nu s-a putut schimba ceva de dragul lor, a viitorului bisericii (chiar așa?) și a mărturiei în comunitate. Ce costa? Asta făcînd abstracție că bisericile baptiste românești din America sunt anchilozate în cultura anilor 60-70 din România…

Prezentul nu sună bine chiar dacă nu intrăm în detalii ce țin de practica bisericilor, de articole de credință și de controverse referitoare la craționism vs evoluționism, răpirea bisericii, cina Domnului, mileniu, genetică, etică, corectitudinea politică, avortul sau ineranța Bibliei și drepturile omului. Bisericile, cam toate, preferă să stea într-un con de umbră, să nu dezbată probleme spinoase. Rezultatul? Se confruntă cu evenimente spinoase… și plecarea tinerilor.

Ca să nu închei într-o notă negativă aș propune o soluție: ucenicizarea tinerilor ce au fost convertiți. Nu este ceva nou, dar este ceva ce nu se ia în calcul. Ciudat pentru că Noul Testament este exact despre așa ceva. Mărturisirea de credință ce zice? Dar chiar dacă aș vrea să fiu pozitiv trebuie să constat că majoritatea bisericilor nu mai fac așa ceva, pentru că nu au făcut așa ceva. Nu degeaba a scris un american cartea The Lost Art od Disciple Making… (Introducerea de Coleman, el ce a scris Planul de evanghelizare al învățătorului. Sună cunoscut?) Cine o traduce și pe limba noastră? Inutil să mai menționez că ucenicizarea nu se face de către pastori și că de cele mai multe ori ei acționează contra celor care gîndesc și fac așa ceva. Și ne mai mirăm că pleacă tinerii?

PS Ah, era să uit ceva! Taberele creștine!!! Despre astea ar fi indicat să scrie un specialist. Mie nu îmi plac…

A exorciza sau a nu exorciza? – aceasta e întrebarea


În VT nu se pomenește nimic despre exorcism. Cu toate că vrăjitorii făceau minuni, că duhurile erau responsabile de unele acțiuni ale oamenilor. Cu toate astea accentul se pune pe întoarcerea la Jahve, la Ierusalim, la Templu și respectarea legii din inimă: milă, cinste, dreptate, loialitate. Caracter, caracter și iar caracter.

Trec anii și apare Isus ce îi trimite pe draci în porci, eliberează femeia ce era țintuită într-o poziție incomodă de un drac, poruncește dracilor să o ia spre Adînc. Super! Ba învinge moartea și se ridică la cer. Satana își mai face totuși de cap, dar ucenicilor li se dă posibilitatea să alunge dracii, să-i elimine pe cei afectați de Satana (mincinoșii, sex-ofenderii, etc.) În final o etapă mare a lumii se încheie cu bătălia tuturor bătăliilor, legarea Satanei și aruncarea lui în Adînc pentru 1000 de ani. O veșnicie aș putea spune. Apoi iar e liber (cam ca și primul și al doilea război cu Irakul) și vine judecata cea mare. Teren controversat însă de multele interpretări. Deci pas!

Totuși ce ne facem cu dracii ăștia? Linia dintre o boală psihică și demonizare e destul de subțire, dar încă perceptibilă. Cam toți am văzut Exorcistul. Uite un alt film despre așa ceva.  Interesantă mi se pare cartea unui ateu (M. Scott Peck) ce spune că diavolul există și a participat la exorcizările despre care scrie (Psihologia minciunii).

Pavel spune să ne împotrivim diavolului și să fugim. Isus parcă e mai direct: să îl batem, să-l alungăm. Cine poate rezista la o experiență atît de dură?

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (8): ei, a venit și rîndul bărbaților


sursa: http://www.sodahead.com/entertainment/david-beckham-announces-retirement-who-will-take-his-place-as-sexiest-athlete/question-3701699/?page=3&link=ibaf&q=sexual+man

Universul sexual al bărbaților este acoperit de multe ori de duritate, păreri preconcepute și mituri. Vrînd-nevrînd el se intersectează cu cel al bărbatului credincios și cu Dumnezeul său. Crescut, după cum sună clișeul, într-o familie creștină sau după un alt clișeu, în biserică, băiatul, adolescentul și mai apoi tînărul adult, ba chiar și adultul credincios are de-a face cu o lume închisă, în care senzațiile sexuale sunt reprimate, ignorate și de cele mai multe ori condamnate. De ce? Pentru că trăiește într-un mediu în care trebuie să fii cît mai aproape de idealul sfințeniei lui Dumnezeu (ce se dovedește de cele mai multe ori idealul sfințeniei omului). Ca urmare el trăiește într-un mediu cu limite foarte înguste în care nu numai că păcatul este pedepsit, înfierat și amintit la nesfîrșit, ci și aluziile sau eventualele alunecări sunt tabu. Într-un astfel de context e greu de discutat despre sexualitate și Dumnezeu, ce să mai vorbim numai despre sex. Doamne ferește!

În viața mea n-am auzit vreo predică care să atingă cel puțin tangențial astfel de probleme. E tabu-ul tabuurilor! Fără să împingem totul la extrem, o teorie a conspirației care ar pretinde că omul este lipsit de sexualitate ar putea să prindă foarte bine printre creștinii evanghelici. În urmă cu zeci de ani un pastor bătrîn se lăuda că predicase din Cîntarea cîntărilor un ciclu foarte lung. Chiar că aș fi vrut să fiu și eu prin preajmă…

Băiatului, dar mai ales adolescentului i se imprimă prin diferite canale că bărbatul este cel care trebuie să inițieze actul sexual. Asta pune o presiune asupra sa. Bărbatul trebuie să reușească, să fie dur, să nu arate emoții, să nu dea înapoi și să arate curaj. Cam tot timpul. Dacă mai adăugăm și presiunea sexului, a hormonilor și lipsa de educație putem foarte bine să se închipuim ce iese. În urmă cu cîteva săptămîni un cioban de 33 de ani a fost snopit (din fericire!!!) în bătaie de o fătucă de 14 ani ce era expertă în arte marțiale. Nu mai trebuie să spun ce voia de la ea ciobanul… Dar dincolo de violență, care este atît de prezentă în țara noastră, nu pot să nu menționez că bărbatul nu este un monument de duritate, că nu plînge, nu îi este frică, nu se îndrăgostește și nu dă dovadă de sensibilitate. Nu. Doar că în cultura noastră el nu are voie să o arate. Nu poți fi vulnerabil, trebuie să fii dur! Vorba aia: că doar nu-i muiere! Adică femeie…

Și bărbații sunt foarte critici cu privire la alți bărbați pentru că sunt foarte critici cu privire la ei înșiși. Ca urmare e mult mai simplu dacă judecă, critică sau terfelesc pe cineva pentru că astfel pot dovedi că sunt superiori celui/celor ce au încasat-o. Capra vecinului trebuie să moară înaintea caprei mele. Cu siguranță! Se vede asta și pe blogurile noastre. Cu cât îi ataci mai tare pe alți, cu atât trebuie să fii mai neprihănit. Auăleu! Cam ăsta e mecanismul ce-l lăsăm moștenire copiilor noștri.

În contextul sexualității și a durității bărbatului trebuie menționat un aspect care dă de cap multora din țara noastră: pornografia. Era inexistentă acum 23 de ani, acum e pe toate gardurile și posturile teve, cam la toate orele. Care este explicația că se cumpără atîta pornografie? Păi într-o lume în care bărbatul trebuie să-și schimbe atitudinea față de femeie și să o trateze altcumva decît este obișnuit, adică fără să facă pe durul, dar făcîndu-se vulnerabil în fața eșecului, acesta preferă să dea 20 de lei pe ceva ce îi va oferi satisfacția dorită fără riscul respingerii . Ca urmare el intră în hora dependenței de pornografie, ce îl va plasa undeva la periferia relațiilor normale atît din punct de vedere sexual, cât și social. Ce să spunem despre locul pe care îl ocupă viața sa de credință și care este poziția acestuia în comunitatea din care face parte…

Un bărbat invulnerabil, într-o biserică invulnerabilă cu un Dumnezeu ce a ales să moară pe cruce par să fie o contradicție în termeni. Masca trebuie dată jos la nivel personal, la nivel de instituție și la nivelul interpretării sexualității în acest context. Nu poți să ai o căsnicie fericită dacă nu dai dovadă de vulnerabilitate. Nu poți să ai o biserică sănătoasă dacă aceasta nu dă dovadă de vulnerabilitate. Dumnezeu a fost și a rămas vulnerabil.

Într-o căsnicie nu te alegi cu nimic dacă critici, trebuie să investești, trebuie să îl pui pe celălat mai presus de tine și de interesele tale. Din păcate ar spune unii, din fericire, spun eu. Nu poți să aștepți sau să vrei să moară capra soției tale ca să ai impresia că ție îți merge mai bine. Capra soției e și capra ta!!! Pe înțelesul tuturor din secolul XXI.

Înainte de căsătorie am citit o carte foarte bună despre sex și căsătorie scrisă de un olandez, fără nici o implicare creștină. A fost bună și am învățat ceva din asta. Nimic din informațiile provenite din alte surse nu au făcut față. Omul era doctor. Dar era vorba doar despre sex. Sexualitatea nu se limitează doar la atît. Sau spus în alte cuvinte drumul pînă la pat ține mai mult și este mai complicat decît abordarea directă: Ai chef de…? Așa cum drumul spre căsnicie nu se limitează la te-am văzut, te-am plăcut, ne-am luat. Și chiar dacă se limitează, de la ofițerul stării civile și pînă la moarte nu poți să cînți solo în duetul sexualității. Vorba englezilor: It takes two to tango! Și nu ești singur nici cînd crezi că ești singur. Cineva acolo sus te iubește. Nu-ți spun cine, află tu!

Din această cauză un bărbat credincios, ce n-are probleme cu sexualitatea sa trebuie să ia în calcul și sexualitatea soției lui. Ba mai mult, situația se complică atunci cînd apar copiii și cînd aceștia încep să-i pună întrebări. Să nu uităm copiii ne imită fără să le cerem.

Unde intră credința în ecuația sexualității? Peste tot. Cine suntem, cum arătăm și cum ne manifestăm sexualitatea ține și de ce credem. Oamenii au trăit bine mersi și și-au pus în valoare personalitatea Cu toate astea Biblia ne arată mai mult ce să nu facem în direcția asta. Umblăm pe un teren minat atît de noi, cît și de cultura noastră. Vestea bună, în contextul acesta este că bărbatul nu e singur. Eva e lîngă el. Să dea Domul să fie și Dumnezeu… Dar, cu toată duritatea bărbatului, în afară de Origen, de părintele Serghei și de secta bărbaților din din Rusia care prefera să dea la rațe sexualitatea, nu am întîlnit o rezolvare constructivă, alt clișeu, a sexualității în afara căsătoriei. Foarte puțini bărbați ciungi pe motive sexuale s-au căsătorit, eunucii n-au avut mare trecere decît ca funcționari fără urmași. Dacă așa a ieșit proiectul original… Rămîne însă de studiat ce este cu sublimarea sexualității într-o realitate superioară, cea cerească. Vorba lui Isus spusă celor ce se rătăceau la capitolul sexualitate după moarte: acolo nu mai e nici o diferență.

Vom vedea.

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (7): şi totuși ce ne facem?


Făceam stopul. A oprit un logan cu sigla becere, condus de o tânără destul de anostă. Cânta Pink și după ce o bruftului că arată ca un dulap, că se ceartă cu iubitul în public, fiecare ținînd-o pe a lui, fără nici o noimă, insinuă că ea e mai inteligentă, mai sexi și… bine că nu am urcat singur în mașina aia. Totuși Pink le zice bine:  e la curent cu sexualitatea ei și a iubitului ei, dar nu știu ce ar putea face în domeniul credinței.

Păi o informez eu:

De cele mai multe ori în biserici se face abstracție de sexualitate, cu toate că nu se face abstracție că suntem bărbați și femei. Nu degeaba stau pocăiții aranjați în biserică după model ortodox: bărbații separați de femei. Partea ciudată este că deși în Hristos nu mai există o astfel de deosebire se face mult caz despre femeia ce trebuie să se teamă de bărbat, dar mai puțin de cea care trebuie iubită de bărbat. Și așa ne-am ales cu o biserică misogină, cu o conducere cvasi-masculină a unei majorități feminine. Ciudat? În mod sigur.

În cele mai multe biserici femeia cântă în cor, spune o poezie, eventual, dacă se spune explicit, poate să deschidă gura la școală duminicală și poate aduce o mărturie, uătevă zis minț. În rest la curățenie, la ascultare și la făcut plozi și mâncare. Și totuși cum stăm cu credința? Ei, acum ce să mai vorbim despre credință cînd vorbim despre sexualitate? Vorba unui vechi și bătrîn misogin cu state de plată în conducere, femeile n-au ce căuta la studii teologice, atât formale, cât și informale. De ce? Păi e clar: e FEMEIE!!!

Mă tot întreb ce are-a face Dumnezeul creștin cu toate astea. Doar o mică rectificare, Dumnezeu nu e creștin, este doar Dumnezeu, dar poate e al creștinilor. El n-a zis că e creștin. Deci, care e locul femeii? Probabil că locul femeii este exact acolo unde se află, dacă ea vrea să ocupe acest loc. În urmă cu un an am văzut cît de opăriți erau cei din conducerea unei comunități pe cale de dispariție că o femeie a îndrăznit să țină un studiu în biserică! Dar și aici concepția despre biserică se limita la zidurile construcției, așa că i-am lăsat să fabuleze…

Bărbații pretind că se află sub asediul farmecelor femeii. Și nimeni nu poate nega că o singură femeie este mult mai sexi decât o duzină de bărbați. Și aici trebuie să le dau dreptate. Așa este. De la îmbrăcat, la coafat, la fardat și la mersul pe tocuri, femeia ne dă o lecție de sexualitate ce nu poate fi reprodusă în domeniul masculin decât cu mari riscuri. Care bărbat riscă să fie catalogat în fel și chip pentru că e un pic mai sexi? Niciunul. Sau aproape niciunul. Ca atare ar trebui să-i dăm femeii ce i-a dat Dumnezeu și să facem ciocu mic și joc de gleznă dacă cumva avem probleme cu ținutul acasă a ochilor și a mîinilor. Nu?

Bineînțeles putem recurge la soluția musulmană care merge de la acoperire totală și diformă, la o supunere oarbă, ba chiar la mutilare. Vorba aia, ce nu facem noi bărbații dacă ne iubim femeile… le și mutilăm. Am pus-o la plural pentru că oricum vorbeam despre musulmani. Noi creștinii suntem sfinți.

Tot în domeniul acesta, dar pe o altă latură, mă întreb de câtă independență sau autonomie se bucură o fată în propria familie. Și aici cred că intervine și voința mamei, nu numai cea a tatălui. Oricum în biserică unei fete i se acordă cam tot atâta credit cât unui băiat, adică zero. Optimist, nu? În fine, dacă așa stă situația la tinerețe când nu este iubită de un bărbat și deci nesupusă unui soț, ci doar părinților, de ce să meargă altcumva lucrurile după căsătorie?

Bineînțeles că știți că cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în zona Germaniei protestante. Spre deosebire de zonele catolice în care preotul era autoritatea absolută, în cele protestante femeia era percepută ca un concurent al bărbatului. Meic iu sinc…

Și în tot domeniul acesta nu se spune nimic despre femeile care sunt abuzate, ignorate și exploatate. Asta ca să nu pomenim de altele mai rele. Și nici nu pomenim. Dar care este domeniul din biserică în care femeia poate să-și manifeste calitățile? Așa cum zic unii, femeia nu are loc, pentru că e… femeie. Isus n-a fost femeie, n-a fost răstignit între două femei și nici nu a promis că va zidi biserica pe Petra. Mă întreb dacă nu cumva Duhul Sfînt s-a pogorît numai peste bărbați… În cazul ăsta avem mari probleme.

Ce ar trebui să facem cu femeile? O biserică separată? O biserică a femeilor, cu femei, pentru femei? Interesantă idee. După congresul femeilor creștine, o biserică a femeilor ar fi în mod logic pasul următor. Cum nu? Păi cum au existat biserici ale negrilor, de ce nu ar exista o biserică numai a femeilor? Păi nu se poate, că scapă de controlul bărbatului. Deja văd afișele de la intrare: Only for ladies. Manifestații ale bărbaților în fața bisericilor feminine cu lozinci de tot felul.

Imaginați-vă!

Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!