Un protestant născut prea devreme?


In 1555 Castellion published a translation of the Bible, Old and New Testaments, following principles that at the time were revolutionary. First, he acknowledged the ambiguity of some passages, and the possibility of understanding them in diverse ways. He used familiar language in order to be understood by uneducated people. His translation shocked because the usage of very vernacular expressions was considered unworthy of the grandeur of the Bible. Nowadays modern translations of the Bible in everyday French take up Castellion’s plan.

Sebastian Castellan, Conseil à la France désolée :

“Je trouve que la principale et efficiente cause de tes maladies, c’est-à-dire de la sédition et guerre qui te tourmentent, est forcement des consciences.”

(I think the main and efficient cause of your illness, notably the sedition and war that torment you, is that of your own conscience.)

De azi avem un nou partid: Partidul Comunist Liberal Naţional


ZhangHongtu2

Nu e o noutate? Aveam eu o bănuială eu că sunt mai multe partide comuniste în România, dar nu aveam certitudini. Acum le am. De unde le am? De la excluderea lui Orban. Şi care sunt mai concret certitudinile mele? Iacătă-le:

  1. Probabil cea mai evidentă certitudine vine din direcţia pactului de guvernare cu PSD. De ce? Pentru că PNL era un partid de dreapta, iar PSD unul de stânga. Cu mulţi milionari, dar ce contează… Deci dacă poţi să faci un pact de guvernare cu un partid comunist şi excluzi fostul tău prim-ministru şi fostul tău preşedinte, care nu a trădat ideologia PNL, atunci înseamnă că eşti ca şi PSD. Deci comunist.
  2. Şi pentru că l-ai exclus pe fostul preşedinte al partidului, alias fostul prim-ministru, exact cum făceau comuniştii în epoca stalinistă – evident că ai fi preferat să-l execuţi, dar au trecut vremurile acelea – eşti tot partid comunist. Mai comunist decât PSD care şi-a văzut preşedintele (fostul) debarcat, judecat şi condamnat de către stat (şi aici ar fi de discutat). Dar nu de către statul PSD. Deci eşti mai comunist ca PSD.
  3. Revenind la punctul 1, dincolo de excluderea lui Orban trebuie remarcat ceva. PNL este tot atât de comunist în gândire, mentalitate, dacă nu şi mai comunist decât PSD pentru că deşi partid liberal – deci cu o gândire deschisă, nu una marcată de o ideologie totalitară – nu admite diversitatea de păreri. Nici existenţa unor grupuri concurente care nu numai să gândească diferit, dar şi comunice această diferenţă. Deci, comunismul totalitar de factură comunistă a imprimat urme (aproape inexplicabile) mai rău ca-n PSD. Deci PNL este un partid comunist.

Nu în ultimul rând aş dori să-mi manifest curiozitatea cu privire la un alt partid. La UDMR. Sau la orice alt partid fondat pe criterii etnice. Poate un român să se înscrie în UDMR? Ce motiv(e) ar avea? Să zicem că se descoperă că un român înscris în UDMR trebuie exclus. Se va face pe criterii etnice? Şi trece cumva asta drept rasism? Sau ce?

Dar să mă reîntorc la Partidul Comunist Liberal Naţional. Ce garanţie avem că dacă azi acest partid face exact pe dos ce a spus în urmă cu câteva zile – că nu va face o alianţă cu PSD – acest partid nu va face o alianţă cu partidul lui Putin sau cel al chinezului sau al nord-coreanului? Se pare că din chestia asta tot PSD iese mai bine: nu şi-a schimbat părul şi şi-a păstrat năravul.

Cine pierde? Poporul. Care vede încă o dată – dacă mai era nevoie – că votul său n-are nici o valoare. Că ieşirea în stradă e inutilă.

Cine mai pierde? Ţara. Pentru că omul de rând (de la pălmaş la intelectual) scârbit de politicienii aleşi îşi vor face calabalâcul şi vor pleca în alta. Indiferent ce ţară ar alege nu este condusă de români. Şi nici nu este ultima din Europa, aşa cum suntem noi. A nu suntem ultima, aproape ultima.

Şi suntem ultima ţară din Europa cu două partide comuniste. Cu excepţia Rusiei!

Când nebunii au credinţă


QAnon Supporters Gathered in Dallas, Expecting JFK Jr. to Reappear

După cum spune şi titlul, nişte americani bolânzi, QAnonişti, plini de credinţă, l-au aşteptat pe fiul decedat al asasinatului John Fitzgerald Kennedy, pe când era preşedinte USA, să apară aut ăv ză blu. Unde? Tocmai acolo unde a fost asasinat preşedintele american. De ce? Ca să inaugureze epoca Trump, adică să-l readucă la putere pe Trump. Ui…

Ca urmare nu mă mai mir că unii cred că pământul e plat, că sunt cetăţeni suverani, că misiunea de pe Lună a americanilor s-a jucat într-un platou, etc. Că şi noi îi avem pe ai noştri: tuneluri dacice pe sub munţi, energie pe la babele, Ceauşescu n-a murit şi aşa mai departe.

Ba unii cred şi mărturisesc (adică pun în practică) că PNL şi PSD o să conducă România pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Măi, hai că încep şi eu să cred că Ceauşescu n-a murit. Păcat că-i aşa de bătrân.

U.M.C. o să pună stăpânire pe planeta asta. Este un partid cu o mare credinţă. Ce contează că nici fiul, nici tatăl Kennedy n-au apărut atunci şi acolo. Puteau să apară la concertul Rolling Stones din seara aceea. Dar nici acolo, nici atunci n-au apărut. Ce, acum n-o să credeţi că PNL+PSD nu o să producă reapariţia lui Ceauşescu? Eu am o credinţă ai mare ca voi. Ceauşescu este deja cu un picior în Parlament, Senat şi cu o bucă pe tronul prezidenţial. Poate c-o să-l cheme Kelemen de data asta, dar tot Ceauşescu va fi…

Când nebunii au credinţă nu-i de joacă!

România 2021: adevăr sau provocare?


Nu s-ar zice că am scris o carte. Am scris o parte dintr-o carte. După cum spunea Prefața, de fapt o falsă prefață:

Pseudo prefață

Această carte a plecat de la ideea că oricine poate scrie. Și că oricine are ceva de spus. Mai ales dacă subiectul este România. Am dat sfoară-n țară și peste hotare. În cele din urmă am obținut doar trei răspunsuri. Cu mine patru. Și nici măcar nu mă cheamă d’Artagnan.

România 2021: adevăr sau provocare a apărut după proiectul nematerializat din cauza alegerilor România douăzeci-douăzeci: adevăr sau provocare. A fost o provocare pentru noi, cei patru. Rămâne de văzut dacă este și pentru tine. Pentru că am de gând să încep anul viitor cu România 2022: ce s-a schimbat?

Am obținut patru texte inedite. A rezultat o Românie văzută de un englez, o Românie văzută de norvegieni, una văzută printr-o prismă multinațională și una isterică. Pardon, istorică. Adică văzută de mua.

Accept înscrieri pentru următoarea colecție de texte. Din orice țară și din orice perspectivă. Versuri sau proză. Din orice domeniu. Dar cu o singură condiție: să fie despre noi, România, români. Români aiuriți, adică plecați aiurea, băjeniți d-aici sau români adoptați, adică străini pe care i-am aiurit noi să rămână la noi.

Cu defecte și calități, cu bune și rele, cu realizări și eșecuri. De cea mai bună calitate.

Proful

Confesiuni (4): ce este tirania ideologică?


https://m.psecn.photoshelter.com/img-get/I0000XuqQ2BBjOmA/s/1200/I0000XuqQ2BBjOmA.jpg

Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.

Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.

Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.

Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român).

Dar, ca într-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.

-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiu ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Ne-aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre de UTC. Ruşine. Voi aţi…

Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:

– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.

Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate şi ăştia toţi ce n-au vegheat ar trebui să le împărtăşească soarta, mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…

Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că era în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente.

Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.

N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte de citit în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.

Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.

Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.

Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – dar fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…

Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.

La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.

Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.

Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?

Numai 12 reguli de viaţă?


12 Reguli de viata - Jordan B. Peterson

Aflat între două deplasări, una în străinătate, a doua internă, între scrierea unui (nou!) curs de istoria bisericii – altul decât plictisitorul curs de la UBEO de acum mulţi ani – a unei cărţi de istoria bisericii, a unei cărţi de memorii şi a altor proiecte printre care se numără construirea unei case (interesant, nu?), am ales să citesc o carte scrisă de un psiholog clinician canadian. Ciudată alegere, nu?

Mi-a luat estul de mult timp şi energie pentru cele 12 reguli de viaţă. Un antidot la haosul din jurul nostru nu este nici mică, nici simplă. Este complexă. Sofisticată. Şi foarte densă.

Ce pot să spun despre carte? Citiţi-o. Şi subliniaţi-o. A ajuns cea mai subliniată şi adnotată carte. Chiar înaintea Bibliei. Hmmm…

Jordan Peterson scrie bine. Foarte bine. Uneori te întrebi ce vrea să zică şi nu-i intuieşti direcţia. În ciuda obiectivului afişat la intrare.

Dar, cred că cel mai bine-ar fi să-i citeşti de fapt ultimul capitol, Coda. Acolo se deconspiră. Şi dacă-ţi place şi vrei mai multe lămuriri vizionezi câteva filmuleţe pe Youtube. Sau pur şi simplu intri pe blogul lui Jordan Peterson: https://www.jordanbpeterson.com/blog/

Ca să înţelegi cu ce pleci la drum îţi recomand totuşi un interviu ce a ajuns la 34 milioane de accesări doar pe Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=aMcjxSThD54

Apoi te orientezi tu…

Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Confesiuni (3): între interesant şi comic?


Are You for Real? How Brand Authenticity Leverages ...

Era prin 1986 sau 88. Era un timp când apăreau episodic americanii. Nu cei ce-i aşteptam în anii 40 să ne salveze din ghearele sovieticilor. Erau fraţi şi surori care mai lăsau din hainele bune cu care veneau, predicau interesant şi conduceau maşini gantz-gewehr închiriate din Austria. Aşa m-am plimbat şi eu cu un Mercedes nou-nouţ al cărui şofer – tot american – aveam impresia că nu va lua curba ce se profila tot mai aproape şi cu prea mare viteză. Eram prea obişnuit cu Dacia.

În întâmplarea ce urmează este vorba de un cuplu însoţit de o fetiţă de vreo şapte-opt ani şi de un alt tip, înalt, frumos, musculos şi aproape blond. Primii mergeau prin oraş cu o maşină mai mare, dar nu mai ţin minte care marcă. Americanul meu – ca să-i spun aşa – conducea ultimul model de Renault 5 alb, o maşină pe care o admiram de ceva timp prin revistele auto româneşti. Cu noi era fetiţa, iar eu îi dădeam indicaţii americanului pe unde să o ia, unde şi cum să parcheze. N-a prea înţeles ce înseamnă a parca. I-am explicat că trebuia să tragă pe dreapta şi să oprească motorul. A fost interesant. Aproape comic.

Ce era interesant? Păi cum se uita lumea de pe stradă la maşini, la pasageri. Erau străini. Eu eram – sau cel puţin aşa părea – străin. Un statut invidiat de aproape oricine pe stradă. Nu prin vorbe, prin body-language. Dar nu era prea comic.

Nu-mi amintesc dacă americanii au stat prin Arad două sau trei zile. Cert este că atunci când am apărut la biserică cu ei oamenii au făcut pârtie. Respect, respect şi iar respect. Erau de vază. Se vedea de la o poştă. Pe haine, atitudine, maşini. Nici eu nu eram îmbrăcat într-un tricou lăbărţat, decolorat sau pătat. A fost aproape comic.

Americanul din maşina mare a predicat despre ceva foarte captivant şi foarte important la vremea respectivă. Aş putea să jur că era vorba despre ceva pe viaţă şi pe moarte. Singura problemă este că am uitat absolut tot ce a spus. Asta dacă nu cumva undeva, în străfundurile memoriei mele se află un fişier prăfuit cu predica respectivă. Şi cu traducerea ei. Interesant? Probabil. Comic? Posibil.

Şi ne-am dus cu toţii acasă. Au plecat în cele din urmă şi americanii. Viaţa şi-a reluat cursul cenuşiu şi ceauşist. După care duminică am revenit la biserică. Mi s-a părut foarte interesant că cei din biserică încă se mai dădeau la o parte să trec de parcă eram tot cu americanii. De parcă eram o personalitate. De parcă eram cineva. Comic. Doar pentru un moment.

Atunci – şi ce bine că atunci, nu mult mai târziu – mi-am dat seama că se dădeau la o parte din faţa unui avatar. Eu nu eram el. El nu era eu. El era altcineva. El era cel ce fusese cu americanii. Cel ce era ca americanii. Doar că eu nu eram nici american, nici ca americanii. Eventual îmbrăcat asemănător ca ei.

Ei, da! Atunci am înţeles – personal – fără să-mi şoptească cineva sau Cineva, că ceea ce fac, dacă mă complac în atitudinea asta, este să mint. Să îmi asum un statut străin de mine. De ceea ce eram. De ceea ce credeam. Şi că mulţimea – chiar şi creştină – poate greşi aşa după cum mulţimea poporului ales ar fi vrut să facă din Isus altceva decât era. Şi am făcut în mod voluntar un pas înapoi.

Unu, nu am dorit să fiu ostentativ asociat cu persoane de vază, cu cele ce aveau un anumit statut la care nu am contribuit cu nimic. Sau nu am vrut să fiu asociat cu un statut pentru care să nu fi suferit, luptat, trudit. Să nu devin şi să fiu un fariseu prin asociere. Chiar dacă persoanele respective era autentice şi aveau o credinţă reală. Într-un cuvânt nu am vrut să fiu luat altceva decât ceea şi cine eram. Poate asta pare interesant pentru unii, dar a fost o treabă foarte serioasă şi deloc comică pentru mine.

Am continuat cu această mentalitate care nu mi-a adus sau nu m-a făcut părtaş la o serie de avantaje- cele mai multe materiale – în mai multe ocazii. De exemplu nu am dorit niciodată să deţin un certificat de revoluţionar. Să fie sănătoşi cei ce le-au dobândit pe drept. Ceilalţi vor da socoteală şi ei o dată. Chestia asta trece dincolo de calificativul interesant şi bineînţeles nu este deloc comic.

Dar am căutat totdeauna să trec ce eram, nu altceva, indiferent ce avantaje mi s-au oferit sau ce dezavantaje aş fi putut să evit. Ăsta sunt eu. Probabil comic şi neinteresant pentru unii. Aş spune că nici asta nu mă interesează. Mă interesează să fiu apreciat pentru ceea ce sunt – şi uneori fac – nu pentru ceea ce aş mima că fac sau sunt, dar aş minţi. Şi chiar dacă uneori abuzez de latura sau predispoziţia mea pentru comic, prefer să mizez pe această latură mai interesantă a personalităţii mele decât să trăiesc sub masca profitoare a ipocriziei.

De ce mulţi creştini au devenit martori ai lui Jehova?


Anti-vaccine | Chappatte.com

Este de notorietate că martorii lui Jehova – ce în România au intrat în legalitate acum câţiva ani prin maşinaţii politice fiind declaraţi biserica lui Jehova – nu se atingeau de arme. ca urmare au suferit rigorile legii comuniste. Probabil chiar şi înainte de utopica şi mortala dictatură a proletariatului.

Şi mai este de notorietate că martorii lui Jehova nu acceptau transfuzii. Motivul este – conform sitului https://www.jw.org/en/: Both the Old and New Testaments clearly command us to abstain from blood. (Genesis 9:4; Leviticus 17:10; Deuteronomy 12:23; Acts 15:28, 29) Also, God views blood as representing life. (Leviticus 17:14) So we avoid taking blood not only in obedience to God but also out of respect for him as the Giver of life. Cu alte cuvinte – deşi interpretarea firească a Scripturii se referă la cu totul altceva decât transfuzii – martorii susţin că şi fără transfuzii poţi trăi bine mersi.

Deci, cu toate că Scripturile vechi şi noi se referă la mâncarea sângelui şi la sacrificarea animalelor pentru un idol, martorii forţeză aplicarea lor la transfuzii deşi transfuzia – în ceea ce mă priveşte ca unul care a beneficiat de câteva transfuzii- salvează viaţa în anumite condiţii. În concluzie, ei preferă să moară, dar să nu ingereze sânge străin prin sistemul sanguin. E vorba de o credinţă proprie sau ceea ce se numeşte în SUA First Amendment right sau excepţia de la aplicare, conformare din motive religioase.

Şi acum să trecem la creştini. Asta pentru că în general biserica-i consideră pe martori eretici, nu creştini eretici din mai mute motive.

Mulţi creştini de mai toate facturile (baptişti, penticostali, ortodocşi, carismatici, etc.) nu vor să fie vaccinaţi. Unul dintre motive ar fi de natură religioasă. Dar nu este clar care ar fi acest motiv. Care ar fi anomalia din credinţa lor care ar apare în cazul vaccinării? Eu unul – şi vă rog să-mi spuneţi dacă aţi auzit altceva în comentariile acestui post – am auzit stând de vorbă cu câţiva dintre ei sau citind ştirile pe un sit sau altul – că motivele ar fi:

1. Virusul Covid2 Sars19 nu există. Este o invenţie a guvernului mondial ce doreşte supremaţia globală.

2. Vaccinarea este o mascaradă pentru a injecta toţi oamenii cu un cip care să le anihileze voinţa şi credinţa adevărată. Şi variante ale acestei concepţii.

3. Chiar dacă ar fi infectarea cu virusul Covid ar fi periculoasă, credinţa te fereşte de efectele bolii.

4. Vaccinarea este un semn al Satanei conform Apocalipsei şi trebuie evitat.

Pentru un studiu mai larg vezi https://ziare.com/media/stiri-false/avem-prea-multi-sau-prea-putini-morti-a-fost-sau-nu-o-mare-pacaleala-top-fake-news-uri-si-conspiratii-despre-covid-19-interviu-1610213.

Ei bine, din toate aceste motive nu prea văd unde s-ar situa argumentaţia bazată pe Scripturi. Eventual s-ar putea situa tot acolo de unde martorii lui Jehova îşi aleg argumentaţia ce nu are legătură lingvistică şi logică cu pretenţiile de excepţie bazată pe convingeri religioase. Adică, oricine poate invoca orice din Biblie, Coran, Talmud, Mahabarata şi Ramayana, Epopea lui Ghilgameş, Manifestul comunist sau Vedele pentru a-şi susţine un punct de vedere sau altul.

Ştiu că afirmând acest lucru va duce la reacţii negative. Dar dincolo de lipsă de logică, afirmaţii de genul şi când greşeşte Dumnezeu nu greşeşte sau cine eşti tu ca să ne spui nouă că greşim, am la îndemână mormane de cadavre, nevaccinaţii din această perioadă în care în România se moare pe capete – mai ales de Covid – şi lipsa unor versete specifice care să motiveze credinţa că vaccinurile anti-Covid sunt ceva satanic sau cel puţin inutil. A, nu m-a plătit nimeni să scriu ceea ce scriu!

Deci oameni buni, dacă v-aţi vaccinat până acum anti-tetanus, antipoliomelitic, anti-mai-ştiu-eu-ce -boală mai mult sau mai puţin mortală, fără să puneţi la îndoială efectul vaccinului, cum de acum vă trece prin cap că totul este o conspiraţie satanică sau cel puţin un atentat la credinţa voastră?

Ca unul care iniţial am refuzat chimoterapia pentru o vedeam inutilă ca efect şi suferinţă din 2008 până în 2014, dar fără să am o explicaţie scripturală, am acceptat-o în 2014 şi asta mi-a salvat viaţa. Comparativ cu chimioterapia vaccinul este neglijabil ca suferinţă. Mi-a căzut părul, mi-a fost afectat sistemul muscular, organele interne inclusiv inima, sistemul sanguin, gustul, mirosul, psihicul. Cu toate astea am decis că suferinţa merita, pentru că viaţa – deşi în condiţii precare la început – are şanse să bată moartea sigură datorită limfomului non-Hodgkin, boala de care sufeream. Prin credinţă am acceptat că există o şansă să scap din încleştarea ce eu numeam Demonul cu faţa albă – boala de natură hematologică ce mi-a albit – timp de mai mulţi ani – faţa.

Şi azi sunt viu, în remisie totală. În aceiaşi notă pot să spun că m-am vaccinat, am făcut rapelul şi boosterul. Pentru mine este o chestiune de credinţă să accept. Pentru unii este o chestiune de credinţă să nu accepte. Viaţa şi moartea va dovedi cine are dreptate. Dacă sistemul imunitar nu ne joacă feste.

Ca urmare, nu înţeleg de ce unii creştini au ales să devină – cel puţin virtual – martori ai lui Jehova. Pentru ei vaccinul este ca o transfuzie de sânge, dar atenţie, versetele folosite de martori pentru a justifica ne-credinţa lor se referă la altceva decât transfuzii şi la salvarea unei vieţi. Versetele voastre pentru a justifica opoziţia la vaccinare care ar fi? Cum le interpretaţi şi în ce context are loc această (re)interpretare? Aceste versete se referă atunci la toate vaccinările şi vaccinurile sau doar la acesta din prezent? Sau şi la toate vaccinurile viitoare? Pe motive religioase? Ale martorilor lui Jehova? Hmmm…

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Între cer şi pământ


The man is between heaven and earth wallpapers and images ...

Ca tot românul – căci rar găseşti câte unul să nu fi mers (pe) la biserică – am fost şi eu dus la biserică. În perioada stalinistă a lui Dej am fost botezat într-o biserică ortodoxă. În copilărie am tranziţionat – ca să-i spun aşa – prin biserica bunicilor de la ţară. Nu înţelegeam nimic în afară de Doamne miluieşte-ne şi Domnului să ne rugăm. Nu înţelegeam ce, de ce, cine şi cum. Mă uitam la icoane la fel de neştiutor.

Mai apoi m-am căţărat împreună cu un prieten recidivist în ale căţăratului în turnul bisericii să prindem buha/cucuveaua ce nu exista. Şi ca tot copilul dus/nedus la biserică i-am zis lui Dumnezeu să mă trăsnească dacă poate. N-a.

Am mai dus un unchi la groapă, dar nimic nu s-a schimbat în percepţia mea, nici măcar cu ocazia învierii de Paşte din 74. Catedrala era plină până la refuz, se auzea glasul tânguitor al preotului: afară era frig şi întunerec.

Nu ştiu dacă era o punte pe care nu puteam s-o trec, una ce n-o vedeam sau n-o înţelegeam. Evident nu m-am frământat prea tare cu acest subiect.

Întrebările existenţiale au venit mai târziu, prin 80-81 când viaţa părea să se îngusteze fără să aibă vreun sens anume în ciuda condiţiilor bune de trai. Stalinismul de orientare orientală a lui Ceauşescu nu a avut prea mult sens personal. Radio Europa liberă, televiziunea maghiară şi un anumit grad de poleială conjucturală au intersectat un pic snobismul unei cvasi-elite de provincie din care se presupunea că făceam parte. În acest context am început să caut.

În acest context limbajul (neo) protestant părea că se adresează direct, nu circumstanţial, nevoii mele de absolut. Şi am spus da. M-am încărcat, apoi m-am îndoctrinat şi m-am înregimentat. Într-un relativ scurt timp. Apoi a intervenit criza: divorţul dintre fond şi formă/forme, dintre esenţă şi limitele omeneşti ale exprimării acesteia. Sau acestora.

Şi m-am pomenit – cu arme şi bagaje – bineînţeles complet de acord, într-o tabără a cărei direcţie mergea pe sens interzis – în ce mă priveşte. Un aspect foarte important al acestei realităţi se refer[ la mult trâmbiţata, uzitata şi arhi-acceptata limbă de lemn. Cea care devenise ligua franca în biserica la care aderasem, cu toate că spunea multe, dar nu transmitea nimic.

De unde apare acea dorinţă după senzaţionalism, după noutate, după ceva ce ar trebui cumva să rupă rutina. De unde (probabil) apare îngurgitarea pe nemestecate a unor mai mult sau mai puţin probabile teorii conspiraţioniste cu alură mesianică. Dar dincolo de aceste direcţii deloc secundare, limba de lemn s-a impus retezând din relevanţă. Tocirea mesajului de dragul activităţii, a conservării dogmelor (şi tradiţiei ce şi-a făcut încet-încet loc) a perpetuat o falsă siguranţă: cea a apartenenţei de grup.

De ce falsă? Pentru că în primul rând identificarea cu o biserică nu a depins de aşa ceva la origine. Pentru că identitatea creştinului nu a fost dată de limbaj, ci de duhul care face limbajul posibil, iar acel Duh nu a fost, nici nu este limitat, după cum nici limba/limbajul nu poate fi. Doar dacă nu are ce să comunice. Şi cum comunicarea limitată doar la limbă transmite un duh înţepenit undeva (în istorie, dogmă, forme moarte, etc), prima dată fapta, nu limba, este cea care ar trebui să confirme spargerea tiparului de lemn.

Între cer şi pământ suntem noi. Comunicăm cerul dacă trăim pe pământ şi facem ceva bun. Şi dacă vorbim ceva bine. Bănuiala mea este că dacă facem bine, vorbirea noastră va fi bună, dreasă cu sare, nu o limbă de lemn. Atunci comunică, atunci viaţa are sens pentru noi şi capătă un sens pentru alţii. Şi atunci biserica are sens.

Money, money, money…


CHURCH AND MONEY By uber | Business Cartoon | TOONPOOL

https://economie.hotnews.ro/stiri-burse-25018174-unde-ascunde-acum-bill-hwang-investitorul-care-pierdut-20-miliarde-dolari-2-zile-declansand-panica-wall-street.htm?pbox

La 25 de kilometri distanță de centrul Manhattanului, Bill Hwang, CEO-ul Archegos Capital, caută răspunsuri cu privire la una dintre cele mai spectaculoase prăbușiri din istoria Wall Street, relatează Bloomberg.

În domeniul banilor şi a bursei Hotnews ne pune la curent cu falimentul unui creştin ce s-a jucat un pic cu banii altora – vreo 20 de miliarde – şi a dat faliment. Dincolo de falimentul financiar ar fi bine să fie trecut sub tăcere falimentul moral, recte religios al personajului din această poveste cât se poate de reală? Unde şi cum ar putea pune biserica sau oricine altcineva un gard care să nu fie sărit cu atâta uşurinţă de la Dumnezeu la bani? Cât de departe sau de aproape este falimentul personal de cel al instituţiei, nu al celei financiare, ci al celei celeste, Biserica. Se poate vorbi în secolul XXI de un faliment al Bisericii? A existat el dintotdeauna, deci nu se poate vorbi de un faliment? Trebuie reinventată Biserica? Sau trebuie să ne întoarcem la modelul Bisericii primare? Sau la care?

Totuşi legătura dintre finanţe şi succes, Biserică şi bani ar trebui să ne dea de gândit. Unde este acea Biserică săracă sau mai bine zis neinteresată de bani şi de succesul financiar, dar care să aibă un impact real asupra lumii? Nu care cumva Biserica a somat de nenumărate ori cu aplomb: Banii sau viaţa?

Hwang stă pe un scaun alb de plastic așezat pe veranda locuinței sale. Un leagăn stă neclintit în curte, peluza este proaspăt tunsă.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

În pofida tuturor lucrurilor care s-au întâmplat, Hwang încearcă să meargă înainte. Acesta își investește banii care i-au rămas și ocazional trece de cealaltă parte a râului Hudson pentru a lua cina la un restaurant din New York.

El își petrece timpul liber în același mod în care a făcut-o pentru majoritatea vieții sale de adult: rugându-se, citind literatură creștină și ascultând înregistrări ale Bibliei.

Cel mai recent Hwang a citit „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” de C.S. Lewis, un roman satiric în care demonul Screwtape își sfătuiește nepotul despre cum să câștige sufletul unui bărbat.

Hwang și-a numit compania „Archegos”, un cuvânt grec din Antichitate pentru lider sau autor, ca o referință la Iisus.