Șansa bisericii în post-pandemie (1): co-participarea


https://www.riverchasechurch.org/wp-content/uploads/2017/07/Ideal-Church.jpeg

Am spus ceva mai devreme că pandemia a ajutat biserica să se debaraseze de cîteva clișee. Mersul la biserică este unul dintre ele. Cu toate rezultatele lui colaterale: plictis vs dorința continuă după noutate, șablonizare/rutinare vs originalitate, respectarea tiparului/tradiției vs recontextualizare. Și cîte și mai cîte.

Am mai atras atenția asupra cvasi-inutilității rezultate din construirea bisericii în schimbul investirii banilor în biserica vie, adică pietre de templu vs carămizi vii. Și de inversarea rolului lor, adică biserica vie trebuie să producă bani pentru biserica de piatră, adăugîndu-i încă un rol adiacent deloc pomenit în textele sacre. Dacă nu mai avem romani să demoleze Templul și să închidă sinagogile, avem un virus ecumenic, ba unul ce nu discriminează între religii, dar care a avut același efect .

Și am văzut în condițiile date cine a pus omul înaintea legii/Legii sau fărădelegii. Cu sau fără internet. Un alt efect roman: globalizarea și tehnologia. La care biserica a reacționat prea tîrziu. Ca de obicei, nu?

Dar ce se va întîmpla în post-pandemie? Fără să fiu sau mai precis fără să pretind că sunt proroc, aș pune pe tapetul bisericilor cîteva panseuri la care mi se pare c-ar trebui să se gîndească cineva.

Primul ar fi cel al finanțelor. Că zice că de la bani pornește totul, adică banul este sursa tuturor relelor. Despre asta în postarea următoare.

Al doilea este cel al internetului. Și despre asta în a treia postare

Al treilea, dar nu ultimul, cel al frecvenței întrunirilor/întîlnirilor. Poate cel mai subiectiv. Aș pune în balanță bisericile tradiționale vs cele ne-tradiționale. Indiferent de factură, confesiune, denominație sau cum vreți să-i spuneți. Pe de o parte bisericile în care de fiecare dată se întîmplă aceleași lucruri (dacă vreți să le spuneți așa) ce oferă regularitate, tradiție, conformitate și continuitate. De cealaltă parte sunt bisericile ce fac și altceva dincolo de acești patru indicatori. Cu toate că nu se pot rupe de regularitate, ele încearcă să o rupă cu tradiția, să pară ușor sau foarte non-comformiste, afirmînd în ciuda continuării creștinismului primar nu numai că ele sunt altcumva, ci că sunt altceva. Ridicînd semne de întrebare susceptibile.

Domnilor și doamnelor, frați și surori, parafrazîndu-l pe iubitul nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu care-și începea discursurile în străinătate cu Stimați tovarăși și tovarășe, domnilor și doamnelor, aș vrea să îmi dau și eu cu părerea după ce în aceste vremuri pandemice am fost captat de un spectacol pe care îl vizionez la nesfîrșit chiar de cîteva ori pe zi. Nu contează care spectacol, unde și cu cine. Nici ce face. Contează cu totul altceva. Pe scurt: este un spectacol în care cei de pe scenă fac spectacol de bună calitate. Ba chiar divers. Ba chiar tradițional. Ba și cîntă. Asta ca să vedeți că se poate și în domeniul ăsta. Și mai presus de orice fac ceva ce aș vrea să facă și biserica, dar a cam uitat. Să mă explic.

Omul ce a intrat la spectacolul respectiv a plătit un bilet. Bănuiesc că un preț destul de mare. Ce i se oferă? Un spectacol complet, conform așteptărilor: lumină și culoare, voci diverse, frumusețe, sinceritatea sentimentelor etalate, braț la braț cu autenticitate, calitate, implicare, participare, 100% decență. Într-un cuvînt calitate excepțională. Și ce i se oferă în plus față de ce a plătit? Pentru că știm că dacă plătești ceva și ți se oferă ceva în plus, ce n-ai cerut, ce n-ai visat, dar care te încîntă, ești în stare să mai dai circa 23-30% mai mult din buzunar, culmea, pe ceva ce deja ai consumat. (Uitați-vă pe internet la, citiți o carte despre eficiența unei bomboane oferită împreună cu nota de plată la restaurant, apoi de oferirea celei de-a doua la fel de gratis ca prima.)

Foarte simplu. Cei de pe scenă oferă publicului co-participarea la spectacol. Nu ca spectatori, ci ca interpreți. Public și artiști conlucrează cu bucurie, artistic, participativ, cei din urmă invitînd publicul ce se implică imediat, după regulile profesioniștilor scenei. Bomboana numărul doi vine la bis. Publicul nu numai că nu mai pleacă, ci se identifică cu scena. Publicul simte, crede că este una cu artistul, cu forma lui de exprimare, pentru că trăiește catharsis-ul. În metempsihoza ca hipnoză (autorul fiind decedat, dar prezent prin actul artistic bilateral), el se identifică cu textul, sunetul și exprimarea sa personalizată pusă în scenă de artistul sincer, deschis ca o carte.

Este o formă cinstită de recunoaștere a valorii și de participare sau mai bine zis de co-participare. În timp ce artistul este pe scenă și plătitorul biletului în public, rolurile se inversează, dînd impresia că scena se mută sau nu mai există pentru că a înghițit benefic tot publicul care participă entuziasmat. Culmea, după ce a plătit biletul, tot publicul este cel ce face spectacolul. Dar ce mai contează? Atît publicul, cît și artiștii (din diverse roluri) sunt fericiți. Sunt una. Dar spectacolul are și un sfîrșit în care toată lumea e mulțumită, cam din aceleași motive.

Și toată lumea își va aminti de eveniment și va reveni pentru ceva asemănător. Cînd? Cu prima ocazie. Dacă se poate chiar mîine. Sau duminica viitoare. Dar nu se poate.

Asta cred că-i lipsește bisericii. Co-participare. Nu democrația sau teocrația, ci interschimbarea rolurilor. În armonie. În frumusețe. În fericire. Pentru ca omul să revină. Sau să nu mai vrea să plece. Pentru că spectacolul nu este pentru bani, ci pentru viața într-o paradigmă în care orice altceva își pierde importanța.

Adio Facebook!


Why Facebook Sucks — 10 Reasons why FB is Bad for your Business

Ei da, i-am spus adio domnului Zuckenberg. Deșteptului domn Zuckenberg. Miliardarului Zuckenberg. Din mai multe motive. Cu riscul de a fi categorisit în fel și chip. De exemplu: izolat, paranoic, demodat, bătrîn și sclerozat. Plus alte 10000 de epitete care de care mai invectiforme. Sau infenc-ifomale.

Noua mea pasiune, fără legatură de lepădarea de Facebook este muzica greacă. Mult mai profitabilă.

Totuși de unde astă detașare? Totală și iremediabilă. Și i-messenger-ială. Nu cred că există o ierarhie a motivelor, așa că iacătă-le de-a valma:

1. Mutra domnului Zuckenberg la audierea în comisia senatorială de acum vreo doi ani cînd cu analytica aia ce zicea că l-a pus pe Trump președinte. Mi-a inspirat atîta neîncredere încît dincolo de orice raționament obiectiv dedus din răspunsurile și promisiunile sale domnul Z a primit un cartonaș galben. Primul. Era un fault grosolan la inteligența pe cale de dispariție a omului de rînd conectat cu persoane interesante, cunoștințe mai vechi sau mai noi, familie, prieteni, rude si alte categori de participanți la traficul social media.

2. Al doilea indicator al îndreptării spre afișarea anunțului de terminare a relației prea puțin reciproc avantajoase cu domnul Z a fost avalanșa de pronunțări venite din direcția inteligenței populare. Aia ce se substituie experților. Dacă tot îți dai cu părerea și dacă tot nu contează cine ești sau cine este angajat în discuție, de ce să nu dai cu flitul? “Dacă vrei, poți!”, întocmai cum suna celebra reclamă Adidas din anii 90.

M-am săturat de vocea maselor. Am preluat vorba lui Moțoc și cum nu fac politică, chiar nu-mi pasă de corecția lui vodă Lapușneanu. Pentru mine rămîn tot “Mulți, da’ proști!”

Al doilea cartonaș galben!

Plîng pentru mase că-s fără Stăpîn, dar nu le cînt în stună.

3. Nu în ultimul rînd în zilele plictisului pandemic m-a plictisit algoritmul domnului Z. Intram, re-intram, re-freșam pagina de Feisbuc și apăreau aceleași persoane cu aceleași comentarii. Parcă eram captiv în abdomenul dolofan al unui muzeu de tip labirint. Oare cine este Minotaurul? Sau Cerberul infernului Facebook? Și cînd vine? Așa c-am decis să scurtez așteptarea. Nu ucid Minotaurul/Cerberul, ucid afacerea domnului Z. Feisbuc mori!

Cartonaș roșu!

4. Ei, am ajuns și la punctul patru, deci am depășit punctele esențiale ale unei serioase predici baptiste. Nu mai voi să fiu dependent. Nu mai voi asuprire. Nu mai voi stăpînire streină. Voi neatîrnarea! Am ridicat stindardul libertății, am pupat statuia cu făclia de pe țărmul Americii de Nord, mi-am declarat elefteria mou…

Influență europeană, balcanică, greacă. Cel puțin ăștia au avut imperii după imperii. S-au dus pînă-n India, au inventat filosofia, ne-au dat teologhia și ne-au exploatat pe noi doar ceva mai mult de 100 de ani. Deci o dependență în minus. Așa că mi-am luat vreo douăzeci de cărți. Trăiască elefantu!

5. Cinci? Înc-un punct și pun de-o carte-n toată regula! Nu pot să spun c-am fost dezamăgit de prietenii mei de pe rețea. Cu unele excepții notabile. Nu m-am așteptat, dar cum fiecare avem dreptul la o opinie, fie ea și deplasată, cum nu eu ți-am cerut prietenia, fie domle cum vrei: du-te cu părerea ta și să ne vedem sănătoși cu altă ocazie! Cu puțin timp înainte de a lua decizia evacuării domnului Z din universul meu personal m-am bucurat c-am putut reduce numărul prietenilor sub 500. Dar cum sub 200 erau activi, și din ăștia doar cam 30 chiar aveau ceva de zis, restul fiind rezervați și rezervate, am decis să nu mai dau atîta din pix – a se citi tastatură – și am decis să fac pasul hotărîtor. Prea semăna a exhibiționism intelectualo-emotiv. Și gata!

6. Ei și șase! Nu se putea fără 6! Cu toate că șase nu a fost determinant la ora luării deciziei, el se adaugă la dimensiunea-mi paranoică a implicării domnului Z și a altor domni, printre care, domnul T, O, J și alți domni si doamne interesate de cînd, cum, de ce și de ce nu accesez eu pe internet. Și nu în ultimul rînd aferenți acestor domni diverse agenții, partide și servicii interesate de clickurile mele.

Plus reclamele ce abundau de nu mai aveai loc de ele. Sau articole sponsorizate care nu mă interesau nici cît negru sub unghie. Am raportat de șpe mii de ori diverse situri ce aveau intenția să mă amețească că Suedia renunță la euro și că ce mare dezastru este asta pentru UE. Suedia nici măcar nu a adoptat euro ca monedă națională. Plus alte situri cameleonice și postări anti-Ue, pro-Rusia, pro-China. Mai lăsați-o cu manipularea. Nu fac parte din mase!

Așa că aim aut! Kialitas! Liber! Menționez că nu mi-am instalat Facebook pe mobil, era doar pe laptop, ceea ce a presupus o oarecare deținere a controlului din partea mea. Nu m-am, să zicem așa, destrăbălat cu domnul Z. Dar relația era nocivă și a evoluat iremediabil și inevitabil spre divorț. Ceea ce nu părea chiar iminent s-a produs. Nu cer pensie alimentară. Nici nu insist că doar eu sunt de vină…

Am mai mult timp. Sunt mai calm. Citesc mai mult, gîndesc mai mult. Lucrez mai mult. Chiar și fizic. Și-mi face plăcere.

V-am convins?

Renunțați la Facebook. Eliberați-vă!

Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.

 

SARS-CoV-2 și globalizarea


Virusul ne-a globalizat și umanizat perfect. În loc de imnul național ar fi mai potrivit ca politia să ne pună corul robilor din Nabucco. Toți suntem oameni, nu mai există granițe pentru boala asta. Nu contează culoarea pielii, dacă ești sărac sau bogat, alb, negru, galben, copil, femeie, bărbat. Nu conteaza studiile, priceperea sau poziția în vreun sistem, aparat, structură. Toți suntem la fel: OAMENI!

Și într-un fel sau altul sclavi, dar liberi în fața bolii.

Am fost la CT. Siitii sau ceteu se spune?


De fapt am mai fost la încă un doctor înainte de cardio. Unul mai special. Dar n-a fost comic deloc! Cu aparatură multă și scumpă. Ba chiar stricăcioasă. Foarte aglomerată. Cu liste de așteptare. Sau cu plată în loc de așteptare. Dar sorții, soarta și consoarta m-au strecurat în față. Mi se întîmplă o dată la circa 2-3 ani. Este ceteul. Cel cu lichid de contrast. Adică cu iod. Nu cu Yoda.
 
Mi se iau hîrtiile: de handicap, de buletin, de trimitere, de celuloză. Mi se dă una bardacă burtoasă de plastic medicinal plină cu lichid pe care trebuie să-l termin cu înghițituri mici și foarte mici, precis în circa 30 de minute. După care mi se înmînează ritualic cu jurămînt de apărare cu prețul vieții, cheia de la sfînta toaletă a pacienților pre și post CT.
 
După 30 de minute mai cer o bere, dar în halbă mi se dă același lichid. Incolor, inodor, fără miros și fără gust pe deasupra! Cu povața că înainte de a începe cu înghițirea trebuie să ud faianța încuiat pe dinăuntru. Zis și făcut. Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine! Reîncep patrularea cu înghițituri mici. Probabil că dacă înghiți mai mult te matolești și nu se mai vede nimic pe aparat. Sau te clatini ca cetățeanul turmentat și aparatul face și el hîc. Vom vedea!
 
Pe cînd termin a doua halbă, surpriză! Apare duetul mușchi ănd breinț împingînd un cărucior de patru roți betege cu o babetă într-o rochie decoltată de seară. După atîta băutură acu-mi dau seama că țolul de scandal nu e din lamee, ci este un fel de anteriu de spital de o culoare apropiată de cea albă. Upu are prioritate. Probabil de dreapta. Așa că stau cu lichidul la ecluza inferioară aproape ieșind printre garnituri din cauza presiunii hidrodinamice… Revizuiesc lecția de anatomie dintr-a șasea cu iepurele disecat! Mamăăă!
 
Dar după evacuarea doamnei de la balul de aseară vine tanti asistenta, mă poziționează, mă ia la întrebări, la multe întrebări. Mă pune să semnez pe vreo trei foi (să mai taie ăștia cîțiva copaci) și se asigură că nu sunt așa de alergic încît să-i fac figura și că toate tăieturile ce mi le-au făcut alții pe epiderma personală n-au ieșit din garanție. Ba trebuie să mă mai deschei la un fermoar strategic și să-mi las pantalonii, așa, mai jos, așa, e bine! M-a ferit sfîntul și nu mi-am luat un chilot roz sau fistic. Rămîneam în memoria spitalului…
 
Deci, după programare conform trimitere CT pelvis-abdomen-torace, post splenectomie, post chimioterapie, post alimentar și post referendum, post instructaj și dezabiere tricou bumbac, cu metalicele luate în custodie ca să nu dereglez aparatu, iată-mă întins, dar nu rece, pe masa, patul aparatului de compiutăraizd tomografii. Cu ochii la tavanul alb, de care se legăna un mic fir prăfuit de păianjen. Cu ușa metalică închisă, cu lampa roșie de afară aprinsă. Interdicția de circulație intrase în vigoare. Nu mai mișcă nimeni. În afară de vîrtelnița huruitoare a aparatului ce mă înghițea sistematic de probă.
 
Într-o supremă cuplare om-aparat asistenta mă înțeapă în brațul stîng, branula este fixată cu leucoplast, brațele deasupra capului și cu Dumnezeu înainte! Sunt una cu haparatu ce mă înghite sistematic în timp ce-mi spune clar și răspicat: respirați!!! – cu un emoticon galben-verzui ce nu apare pe nici un alt divais. Și huruie ca un ozeneu aflat în distres tehnic departe de galaxia mamă. Mamăă!
 
Aceiași voce de femeie fermă (probabil o soacră foarte autoritară) îmi ordonă de data asta să-mi țin respirația, timp în care începe numărătoarea inversă. Pe cînd mai sunt patru-cinci secunde simt că rămîn fără plămîni. Experiența aidoma celei cu gaz lacrimogen din armată cînd mi-am scuipat plămînii de atîta tușit, am zis că nu risc. Cine știe ce mai presupune o astfel de examinare… Pe ușa vecină scria Pericol de iradiere!!!
 
Nici n-am mai simțit ridicarea temperaturii pînă la punctul de fierbere a sîngelui la injectarea substanței de contrast. Nici la pelvis, nici la bazin, nici la torace. Nesimțitul de mine! Ei și după ce am supraviețuit experienței de abluctare în ozeneul spitalului de urgență sunt plasat pe hol între alți amatori și amatoare de experiențe de acest fel. Mă joc dea tetrisul deluxe pe poki printre rețete de castraveciori murați, tentative nereușite de examene pentru obținerea carnetului de șofer și alte tentative, dintre care cea mai interesantă îmi păru una a unui tip venit special din Anglia ce voia să se examineze la noi, fără trimitere, fără bani, fără CASA, fără alte asigurări, fără mai știu eu ce.
 
În orice caz aveam la îndemînă cheița de la toaleta vizitatorilor giast in cheis. Cei ce încă mai gustau din supa de izotopi radioactivi de contrast mă invidiau. Și după alte minute bune în locul branulei mi se pune un ghemotoc de vată bumbac calitatea II înmuiat în spirt pișcăcios. Îl apăs cu putere.
 
Și după alte minute rezultatul. Bla-bla-bla doftoricesc ca data trecută. Acum mai detaliat. Și cu un rînd în plus. Totdeauna rîndul în plus îmi provoacă neliniște: În fereastra osoasă osteocondensare nodulară de 13 mm la nivelul aripii iliace drt. Ăștia nu știu să vorbească românește? Nici să scrie!
 
Cine m-a pus să mă uit pe net să aflu ce-o mai fi aia! Acasă tăcere totală. În cele din urmă-mi pică fisa. Caut CT-ul de acum aproape trei ani, mă voi duce înapoi la spital și o voi ruga pe doamna doctor să se uite la el. Dacă cumva era și atunci? Dar poate nu era. Sau era mai mic? Cît de mic?
 
Zis și făcut. Doar că aparatul era stricat și doctorii nu mai veneau. În lipsa aparatului n-o să-i scaneze pe pacienți cu lanterna! Așa ca m-am perpelit cam vreo zece zile la foc mic și mijlociu. În cele din urmă ajung la cine trebuie și ce credeți că-mi spune?
 
Era și atunci. Nu așa de mare. Dar nu e ceva grav sau de speriat. Nu se știe ce este și crește lent. Dacă ar fi fost ceva foarte nasol, în aproape trei ani s-ar fi văzut și altcumva. Să văd ce spune medicul curant. El poate să-mi propună variante.
 
Ei, cît pe ce să recidivez. Între timp am fost la cardio. Ăla antrenament!
 
Pe cînd ieșeam de la CT, afară se bea pe rupte! Nu mai poate omu să aibă liniște nici în spital!

Îmi deschid un ong!


M-am decis.

Supărat că guvernu modifică (din nou!!!) codul fiscal și de anul viitor bagă o mică taxă de 500 dă lei pă Lună (oare cît o fi pă Pămînt?) pă pefeauri, îmi fac un oenge. Nu prea știu eu care-i diferența, dar vreau să protestez închizînd pefeaul actual. Să nu lucrez la Negru, adică la Obama. Ce bombă-i guvernu ăsta!

M-am gîndit să-mi deschid un oenge pentru realizarea tuturor. Pentru fericirea tuturor ce vor să devină mai buni, mai înalți, mai drepți și mai unici (vorba vine…).

Am găsit metoda: un ong pentru aruncarea personală-n aer. Nu mă implic în călăuzire, nici în dotare. Doar în fotografierea de la distanță a evenimentului. Vorba aia: le sar în ajutor. Și-i imortalizez. Voi privatiza ce face guvernu pe banii boborului.

La cerere pun și benere: doar virtuale, că celelalte sunt perisabile. Mai ales benere negre. Să fim sobri totuși…

Pentru doritori există varianta kamikaze, lansare de rachetă eșuată, etc.

Voi promova jocul de societate uite bomba-nu-e-bomba, pe principiul alba-neagra. Numai pentru cunoscători. Ușuraticii și neserioșii să mă ocolească!

Pentru domnișoare și doamne doritoare de văduvie rapidă echilaterală (adică în ambele sensuri; rog înțelegere…) se va practica turismul bombardant cu aplicații practice la fața locului. Ținuta obligatorie! De preferință neagră, să acopere tot corpul, chiar și conștiința. Dacă există.

Expresia preferată-mi va deveni „Ce bombă!” Și săritura de la trambulină va fi evident, bombă. Dulciurile preferate vor fi bomb-oanele, iar băutura preferată va fi Bomb. Vedeți:

sursa: http://www.drinkbomb.com/

Hepi bombing!

Bombs ăuei!

O să bomb-ănesc!

Între timp guvernu a venit cu alte bombe. Astea-s vechi de prin 2014…

 

 

Să mori de gît cu sperietoarea…


Ieri m-am dus la doctor. Așa începe de obicei o povestire în care-ți afli iminența fatidicului sfîrșit. Ei da, ieri chiar m-am dus la doctor.

M-am programat acum trei săptămîni la cardio. N-am vrut să mă internez, să mă coc, să nu dorm noaptea de sforăiturile vecinului de salon, n-am vrut să pierd trei zile pentru ceva ce se putea rezolva într-o juma de oră. Naivul de mine!

Eram programat la privat, luni, de la 18.30.

Am făcut dușul de rigoare, mi-am spălat chiar și părul, mi-am tăiat unghiile de la mîini, mi-am aranjat barba și mustața după un pensat superficial și un barberit rapid. Spray pe bază de alcool, deodorant cît carul să bată viitoarea oră de murat în suc propriu petrecută în tramvai. Mi-am luat o minerală rece de la abece și am nădăjduit într-un stop mai puțin otrăvitor decît termometrul febrei cotidiene: 38+ la umbră.

Stopul apăru mai repede ca tramul local. Binecuvîntarea se materializă într-un golf 3 fără aer condiționat, dar rapid și fără speze suplimentare. Valuta vatican era gratis: Domnul să-ți dea sănătate!

Și pe jos am luat-o spre cabinet. Ignorat de asistenta ce se certa cu cineva pe mobil în fața intrării, mă abandonez pe un fotoliu uriaș și-mi adaptez temperatura interioară la cea exterioară: AC-ul era doar de decor. Oricum ajunsesem cu o oră mai devreme.

În sala de așteptare mai existau circa 5 persoane și jumătate. Jumătatea se punea în dreptul unui tip ce arăta cam ca mine plus jumătate. Îmi făceam calcule ce dădeau cu virgulă de partea așteptării. Dacă eu am venit cu o oră mai devreme, ăștia cu cîte ore au venit? 2,3? 3,14?

Urmă însă un intermețo cînd asistenta ne întrebă cine suntem. Întrebă pe toată lumea, nu și pe mine. M-am deconspirat. Tot la 18.30 cu alte trei persoane și cu cineva ce trebuia să intre la 1800. Temperatura parcă urcă cu vreo trei-patru grade… Am deschis netul, mi-am căutat ceva de pierderea timpului și am început să cochetez cu ecranul.

Mîntuirea era departe. Cînd, ce să vezi, sunt apelat de asistentă. Zice că: pentru venă? Nu știam că se făceau și vene acolo. Nici dacă se dădeau sau se scoteau. La ea așa scria… Nu. Control de specialitate și eco. La ea scrie venă. Turcii la Grivița erau mai înțelegători…

În fine peste vreo 15 minute mă poftește să mă dezbrac – ce bine, că era așa de cald! – și îmi face un ecaghe ce durează zece secunde. Cred că a stabilit un nou record mondial. Fusese un ecagheu fulger! Îmi dă hîrtia și mă expediază povățuindu-mă părintește să intru cu ea de mînă la consult. Adică cu hîrtia!

Mai trec vreo zece minute, timp în care Michi îmi șoptește să mă uit pe diagramă să treacă timpul mai repede. N-am ce face!

Numele. Io. Da, ăsta sunt. Șase rînduri de seismograf cu suișuri și coborîșuri. Mai mari, mai mici. Mai abrupte, mai line. Dealuri în stil chinezesc. Taine medicale. Data de azi. Litere. Litere. Litere. Informații diagnostic. Taci că nu-i rău. Sin un rhytm. Lead(s) unsuitable for analysys: V1 V2. Hmmm. Rachete nemțești din WWII… Și apoi da cappo:

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Mă mai uit o dată. Citesc același text.

Possible anterior infarct – age undetermined.

Abnormal EKG

Și-mi pică fisa. Ceee??? Infarct? Cînd? Cum? De ce? Tîmpesc! Sensibilă creștere a pulsului. Priviri pe furiș prin sala de așteptare.

Nu se poate. Prea repede a fost ecagheul ăsta. Precis a greșit ceva. O fi de la tanti de dinainte. Și Michi-mi zice: Cu numele tău? Puțin probabil!

Hait! Deci asta era de fapt. M-am dus… Atunci cînd mă simțeam mai aiurea… Cînd aveam impresia că nu mai pot…

Ce-i spun soției? Îi spun? Nu știu. Nu știu deloc. Copiii… Adio Croația! Adio sare! Regim. Cînd o fi fost infarctu ăla? A, atunci cînd… Poate. Sau atunci cînd m-am simțit… Poate. Dar de ce nu s-a văzut la alt ecagheu, la spital? Rabla aia de mașinărie de la spital…

Iar intră Michi pe fir: Ei, la al cîtelea infarct se dă-n primire?

La al treilea… De obicei. Parcă mă doare mîna stîngă. Taci mă! Nu te doare nimic. Să-i spun, să nu-i spun?

Ce seamănă chestia asta cu cea din 2008! Același doctor. Ce concidență! Nu poate fi coincidență! Nasol! Foarte nasol!!! Infarct…

În fața mea intra și cine a venit după mine. Normal… Mai intră cineva. Și încă cineva. Și în 2008 am rămas aproape ultimul…

Aștept sau plec – că m-am săturat.

Michi: Pleacă. Rupe foaia. Dacă nu există nu s-a întîmplat nimic.

Eu: dacă tot am venit, hai ca mai stau. Infarct? Dacă nu intru eu acum, o întreb de ce mai fac programări… Infarct!!!

Domnu Nădăban, după ce iese doamna intrați.

Mă ridic în picioare. Parc-așa e mai suportabil.

Iese doamna, intru eu.

Bună ziua doamna doctor, ce mai faceți? Trec eu la ofensivă, că-s bărbat.

Bună ziua. Mulțumesc bine. Dumneavoastră?

Păi eu nu chiar așa de bine dac-am venit să mă vedeți. Îi întind ultima ieșire din spital ca să avem pe ce discuta…. Adică să aibă habar de ce-am venit.

Un consult și un eco. Am făcut chimio…

Aha. Mai faceți tratament?

Nu.

A, da. V-am văzut în spital, nu?

Da, acum cîțiva ani…

Dezbrăcați-vă și întindeți-vă pe pat. Mă ascultă cu stetoscopul. Se aude infarctul la stetoscop? Aș paria că da. Ea nu-l aude…

Și-mi mai zice: Vă întoarceți pe partea stîngă, cu mîna sub cap…

Mă execut. Îmi zic că precis s-o vedea infarctu ăla cumva. Poate acum. Din cîte știam și o asistentă îl deosebea. Nu eu…

Și doamna doctor dictează ceva dimensiuni. Ceva ce numai ea pricepea.

Michi: Îți ascunde infarctul. Nu-i a bună!

Apoi îmi cere să mă întorc pe spate. Și iar cu gel, iar niște vorbiri în alte limbi prea străine pentru mine. Mă verifică la gît. Pe stînga. Cică fără plăci… Nu credeam că am plăci în gît, dar acum e sigur. Am infarct, doamna doctor, nu plăci! Nici pe dreapta, curat. Curat-murdar cu secretul vostru doftoricesc.

Și se duce la birou după ce asistenta certăreață îmi luă tensiunea.

Luați ceva medicamente?

Nu.

De obicei aveți așa scăzută tensiunea?

Da. (Mint. Nu mai știu ce vorbesc. Ecagheul ăla criminal ce mi-a dat toate planurile peste cap…)

Cine știe, poate din cauza căldurii…

Da, s-ar putea.

V-am scris… O jumătate de tabletă dimineața, cealaltă seara. Pentru… Nu luați o tabletă întreagă că vă scade și mai mult tensiunea.

Aha. Am înțeles.

Mai scrie ceva, mai semnează, mai parafează, mai parafrazează. Aș vrea eu… Așa că, dacă tot sunt la cardio, îmi iau inima-n dinți și-ntreb, că vorba aia, eu plătesc. După o oră de perpelit pe jarul infarctului, probabil miocardic:

Doamna doctor, aici pe ecagheu scrie posibil infarct. Ce înseamnă de fapt asta?

Și ea zîmbind:

A, nimic. Așa ies toate formularele. Nu e nici un infarct. Nu e cazul dumneavoastră.

SERIOS??? Și am stat – am stat pă truda! – o oră revizuindu-mi zece ani anteriori din viață, păcatele copilăriei, nebuniile adolescenței, serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei, armata cu două ierni, moartea aparentă a bunicii dinspre tată și răpirea miresei celui mai bun prieten din copilărie dintr-o eroare? Mi se urcă tensiunea, pot lua pastila aia întreagă!

Acum zece minute eram muribund. Acum sunt Șvarți cu mitraliera la șold și cu iataganu scăpărînd în ultimele raze ale amurgului. Răzbunare!!!

Vine soția, luăm o înghețata la prima cofetărie și-i povestesc pățania. Se face verde.

Mergem la Timișoara.

Nu mă duc niciunde. Dac-a zis că nu e, nu e! Și gata.

Dar dacă e?

Nu eeee! A zis că nu e, nu e. Nu mă duc niciunde.

Doamna doctor, eliminați-vă eroarea aia din magăoiaia dă ecaghe! Că poate face cineva un infarct citind ce scrie acolo! Nu de alta, dar o să-l aveți pe conștiință…

Ce ți-e și cu doctorii ăștia… Să mori de gît cu sperietoarea, nu alta! Michi, du-te dracului!

Pilda cetățeanului din UE


1. Un politician s-a sculat să ispitească pe un judecător şi i-a zis: „Judecătorule, ce să fac ca să am asigurat succesul pe vecie?”

2. Judecătorul i-a zis: „Ce este scris în Constituție? Cum o interpretezi?”

3. El a răspuns: „Să-ți iubeşti patria cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe concetățeanul tău ca pe tine însuţi.”

4. „Bine ai răspuns”, i-a zis judecătorul, „fă aşa, şi vei avea asigurat succesul pe vecie.”

5. Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis judecătorului: „Şi cine este concetățeanul meu?”

6. Judecătorul a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora de la București la Giurgiu. A nimerit între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.

7. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un deputat; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

8. Un senator trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

9. Dar un străin, cetățean UE, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

10. S-a apropiat de i-a pansat rănile şi a turnat peste ele antibiotice şi i-a dat un calmant; apoi l-a pus în mașina lui, l-a dus la un centru medical şi s-a implicat în îngrijirea lui.

11. A doua zi, când a pornit din nou la drum, a plătit în avans la caserie două sute de euro şi a mai zis: „Aveți grijă de el, şi orice veți mai cheltui vă voi da înapoi la întoarcere.”

12. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este concetățeanul celui ce căzuse între tâlhari?”

13. „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns politicianul. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis judecătorul.

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Alo, Martiraj la domiciliu?


Am auzit că s-a deschis o nouă firmă de martiraj. La domiciliu. Ieftin, comod, rapid. 3 în 1!

Formezi numărul, alegi ce tip de martiraj vrei și aștepți.

Nu prea mult să nu te plictisești. Să nu te ia cu frică. Sau cu dubii.

Operatorul îți ia comanda și îți spune la ce oră vei fi rezolvat.

Azi e duminică, așa că s-ar putea să fie cam ocupați. Mulți se înghesuie să sune la ora asta, după biserică.

Parcă alte ore n-ar fi bune… De exemplu seara, cînd e mai liniște.

Să sperăm că nu e trafic, că nu pățește ceva angajatul firmei, că nu se strică mașina. E drept că au o rablă. Fac economii sau ce, nu mai sunt cereri?

Să sperăm că nu intră în șomaj. Doamne ferește, să intre-n șomaj tehnic sau să facă angajații grevă.

Ieri au avut probleme că un drac împielițat le-a virusat calculatorul și altul le-a blocat liniile telefonice. Mai mare rușinea cu diavolul ăla mic și tuciuriu ce le-a șmanglit celularul pe care primeau comenzile. Era ziua liberă a operatorului…

Sună cineva. Sper să fie ei. Doamne-ajută! Era prea scump să merg în Africa sau Asia…

Na, c-a fost administratorul cu cheltuielile. N-a mai putut aștepta?

De ce nu vom schimba nimic în România?


Nici n-ar mai trebui să întreb așa ceva. Schimbăm ceva dacă ieșim în profit sau dacă suntem în mare, mare pericol. Altfel nu schimbăm nimic. Punem pariu? Pentru că așa suntem programați de mici copii. Chiar de foarte mici copii.

Pe vremea lui Ceaușescu o colegă mă întreba oarecum retoric de ce ar trebui să-i învețe pe copiii ei să fie buni, să nu fure, să nu mintă, să nu fie egoiști, cînd în viața adulților toate lucrurile stau altcumva. Se ajunge la un loc mai bun prin aranjamente, prin vînzarea sufletului sau cel puțin a aproapelui.

În poveștile de adormit copii (și viitorii adulți, de fapt) Făt-Frumos este bun. Zmeul este rău. Dar v-ați gîndit vreodată că poate lucrurile nu stau chiar așa?

De ce? Simplu. Vedem un film, două, zece, o mie. Și ne plac. Ne place eroul principal și-l urîm pe eroul negativ. Chiar dincolo de ecran John Wayne, Jean Marais, Alain Delon, 50 Cent, Bruce Willis sau Florin Piersic alias Mărjelatu sunt niște tipi faini, atractivi și probabil foarte cinstiți. Pentru că asta e impresia despre artistul profesionist: și dincolo de ecran e la fel de credibil. Swarzenegger a devenit guvernatorul Californiei, un stat cu bugetul cît Italia.

La fel se întîmplă și în cazul sportivilor. Și ei își conservă aura succesului sau mai bine spus și-o transformă într-una de politician, om de afaceri sau actor de cinema ca și Hagi, O.J. Simpson, Gheorghe Popescu, Ion Țiriac, Ilie Năstase.

Și ca să închidem cercul, să rămînem un moment la politicieni. Ne spun ce buni sunt. Ne conving să-i alegem. Nixon, Clinton, Iliescu, Năstase, Ponta, Putin și alte cîteva zeci de mii din toată lumea. Nu, nu suntem proști, doar condiționați. Credem că Făt-Frumos e cinstit, bun, viteaz.

Și că Zmeul, Cotoroanța și Scaraoțchi sunt răi.

Cu toate astea, oare de cîte ori am avut și confirmarea excepției ce întărește regula. Un personaj pozitiv a schimbat tabăra. S-a dus pe partea întunecată a Forței. A trecut de cealaltă parte. Dar asta nu contează prea mult pentru că vraja basmului ne supune.

Contează? Sau ce, contează?


Omul este un animal ce gîndește. Spre deosebire de plante. Și este un animal social. Spre deosebire de cele solitare. Ca urmare nu are încotro și își asortează sau își acordează gîndirea la valorile grupului. E adevărat că acum sunt acceptați și gînditori divergenți. Poate ați vizionat filmul Divergent. Cel cu cinci grupuri de oameni ce gîndesc și acționează în cinci feluri. Și cu unii ce se numeau divergenți.

De fapt în afara grupurilor consacrate existau cei fără grup, un fel de paria. Dar divergenții erau o altă categorie. Aveau caracteristicile dominante mai multor grupuri. Ca să se mențină pacea ei erau exterminați. Etichetarea și înregimentarea se făcea după un test, dar candidatul opta pentru oricare dintre grupuri.

Lumea reală este un pic diferită, dar nu foarte diferită. Creștinii au fost lichidați la început să se mențină pacea. Apoi ereticii au fost lichidați din același motiv. Ce nu face omul pentru pace? Chiar și moarte de om. Mai țin minte lozinca din perioada comunistă cu care se încheiau cererile către autorități: Trăiască lupta pentru pace!

Dacă faci parte dintr-un grup, grupul te apără. Dacă faci opinie separată ai mari șanse să te transformi în victimă. În Africa albinoșii sunt omorîți de negrii. În Gaza El Fatah era lichidată de Hezbolah. Și împreună îi lichidau cînd mai aveau timp pe evrei.

Acum suniții îi lichidează pe șiiți. Șiiții pe suniți. ISIS omoară numai șiiți, trădători, spioni, creștini și păcătoși. Apoi americanii omoară pe cine au chef. Unde au chef. Cam așa și soldații Israelului. Cel puțin ăștia nu sunt în NATO și nu prea vin pe la noi. Americanii se mai îmbată, mai dau peste oameni cu mașinile lor mici și oamenii mai mor. Ușor mai mor unii… Statul nostru a semnat convenția aia cu americanii, că indiferent ce face un soldat american el nu este judecat aici, de noi, ci acolo, de ei. Ce bine că nu am semnat convenția asta cu toate țările din NATO! Contează?

Gîndesc cu voce tare. N-am nimic cu americanii. Nici cu rușii n-am, dar ei sunt mai aproape. Și ce, contează?

N-am nimic cu evreii, cu musulmanii sau cu creștinii. Cu toate că am cîteva lucruri comune. Dar pentru unii nu contează. E ca în Divergent. Nu este ca noi, nu contează, la moarte! Sau nu este previzibil ca noi, contează, la moarte!

Je suis divergent!

Contează?

De ce merge prost învățămîntul și sănătatea?


În România relația cu statul sau cum spun unii cu sistemul, este o relație de putere. La fel cu biserica, cu enelul, eonul. Cine deține puterea dictează normele.

În școală proful dictează regulamentul școlar, aplicarea lui și curtea de apel este formată tot din profi. Cine are puterea și de ce nu se schimbă decît schimbarea în învățămîntul românesc? Pentru că sistemul nu lasă puterea din mînă. Deși nu mai ai voie să-i faci ce i-ai făcut elevului în trecut, tot se pun absențe nemotivate pe indisciplină. Adică este o relație de putere. Elevul este prezent, deranjează ora, nu poți sau nu ști să te impui și îl pui absent nemotivat. Răzbunare. Minciună. Elevul este prezent.

Sau pur și simplu apari după jumătate de oră la clasă sau nu mai apari deloc. Ce s-ar întîmpla dacă elevii sau părinții ar avea la dispoziție pe net un catalog al prezenței profilor? Și să li se taie din salar pentru întîrzieri repetate și absențe. Și dacă fac prostii să fie puși absenți nemotivați. Le-ar place?

Dragă profesore, dacă nu ști sau nu poți să predai o lecție la o clasă de elevi mai tineri ca tine și mai puțin învățați ca tine, lasă-te de meserie. Nu ne mai du cu preșul că deții puterea. Pe cine vrei să convingi? Sistemul?

În domeniul medical personalul dictează normele. Drept urmare pacientul este oropsit. Curtea de apel la care poate apela este formată din tot din personal medical. Pînă ajungi în justiție mai este. Dacă mai trăiești. Sau dacă merită…

Am fost învățați că doctorul are totdeauna dreptate. Nu e chiar așa. Ba e pe dos. Dar bolnavul nu poate decît să refuze un tratament sau un procedeu/o procedură, să plece acasă pe răspunderea sa. Să schimbe doctorul de familie sau să meargă la alt specialist. Poate la privat. Un sistem privat ce scîrțîie pentru că și acolo se dă mită și ești dus cu preșul. De ce? Pentru că este o mentalitate bazată pe putere.

Cu excepția ipohondrilor nimeni nu se tratează că n-are ce face. Oricît de bune ar fi medicamentele nu sunt ciocolată sau înghețată pe băț. Cu toate că unii ar prefera ciocolata sau înghețata în locul operațiilor sau a perfuziilor.

Dar ce s-ar întîmpla dacă, prin reducere la absurd, pacienții ar avea la dispoziție pe net o schemă cu spitalul X, să zicem și ar putea da calificative sau mai rău, ar putea provoca tot atîta suferință/neglijență/supărare personalului cîtă provoacă și ei? Mamă, ce vaite ar fi prin unele unități medicale! Ce cerere de calmante, morfină, concedii medicale!

Unii se fac doctori sau profi pentru bani. Alții că le place. Și alții pentru că doar așa simt că sunt împliniți. Cine ar trebui să schimbe sistemul, ministerul? Pacienții? Elevii și studenții? Marea Adunare Națională invocată în ceasul al 12-lea de Ceaușescu?

La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

La-nceput a fost diagnosticul (4)


Vinovăția poate fi rezolvată. Se șterge și dispare. Nu e cazul cu suferința. Suferința nu dispare. Nu este ștearsă definitiv. Pentru că memoria noastră nu poate fi ștearsă. Suferința nu se poate uita. Necazurile și suferința trec, dar lasă urme. Suferința ne marchează. Se vede pe chipul nostru.

Cînd cineva mă întreabă „Cum mai ești?” Nu-i răspund cum sunt. Doar dacă a fost cu mine-mpreună în suferință. Așa și-a cîștigat dreptul la răspuns. Așa are acces la viața mea. Nu e treaba mea ce crede cel căruia-i răspund „Sunt… normal!”  Cel ce are impresia că ar trebui să-mi decartez suferința în fața ochilor lui curioși se înșală. E altceva dacă s-a rugat pentru mine. Sau dacă s-a interesat de mine și de existența mea.

Și nici nu trebuie să fie neapărat creștin. Am prieteni atei care se roagă pentru mine prin ceea ce fac. Prin faptul că-mi spun: „Dacă tu sau Dana aveți nevoie de ceva, oricînd, orice, dați un semn!”

De aceea este mai ușor de iertat un ateu care face ce cere Dumnezeu, decît un creștin ce se face că face ce cere Dumnezeu. Isus nu le spune celor de la dreapta sa să meargă la spital, nici la închisoare, ci le spune am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit pe la mine. El este acolo. Nu el vine acolo. Cei ce îi caută și-i ajută pe cei în suferință se duc la Isus, nu la unul sau altul. Și asta fac și ateii, se duc la Isus fără să-și dea seama. Fără să știe.

Suferința nu se poate bagateliza. Mai multă suferință nu demonetizează suferința precum mai multă monedă provoacă inflația și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Suferința nu descrește, ci doar desumanizează. Te face mai insensibil. Mai lipsit de atenție la suferință. De aceea personalul din spitale ar trebui să aibă parte de atenție sporită. Mai ales în secțiile în care suferința duce la deces. Acolo burn-out-ul provoacă și mai multă suferință (și lipsă de eficiență). Atît la personal, cît și la pacienți și familie.

Cu atît mai inexplicabil este dorința unora de a-i face pe unii să sufere inutil. Răutate gratuită.

Și atunci are suferința vreun rost? Și dacă are, care este rostul ei? Ce a învățat Iov din suferința sa? Ce am învățat eu din suferința lui? Nu știu ce a învățat Iov din suferința lui. N-aș putea să spun prea multe nici despre ce am învățat eu din suferința lui. Dar aș avea de spus destule despre ce am învățat eu din suferința mea. Și din suferința vecinului meu de salon.

Printre altele, am învățat că viața e scurtă. Poate în cazul meu sau a unora ca mine extrem de scurtă. Niciodată nu știi cînd se termină. Și asta te forțează să fii pregătit tot timpul. Nu exagerez.

În același timp am învățat că nu trebuie să țin cu dinții de viața asta. Există o fază cînd trebuie să ai curajul să spui „A fost destul.” Poate sună ciudat, dar mie nu mi se pare. Cu sau fără oxigen, perfuzie și aparat de resuscitat, inima va înceta să bată. Ața vieții se va rupe și nimeni nu o va mai putea înnoda. Nu e ușor să spui asta știind că lași pe cineva în urmă. Dar e bine că lași pe cineva în urmă. În definitiv nu totul se sfîrșește aici. Și dincolo de ritualul despărțirii ne așteaptă bucuria revederii de dincolo. Asta va șterge orice suferință. Orice lacrimă.

Dar am învățat și să supraviețuiesc și am învățat să mă bucur. Chiar și de ceva aparent banal. Că pot mînca. Că pot mînca singur. Că pot merge. Că pot merge singur. Că pot comunica. Încă.

Că deși mi-am pierdut părul, a crescut la loc. Că deși gîfîiam dacă mergeam pe jos puțin mai repede, acum pot fugi. Că deși n-am mulți apropiați, am buni prieteni. Și multe altele ca astea.

La-nceput a fost diagnosticul (3)


Fiecare doctor te ascultă atent. Vrea să știe ce te deranjează. Ce s-a întîmplat. Cum. De cînd. Nu atît de mult de ce…

Apoi te consultă. Îți pune întrebări suplimentare. După care îți scrie niște analize. Multe. Unele le plătești. Altele nu. În final îți spune cam despre ce este vorba. Asta dacă vede că ști ce să faci cu informația. Dacă nu poți să o „duci” discută cu aparținătorii. Un alt termen desumanizant și desumanizat.

Din momentul cînd ai acceptat să intri pe mîna sistemului de sănătate, public sau privat, ai devenit un caz. Un număr de fișă. Un cenepe. Dacă pîn-atunci ai cotizat la CAS, de aici încolo statul cheltuie cu tine.

În general în sistemul ăsta nu se zîmbește. N-ai de ce. E o treabă cît se poate de serioasă. Uneori chiar tragică.

Ai intrat într-un sistem care se bazează pe cunoștiințe, pe tehnică, pe știință și prezintă, mai tot timpul, un mare factor de risc. Adrenalina curge tuturor prin vene. Mai puțin serotonina și oxitocina. Astea mai vin la vizite. Uneori și de la personal.

Sistemul cere o fișă. Ți se întocmește. Parcă ai fi un produs. Semnezi că ești de acord să ți se facă ceea ce ți se face. Normal. Că de aia te-ai internat. Ți se spune, mai ales dacă întrebi, ce este una, ce este alta. Poți să refuzi. Dar dacă refuzi, de ce ai mai venit?

Am refuzat o analiză mai nasoală. Mai intrusivă. Și totuși s-a ajuns la rezultat și fără ea. Asta e…

Amintirile din copilărie nu sunt prea vagi. Eram internat exact în aceiași secție, doar că era de cealaltă parte a clădirii. Eram divizați printr-un coridor îngust. Părinții se uitau la noi de pe acest coridor. De o parte eram noi, cei cu hepatită sau gălbenare, de cealaltă parte erau ei, cei cu scarlatină. Singura boală ce n-am reușit s-o fac în copilărie. După mai bine de jumătate de secol soarta m-a adus tot acolo. Soarta?

Acum nu mai sunt copil. Aici nu mai sunt copii. Și n-am mai stat două săptămîni. Mă internam cînd nu mai puteam. Cînd o luam în jos în mod iremediabil. Periculos. Erau doar cîteva zile de spitalizare. Am calculat din curiozitate și plictiseală. Într-un an am stat două luni și jumătate în aceeași secție. Cînd spui patru-cinci zile tot la 21 de zile ți se pare puțin. Cînd stai acolo ți se par fără sfîrșit.

N-am avut probleme prea mari decît de vreo două ori. Prima dată îi spuneam asistentei ce simt. Ei nu-i venea să creadă. Nici mie. Nici doctorului. O reacție alergică. Frisoane. Bine că n-a fost șoc anafilactic. Mi-am revenit definitiv în vreo 3 ore. De atunci nu mai îmi se dau anticoagulante.

Soția unuia dintre pacienți credea că sunt foarte bolnav și că am intrat în comă. A crezut că mă duc. Eu n-am crezut nimic. Nimeni n-a crezut. Așa că mi-am revenit. Am creat un pic de agitație… Cînd toată lumea era acolo, nu noaptea. Doar amatorii se produc noaptea. Profesioniștii se lansează cînd tot personalul este disponibil: risc minim. Ce să spun…

A doua oară m-am prins mai repede: începea de jos de la picioare, se ridica spre diafragmă, mă încălzeam, mi se punea ștreagul la gît, eram roșu ca un bețiv notoriu. Și agitat. Nu-i de mirare. Doar în al doilea caz era și soția pe aproape. Cum învățasem prima lecție (învăț greu, uit repede…) am antrenat-o în acțiunea de combatere a reacției alergice. S-a mișcat bine. S-a cam speriat. Ei, așa-i cu chimioterapia. Viața pe muchie de cuțit…

După-masa am făcut și febră. 39 C. Către miezul nopții mi-a trecut.

Peste două zile eram acasă. Home, sweet, sweet home!

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.