Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Alo, Martiraj la domiciliu?


Am auzit că s-a deschis o nouă firmă de martiraj. La domiciliu. Ieftin, comod, rapid. 3 în 1!

Formezi numărul, alegi ce tip de martiraj vrei și aștepți.

Nu prea mult să nu te plictisești. Să nu te ia cu frică. Sau cu dubii.

Operatorul îți ia comanda și îți spune la ce oră vei fi rezolvat.

Azi e duminică, așa că s-ar putea să fie cam ocupați. Mulți se înghesuie să sune la ora asta, după biserică.

Parcă alte ore n-ar fi bune… De exemplu seara, cînd e mai liniște.

Să sperăm că nu e trafic, că nu pățește ceva angajatul firmei, că nu se strică mașina. E drept că au o rablă. Fac economii sau ce, nu mai sunt cereri?

Să sperăm că nu intră în șomaj. Doamne ferește, să intre-n șomaj tehnic sau să facă angajații grevă.

Ieri au avut probleme că un drac împielițat le-a virusat calculatorul și altul le-a blocat liniile telefonice. Mai mare rușinea cu diavolul ăla mic și tuciuriu ce le-a șmanglit celularul pe care primeau comenzile. Era ziua liberă a operatorului…

Sună cineva. Sper să fie ei. Doamne-ajută! Era prea scump să merg în Africa sau Asia…

Na, c-a fost administratorul cu cheltuielile. N-a mai putut aștepta?

De ce nu vom schimba nimic în România?


Nici n-ar mai trebui să întreb așa ceva. Schimbăm ceva dacă ieșim în profit sau dacă suntem în mare, mare pericol. Altfel nu schimbăm nimic. Punem pariu? Pentru că așa suntem programați de mici copii. Chiar de foarte mici copii.

Pe vremea lui Ceaușescu o colegă mă întreba oarecum retoric de ce ar trebui să-i învețe pe copiii ei să fie buni, să nu fure, să nu mintă, să nu fie egoiști, cînd în viața adulților toate lucrurile stau altcumva. Se ajunge la un loc mai bun prin aranjamente, prin vînzarea sufletului sau cel puțin a aproapelui.

În poveștile de adormit copii (și viitorii adulți, de fapt) Făt-Frumos este bun. Zmeul este rău. Dar v-ați gîndit vreodată că poate lucrurile nu stau chiar așa?

De ce? Simplu. Vedem un film, două, zece, o mie. Și ne plac. Ne place eroul principal și-l urîm pe eroul negativ. Chiar dincolo de ecran John Wayne, Jean Marais, Alain Delon, 50 Cent, Bruce Willis sau Florin Piersic alias Mărjelatu sunt niște tipi faini, atractivi și probabil foarte cinstiți. Pentru că asta e impresia despre artistul profesionist: și dincolo de ecran e la fel de credibil. Swarzenegger a devenit guvernatorul Californiei, un stat cu bugetul cît Italia.

La fel se întîmplă și în cazul sportivilor. Și ei își conservă aura succesului sau mai bine spus și-o transformă într-una de politician, om de afaceri sau actor de cinema ca și Hagi, O.J. Simpson, Gheorghe Popescu, Ion Țiriac, Ilie Năstase.

Și ca să închidem cercul, să rămînem un moment la politicieni. Ne spun ce buni sunt. Ne conving să-i alegem. Nixon, Clinton, Iliescu, Năstase, Ponta, Putin și alte cîteva zeci de mii din toată lumea. Nu, nu suntem proști, doar condiționați. Credem că Făt-Frumos e cinstit, bun, viteaz.

Și că Zmeul, Cotoroanța și Scaraoțchi sunt răi.

Cu toate astea, oare de cîte ori am avut și confirmarea excepției ce întărește regula. Un personaj pozitiv a schimbat tabăra. S-a dus pe partea întunecată a Forței. A trecut de cealaltă parte. Dar asta nu contează prea mult pentru că vraja basmului ne supune.

Contează? Sau ce, contează?


Omul este un animal ce gîndește. Spre deosebire de plante. Și este un animal social. Spre deosebire de cele solitare. Ca urmare nu are încotro și își asortează sau își acordează gîndirea la valorile grupului. E adevărat că acum sunt acceptați și gînditori divergenți. Poate ați vizionat filmul Divergent. Cel cu cinci grupuri de oameni ce gîndesc și acționează în cinci feluri. Și cu unii ce se numeau divergenți.

De fapt în afara grupurilor consacrate existau cei fără grup, un fel de paria. Dar divergenții erau o altă categorie. Aveau caracteristicile dominante mai multor grupuri. Ca să se mențină pacea ei erau exterminați. Etichetarea și înregimentarea se făcea după un test, dar candidatul opta pentru oricare dintre grupuri.

Lumea reală este un pic diferită, dar nu foarte diferită. Creștinii au fost lichidați la început să se mențină pacea. Apoi ereticii au fost lichidați din același motiv. Ce nu face omul pentru pace? Chiar și moarte de om. Mai țin minte lozinca din perioada comunistă cu care se încheiau cererile către autorități: Trăiască lupta pentru pace!

Dacă faci parte dintr-un grup, grupul te apără. Dacă faci opinie separată ai mari șanse să te transformi în victimă. În Africa albinoșii sunt omorîți de negrii. În Gaza El Fatah era lichidată de Hezbolah. Și împreună îi lichidau cînd mai aveau timp pe evrei.

Acum suniții îi lichidează pe șiiți. Șiiții pe suniți. ISIS omoară numai șiiți, trădători, spioni, creștini și păcătoși. Apoi americanii omoară pe cine au chef. Unde au chef. Cam așa și soldații Israelului. Cel puțin ăștia nu sunt în NATO și nu prea vin pe la noi. Americanii se mai îmbată, mai dau peste oameni cu mașinile lor mici și oamenii mai mor. Ușor mai mor unii… Statul nostru a semnat convenția aia cu americanii, că indiferent ce face un soldat american el nu este judecat aici, de noi, ci acolo, de ei. Ce bine că nu am semnat convenția asta cu toate țările din NATO! Contează?

Gîndesc cu voce tare. N-am nimic cu americanii. Nici cu rușii n-am, dar ei sunt mai aproape. Și ce, contează?

N-am nimic cu evreii, cu musulmanii sau cu creștinii. Cu toate că am cîteva lucruri comune. Dar pentru unii nu contează. E ca în Divergent. Nu este ca noi, nu contează, la moarte! Sau nu este previzibil ca noi, contează, la moarte!

Je suis divergent!

Contează?

De ce merge prost învățămîntul și sănătatea?


În România relația cu statul sau cum spun unii cu sistemul, este o relație de putere. La fel cu biserica, cu enelul, eonul. Cine deține puterea dictează normele.

În școală proful dictează regulamentul școlar, aplicarea lui și curtea de apel este formată tot din profi. Cine are puterea și de ce nu se schimbă decît schimbarea în învățămîntul românesc? Pentru că sistemul nu lasă puterea din mînă. Deși nu mai ai voie să-i faci ce i-ai făcut elevului în trecut, tot se pun absențe nemotivate pe indisciplină. Adică este o relație de putere. Elevul este prezent, deranjează ora, nu poți sau nu ști să te impui și îl pui absent nemotivat. Răzbunare. Minciună. Elevul este prezent.

Sau pur și simplu apari după jumătate de oră la clasă sau nu mai apari deloc. Ce s-ar întîmpla dacă elevii sau părinții ar avea la dispoziție pe net un catalog al prezenței profilor? Și să li se taie din salar pentru întîrzieri repetate și absențe. Și dacă fac prostii să fie puși absenți nemotivați. Le-ar place?

Dragă profesore, dacă nu ști sau nu poți să predai o lecție la o clasă de elevi mai tineri ca tine și mai puțin învățați ca tine, lasă-te de meserie. Nu ne mai du cu preșul că deții puterea. Pe cine vrei să convingi? Sistemul?

În domeniul medical personalul dictează normele. Drept urmare pacientul este oropsit. Curtea de apel la care poate apela este formată din tot din personal medical. Pînă ajungi în justiție mai este. Dacă mai trăiești. Sau dacă merită…

Am fost învățați că doctorul are totdeauna dreptate. Nu e chiar așa. Ba e pe dos. Dar bolnavul nu poate decît să refuze un tratament sau un procedeu/o procedură, să plece acasă pe răspunderea sa. Să schimbe doctorul de familie sau să meargă la alt specialist. Poate la privat. Un sistem privat ce scîrțîie pentru că și acolo se dă mită și ești dus cu preșul. De ce? Pentru că este o mentalitate bazată pe putere.

Cu excepția ipohondrilor nimeni nu se tratează că n-are ce face. Oricît de bune ar fi medicamentele nu sunt ciocolată sau înghețată pe băț. Cu toate că unii ar prefera ciocolata sau înghețata în locul operațiilor sau a perfuziilor.

Dar ce s-ar întîmpla dacă, prin reducere la absurd, pacienții ar avea la dispoziție pe net o schemă cu spitalul X, să zicem și ar putea da calificative sau mai rău, ar putea provoca tot atîta suferință/neglijență/supărare personalului cîtă provoacă și ei? Mamă, ce vaite ar fi prin unele unități medicale! Ce cerere de calmante, morfină, concedii medicale!

Unii se fac doctori sau profi pentru bani. Alții că le place. Și alții pentru că doar așa simt că sunt împliniți. Cine ar trebui să schimbe sistemul, ministerul? Pacienții? Elevii și studenții? Marea Adunare Națională invocată în ceasul al 12-lea de Ceaușescu?

La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

La-nceput a fost diagnosticul (4)


Vinovăția poate fi rezolvată. Se șterge și dispare. Nu e cazul cu suferința. Suferința nu dispare. Nu este ștearsă definitiv. Pentru că memoria noastră nu poate fi ștearsă. Suferința nu se poate uita. Necazurile și suferința trec, dar lasă urme. Suferința ne marchează. Se vede pe chipul nostru.

Cînd cineva mă întreabă „Cum mai ești?” Nu-i răspund cum sunt. Doar dacă a fost cu mine-mpreună în suferință. Așa și-a cîștigat dreptul la răspuns. Așa are acces la viața mea. Nu e treaba mea ce crede cel căruia-i răspund „Sunt… normal!”  Cel ce are impresia că ar trebui să-mi decartez suferința în fața ochilor lui curioși se înșală. E altceva dacă s-a rugat pentru mine. Sau dacă s-a interesat de mine și de existența mea.

Și nici nu trebuie să fie neapărat creștin. Am prieteni atei care se roagă pentru mine prin ceea ce fac. Prin faptul că-mi spun: „Dacă tu sau Dana aveți nevoie de ceva, oricînd, orice, dați un semn!”

De aceea este mai ușor de iertat un ateu care face ce cere Dumnezeu, decît un creștin ce se face că face ce cere Dumnezeu. Isus nu le spune celor de la dreapta sa să meargă la spital, nici la închisoare, ci le spune am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit pe la mine. El este acolo. Nu el vine acolo. Cei ce îi caută și-i ajută pe cei în suferință se duc la Isus, nu la unul sau altul. Și asta fac și ateii, se duc la Isus fără să-și dea seama. Fără să știe.

Suferința nu se poate bagateliza. Mai multă suferință nu demonetizează suferința precum mai multă monedă provoacă inflația și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Suferința nu descrește, ci doar desumanizează. Te face mai insensibil. Mai lipsit de atenție la suferință. De aceea personalul din spitale ar trebui să aibă parte de atenție sporită. Mai ales în secțiile în care suferința duce la deces. Acolo burn-out-ul provoacă și mai multă suferință (și lipsă de eficiență). Atît la personal, cît și la pacienți și familie.

Cu atît mai inexplicabil este dorința unora de a-i face pe unii să sufere inutil. Răutate gratuită.

Și atunci are suferința vreun rost? Și dacă are, care este rostul ei? Ce a învățat Iov din suferința sa? Ce am învățat eu din suferința lui? Nu știu ce a învățat Iov din suferința lui. N-aș putea să spun prea multe nici despre ce am învățat eu din suferința lui. Dar aș avea de spus destule despre ce am învățat eu din suferința mea. Și din suferința vecinului meu de salon.

Printre altele, am învățat că viața e scurtă. Poate în cazul meu sau a unora ca mine extrem de scurtă. Niciodată nu ști cînd se termină. Și asta te forțează să fii pregătit tot timpul. Nu exagerez.

În același timp am învățat că nu trebuie să mă țin cu dinții de viața asta. Există o fază cînd trebuie să ai curajul să spui „A fost destul.” Poate sună ciudat, dar mie nu mi se pare. Cu sau fără oxigen, perfuzie și aparat de resuscitat, inima va înceta să bată. Ața vieții se va rupe și nimeni nu o mai poate înnoda. Nu e ușor să spui asta știind că lași pe cineva în urmă. Dar e bine că lași pe cineva în urmă. În definitiv nu totul se sfîrșește aici. Și dincolo de ritualul despărțirii ne așteaptă bucuria revederii de dincolo. Asta va șterge orice suferință. Orice lacrimă.

Dar am învățat și să supraviețuiesc și am învățat să mă bucur. Chiar și de ceva aparent banal. Că pot mînca. Că pot mînca singur. Că pot merge. Că pot merge singur. Că pot comunica. Încă.

Că deși mi-am pierdut părul, a crescut la loc. Că deși gîfîiam dacă mergeam pe jos puțin mai repede, acum pot fugi. Că deși n-am mulți apropiați, am buni prieteni. Și multe altele ca astea.

La-nceput a fost diagnosticul (3)


Fiecare doctor te ascultă atent. Vrea să știe ce te deranjează. Ce s-a întîmplat. Cum. De cînd. Nu atît de mult de ce…

Apoi te consultă. Îți pune întrebări suplimentare. După care îți scrie niște analize. Multe. Unele le plătești. Altele nu. În final îți spune cam despre ce este vorba. Asta dacă vede că ști ce să faci cu informația. Dacă nu poți să o „duci” discută cu aparținătorii. Un alt termen desumanizant și desumanizat.

Din momentul cînd ai acceptat să intri pe mîna sistemului de sănătate, public sau privat, ai devenit un caz. Un număr de fișă. Un cenepe. Dacă pîn-atunci ai cotizat la CAS, de aici încolo statul cheltuie cu tine.

În general în sistemul ăsta nu se zîmbește. N-ai de ce. E o treabă cît se poate de serioasă. Uneori chiar tragică.

Ai intrat într-un sistem care se bazează pe cunoștiințe, pe tehnică, pe știință și prezintă, mai tot timpul, un mare factor de risc. Adrenalina curge tuturor prin vene. Mai puțin serotonina și oxitocina. Asta mai vine la vizite. Uneori și de la personal.

Sistemul cere o fișă. Ți se întocmește. Parcă ai fi un produs. Semnezi că ești de acord să ți se facă ceea ce ți se face. Normal. Că de aia te-ai internat. Ți se spune, mai ales dacă întrebi, ce este una, ce este alta. Poți să refuzi. Dar dacă refuzi, de ce ai mai venit?

Am refuzat o analiză mai nasoală. Mai intrusivă. Și totuși s-a ajuns la rezultat și fără ea. Asta e…

Amintirile din copilărie nu sunt prea vagi. Eram internat exact în aceiași secție, doar că era de cealaltă parte a clădirii. Eram divizați printr-un coridor îngust. Părinții se uitau la noi de pe acest coridor. De o parte eram noi, cei cu hepatită sau gălbenare, de cealaltă parte erau ei, cei cu scarlatină. Singura bioală ce n-am reușit s-o fac în copilărie. După mai bine de jumătate de secol soarta m-a adus tot acolo. Soarta?

Acum nu mai sunt copil. Aici nu mai sunt copii. Și n-am mai stat două săptămîni. Mă internam cînd nu mai puteam. Cînd o luam în jos în mod iremediabil. Periculos. Erau doar cîteva zile de spitalizare. Am calculat din curiozitate și plictiseală. Într-un an am stat două luni și jumătate în aceiași secție. Cînd spui patru-cinci zile la 21 de zile ți se pare puțin. Cînd stai acolo ți se par fără sfîrșit.

N-am avut probleme prea mari decît de vreo două ori. Prima dată îi spuneam asistentei ce simt. Ei nu-i venea să creadă. Nici mie. Nici doctorului. O reacție alergică. Frisoane. Bine că n-a fost șoc anafilactic. Mi-am revenit definitiv în vreo 3 ore. De atunci nu mai mi se dau anticoagulante.

Soția unuia dintre pacienți credea că sunt foarte bolnav și că am intrat în comă. A crezut că mă duc. Eu n-am crezut nimic. Nimeni n-a crezut. Așa că mi-am revenit. Am creat un pic de agitație… Cînd toată lumea era acolo, nu noaptea. Doar amatorii. se produc noaptea. Profesioniștii se lansează cînd tot personalul este disponibil: risc minim. Ce să spun…

A doua oară m-am prins mai repede: începea de jos de la picioare, se ridica spre diafragmă, mă încălzeam, mi se punea ștreagul la gît, eram roșu ca un bețiv notoriu. Și agitat. Nu-i de mirare. Doar în al doilea caz era și soția pe aproape. Cum învățasem prima lecție (învăț ușor, uit repede…) am antrenat-o în acțiunea de combatere a reacției alergice. S-a mișcat bine. S-a cam speriat. Ei, așa-i cu chimioterapia. Viața pe muchie de cuțit…

După-masa am făcut și febră. 39 C. Către miezul nopții mi-a trecut.

Peste două zile eram acasă. Home, sweet, sweet home!

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.

O seară cu Mișu Teroristu


Azi stăteam de vorbă cu Mișu. De fapt, Mișu Teroristu. Am mîncat ceva. Am băut ceva. El mai mult lapte că-i este interzisă băutura. L-am tachinat:

– Azi mergem la fete?

S-a uitat chirîș la mine. Vorbeam prostii. Sunt căsătorit, nu? El era în pregătire. Ieri la antrenament a lichidat vreo doi. Are o privire… Totuși trebuie să vă spun că are și cîteva neveste. Îi permite legea lui. Mie nu.

N-am avut ce face și ne-am uitat la imagini din Siria și Irak. Pă net. Cu teroriști, cu fel de fel de băieți înarmați cu fel de fel de pocnitori și pocnitoare. Cîteva concluzii să nu vă plictisesc cu detaliile. Mișu s-a cam plictisit. El e profesionist. Cînd se fixează pe o țintă e mortal de fiecare dată. Nu-i scapă nimic. Sunt mîndru de prietenul meu. Poate-l angajează ăștia-n Siria. Le-ar da clasă. Deci am observat niște chestii la care Mișu a închis ochii. El nu discută…

Unii habar n-au să tragă cu o armă. Se vede că nici măcar înălțătorul nu este ajustat. Cum să nimerești ceva? E ca și cînd Mișu s-ar uita-n cruci. Sau semilune…

Apoi nu există nici un plan tactic. Se trage ca la nuntă. Dar degeaba. Nu se poate așa ceva.

Improvizațiile și disprețul față de adăpostire la focul inamic fac și mai multe victime. Proștii mor pe bandă rulantă.

Am constatat că fraza cea mai frecvent pomenită după alah hu akbar este ceva cu al rașmalia, ceea ce cred că înseamnă, deduc din ceea ce se întîmplă, rănit sau împușcat, dacă nu mort.

Apoi marii luptători mujahedini sau islamiști strigă-n gura mare alah hu akbar aproape încontinuu și de peste tot. Probabil așa se auto-încurajează și în loc să facă apelul știu că sunt în viață. Nici armata nu-i proastă. Trage cu tunul unde se strigă mai tare. Și nimerește. Mor ăștia pe capete! Asta i-a plăcut lui Mișu. Parcă era croitorașul cel viteaz: șapte dintr-o lovitură!

Culmea, și atunci cînd sunt lichidați strigă alah hu akbar. O fi ceva asemănător cu strigătele comuniștilor în fața plutoanelor de execuție: Mor pentru libertate! Cine a văzut libertate-n comunism?

Armata siriană a guvernului are și ea probleme: tancurile neînsoțite de infanterie sunt de regulă distruse. Se confirmă și în Siria. Ard tanchiștii ca șoarecii. Unii scapă cu fuga. De obicei 1 din tot echipajul. Sau de loc. Impresionant să vezi conductorul tancului ce iese după ce tancul e lovit și se rostogolește aproape încontinuu cu toate că e rănit. Dar n-are nici o șansă.

Totuși aici cred că productivitatea sau randamentul este mai mare pentru că sunt comenzi, comunicări, manevre. Ăialalți e haos total. Din ce-am văzut eu.

Le-aș face și cîteva recomandări tuturor: cu un pumn de senzori de sunet și de mișcare, cu cîteva drone ce nu costă mai mult de $ 200 bucata și un laptop sau telefon mobil s-ar face treabă mai bună cu localizarea țintelor. Cel puțin armata siriană are camere de luat vederi pe tancuri și se vede la comandament în timp real.

Bre teroriștilor și mari luptători pentru libertate: nu mai trageți cu arma scoțînd țeava prin gaura făcută în zid, foc cu foc timp de două minute. Pe lîngă că se aude, se mai și vede. Nu faci decît să te pregătești pentru încasarea unui glonț între urechi. Cînd ești mare snaipăr găsește-ți un loc izolat și trage din mijlocul camerei. După ce ai tras treci la poziția nr 2, tragi și așa mai departe. Altfel mori degeaba. Cum se vede prin filmulețe.

Și ăștia cu tancurile, nu mai intrați pe străzi înguste, nu mai puneți două, trei mașini de luptă senvici. Și dacă trage la nimereală tot nimerește ăla ceva. Mai ales cu AG 7. Da am văzut și un viteaz ce trăgea cu un pistol-mitralieră într-un tanc. Se uita tot tancul la el. Las că te prindem noi! Și aici, atenție! Comunicați: Rebel pe coordonatele xy, lovitură de fragmentare foc de voie! Că altfel data viitoare trage cu altceva. Mînca-l-ar Mișu!

Dar mă bucur că Mișu teroristu, motanul meu preferat face victime la sigur. În caz că nu reușește am și o cursă. Tot el papă și ce prind cu ea.

Iată portretul lui un pic mai idealizat. Numele lui de terorist este Anger similar cu Danger!

sursa: http://www.babble.com/pets/25-angry-cats-who-woke-up-on-the-wrong-side-of-the-bed/

 

Purgatoriul și iubirea…


Teoretic cu Purgatoriul e ca și cu Paradisul: nimeni n-a venit înapoi să ne spună cum e acolo. Cu toate astea există multe descrieri ale ambelor locuri. Asta ca să nu mai pomenesc de iad. Deci trei locuri de unde nu s-a întors nimeni în afară de Isus. La propriu și la figurat…

Cînd pleci din Purgatoriu te simți ușor. Chiar dacă simți c-o să mori… Dar te simți de-a dreptul fericit cînd îți dai seama că trăiești. Cînd poți să-ți programezi viitorul. Cînd ți-au mai rămas zile. Cînd mai ai speranță. Ceva mai mult de doi bani…

Știu că sună trist, dar nu e așa. Nu știu exact de ce. Poate din cauză că… sau din cauză că… Dar în mod sigur din cauză că simți că dincolo de Purgatoriu e ceva mai mult.

După ce tînjește un suflet în Purgatoriu? După certitudine. Nesiguranța te duce spre iad, certitudinea te duce spre Paradis. Iubirea te încredințează că lucrurile sunt așa cum le ști. Ciudat, nu?

În Purgatoriu nu aștepți minuni. Timpul minunilor a trecut. Minunile sunt pentru cei vii. Iar tu ești dincolo. În Purgatoriu nu poți decît să-ți împărtășești suferința și mîntuirea.

Și mai poți încă să speri. Să ieși și să continui ce-ai început. Să finalizezi o existență. Să confirmi.

Ieșirea din Purgatoriu nu e o licență pentru regrete. Recuperarea din Purgatoriu nu se face prin extragerea unui comando de îngeri înaripați, după cum nici intrarea nu s-a făcut datorită unor îngeri căzuți. Recuperarea este o loterie în care la fel ca în cazul lui Iov, Dumnezeu pare să joace zaruri la cazinoul Satanei. Depinde din ce unghi privești. Unii mai optimiști văd situația exact pe dos: Satana măsluiește zarurile în cazinoul lui Dumnezeu. Oare cine-a creat zarurile?

În Purgatoriu toată lumea țipă după iubire. E tot ce ne-a mai rămas. E ceva greu de găsit. E greu să-i spui cuiva te iubesc. E aproape imposibil să te repeți. Nu că devine banal, dar e greu să uiți că în Purgatoriu este vorba despre putere, nu despre iubire. Puterea de a impune. Puterea de a te lăsa în voia altuia. Puterea de a fi tu însuți. Sau puterea de a te transforma într-un înger. Puterea de a-l pune pe celălalt mai presus decît pe tine. Chiar dacă te doare. Chiar dacă asemenea unuia aflat la porțile iadului, valorează mai nimic…

Purgatoriul mi se pare asemenea spectatorilor ce-i cîntă iubire Larei Fabiani ce trebuie să cînte despre iubire. În definitiv ce e Purgatoriu?

Eu îmi apăr glia și nevoile și neamul?


Citeam împreună cu fiul meu mai mic Scrisoarea II și III. Cîtă actualitate!

Nu cred că a rămas societatea românească la nivelul de acum două secole; păcatul, e mai mare și mai tare. Aceleași metehne ca acum două secole le vedem și azi. Ne sparg televizoarele. Ne umplu ziarele. Ne abundă internetul. Nimic schimbat. Doar că totul e la o scară mai mare, normal.

Dorul după Țepeș e tot acolo. Același. În lipsa lui, bun și Ceaușescu. Pentru unii. Sau Antonescu. Pentru alții.

Extremiști? Extremism?

De fapt admirăm ceva ce nu avem: curajul de a ucide.

La fel ca și cei de pe vremuri, admirăm moartea spusă răspicat. Explicit. O sentință dusă la îndeplinire de eroi.

De conducători ce-au intrat în istorie. Ne-au plăcut sau i-am urît.

Moartea e aceiași în schimb. Dar dacă e trîmbițată în folosulul poporului e înghițită mai ușor.

Să fi scris  Eminescu despre Cotul Donului. Despre Stalingrad. Despre Gulag. Despre închisorile comuniste. Despre re-educare…

Cu toate astea scria cu multă jale despre moarte. De ce o fi înnebunit?

La revoluție au murit cîteva mii de oameni. După 25 de ani ne dăm seama că n-a murit cine a trebuit.

Îți vine să-nebunești. Sau te apuci de scris versuri…

Clișee evanghelice (2): ultima chemare


Ultima chemare te face să gîndești. Dacă nu intri în panică.

Dumnezeu îți face o propunere avantajoasă: trebuie să iei o decizie pentru că asta e ultima dată cînd te mai întreabă. Și ca să fie mai dramatic, mai cu țeava la tîmplă, predicatorul pune (din nou) corul să te impulsioneze. Oare unde era corul ăla în Faptele Apostolilor cînd s-au întors la Domnul 5000 și 3000 de oameni. Probabil că atunci era un cor de îngeri, invizibil și inauzibil, că altfel nu se explică. Prea bune rezultatele, prea ca la țară…

Presupun că ăștialaltii s-au inspirat de la licitații. Cutare dă atîta, ce ziceți de mai mult? O dată. De două ori. Last call. E ultima strigare… (sau ultima chemare). Adjudecat!

Doar n-o să rămînă Dumnezeu cu marfa pe tarabă și fără bani! E musai ca cineva să răspundă la ultima chemare.

Cu toate astea nu auzim, vedem scris de așa ceva în Evaghelia originală. Și ca să fie cuiul și mai tare și mai mare versul cîntării cu același titlu spune poate-i ultima chemare.

Și o zice cu atîta tristețe că-ți vine să mori de inimă albastră. Sau de depresie bilaterală. Zău așa!

Unde-i „smail gizăs lăvs iu?” Se profilează o mare și iremediabilă tragedie? Nău uei!!!

E doar un clișeu. Serios!

 

Viața dată peste cap… (2)


sursa: http://www.mountain-associates.co.uk/life_positions.html

Zicea cineva că Dumnezeu a greșit profund cînd l-a conceput pe om: moare cînd ajunge în culmea existenței sale!

Din perspectiva mea mi se pare că moare prea tîrziu. De cele mai multe ori nu mai poate să se bucure că trăiește. Ba chiar încasează dincolo de ceea ce îi este destinat natural. Chipurile, ca să se bucure de o viață mai lungă.

O particularitate a traiului pe muchie de cuțit este viața în proximitatea morții și tot ce decurge de aici. Lucrurile ce pînă ieri păreau extraordinare par banale. Incidența trecerii dincolo te face să oscilezi între două extreme: 1. chestia asta pentru mine nu e importantă; 2. chestia asta se poate, deci e importantă. Paradoxal.

De exemplu o prăjitură ce îți plăcea foarte mult ajunge să fie banală pentru că e doar o prăjitură. Cînd gloanțele îți vîjîie pe la urechi nu mai contează o mică plăcere. Pe de altă parte, în pauza dintre lupte parcă e exact ceea ce îți lipsește. Deci, contează.

Dar, printre atîtea proiectile de mare calibru ce iau vieți, cu vuietul de război bubuind în timpane, ceea ce este important dispare, dacă nu este vital. Îți reconsideri necesitățile, urgențele, preferințele. Ieri nu mai e atît de important ca azi. Mîine poate nu există.

Să mîncăm și să bem căci mîine vom muri, nu rezonează pentru că a mînca și a bea nu este relevant. A suferi sau a nu suferi e altceva. Și atunci te-ntrebi care e rostul.

Viața? Moartea? Ei? Eu? Noi?

Trecutul? Prezentul? Viitorul?

Fiecare zi ce nu moare e o zi cîștigată. Lozincile n-au putere aici. Clișeele? Viața e un clișeu penibil în lipsa adevărului. Pentru că numai Adevărul contează. Restul e o caricatură. Cîteodată foarte periculoasă…

Viața dată peste cap… (1)


sursa:http://corporate.gotravel.ro/ro/category/Deprinde-abilitati-de-acrobat-20

Imitam. Aveam vreo cinci ani. Mă dădeam peste cap. Înainte era mai ușor. Înapoi era mai hazos. Pe la 1o ani făceam săritura tigrului. Îmi plăcea.

În viață te dai uneori peste cap. Viața te dă peste cap. E mult mai ușor să te dai peste cap înainte. E dureros cînd te dă peste cap înapoi. Dar de fiecare dată e interesant. Uneori palpitant. Și niciodată plicticos.

Mai crește tensiunea, mai se accelerează pulsul, începi să țipi – ce mai – o aventură cu multă adrenalină. Stres, scîntei, crampe. Sau lacrimi, priviri abătute și ochi ce te evită. După ce  ni s-au întîlnit privirile…

Așteptări. Resemnări. Speranțe. Confuzie.

Justificări. Reconsiderări. Diplomație. Minciuni…

Prieteni. Mai puțin prieteni. Și mai puțin prieteni. Foști. Colegi. Prieteni. Dușmani. Fost dușmani. Fost foști.

Viață. Viață dată peste cap.

Despre căsnicie sau căsătorie


sursa: http://funny-pics-fun.com/funny-compilations/demotivational-posters-marriage

Cea mai mare frică a unora este să facă față rușinii în mod public. Profesioniștii folosesc o tehnică de expunere publică din proprie inițiativă denumită shame-attack. Ca să faci față la așa ceva îți provoci singur o smerire la comanda proprie. Te duci cu tramvaiul și deodată îți expui rușinea. Spui în gura mare: Azi-noapte am făcut pe mine-n pat! Sau ceva de genul ăsta.

Nu merge să te duci pe stradă și să îmbrățișezi pe cine ai chef. Eventual un bosketar puturos din cale-afară. Efectul? Garantat! Începi să prinzi curaj. Ca și Creangă cînd și-a dat seama că lumea e plină de proști. Dacă te poți coborî, în mod sigur te situezi undeva mai sus! Ți-ai depășit condiția.

Și acum: Isus m-a dezamăgit la capitolul căsătorie, nuntă, căsnicie. Spune mai multe despre divorț sau împotriva divorțului decît despre instituția căsătoriei. N-o fi fost importantă? Dacă era așa importantă de ce nu s-a căsătorit? De ce n-a avut copii? Ce tratate ar fi lăsat în urmă… Ce dinastie ar fi instituit… Ce amintiri despre bunicul Isus s-ar fi scris… Dar n-a fost așa.

Nici Pavel nu ne ajută mai mult. După el căsătoria e un rău major. Nici măcar unul simplu sau minor. Alt celibatar. E drept c-a mai lăsat niște indicații, dar nimic practic. Nu și-a educat copii, chiar dacă l-a îndrăgit pe Timotei. Poate și pe Onisim, nu? Dar nu ne spune prea multe despre criza pubertății, a celei de autoritate a părintelui într-o cultură multi-etnică, multi-religioasă și multi-rasială. Ca și cea de pe vremea Imperiului Roman…

Dar cu predica mea de nuntă cum rămîne ? Dă-i nainte cu shame attack-ul!

Am un vecin ce spune în gura mare c-a furat brazii ce și i-a pus la stradă. Trece mare hoț. Nu e cazul unui shame attack. E ceva ce face din plăcere pentru foloase personale. Cam tot așa este și-n căsnicie: nu merge cu acest gen de shame-attack: Ieri mi-am făcut de cap cu cutărică! Acum sunt băiat gigel! Ce tare sunt!

Este exact pe dos.

Căsătoria nu e o cursă singulară. Căsătoria este bazată pe încredere nu pe aparențe. Căsătoria nu e un divorț evitat. Și nici ecuația cu două necunoscute în care x, numărul de căsătorii trebuie să fie mai mare cu 1 decît y, numărul de divorțuri. Că nu suntem Silviu Prigoană sau Prigonita lui…

Tot așa, căsătoria nu se limitează la muclesul din adunare, iubirea din pat și banii puși pe masă. Nici la batic, autoritatea bărbatului în materie spirituală sau cine învîrte volanul. Nu de alta, dar prescripțiile de acest gen se opresc undeva la ușă ca și rugăciunile alea ce nu trec de tavanul casei. În lipsa dragostei.

De cele mai multe ori înainte de căsătorie bărbatul se dă peste cap să o cucerească. Ce nu face? Ce n-ar face! Apoi se calmează. Încep interdicțiile. Cu ce seamănă asta? Foarte mult cu  ce pățește un nou convertit. Pînă nu e membru totul e idilic. Mai ceva ca-n luna de miere. Apoi se instaurează disciplina.

Întrebarea este dacă după căsătorie mai urmează ceva. Nu copiii. Altceva. De exemplu un plan de dezvoltare a celuilalt. Împreună cu celălalt. Nu trebuia să pomenească despre asta nici Isus, nici Pavel. Nici ministrul educației. Nici popa.

Nu te-ai gîndit la așa ceva? Nu ți-a trecut prin cap? Păi e mai simplu ca un shame-attack.

O/îl iubești. Ar trebui să fie ușor! Dacă o/îl iubești investește în ea/el. Tu te vei bucura de rezultatele investiției.

RMN personal


Ieri am făcut un CT. M-au feliat temeinic. Dar a fost și momentul potrivit pentru un remene personal. Părcă Alifantis ăsta știe ceva…

Mă gîndesc la liderii ol taim hepi. Cînd se uită-n oglindă? Cînd sunt ei? Cît sunt ei?

Isus n-a mimat fericirea după înviere. Dimpotrivă. Chiar și după înviere purta semnele răstignirii. Nu era hepi. Nici smailgizăslăvsiu!

Trebuia?

După unii da.

Ce face predicatorul cînd e trist? Mimează că nu e. Mi se pare total artificial să vezi în fața ta un robot fericit plin de autoritate de sus. Sau de jos.

A urcat la amvon pastorul cu un student de seminar. El absent pînă cînd și-a dat drumul la gură. Cînd a terminat parcă cineva a răsucit comutatorul. Se potrivea expresia put to sleep. Fața i s-a șters. Body language-ul a dispărut. Ochii i s-au stins. Cine i-a scos bateria? Duhul? Care?

Un Isus de circumstanță. Un profesionist al religiei. Un dedicat 100% pe 30 de minute. La fel ca și vizitele de Crăciun și Paște la penitenciar. La orfelinate. La cei năpăstuiți.

No că iar m-am luat cu vorba…

 

Becap?


sursa:http://www.thefutureorganization.com/what-is-your-backup-plan/

Pe feisbuc am cîteva sute de frienț. Le dai șeă, le dai laic. Îți dau șeă, îți dau laic. Mai dialogăm. Mai sunt și frienții frienților. Ne simpatizăm sau ne ironizăm. Pînă la desfrienduirea frienților de gradul întîi.

În realitate cred că-mi pot număra prietenii fără să mă-ncurc. Ăia de bază…

Apoi mai există și amici. Și bineînțeles, din ăiaialți. (Combinația aia dintre dispozitivul din baie și om nemțesc sau englezesc. Cu cît mai mulți cu atît mai bine?)

Și prieteni buni sau ceva mai mult decît prieteni.

Anul trecut am trimis un mail unor prieteni. Voiam un becap la  mesajeria verticală. Adică rugăciune. Sau uătever… Am rămas surprins că unii n-au răspuns.

Dăm fila și mergem mai departe.

Am mai învățat o lecție.