La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Amintiri închipuite cu oameni importanți (3): minunea


Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

A mitraliat o rugăciune. Ce rimează cu ciune? Ei, lăsați. Mi-a trecut așa, un gînd fugar…

Numărul 3 a demarat cu o istorie a responsabilității și iresponsabilității. Nu știu dacă cita din memorie, dar mă bătea un gînd că da. Apoi a început să mi se zbată pleoapa stîngă. Semn rău. El se ambala. Trecuse de la palid la portocaliu. Și nu se mai dădea dus. Apoi îl apucă un acces de tuse. Măgărească. Sau pe stil nou convulsivă. Probabil că n-o făcuse la bolile copilăriei. Eu eram imun. Ceilalți erau în pauză. Priviri bănuitoare. Brațe încrucișate.

Mi-era foame. Am înșfăcat Măgura, i-am rupt ambalajul și am mușcat cu poftă. Cvintetul cicinci mă privi cu o uimire mută mărginită de tunsori reglementare, costume asortate cu griul mochetei și negrul șosetelor ce nu lăsat descoperită nici un milimetru patrat de piele ariană. Mă simțeam un paria.

Numărul 4 se ridică, îi șopti ceva la ureche șefului și se așeză cuminte. Au și ei secrete? Probabil întîrzie pizza aia. Să fie și cu șuncă că altfel fac urît! Pauză. Nici o șansă cu diliveri în orașul ăsta. Și un zvon ajunge mai repede ca motoreta de serviciu. În fine, după un oftat adînc și după un protest mut al colegilor (mă aruncasem asupra napolitanelor și le sfîșiasem cu scîrțîitul tipic aș ambalajului de țelofan), completul părea să ajungă la final. Ura!

Numărul 5 făcu un semn a lehamite. Luă cuvîntul și bîngui ceva despre importanța educației generației tinere. Despre sfințenie. Despre misiunea noastră. Devenisem deja atent. Apoi după un scurt intermețo cînd sună telefonul mi-am adus aminte de un banc cu doi tipi ce se hotărîseră să meargă la picnic în curtea Vaticanului. Să-l lăsăm pe altă dată. Dar cine știe? Și încep:

-Un student la teologie i-a spus unui coleg de an (Se făcu liniște. Ridicară privirile și dilatară pupilele. Își închipuiau că urmează o mărturisire?): Hai la Vatican că sunt prieten cu papa. Mințea! Facem un picnic acolo, mai trece vremea… Ce ești nebun, picnic în Vatican! Nu ne lasă ăia. O să… Las că o să vezi, îi spune celălalt. Se duc ăia la Vatican, se instalează, îmbucă, trag la măsea, cînd de la o fereastră îi vede papa și trimite garda elvețiană. Gardistul vine, prietenul papei este dus în fața papei ce privea de la fereastră. Prietenul său îl vede pe papă făcînd semnul crucii cu gesturi mari, apoi prietenul său vine înapoi. Măi, dar am văzut că ai avut parte de o binecuvîntare specială. Super! Ce vorbești, zice celălalt. Ști ce mi-a zis? Tu și ridică mîna-n sus, și prietenul tău, arătînd în jos, luați-vă cortul, arătă spre stînga și cărați-vă de-aici, indicînd spre dreapta. O cruce-ntreagă. Ha, ha, ha! Și el crezuse…

Șeful însă se aprinse. Biserica era foc. Isus era foc. Școala era foc. El, evident era… foc! Nici n-am observat cum s-a schimbat la față. O fi re-editarea minunii. Sau poate nu.

-Ești nebun. Neobrăzat. Păcătos și iresponsabil. Ești un bețiv ordinar ce nu are limite. Te-am primit aici și-ți faci de cap. Știm noi că nu e pentru prima dată. E clar că n-ai chemare. N-ai pic de respect față de școală. De biserică. Aduci și consumi alcool! Depravatule! Gîfîia. Se bîlbîia. Tensiunea undeva la 200+. Eu stăteam prost cu glicemia.

Se uitau la mine ca la un monstru. Cu toate astea nu cred că într-o dispută 1/1 ar fi avut curajul să stea cu mine-n aceiași încăpere. Cu un monstru? Îl mîncam.

-Ai ceva de spus în apărarea ta? M-aș mira! Oricum e inutil…

-Am ceva de spus. De fapt am ceva de făcut. O minune. Voi transforma vinul în apă. Am înșfăcat cele două sticle, le-am agitat rapid și le-am deschis instantaneu dopurile împroșcînd plutonul de execuție, completul suprem de judecată.

-Ia d-aici! Și i-am stropit cu apa minerală de import. Din cap pînă-n picioare. I-am leorcat. Ce gust are vinul ăsta deștepților? E prea acru pentru voi? Am deschis ușa debaralei de serviciu și le-am pus în brațe mopul și găleata. Ia d-aici: șmega!

Scuipau și pufneau ca mîțele.

-Nebunule, ieși afară!

Și-am plecat. Dar i-am desconspirat pînă la piele!

Epic: Dumnezeu este în control!


Îmi este destul de greu, dar nu imposibil. Îmi imaginez un tramvai. Poate același ca și cazul postului Aiurea-n tramvai… Cînd eram copil și mergeam cu tramvaiul simțeam un fior cînd auzeam fatidicele cuvinte Biletele la control!!! Nu că nu aveam bilet. Doamne ferește! Decît să circul fără bilet, mai bine mergeam pe jos. Rușinea să fi prins fără bilet era insuportabilă pentru conștiința mea de băiețel. Acum mi-a mai trecut. Noroc că am gratuit…

Deci atunci cînd aud expresia Dumnezeu este în control, mi-l imaginez destul de limpede pe Dumnezeu ca pe un controlor de bilete într-un tramvai clasic. Veți spune că în cer tramvaiele ar trebuie să aibă un dizain mai futurist, dar cine știe, nimeni nu a fost dat jos (pe pămînt) că n-a avut bilet și de aceea n-am aflat cum sunt tramvaiele în cer.

Dumnezeu este în control sună ca boala. Să nu zic care! Sărmanul Dumnezeu a ajuns să ne controleze biletele. Zău așa! Acest import american (God is in control) l-a transformat pe Dumnezeul român într-un controlor de bilete. Nimic mai greșit. Păi și atunci cum ar trebui să spunem?

Simplu: Dumnezeu controlează situația sau mai bine situația se află sub control. Eventual Dumnezeu ține situația sub control. Pentru că Dumnezeu este atotputernic.Dar ni-e lene să gîndim și să vorbim. Și culmea, ca și cînd nu ne-ar fi ajuns limba de lemn autohtonă, folosim o limbă de lemn străină. De import!

Și tot mai des, în media, printre bloguri și feisbucuri apare încă un import de pomină: epic. Cu semnul exclamării. Sau fără. Eu aș zice pentru comicul situației că e ceva de poveste, că am ajuns de poveste sau de mirul lumii. Dar cine mai citește azi literatură românească, cine mai are reflexe din astea învechite? Corect: moșii și babele ca mine!

Importul autorizat de masa consumatorilor superficiali (acești viteziști ai comunicației), acest stereotip în exprimare și reducționism de import este agresiv urechilor mele. Prefer să fonetizez, dacă pot pentru care să mă esprim așa, cuvinte ultra uzitate din alte limbi decît să-mi maltratez limba maternă. Nu de alta dar mai știu alte limbi și nu îndrăznesc să le violentez că imediat mă taxează. Nu, nu Dumnezeu. Dumnezeu nu este nici taxatorul, nici controlorul biletelor ce-ți dă dreptul să călătorești cu tramvaiul acesta.

Deci epic este un gen literar, așa după cum controlul este o activitate pe care o poți face, în care te poți afla, dar numai controlînd, nu avînd sub control tramvaiul, pentru că de asta se ocupă vatmanul. Este vorba de două activități diferite, făcute de doi oameni instruiți diferit. Dar atenție numai vatmanul are drept de control. Controlorul nu poate conduce tramvaiul. Meni smailing feisis!!!

Chiar mă întreb, vorba aia, dacă Dumnezeu este de fapt controlorul de bilete, cine o fi vatmanul? Cînd ne vom da seama cine este cred că va ieși o teologie de pomină, care ne va face de mirul lumii, probabil într-un stil epic.

Domnilor și doamnelor, biletele la control sau mai degrabă, limba la control! Nu mai stați ca la doctor!

Puterea ipocriziei


De la apostolul Petru pînă la cel mai mărunt (dacă pot să mă exprim așa…) credincios al tagmei creștine, cu toții ne-am confruntat cu ipocrizia. Modelul biblic uzitat și deja demonetizat este cel al fariseului pios ce-și face publicitate. Au fost, sunt și vor exista farisei. Am fost, sunt și voi fii fariseu. Cu voie sau fără de voie.

Ipocrizia e frumoasă. E frumos, cum adesea se spune prin biserici, să fie observată pioșenia. Religiozitatea dă bine. Asigură personal că sunt în trend și asigură grupul că n-am plecat la ăialalți. Oricare ar fi ei. Sau ele. Nu facem distincție.
Ipocrizia, alias fariseismul (observați că șmechera și-a făcut deja operație de schimbare de sex?) dă dependență. Se începe cu o doză mică și nevinovată (chiar?), iar cînd nu mai are același efect, se mărește doza. Se dublează, se triplează, se ridică la patrat de fiecare dată. Nu trebuie rețetă, e la liber. Individual sau și mai bine, în grup. De obicei în grupuri mari.

Dependenții nu se încurcă cu grupurile mici și de aceea le subminează. Sau le desființează pentru că ele le subminează efectul personal în grupul mare. Ba mai mult, le pune la îndoială efectul pe care-l lasă grupului mare. Pentru ei este extrem de periculos să existe un model alternativ. Un altă personificare a lui Isus și ucenicii ce nu se supune legii lui ipocrite constituie subminarea întregului eșafodaj al puterii riguros gîndite și temeinic implementate. Ar constitui falimentul pur în nuanța sa cea mai sumbră.

Așa că ipocrizia feriseilor moderni își arătă colții, dar nu oricum. Cealaltă parte trebuie să se recunoască învinsă. Să facă pocăință publică, adîncă, amară și definitivă. Pentru că, nu-i așa, cum s-ar putea spăla rușinea, pericolul și oprobiul justificat de o înfrîngere în fața unuia/uneia/unora ce nu sunt atît de religioși ca mine. Sau ca tine?

Dar această afacere internă este întrecută, aparent, de una externă, dar la fel de periculoasă. Manipularea, la fel de exhibiționistă, a distincției dintre păcătoși și păcătoșii.

Se vehiculează că Dumnezeu ne iubește pe toți. Dar pe noi mai mult. Cu toate că suntem sfinți, ne dăm seamă, dacă avem un dram de conștiință (nu vă garantez că toată suflarea creștină autohtonă are așa ceva…), că suntem și păcătoși. Pavel, bietul, se lăuda că el ar fi cel mai mare. Nimic mai greșit în Scriptură! (nu-mi săriți în cap, era o figură de still…)

Și facem distincția clară că deși suntem păcătoși și iertați, ăialați (numiți dvs. cine, care) sunt PĂCĂTOȘII.

Iremediabil pierduți. Și aici nu mă refer la lume au la ceea ce înțelegem noi prin lume. Aici mă refer la oricine altcineva ce nu este ca mine, nu crede ca mine, nu are o Biblie ca mine, nu se îmbracă ca mine, nu se tunde ca mine, nu are gusturi artistice ca mine, nu citește ce citesc eu și nu scrie cum scriu eu. Nu se uită la ce mă uit eu, nu are corbanul meu și nu consideră spurcat ce eu consider spurcat. Să nu mai amintim de ce consider eu erezii…

Un fel de a spune, Dumnezeul tău nu este (ca) Dumnezeul meu sau mai bine zis, pe înțelesul tuturor, Dumnezeul MEU nu este dumnezeul tău.

Și așa l-am desființat sau am desființat-o. Logic. Legic. De la origine. De la Geneza pînă la Apocalipsă. Din copertă în copertă. Ba chiar dincolo de ele. Sau mai ales și în primul rînd în afara lor. Alb, negru, gri, nu mai contează.

Vă întrebați poate de ce nu am dat referințe biblice. Pentru că nu vreau. În cazul de față știu că e inutil. Pentru simplul motiv că nu contează textul, ci interpretarea. Pentru că indiferent dacă susțin că eu crede în interpretarea literală a Scripturii, pentru mine literal înseamnă ceva, iar pentru tine înseamnă altceva. Ca să nu ne apucăm de o treabă mult mai complicată referitoare la practică: noi așa facem; voi faceți greșit!

Ca urmare, nu fac apel decît la rațiune și simțire, la conștiință și la istoria personală. A mea în primul rînd. Dar nu a mea afișată fariseic cu statut de ipocrit șef. Mai discret. Pentru simplul motiv că puterea ipocriziei nu se pierde-n zare printr-o declarație autoritară ca un demon exorcizat. Ea trebuie slăbită gradat, continu, serios. Nu de alta, dar dracii se distrează copios atunci cînd pe scenă mă produc cu un număr fariseic. Credeți-mă, știu ce vorbesc.

Puterea și adevărul


Puterea este executivă, adică guvernul, legislativă, adică parlamentul și juridică, adică a magistraților. Despre presă s-a spus că este a patra putere în stat. Probabil că Internetul trece drept a cincea putere, unele state cu regimuri absolutiste (cele islamice și comuniste) impunînd restricții.

Puterea și adevărul nu fac casă bună. Adevărul nu se lasă la putere. Nici puterea la adevăr. În mod normal puterea ar trebui să decurgă din adevăr. Dacă nu e așa, nu e adevăr(ată). Dar e comod atunci cînd ai pus mîna pe putere să transformi minciuna în adevăr. Sau să ascunzi adevărul. Vrei să fabrici un adevăr, cine te poate împiedica? Cine se poate opune? Să încerce!

Puterea și adevărul este titlul unui film românesc ce a făcut ceva vîlvă în 1971. L-am văzut. E drept, varianta dată publicului. Era perioada socialismului cu față umană pentru obedienți. Pentru ceilalți era o caricatură. Pentru toți cei ce cunoșteau adevărul, filmul era fals: era propagandă amestecată cu minciună. Știam și atunci că cine deține puterea dictează adevărul. Doar că unii dintre noi au fost convinși că adevărul este cel trîmbițat de putere.

Scenaristul filmului, ca și a  celor mai multe filme cu priză la public în acea vreme a fost Titus Popovici. Un personaj de film parcă!

Anul ăsta am avut niște alegeri. Alegerea președintelui cultului penticostal. După alegerea rectorului. De ce nu s-a așteptat un pic pînă după alegerea noului președinte?

Alegerea președintelui României. Am avut-o. Am avut alegeri și pentru Parlamentul României. Ne-am ales de nu ne-am văzut. Acum o să trăim cu rezultatul/rezultatele alegerilor.

Însă, rămîne marea întrebare: ce se va întîmpla cu adevărul/Adevărul? În raport cu puterea…

La penticostali am întîlnit oameni dezamăgiți. Români.

La români am întîlnit baptiști dezamăgiți.

Viața mai bate filmul?

Securitatea lui Mihai Pelin și nu numai


sursa: alte armate

Citesc, cît să nu mă plictisesc, Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, a lui Mihai Pelin, Compania, București, 2007. Adică o citesc în amestec cu Răcani, pifani și veterani. Cum ne-am petrecut armata, a coordonatorului Radu Paraschivescu și alte somități în ale culturii, Humanitas, București, 2008. Plictisitor de istoric, romanțat și astringent e Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, Proiect, București, 2007. Nu știu  pe unde au mai încăput celelalte trei cărți, legal achiziționate de pe cardurile fiilor mei minori…

În fine, de remarcat că la început arabii se mai luptau între ei, erau copleșiți de zvonurile despre trădările creștinilor (ce nu i-au trădat, ci din contră), de cele ale superiorității militare ale francilor, și cîte și mai cîte. Interesantă carte, dar parcă un pic pre sîcîitoare. Istorie, istorie, istorie.

Melița bate eterul Europei Libere. Glumesc. Zice autorul în Întîmpinare la ediția a doua că serviciile de spionaj comuniste nu puteau depăși în calitate regimurile de unde proveneau. Și banii lor. Nu se putea ca într-o Românie în care mai toate lucrurile mergeau de-andoaselea, Securitatea să meargă de-a binelea. Logic. Dacă nici un ceape nu mergea bine, nu o fi mers secu altcumva. Tot logic.

Ca exemplu stă urmărirea inginerului Nicolae Manolescu timp de nouă ani pe simplu motiv că fusese confundat cu criticul literar Nicolae Manolescu. Acoperirea cu hîrtii, lenea, incompetența și plictisul securiștilor au colaborat la căderea regimului ce nu mai reușea să miște nimic în țara aia. Acum ce ne-o mai mișca? Un Ponta, un Iliescu damblagit, un pușcăriaș Năstase, un Băse chelios sau un Antonescu ilizibil? Că de DD, Gigi, și alți indivizi cu iz de Mudava nu cred că o mai fii vorba în contextul zăngănitului de arme la poarta de est. Așteptăm vorba aia din vechime: tulburarea apelor. A venit! Pe bune.

Și ca să n-o sfîrșesc apocaliptic cu mincinile lui Putin, a ministrului lui de externe și a presei ruse aliniate sovietic, nici nu văicărelile Occidentului ștruțizat în nisipul euro-atlantic bîntuit de spaime islamiste cînd cronice, cînd acute de peste hotare, să-i zicem cîte una-două din Radu Paraschivescu a cărui interviu l-am ascultat pe telefon în Purgatoriu. Zic cei 14 trupeți mai toți teriști că armata a fost așa și pe dincolo. Confirm. ba a fost și mai nasoală. Chiar și mai bună. Nu s-alege!

Un lent-colonel, ofițer superior, deh zice: ,,Aflu eu care-i mîna criminală care-a dat cu picioru-n ușă!” Sau: ,,Voi sunteți cinzeci și ceva de boi, iar eu sunt unu singur!” – demonstrînd incapacitatea dedublării la persoana I-a. Sau un lent-major, ofițer inferior deci, băgîndu-și capul într-o sală de clasă pe cînd 2 trupeți se pregăteau de curățenie: ,,Bre soldat, ia împărțiți sala asta în trei părți egale și luați fiecare cîte-o jumătate!”

Nu-i de mirare că mai acu cîțiva ani boboru român avea mare încredere în armată și biserică. Despre biserică data viitoare!

Zicala, procedura, locul și bandiții: Banii sau viața?


sursa:http://razvratit.files.wordpress.com/2010/09/rosia-montana-final.jpg

Zicala: Nu există om în România să nu fi citit, văzut la cinema sau auzit, cel puțin în glumă expresia: „Banii sau viața?” Cam totdeauna un individ sau mai mulți, de obicei înarmați și de cele mai multe ori în locuri dosnice unde nu existau martori puneau această întrebare, de fapt o somație ce se poate traduce cu: ne lași banii sau îți iei adio de la viață?

Procedura: Constatînd că pînă în ziua de azi am fost puși ca popor de multe ori în fața acestei somații și că de cele mai multe ori ne-am ales cu banii luați, mă gîndesc că azi ar trebui să nu cedăm banii, chiar dacă bandiții vor să ne ia viața. Mă refer la Roșia Montană. Mă refer la aur și cianuri.

La ce ne ajută aurul dacă tot murim? La ce ne ajută aurul dacă îl iau tot ei? La ce ne ajută aurul pe care nu îl vom vedea niciodată cînd se închid spitale și stau să se prăbușească școli? La ce ne ajută promisiunile unor îmbogățiți cînd muncim pribegi în străinătate?

Locul: Nu mai este vorba de o somație într-un loc dosnic, căci Roșia Montană nu mai este așa ceva de cînd le-a trezit instinctul străinilor de a face bani pe seama noastră. Romanii ne-au cotropit pentru Roșia Montană. Decebal a murit la Roșia Montană. Despre Roșia Montană a scris Bălcescu plîngîndu-l pe Mihai Viteazul și Octavian Goga plîngînd o țară vîndută și jefuită.

Cine:  Dacă aș auzi din gura unui copil „Banii sau viața?“ aș zîmbi! Dar o aud din gurile unor oameni ce se pretind cu cap, niște cineva ce au devenit cineva pe spatele altora care sunt nimeni, așa ca mine și ca tine… Și mă mai refer la gașca profitorilor, a lupilor de ocazie sau a celor profesioniști. E cazul să spunem că ne-am săturat de mafia care ne conduce și care se îmbogățește exponențial în timp ce țara și poporul sărăcește constant. Gata!

Ce mi se pare ciudat: mi se pare ciudat că nici o biserică din România nu a dat un comunicat, un cuvînt, o pastorală ceva în legătură cu fenomenul Roșia Montană. De mic copil învățăm să nu facem ce face popa, ci să facem ce zice popa. Io m-am cam săturat de popa ăsta! Pare mai mult popa lupilor, a hoților, a cioclilor poporului. O fi și popa cu bandiții? Și duminică la biserică vom auzi aceiași somație, Banii sau viața?

Seminarul de …marţi?


Dragi prieteni,

împreună cu Daniela Nădăban, psiholog clinician şi psihoterapeut, vrem sa oferim crestinilor din Arad un ajutor in lumea sec XXI. In acest scop avem o rugaminte: fara a va implica in vreun fel, va rugam raspundeti urmatoarelor intrebari. Acestea au scopul de a ne ajuta sa stabilim cateva detalii pt seminarul ce-l pregatim.

  1. Care credeti ca ar fi cea mai potrivita zi din saptamana pentru un seminar?
  2. Ce preferati: 

 a) 1 ora 30 minute de seminar concentrat sau

b) 2 ore 30 minute lejere

  1. Care sunt orele cele mai potrivite pentru o astfel de activitate? 
  2. Care din urmatoarele teme vi se par mai atractive? Indicati ordinea preferintei: 1 pentru cea care este preferata, 2- pt tema care va starneste interesul, dar mai puteti astepta, si cu 3- tema care este cea mai putin preferata din cele trei).

1. Sexualitate in familia crestina din secolul XXI

2. Politica si finante in familia crestina din sec. XXI

3. Ce mostenire lasam urmasilor nostri in sec. XXI

Menţionăm că aceste întîlniri nu se află sub umbrela unei organizaţii sau biserici, fiind rodul propriilor noastre preocupări.

Va multumim pt cooperare tuturor celor care ne-ati raspuns la intrebari.

Istoria, aşa cum o ştiu


sursa:http://poisonpage.blogspot.ro/2011/03/world-war-in-cartoons-by-illingworth.html

De când mă ştiu m-a pasionat istoria. Academică, ne-academică, reală, imaginară, romanţată, seacă, falsă sau adevărată. De mic copil l-am invidiat pe Mihai Viteazul a lui Bălcescu şi pe Alexandru Macedon (era idolul meu!), l-am plâns pe Ion-vodă cel Cumplit, i-am urât pe sarazinii ce îl atacau mişeleşte pe Roland şi aşa mai departe.

În clasa a IV-a învăasem pe de rost un fragment destul de mare ce descria intervenţia lui Mihai în bătălia de la Călugăreni, din Istoria romînlor supt Mihai-vodă Viteazul. Încă îl ţin minte. Am citit, am citit, am citit. Probabil că Lenin ar fi fost mândru de mine.

În clasa I am primit premiul doi, printre altele, o carte cu povestiri despre el. Una dintre primele întâlniri cu istoria sovietică, scrisă de sovietici. Nu l-am ajuns pe Stalin, dar l-am văzut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Arad.

Am citit despre eroii sovietici: Ceapaev, care se lupta cu albii, Pavlic, copilul partizan ce secera nemţii cu automatul fără să clipească. Apoi eroii noştri: Vasile Roaită, Eftimie Croitoru, soldatul român ce s-a aruncat în aer odată cu mina nemţească pentru a salva podul de pontoane de peste Tisa. Evenimentele importante erau greva ceferiştilor de la atelierele Griviţa din 1933, greva de la Lupeni din 1929, Răscoala din 1907, Războiul de independenţă din 1878-79.

Ţin minte că serile le petreceam în familie, citind poezii de Alecsandri, Coşbuc, Eminescu şi cîntînd printre altele “Mai am un singur dor…” Mama ne-a cîntat o dată în şoaptă imnul regelui. Apoi am descoperit istoria naţională, eliberată parţial de chingile comunismului stalinist. Eroii revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania: Iancu şi cei 13 generali. La vârsta aceea nu am înţeles ce s-a întâmplat în Transilvania.

Am început să citesc Magazin Istoric, revista Lumea (fosta Timpuri Noi) şi bineînţeles manualele de istorie ale sorei mele mai mari cu şase ani. Când am împlinit patrusprezece ani şi am primit într-o duminică dimineaţa buletinul “într-un cadru festiv”, primul drum l-am făcut la Biblioteca municipală. Noroc că dumnica se închidea la ora douăsprezece!

Dar am devenit un client constant şi insistent. Depăşisem faza Dumas, căutam ceva mai mult. Am trecut la filosofie, dar nu m-a tentat prea mult. Critica raţiunii pure? Nu! Istoria era mai palpabilă. Nu ştiam ce vorbeam…

Apoi am început să pun cap la cap informaţiile provenite din familie: bunicii care veniseră într-o dimineaţă să-l întrebe pe tata dacă să intre sau nu în colectivă, unchiul care scăpase cu viaţă la alegerile din 1945 doar pentru că fugise pe fereastra din spatele secţie de votare atunci când la intrare se buluceau muncitori înarmaţi cu automate ruseşti, plimbările pe malul Mureşului din anii ’60 şi clădirea Tribunalului din Arad, păzită de o santinelă cu baioneta la armă şi semnele cu degetul peste buze făcut de tata cînd am întrebat în gura mare “Ce-i aici?”, etc.

va urma