Natură moartă cu… păstrînac


sursa: http://www.geocities.ws/henri_matisse_99/mat-s.html

Lorințiu, proful meu de desen din 5-8 era un prof clasic. De modă veche. Era beton la desen. Era cărunt, spre 60. Sever. Totdeauna la costum. Totdeauna vorbea cu stil. Și pedepsea cu dreptate. Mai ales pe băieți.

El ne aducea, și eu îl concuram, reproduceri ale pictorilor celebri. El ne-a explicat simbolistica din spatele imaginilor, intenția autorului și legătura cu realul sau imaginarul. Rămîneam ca la dentist. Tot el ne-a explicat asocierile natură moartă cu cine știe cine sau ce. În general asocierile pentru contrast, scoatere în evidență. De exemplu natură moartă cu femeie dormind a lui Matisse sau altele de acest gen.

Natura mea moartă e cu… păstrînac. (Autentic, nu?)

Să mă explic.

Ce înțeleg eu prin natură moartă? Aici unii vor sări în aer, alții vor rămîne fără aer. Trageți o țuică băieți! Sau o dușcă de oxigen. Din recipient.

Natura moartă e biserica. No, am fost prea dur. Să schimbăm. Nu e biserica. Retractez. E lumea. Așa e bine? Lăsați paharul ăla cu țuică jos. Alcoolicilor! Și oxigenul. Că nu mai trebuie. Dar nu-i nevoie să vă țineți de nas. Vă asfixiați!!!

Deci, natura moartă e lumea asta. Că e moartă în păcat. Vie moartă. Sau moartă vie. Un fel de zombie.

Femeia ce doarme e biserica. Nu protestați cum e îmbrăcată, că nu-i treaba mea. Ce-am pictat-o eu? Dar mai bine schimbăm, nu lăsăm femeia acolo că unii vor intra la idei. Schimbăm femeia. Punem păstrînacul.

Acum păstrînacul? Nu ți-a fost de ajuns cu natura moartă? Ne jignești.

Să nu exagerăm. Un păstrînac nu jignește nici pe dracu! Eventual un morcov…

De unde mi-a venit inspirația asta… subită?

Păi, mi-a venit după două posturi de pe un alt blog, după o știre de pe Facebook și după ce de ani de zile mă confrunt cu creștinii militanți. Din ăia ca și prietenul meu american ce acum vreo 15 ani premărea bombardarea Serbiei și voiau să meargă la Belgrad cu fiul său ca să-l captureze le Miloșevici. Sau din ăia mai recenți, de-ai noștri, ce vor să lichideze jumătate din Orientul Mijlociu, jumătate din cel Îndepărtăt și jumătate din cel Apropiat. Cel puțin jumătate din fiecare. Dar numai de musulmani. Și se simte jignit, ba chiar trădat că mai știu eu cine, mai știu eu cînd și unde și-a cerut iertare de la musulmani că acum cîteva sute de ani nu știu ce creștini i-ar fi cotropit, ocupat, jefuit, chinuit, omorît, tot tacîmul.

Cam cum se simte Dumnezeu după ce noi i-am făcut cam toate astea.

Dar postul ăsta este prilejuit de o altă scurtă, dar obligatorie, escapadă în Purgatoriu. Ăla al meu. Sper că nu și al vostru.

Pe cînd stăteam alături de un alt tovarăș de suferință, cu căștile pe urechi, la căldurică, apare un tip. Timid. Nu puteam să fug. Puteam să mă prefac. Că aveam timp. Dar și el avea timp. Avea și pix.

M-am întors pe partea cealaltă cu un oftat și cu un ochi întredeschis. Tînăr. Ca și mine. Adică cu barbă. După un timp mi se părea că simt o mînă, așa ca o mîngîiere pe picior. Tatona…

Am deschis ochii. Oricum nu aveam ce face. Nici unde merge.

Mă abordează. Dacă mă deranjează să-mi pună niște întrebări. Securitatea! Nu. Doar student. L-am mințit. Am zis că nu mă deranjează.

Cum mă cheamă? Unde stau? Aici am luat eu inițiativa. De unde era el? Franța? Unde Franța? Provence. Născut acolo. Dar de loc? Maroc. Atunci de ce Franța? De părinți. Ce meserie au părinții? Agricultori. De prin 70. De ce agricultură-n Franța De bani. Știu franceză? De prin 66. Nu îi vorbesc ca să învețe românește. Îl stimulez. Arab sau tuareg? Arab.

Nu îndrăznește să stea jos. Îl invit. Îmi mulțumește. Simțit. Timid. Străin. Precaut.

Continuăm. Știe ce nu știu mulți despre mine. Ce știu eu despre el? Mai nimic. În final îmi mulțumește că am vorbit cu el. Apăruseră trei colegi. Unul negru de-a binelea. Îi cer să-mi spună ceva în limba arabă. Ce? Prima sură din Coran. Un pic nedumerit. Se uită la mine și mi-o recită. Ne uităm ochi în ochi. Mai că-mi dau lacrimile fără să știu de ce. Frumos, îi spun. Ne despărțim.

Salam aleikum!

Al-salamu alaykum!

Conform piramidei lui Maslow faci bine numai după ce nu mai poți de bine. De ce au răsîndit evanghelia creștinii pe cînd erau persecutați, torturați și omorîți? Ca să dovedească că poți să suferi pentru ca alții să fie mîntuiți? Dușmanii tăi să fie mîntuiți? Dușmanii? Care dușmani?

Natura moartă ar fi cum ar fi. Femeia… Dar să sperăm că păstrînacul se va schimba. Pentru că dacă nu se va schimba va fi aruncat afară. Afară e…?

 

Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Cît costă arta?


sursa:http://www.bcsfamilies.com/purple-turtle-art-camp/

Dacă m-ar întreba cineva cît aș da pe Gioconda a lui Da Vinci, aș spune probabil 5 (cinci) lei. Știu că unii îmi fac semn cu degețelul la cap, dar eu n-aș da mai mult. N-am de ce. Nu îmi place Gioconda, nu aș expune-o în casă, nu e stilul meu de femeie și nici de operă de artă. Și gata.

Că unii ar da milioane de dolari sau mai știu eu ce munți de aur, e treaba lor.

Dar e bună întrebarea ,,Cît costă arta?” De obicei arta care place costă mult. Arta ce nu place costă puțin. Cea care șochează costă și mai mult. Vechiturile de obicei sunt prețuite, după cum e prețuit numele artistului ce a semnat ceva ce nu mai place nimănui azi. De exemplu schițele lui Rembrandt. Am văzut cîteva dintre ele la National Galery în Londra. Pas!

Dar în același timp pot spune că am ajuns și eu să-mi fac de cap cu culorile, creione colorate, cretă pastel și cîte altele de acest gen. Mă produc pe hîrtie. De obicei nu premeditez nimic. Îmi dau drumul. Cîteodată iese ceva ce îmi place mie sau place altora. Se mai întîmplă ca ceea ce îmi place mie să nu placă nimănui. Am eu impresia că e ceva, dar nimeni nu înțelege. Iată-mă și geniu neînțeles… Și invers. Cîteodată distrug ceva ca după o vreme cineva să-mi spună că-i place chestia aia. Printează fotografia…

Deci cît costă arta? Depinde de cine cît dă pe ea. Artă… Cuvîntul ăsta mă face să zîmbesc. Zău așa. Chiar artă?

Într-o zi, acum vreo șase, șapte ani am ieșit la interval cu cîteva pasteluri. Primul l-a apreciat un doctor în filozofie ce lucrează în USA. Am realizat exact efectul scontat. Apoi mi-am lăsat imaginația să o ia razna. Ce-mi place cuvîntul ăsta… Apoi am făcut cîteva cadou, dar unii dintre beneficiari au vrut să plătească. M-a pus pe gînduri. Nu știam la cît se ridică valoarea unui pastel format A 3.

La unele se adăuga passpartout-ul și rama. Era și asta o realizare. Unul dintre prietenii de pe vremea aceea, o vreme romantică, mă întrebă cît face un pastel. Să fiu sincer nu mai țin minte cît i-am spus, dar s-a uitat lung la el, apoi la mine și m-a întrebat în cît timp l-am făcut. Asta era: arta și producția de serie. Arta și prețul de cost. Mărturisesc că mă despart cu greu de pastelurile mele. Am impresia că mă despart de o parte din mine. Mi-e greu să cer un preț. Dar nici nu e drept să aprecizi pastelul după timpul s-a scurs de la prima tușă la semnarea lui. Nu de alta, dar nu e un scaun, un plic, o prăjitură, un cîrnat și nici măcar un cec. E… eu!

Dacă chiar vrei să dai bani pe el gîndește-te că pentru a-l face am ajuns aici, așa cum am ajuns, sunt unic și nici nu vreau să ți-l vînd. Așa că ar trebui să spui un astfel de preț încît să mă convingi! Dacă ți se pare prea mult cumpără un Picasso de la librărie. E mai ieftin. Sau fă tu ce fac eu. Succes!

Deci, cam cît costă arta?

Faima


Sunt și eu un ipocrit ca oricare altul.De aceea nu vreau să fiu faimos. Dar ce bine a fost cînd eram! Sau cînd voi mai fi. Faima e molipsitoare. E mirosul succesului. E foșnetul banilor. E torsul unei mașini ce nu ți-o poți permite. E spațiul, lumina și comfortul casei pe care o vezi doar în filme. E vacanța ce n-ai avut-o niciodată. E comoara pe care o cauți toată viața, dar la care s-ar putea să n-ajungi niciodată. E… vis de copil. Chiar la bătrînețe.

E mult. E puțin. E accidentală. E programată. E invidiată. E urîtă. Doamne, ce mult aș vrea s-o urăsc!

Dar nu mă caută. Sau dacă mă caută, nu mă găsește. Săraca! O fi greșit adresa. Nu știe unde m-am mutat sau… i s-au terminat banii de taxi.

Sau e tristă sau poate șade-ntr-un colț cu capu-n palme, lamentîndu-se. Poate e-n depresie. Aș vrea s-o ajut. S-o caut. S-o recuperez.

Dacă e nevoie, o iau cu forța. O fentez! Îi pun pistolu la tîmplă. Sper să fie rațională. Ca mine. Să nu facă vreo boacănă!

Stai. Staaai! Nuuu!

Ah, n-a fost vina mea! Nu. N-am împins-o eu… Ea a…

Las…

S-a dus.

Am plecat și eu. Vă las. N-am vrut decît un pic de faimă… Mai vrea și altcineva?

Ce sunteți așa tăcuți că doar n-a murit nimeni. Nu?

Morala: adu-ți aminte pe cine ai călcat în picioare pentru un pic de faimă. Și l-ai călcat tare!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie


sursa:http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=33ebd3a20f114f83aa0ffeed99a2f3d1

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Jeanne d’Arc sau Fecioara din Orléans


sursa: http://theendofbeing.com/2010/10/04/lady-warriors-of-afghanistan/jeanne-darc/

Jeanne era tînără, Extrem de tînăr, dar chiar şi în epoca aceea oamenii mureau foarte tineri. A auzit nişte voci care au făcut-o să vorbească şi să acţioneze. De fapt era singură împotriva tuturor. Va lupta pentru încoronarea regelui Franţei la Reims şi pentru alungarea englezilor. Bineînţeles că nu ştia să se bată, să ţină un discurs, să se poarte. Nu avea habar de teologie. Era naivă şi sinceră. Exact ce am pierdut majoritatea dintre noi.

Dar cu ce era şi avea a mobilizat, a convins şi a reuşit.

Apoi, cum era normal, a căzut victimă maşinaţiilor celor versaţi, politicienilor şi experţilor în cîştigarea luptelor în culise. Mai ales mai-marilor bisericii. Teologii (cît rău au făcut!) i-au venit de hac. Era din nou singură împotriva tuturor. A pierdut. A plătit cu viaţa pentru înfrîngere. Pentru ea nici viaţa, nici moartea n-a fost o comedie.

De ce a reuşit şi de ce nu a murit? Pentru că a aceptat un risc foarte mare: să fie luată în derîdere, să fie batjocorită. Cu toate asta nu a renunţat, s-a făcut vulnerabilă şi a mers mai departe. Probabil că mulţi dintre noi n-ar fi ales calea asta. De fapt majoritatea ar fi preferat să treacă pe dinainte asemenea preotului şi levitului. Ea a văzut că patria sa era căzută între tîlhari de tot felul. Şi-a asumat rolul samariteanului milostiv aşa cum a putut, cum a ştiut, cum a crezut. Şi a plătit cu preţul vieţii.

Dar a inspirat. Şi i-a inspirat pe cei laşi, pe cei nehotărîţi, dar şi pe fricoşi şi pe temerari. Împreună au reuşit ce nu a reuşit nimeni. A fost unul dintre puţinele momente în care o fecioară i-a inspirat pe bărbaţii duri, pe oamenii de război, pe rege. Şi poate şi pe cler. Şi a rămas în istorie. Curînd după moartea sa Biserica Catolică a sanctificat-o. De ce? Eu mă fac că nu ştiu. Descoperă singur.

De cele mai multe ori în faţa exemplelor de acest fel ne ascundem. Ne băgăm capul între braţe, luăm poziţia fetusului şi ne paralizăm creierul cu aceiaşi frază cu care ne minţim zilnic: Nu mă priveşte! Nu e treaba mea! Nu pot să risc! De fapt nu vrem să ne schimbăm. NU vrem să fim deranjaţi. Nu vrem să pierdem ceva ce… nu avem. Mai ales bărbaţii.

Pentru că o femeie are ceva ce noi nu avem suntem gata să o demolăm cu argumente biblice, cu o teologie scosă din buzunar, prefabricată te miri unde! Şi? Cum e victoria noastră? Dacă nu putem să depăşim o femeie în ceea ce crede şi face, atunci o înlăturăm prin mijloacele noastre specifice. O ştergem de pe faţa pămîntului. Ca nişte BĂRBAŢI!

Dacă numai asta putem şi numai aşa putem, suntem jalnici.

Fiecare ţară are cîte o Jeanne dArc, Fiecare ştim cine este, ce face şi cum gîndeşte. Doar că nu avem suficiente motive să o recunoaştem. Ce ne împiedică? Aceleaşi lururi care l-au împiedicat pe preot şi pe levit să se apropie de cel aflat pe moarte.

Dar poate avem o şansă, aşa cum au avut francezii în 1430.

Cele şapte lucrări ale milei


Cele şapte lucrări ale milei sunt:

  1. dă de mîncare celui flămînd
  2. dă de băut celui însetat
  3. primeşte-l pe cel străin
  4. acoperă-l pe cel fără de haine
  5. îngrijeşte de cel bolnav
  6. treci pe la cel închis
  7. îngroapă-l pe cel decedat.

Primele şase se găsesc în pilda cu caprele şi oile povestită de Isus în Matei 25 : 31-46) şi constituie criteriul după care Cristos va judeca lumea. Cei care vor fi făcut aşa vor merge în cer, iar cei ce nu vor fi făcut aceste lucruri vor arde în focul veşnic. A şaptea a fost adăugată cam prin secolul III pentru a ajunge la cifra 7  (Kirschbaum (1968), I, 246) pentru că a fost foarte lăudată în Cartea lui Tobit (Tobit 1, vv. 17-19). Cele şapte lucrări ale milei nu trebuie confundate cu Cele Şapte Virtuţi (credinţa, nădejdea, caritatea, tăria morală, cumpătarea, dreptatea şi prudenţa) care sunt calităţi abstracte în vreme ce lucrările milei ţin de acţiune.

Ele sunt practice şi au scopul de a astîmpăra suferinţa trupească. Lucrările spirituale însă sunt mai ales în vizorul celor consacraţi în domeniu şi sunt:

  1. a-l învăţa pe cel neştiutor
  2. a-l sfătui pe cel în nevoie
  3. a-l mustra pe cel păcătos
  4. a-l mîngîia pe cel întristat
  5. a-l ierta pe cel ce ţi-a greşit
  6. a suporta nedreptatea
  7. a te ruga neîncetat pentru toţi.

sursa: catolicismul la el acasă.

Azi am aflat ceva nou: Journal à Quatre Mains


sursa: http://www.evene.fr/livres/livre/benoite-groult-et-flora-groult-journal-a-quatre-mains-27701.php

‘Donc il y avait une fois, au 44 de la rue Vaneau, une brune et une blonde. C’était en 1940.’ La brune c’était Benoîte Groult, la blonde, sa soeur Flora, de quatre ans sa cadette. De 1940 à 1945, depuis la Drôle de guerre jusqu’à la Libération, ces deux adolescentes bourgeoises tiennent un journal à quatre mains. Une traversée des années noires où le regard convenu et naïf des jeunes filles rangées s’ouvre à une tout autre réalité, celle du marché noir et des rafles, de la répression et de la TSF clandestine. Mais aussi au vent nouveau qui commence à souffler, à la vie nocturne et aux premières amours. Un témoignage d’une sensibilité toute féminine sur la France occupée.

Mărturisirile unui informator (1)


Am plecat la adunare. Nu aveam chef să merg, dar nici nu aveam ce face acasă. Ce să fac? La teve covrigi, la cinema covrigi, la şcoală covrigi. Ce să fac? Plictiseală de moarte. Chiar aşa! Tramvaiul mi-a plecat de sub nas aşa că am luat-o pe jos. Mă plouă prin umbrelă. Totul e cenuşiu, de la cenuşiu deschis la cenuşiu închis aproape negru. O ultimă alimentara deschisă. Ca prin minune mai era pîine. Cartela îmi dă dreptul la patru sute de grame. O mestec încet. Are gust de mană. Poate e mană. Ajung ca de obicei. Străzile pustiite de nefericire, s-au golit de oameni. Oameni? Ce o mai fi aia sau ăia? În adunare cald şi bine. Feţe cunoscute. Unele zîmbitoare, altele nemişcate în credinţa lor. Pace. Vasile Dumbravă se chinuie să ne explice ceva ce nici el nu ştia prea bine. Mă uit la text. Ermetic. La fel şi el. Apar şi alţi întîrziaţi. Un tip mic de statură cu barbă şi… Barbă? Probabil actor, dacă nu popă. Ciudat. Într-o pauză se caţără sus împreună cu un alt individ la costum şi începe să vorbească în engleză. Totdeauna m-a fascinat engleza. Românul traduce ritmic, fără bîlbîieli. Probabil că mai auzise discursul.

“- Jesus was carring for the poor, sick and… Isus a avut grijă de săraci, bolnavi şi… this is the true communism!” …traducătorul blocat priveşte descumpănit audienţa căutînd salvarea. O putea găsi, dar nu în cazul de faţă! Inspiraţia de moment salvează blocajul lingvistic şi ideologic. „Acesta este adevărata armonie!” Felicitări, priviri recunoscătoare ale traducătorului, ale lui Vasile şi a altora din audienţă. Am scos-o şi pe asta. Nu e rău. Poate a meritat efortul deplasării. Predica se termină. Mă simt bine. Ne strîngem mîinile. De pe ultimul rînd pleacă aprope nevăzut Omul-fără-ochi-nas-şi-gură. Costum gri, pantofi negri, freza neîngrijită, statur potrivită, greutate potrivită, nu atrăgea atenţia. Mi-a trecut un fior prin inimă. Iar!

Prind tramvaiul murdar, rece şi ruginit. Staţia mea. Noroi, băltoace. Ţopăi. Uşa blocului închisă. Orbecăi. Descui cutia poştală. Un petec de hîrtie. Îl ţin în dinţi. Buzunarele nu sunt sigure, bezna poate fura orice. Urc ţinîndu-mă de balustradă. Deschid mai mult cu capul pipăind pereţii. În jur linişte. Ajung la lumînare.

„Mîine ia un litru de lapte”  – semnat „Dudu”. N-am scăpat. O picătură de sudoare rece pătează hărtia. Dacă mîine nu ar mai exista… Sacul de dormit aproape deşirat îmi amorţeşte simţurile şi în cele din urmă adorm. Visez o lume mai bună, visez că un înger mi-a şters vinovăţia. Deşteptătorul mă readuce la realitate. E mîine. Geamuri aburite, frig. Salopeta rece îmi şopteşte parcă „N-ai scăpat!” Întuneric, zgomote înfundate ale celorlalţi locatari. La lucru, nu la mîna-ntinsă tovarăşi! Bocancii lovesc ritmic cimentul. Bloc de ciment, fabrică de ciment, viaţă de ciment. Haine de ciment, plămîni de ciment, partid de ciment, credinţă de… Trec pe lîngă paznicul de la intrare. Unul nou. Nu îndrăzneşte să ceară legitimaţiile. Bat fişa de pontaj. Exact la 7.07.  Mă cheamă şeful.

„Fă-ţi un bilet de voie şi ia nişte nes. Poţi sta vreo… – se uita la ceas –  pînă la doişpe. Azi nu o să ne ambalăm prea tare.” Făceam rost de nes, aveam bilet de voie, salarul mergea. Aveam timp să ajung la Dudu. Iau nesul, intru să văd ce vrea „Dudu”.

„Bună ziua. La tov maior Dorobanţu… sunt Argăseală Costică.” Plutonierul vorbeşte cu centrala.

„La 302”. Îmi face semn să intru şi închide în urma mea. Miros de instituţie birocratică. Uşi trîntite, holuri strîmte, paşi grăbiţi. Mă tot întreb ce vrea de data asta. De ce a zis ultima dată că mă lasă-n pace? N-am timp să gîndesc. Frica îmi paralizează memoria. Brusc mi-e frig. „Dudu” priveşte pe fereastră. Gînditor sau mi se pare? Îmi întinde mîna. Parcă nu ştiu că vrea să „îmi ia pulsul”? Îi întind o mînă moale ca un peşte mort. Încerc să fentez.

 „Păi zi aşa, măi Costică, de cînd nu ne-am văzut? Nici o veste, nimic vrednic de semnalat? Am crezut că ai …murit!”

„Tovarăşu maior, nu am ştiut… Nu am avut timp, am fost în concediu medical, am fost plecat la bunici, i-am ajutat la cules, ştiţi dumneavoastră cum e. Apoi m-au detaşat la Canal…”

„Ştiu. Cum să nu ştiu. La Canal. Şi cum a fost la Canal? A fost bine, nu?” Mă scruta şi nu-mi puteam da seama dacă ştie tot sau doar ceva sau chiar nu ştie nimic.

„Mă gîndeam că, dacă nu ţi-a plăcut la Canal ai putea să ne spui ce se mai întîmplă pe la adunarea ta din Cartierul Nou. Am auzit că te-ai integrat.”

„Da, poate că… Ştiţi în casă e cam frig şi la adunare e parcă mai cald. Dar nu am…” Deci el m-a trimis la Canal.

„Atunci în conformitate cu angajamentul pe care l-ai semnat, şi de care nu mai trebuie să îţi aduc aminte, ai putea să ne informezi ce s-a petrecut aseară, de exemplu? Uite aici o foaie, două şi un pix. Stai jos şi scrie. Eu ies puţin.”

Mă uit la el, mă uit la foi, îmi dau seama că n-am scăpare. Scăpare, salvare, mîntuire, tot aia. Maiorul pleacă după ce vede că scriu. Stau captiv în biroul maiorului.

 

Notă

Vă aduc la cunoştiinţă că în seara zilei de 12.09.1989 am participat la întrunirea bisericii din Cartierul Nou în calitate de membru. A vorbit Vasile Dumbravă făcînd referiri la textele Bibliei. La întrunire a mai participat cetăţeanul Jakob Nielsen din Norvegia fiind însoţit de un traducător al cărui nume nu îl cunosc din partea cultului. A vorbit despre asemănarea creştinismului cu comunismul.

                                                                                                                              Arco

                                                                                                                            13.09.1989

Un om simplu din gunoaie ajunge celebru – Lumea văzută de Ion B.


http://agenda.liternet.ro/articol/10360/Iulia-Blaga-Ion-Barladeanu/Un-om-simplu-din-gunoaie-ajunge-celebru-Lumea-vazuta-de-Ion-B.html

La 63 de ani, Ion Bârlădeanu expune la Londra alături de lucrările lui Andy Warhol şi vinde colaje cu 3000 de euro bucata. A fost gropar, hamal în port, “scriitor” de cruci. A locuit până de curând la o ghenă de gunoi de pe Moşilor. Descoperit acum doi ani de artistul Ovidiu Feneş. Curtat jumătate de an de galeristul Dan Popescu. Este eroul documentarului Lumea văzută de Ion B., realizat de Alexander Nanau şi difuzat în prezent de HBO. După Londra şi Basel, se pregăteşte să-şi arate lucrările şi la Paris, unde e curios să vadă atelierul lui Brâncuşi. N-aţi mai cunoscut oameni liberi? Lui nea Ion i-a plăcut toată viaţa să fie “ca pasărea cerului”.

În birourile Galeriei H’Art, conduse de Dan Popescu, cel care l-a expus primul pe Ion Bârlădeanu, în două expoziţii din 2008, nea Ion a ajuns primul, aşa că mănâncă ceva şi se uită pe calculator la Take, Ianke şi Cadîr, “mai mult pentru domnul Dinică”. Menajera, doamna Mariana, se poartă cu el aproape matern. Când a intrat în portofoliul lui Dan Popescu, Ion Bârlădeanu a fost adoptat imediat şi de familia acestuia. A primit de la Dan Popescu o mică garsonieră, “în centru”, lăsând ghena de pe Moşilor. Vine regulat la Galeria H’Art, unde a avut în 2008 două expoziţii. Uneori aduce mai multe colaje (vreo 20) făcute între timp. Colajul e o artă pe care o practică de câteva decenii. Lipea poze cu Ceauşescu încă de pe când Ceauşescu trăia, dar nu le arăta decât la “oameni deştepţi”, adică la unii dintre colegii alături de care muncea la Casa Republicii.

Ion Bârlădeanu s-a născut în judeţul Vaslui, la Zăpodeni, şi a plecat în lume la vârsta de 18 ani. Nu s-a înţelescu ai lui, mai ales cu tatăl său, în parte şi pentru că era comunist. A avut mai multe slujbe, a cunoscut suficienţi oameni cât să înveţe să-i deosebească “după mers” pe cei deştepţi de cei proşti, şi pe cei buni de cei răi (mai mulţi la număr). La Bucureşti avea o locuinţă pe care a părăsit-o după o ceartă de care nu-i place să vorbească, şi s-a mutat în sălbăticie, la o ghenă de pe Moşilor. A trăit o vreme deszăpezind maşini şi cărând gunoaie cu un căruţ pe trei roţi. Pasiunea sa, aceea de a decupa poze din revistele şi almanahurile pe care le găsea şi de a le lipi pe fotografii luate tot de prin reviste, a fost pentru el o artă încă de la început. Deşi n-are studii artistice şi nu a avut acces la lumea artistică până anul trecut, Ion Bârlădeanu are o cultură vastă. Îi place filosofia, îi plac filmele – “mai ales dramele”, şi cunoaşte o grămadă de lume – actori români şi străini, dar şi “celebrităţi” locale. Intuiţia lui pare aproape infailibilă. E modest şi demn. Nu se deschide uşor şi nu vorbeşte uşor despre sine.

citiţi mai departe sau mai vedeţi secvenţe pe youtube