Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

Interesul poartă fesul… soldatului american


Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

Vinovăția și rușinea


La o sumară răsfoire a internetului observăm, evident, cine vrea să observe, că uriașii (de fapt, uriașele), manipulării sunt vinovăția și rușinea. Ele fac din noi ce vreau. Și credeți-mă vreau totul.

De multe ori suntem somați să ne conformăm unor standarde. Adesea inventate. Sau unor obiceiuri, de cele mai multe ori desuete. Reclamele ne fac să ne simțim vinovați că nu mîncăm ce trebuie, cît trebuie, gătit cum trebuie. Chiar trebuie?

Că nu avem mai știu eu ce produs ce ne-ar aduce fericirea, ne-ar preveni balonarea și ne-ar scăpa de moarte prematură. Cel puțin.

Și pentru că ignorăm apelurile la a cumpăra, obține, achiziționa sau schimba, ne trezim condamnați. De ceilalți care se conformează. De propriile noastre gînduri de care nu mai scăpăm nici în somn.

Și în final ne cuprinde rușinea de a fi demodați, grași sau slabi, prea tineri sau prea bătrîni, prea sedentari sau prea activi, prea ne-băutori, prea ne-conectați, prea de-conectați, prea singuri sau prea ne-prea.

Ni se dă impresia că suntem pierduți fără putință de scăpare. Pierduți de-a binelea. Definitiv.

Rezultatul? Depresia, înstrăinarea, alienarea, suicidul, toate pîndesc după colț. Ba cîteodată ți se vîră în suflet sau îți sar în poala gîndirii efemere de pe mai-știu-eu-ce ecran, mai mult sau mai puțin virtual.

Sărăcia sau bogăția vin la pachet special cu vinovăția și rușinea.

Dacă ești sărac e rău. Dar te poți îmbogăți. Uite de exemplu metoda aceasta. Succes garantat. Dacă nu reușești e vina ta.

Dacă ești bogat, e iar rău. Dacă vei sărăci? Dacă nu ești chiar așa de bogat? Dacă nu vei avea timp să-l ajungi pe Cutărică ce e primul în topul Forbes? E clar vina ta. Ce rușine!

Cu manipularea treci marea. Cu vinovăția și rușinea clădești o civilizație umană de mii de ani.

Și-a venit unul, a luat vinovăția și rușinea, le-a împachetat și le-a desființat. A murit față de ele. Apoi a înviat ca să mă scape de ele. Fără să mă manipuleze. Sună interesant? Sună. Sună-mă.

 

Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Hocus-pocus-preparatus!


Formula Hocus-pocus-preparatus este folosită de scamatori. Etimologic cuvîntul derivă din scam, din limba engleză, ce înseamnă înșelătorie. Sau din franțuzescul scamator, ce înseamnă înșelător. Este o formulă garantată prin care ceva normal se schimbă în ceva neașteptat și de dorit sau garantează apariția bruscă a diverse ființe și obiecte: flori, iepurași, porumbei, și femei arătoase.

Magia este inițiată și de agitarea unei tipice baghete magice. Formula, bagheta și publicul deja doritor de magie constituie rețeta destul de previzibilă ce garantează succesul unui de-formator al realității. Cam aceleași condiții sunt îndeplinite și de de-formatorii de imagine și opinie.

Acum se știe că Richard Nixon și-a cîștigat primul mandat de președinte al SUA  datorită unei noi imagini promovate de o firmă de profil. El nu era omul care fusese ales ca președinte, dar a fost transformat pentru piața alegerilor în candidatul ce era de dorit în fotoliul prezidențial. Alegătorii nu au ales omul, ci ideea de președinte întruchipată de politician.

Garanția acestui tip de transformare de imagine sau de fațadă, nu de substanță sau profunzime este foarte tentantă.

De ce nu? Este rapidă, concretă, avantajoasă în ciuda tarei morale ce o incumbă. Recent s-a dovedit că un misionar român într-o țară musulmană poate fi extras de urechiușe din joben ca iepuraș nevinovat. Asocierea unor personaje cu rang înalt de publicitate n-a dus la materializarea dorită, publicului larg fiindu-i servită o iluzie de tipul Now you see me, now you don’t!

Cu toții ne-am jucat pînă la vreo doi anișori celebrul joc internațional Cu-cu, bau! Copii nevinovați, ne căzneam să-l găsim pe ditamai adultul ascuns în spatele palmelor sale de parcă era celebrul Houdini. Dacă nu-și arăta fața la zece centimetri de ochii noștri am fi fost în stare să răscolim lumea întreagă pentru a-l găsi. Noroc că ne jucam, că dacă treaba devenea serioasă începeam să plîngem!

Recent unii și-au creat faima misionarului pe muchia martirajului după aceiași rețetă. De ce avem nevoie și noi creștinii de scamatorii de tipul celor de pe siturile subvenționate de unii și de alții? Poate pentru că și noi le alegem pe cele ce ne întăresc convingerile. Pentru că ne place ca lumea să fie așa cum vrem noi. În ciuda realității ce nu concordă cu realitatea imaginată de noi, ne place să credem că adevărul este cel aliniat convingerilor noastre.

Se știe că manipularea nu reușește doar pentru că cineva oferă produsul manipulator, ci pentru că noi ne dorim acel produs și trăim într-un spațiu în care acest produs are credibilitate sau tocmai noi îi oferim această credibilitate. Această aliniere a cererii și ofertei ne transformă în complici mai mult sau mai puțin activi. În plus biserica a devenit un spațiu deschis unor manipulări de acest tip de la sine înțeles pentru că creștinul ia multe prin credință, nu prin vedere. Creștinul are în genele sale transformarea de la Vechiul la Noul Testament. Are așteptările Apocalipsei cu fiarele de rigoare. Cu catastrofele iminente, inerente și indubitabile.

Din această cauză este mult mai facil să te ocupi de leadership decît să faci ucenici. Un lider creștin fabricat are succes, este mai credibil pentru că merge pe o rețeta succesului garantat. El este autor de cărți. Chiar dacă nu le scrie. El este văzut și certificat de mulțime. Pentru că se bagă în față. Nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce presupune că va face.

De aceea putem victime sigure ale unui misionar virtual îmbuibat cu destule știri și activitate socială (dar virtuală) ce îl fac credibil. Încă din antichitate ni s-a dus vestea că suntem creduli. Nu doar credincioși.

Imaginea de fațadă face mai mult decît o mie de cuvinte. Formula succesului nu înseamnă trudă și suferință, ci unul sau mai multe Hocus-pocus-preparatus. Rostite atunci cînd trebuie, cu bagheta de rigoare agitată pertinent, în fața unei audiențe ce trăiește cu expectanțe îndelung pregătite, nu-i de mirare că reacția este cea scontată. Așteptările ne sunt împlinite la comandă. Scriptura e blocată. Duhul e alungat ca prin vrajă.

De ce îmi vine în minte cel mai scurt verset din Biblie?

Iuda plauzibil


sursa: istokphoto/http://news.discovery.com/history/religion/gospel-judas-ancient-text-130408.htm

Circula acum cîtva timp o variantă a trădării lui Iuda ce se voia plauzibilă, dar nu se putea verifica. Tocmai de aia părea plauzibilă. Mi se pare că e verișoară cu teoria conspirației.

Cică Iuda de fapt s-a dus la preoți, s-a angajat să-l trădeze pe Isus, dar era dezinteresat de bani și de actul în sine. El voia altceva. El voia să declanșeze sfîrșitul lumii și instaurarea Împărăției. Naționalist sau nu, adică cu largi temeiuri spirituale, Iuda a preluat inițiativa. A gîndit, adică a conspirat cu preoții, dușmanii declarați ai lui Isus.

Varianta asta spunea că Iuda era mai deștept ca toți, că altfel cum ar fi intuit ce avea să se întîmple după arestarea lui Isus? Isus s-ar fi eliberat spulberînd totul cu legiunile de îngeri ce-i stăteau la dispoziție. Romanii ar fi fost o amintire, Israelul liber, iar Iuda din spatele cortinei, eroul zilei.

Evidențiat sau secret, importanța lui atingea apogeul. Lui și doar lui îi funcționaseră rotițele. Restul erau pe dinafară. Putea tranșa cu preoții, dacă mai era nevoie, putea ocupa locul doi în Împărăție. La dreapta lui Isus. Putea sugera cine să ocupe locul din stînga lui Isus. Asta da răsturnare de situație. Continue reading

Impresii și impresioniști


sursa:https://desydemeter.wordpress.com/tag/impresionism/page/2/

E complicată. Lumea. La fel și Biserica. Și bisericile. Să nu mai vorbesc de oameni. Unii sunt foarte agitați. Alții sunt foarte arțăgoși. O parte foarte tranșanți. Cealaltă mai acceptă să negocieze.

Și peste tot profitorii. Antreprenorii spirituali. Exploatatorii aproapelui. Sau al departelui. Lasă ăștia niște impresii ca niște… impresioniști.

Ieri am intrat pentru prima și probabil ultima dată într-o biserică din oraș. O hidoșenie arhitecturală. Și pe față și pe dos. O chestie halucinantă. Cu bani din america, cu banii de aici. Goală…voiam să spun ca Venus din Milo, dar planeta aia e clasică și goală… Asta era goală și urîtă. URÎTĂ!!!

Cin-m-a pus să intru? Nevoia. Așteptam tramvaiul… Cine nu mă crede să se ducă  s-o vadă. Să-și facă o impresie.

De la David citire am rămas cu reflexul jertfei pentru Domnul. Cînd cu îngerul ce stătea cu sabia deasupra Ierusalimului. O jertfă pentru Domnul trebuie să te coste, altfel nu e jertfă. Și jertfim pentru companiile de construcții, pentru cele ce produc sau/și comercializează materiale de construcții. Pentru alte servicii spre slava ANAF. Și a idolului Tevea. Tot mai mare!

Vezi Metanoia I. Vezi Metanoia Harvest. Vezi Metanoia-n stînga, Metanoia-n dreapta. Catedrală-n piață, catedrală-n centru. Catidrale piste tăt! Era să zic altceva…

De ce n-au construit și evreii ăia Templu Central Ierusalim, Templul II, Templul Muntele Sinai, etc? Că era Dumnezeu monoteist? Sau că n-aveau bani? Sau că nu-i lăsau ăia sau ăialalți? Să-și facă Neamurile o impresie. Despre ce? Despre ei, despre zeul lor? De aia i-a dus în robie? De aia le-a dărîmat Templul? De aia le-au distrus zidurile?

De ce-au construit creștinii biserici? Că era vorba de Trinitate? Că s-au extins? Că au avut bani? Că dețineau puterea? Că una, că alta?

Cînd ne vor distruge nouă zidurile vom plînge după ele? Sau vom plînge că am vrut să facem impresie și n-am investit unde trebuie? În cine trebuie… Continue reading

Cu teleguța prin gropi…


Mă gîndeam să scriu despre căruță. Sau cocie. Dar nu mai e o căruță. Nici cocie. E doar o teleguță. Dacă aveți chef și un pic de inspirație, încercați să citiți rîndurile de mai-sus cu vocea lui Aiurel din Winnie the Pooh. Mie mi-a ieșit!

Beton! Beton nemțesc.

Dar de pomană sau de amorul artei.

Pentru cei ce nu sunt la curent cu mijloacele de locomoție mai arhaice, căruța (sau cocia) e un fel de remorcă de lemn (mai ales), cu patru roți tot de lemn, pe cînd teleguța are doar două roți și e trasă de un cal sau de doi. Nemții, mai deștepți au înlocuit roțile de lemn cu roți de automobil, făcînd transportul mai confortabil, mai rapid și mai puțin gălăgios. Nemții! Iar ăștia dom-le?

Merg unii cu teleguța pentru că au pierdut două roți la căruță. Acum au varianta mini. Și merg prin gropi cu brișca precum ăia de calcă-n strachini.

Baiu, nu-i că merg. Ci că stropesc cu noroi. Nu pe mine, nici pe tine. Stropesc istoria. Aia. Știți voi. A Bisericii. Cu separarea Bisericii de stat. Sau stat cu sî mare și Biserică cu bî mic. Și a banilor statului în Biserică. Avea clasicul Caragiale o vorbă. Iat-o tălmăcită. Nu-mi place cine o tălmăcește, dar o zice bine.

Nu-mi place pedeleul…

 

Story telling: Povestea lui Negru-mpărat (I)


sursa:http://eden-saga.com/en/mythology-egypt-atlantis-tradition-civilization-pyramids-osiris-isis-.html

După cum la americani există mai multe feluri de a schina pisica, la noi există mai multe feluri de a începe un basm. Sau o povestire. O baladă. Sau o fabulă de pildă…

Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale… trei turme de miei, cu trei păstorei… Evident voiam să spun ciobănei. Dar nu spun, pentru că Ciobănel este un dulău mare și tare și nu vreau să-l amestec în basmul ăsta. E nevinovat.

Mai bine-ncep clasic: A fost o dată, ca niciodată… un împărat. Pe numele său, Negru Împărat (cu toate că unii dintre sfetnicii săi îi spuneau Faraon). Era negru de brunet, era negru de serios și uneori negru de supărare. Avea telegari negri și se-mbrăca des în… negru. Cam de doliu, dar ce să-i faci, era destinul său: doar el era Negru Împărat. Și dacă l-ar fi chemat Albu, tot Negru i s-ar fi potrivit mai bine. Deci am stabilit că-l cheamă Negru. Continue reading

Mitul salvatorului providențial


Omul, spre deosebire de animale, trăiește cu speranța salvării providențiale. Și-o întreține. Și-o confirmă. Și-o cultivă. Îi place la nebunie. E ceva ce îl unge la inimă. La suflet.

Bineînțeles. Cine-ar refuza să fie salvat de la moarte? Poate sinucigașii. Dar în mod normal, toți ne dorim să fim salvați de te miri unde, te miri ce și asta mai tot timpul. Suntem leneși? Nu cred. Nu degeaba spunem că speranța moare ultima. Cînd moare speranța murim și noi. Am avut o colegă de birou ce se numea Speranța. Poate mai trăiește…

Și acum despre alegeri.

Contrar vestului continentului, la noi dreapta, cu tot cu extrema ei, a intrat la apă. Corneliu Vadim Tudor s-a boșorogit.  E un neandertal men cu okelari de soare în degrade. Indiferent cîte blonde elimină la Antenă. Nimeni nu mai crede că un stergător de parbrize ceaușiste o să propulseze România direct acolo unde-i e locul. Adică în rai. Chiar mă gîndeam zilele trecute la România – grădina Maicii Domnului. Hmmm… Dacă așa arată grădină, cum o arată restul?

Udemereul. Pagubă-n ciumperci! Pînă și un amărît de actor român e mai bun ca un partid întreg. Etnic? Cine se mai identifică cu maghiarul neaoș în Europa? Poate Bella Kun. Apropo udemereul ăsta e de dreapta, stînga sau e ambidextru? Mie mi se pare că udemereul este soluția imorală. Indiferent cine conduce ei sunt la guvernare sau imediat la guvernare. Chiar ne reprezintă? Cum? Unde? De ce? E un fel de hopa-mitică. Adică un fel de mitici unguri. Nu unguri mitici. Să nu confundăm! Nu ne salvează ăștia pe noi.

Apoi PNL-ul. Ăștia și-au dat cu firma-n cap. Antonescu parcă-a uitat că a apelat la Johanis ca la Rambo. Să-i salveze partidul. Are ceva în cap omu ăsta, dar e prea superficial. Și auto-suficient. Pentru un partid e ceva fatal. Îl ia pe neamț și-l elimină pe directorul de teatru cu probleme. Să fim curați. Imaculați. Sec. Apoi Rambo o încasează. La fel și directorașu. Numai că directorașu încasează peste 300000 de voturi. Cît aproape juma de penele și pdl. Mai mult ca trei partide ce voiau să ne salveze. Un mit. Sau o mită!

PDL-ul. Partidul oportuniștilor pe cale de desființare. Cam ca și PNȚ-CD-ul. Cine vrea să fie în partidul condus de un buldog? De dreapta? Zău așa. De bani. De profitori. De făcut plinul și de demarat unde e rost de mai mult.

PMP-ul cu Elena Udrea. O glumă. Un banc. De partid. O blondă la conducere? În frunte? Știți bancu cu blonda ce conduce un partid pus la cale de un președinte cu chelie, fost marinar, ce și-a băgat o fată-n parlamentul de la Strassbourg, alteia i-a cumpărat sute de hectare și și-a aranjat și fratele? Nici eu nu-l știu, dar mîine vor apare cîteva. Sunt românii proști, dar nu sunt blonzi! Să mă ierte blondele de bună-credință! O salvatoare blondă ce pozează în Playboy? S-ar răsuci și Ceașescu-n mormînt! Și tiza Elena decedată cu primul președinte.

PP-DD. S-a închis postul de scandal. S-a dus și partidul. Un lider de partid trist. Un Robinson Crusoe al unei televiziuni eșuate pe o interes pustiu. Românu e prostit ușor, dar și uită ușor. Spre deosebire de Robinson Crusoe ce s-a salvat, Diaconescu nu s-a salvat pe sine-însuși. Un mit ce a fost demolat de însuși cel ce l-a promovat. O altă sinucidere politică. Un alt fel de Voiculescu.

Ah! Și Voiculescu. Ăsta cică ar fi de stînga. Stînga cui? Celula aia din stînga, pe celularul de la etajul I. Alegeți dvs. penitenciarul. Curînd.

Deci dreapta a încasat-o. Stînga a trimfat. E drept că dreapta asta nu-i dreaptă. E strîmbă. Și stînga e strîmbă. Ponta cu plagiatul, Iliescu cu morții, Năstase cu închisoarea și alți afaceriști ca Michi Șpagă (cine știe cu ce se ocupa ăsta?) ne vor asigura o salvare instant. Promisiuni de mărire a indemnizației la copii, pensii mai mari, creștere economică mare (de ce nu cred mitul ăsta oare?). Retorica lui Ceușescu plus autostrăzi de-a lungul și de-a latul partidului. Pă bani! Suntem însă liniștiți. Nu mai dăm după ei cu tîrnăcopul să-i scotem de sub asfalt că s-au topit în conturi ofșor! Offf!!!

Ia salvatoru neamule!

La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Cine n-are bătrîni să-i cumpere


sursa:http://www.funtur.ro/blog/2011/05/23/primul-transilvanian-brunch-2011/#.UwsCc86Gc8s

O veche zicală românească spune că dacă n-ai bătrîni mai bine i-ai cumpăra. Probabil că zicala se referă la înțelepciunea pe care ar trebui să o aibă bătrînii.

Ieri am văzut la Pro-TV emisiunea România te iubesc, despre bătrînii din România. Erau bătrîni abandonați, neîngrijiți sau îngrijiți în centre private și în singurul centru pentru vîrstnici. Erau întrebări pentru familie, stat, biserică.

Familia unora dintre bătrîni era în străinătate. Unii îngrijeau bătrînii altor nații. Știau cum. O făceau bine. Le părea rău că nu puteau face asta cu bătrînii lor. Alții erau vizitați de copii o dată pe an sau o dată la cîțiva ani.

Am văzut și un interviu cu ministrul ce se ocupă de resort. Aceiași doamnă ministru ce a reușit (probabil pe căi legale) ca soțul său să obțină certificat de handicap cat I cu însoțitor. Dacă e legal e bine.

Ceea ce vreau să întreb eu, de ce nu există nimeni care să-i ajute pe bătrînii ce nu se mai pot mișca (de exemplu) să obțină același DREPT? Nu este un favor, este un drept oferit prin lege. Primăriile au asistent social, doamna ministrul știe despre ce e vorba, că de aia soțul său are certificatul. Și totuși nimeni nu face nimic.

Cu banii pe care i-ar primi bătrînii ar putea fi îngrijiți acasă sau în centre.

Ca să pună sare pe rană Pro-TV ne arată ce se întîmplă în Italia. Nu ne putem compara cu Italia. Dar mă întreb de ce nu se schimbă și la noi mentalitatea, adică de ce bătrînii nu sunt ajutați, îngrijiți mai bine sau cel puțin îngrijiți? Dăm milioane de euro pe fotbal și toate milioanele astea se duc pe apa sîmbetei. Avem loteria națională de unde vin bani. Și banii ăștia se duc. Se fac (de fapt nu se fac) autostrăzi pe bani aruncați în vînt. De ce nu se fac mai ieftin și banii să fie utilizați în scopuri din acestea. Asta în ce privește statul. Același stat ce a construit centre pentru vîrstnici ce sunt amenințate cu închiderea din lipsă de fonduri sau sunt deja închise.

Apoi biserica. În Făgăraș (era un centru acolo) reporterul ia legătura cu episcopul locului să-l întrebe cum îi poate ajuta pe cei vîrstnici. I se răspunde că mai trebuie 1,5 miliarde (lei vechi) pentru terminarea catedralei în vederea sfințirii, în așteptarea vizitei patriarhului. O biserică cu cupola acoperită cu titan (alții zic că ar fi aur). Același episcop ne spune că biserica nu-i o instituție de binefacere. Da ce fel de instituție e? De rău-facere? Nu mă aștept la altfel de răspuns din partea altor culte. Țin minte o oră frățească la Arad în care ni s-a comunicat același lucru.

Știu: clădirea bisericii este proprietatea cultului și nu se poate înstrăina. Cel puțin din cultul baptist nu se poate ieși decît cu votul a 90% din enoriași. Să nu se iasă.

Dar pe mine mă îngrijorează cînd se investește în pietre și se lasă în mizerie oameni. Se va schimba ceva în biserica din România, va veni un suflu viu atunci cînd enoriașii în frunte cu pastorul, preotul, ce-o fi, va decide și va reuși să-și vîndă clădirea pentru a salva din mizerie nu numai sufletele, ci și trupurile bătrînilor abandonați. Aș putea paria că acea biserică va cunoaște succesul, vor apare bani care să-i compenseze pierderea locașului de cult sau își vor da seama că Hristos nu a reușit deși nu a avut un locaș de cult.

Unde sunt acei creștini care vor să-și cumpere bătrînii cu prețul bisericii lor? Și pentru ei a murit și a înviat Hristos.

Dramele bătrânilor care trăiesc singuri, sărăcia romilor din ţară şi nelegiuirile primarilor de la sate sunt câteva dintre subiectele noului sezon al emisiunii de anchete jurnalistice. „România, te iubesc!“ revine la Pro TV din 23 februarie, de la ora 18.00.

Citeste mai mult: adev.ro/n16wmk

Horoscopul și banii


sursa:http://www.cleveland.com/nation/index.ssf/2013/01/space_shuttle_challenger_disas.html

După 89 ne-a lovit și pe noi horoscopu! Ce mai fericire, ce mai mulțumire, ce mai citeală prin ziare, reviste, la radio și teve! Mai rău ca la Bingo.

Nu puteai merge la serviciu dacă nu ți-ai citit horoscopul. Nu-ți mergea bine dacă nu te informai cum trebuie să-ți meargă în ziua respectivă. Făghet ăbaut iestărdei! Azi e important, că doar nu trăim în trecut! Oneste bibere, vorba lui Cațavencu. Și așa au devenit unii dependenți. De unde provine drogul ăsta? Și ce, strică?

Unii zic că strică. Dar toată afacerea a pornit din antichitate și a ținut bine mersi pînă mai ieri alaltăieri cînd a revenit în actualitate. Inițial zeii erau stele strălucitoare pe firmament. Apoi dacă stelele se mișcau, cine știe ce decretau zeii? Ca să te pui bine cu ei trebuia să te pui în acord cu stelele de neatins. Așa că au apărut cititorii în stele. Mai recent, astrologii și apoi astronomii. Unii oameni de știință creștini făceau horoscopul unor capete încoronate. Intra în fișa postului.

Apoi s-a demonstrat că planetele și stelele nu sunt zei, dar ce contează, mișcarea lor influența destine. Să vedeți alinierea planetelor!

Acum, hai să zicem că horoscopul are ceva de spus. Atunci ar trebui să fie un singur horoscop oficial pentru toată lumea. Dar nu e așa. Dacă cumperi 10 ziare ai 10 horoscoape diferite. Dacă cumperi 100, ai 100. Dar trebuie să cumperi. Dacă te uiți la proteve o vezi pe Nati și după aia schimbi la Antena sau la alte antene și auzi altceva. Logic? Cineva minte. Sau cineva nu e profesionist. Sau cineva minte profesionist.

De ce ține vrăjeala cu horoscopul? Nu te critică. Te avertizează. Te încurajează. Apoi faci tu legăturile. Raționalizezi. Poate azi ai avut o zi proastă. Mîine va fi mai bine. Pe banii tăi îl încurajezi pe horoscopar să te mintă. Să te lingușească puțin. Sau mai mult. Ne place să fim periați. Să ne punem de acord cu aștri. Să fim una cu ei. Să strălucim. Să știm că azi cosmosul ne influențează destinul. Așa să fie? Mai bruiază ăștia cu avioanele lor. Cu liniile de înaltă tensiune. Cu chimicalele. Cu eurile. Cu legile proaste. Cu pana de cauciuc și cu alt șofer ce a avut o energie negativă așa de mare că ți-a pleznit bara din spate pînă la aripă. Cu poluarea. Cu karma. Cu chestia aia șuie, cum îi zice? Feng shui! Acum avem și horoscop chinezesc. Mîine cine știe, unu marțian.

Mare concurență.

Totuși nu înțeleg cum de nu dau și numerele cîștigătoare la loto. Alo, mama Omida?

Un cititor întreabă: E păcat să furi?


Depinde. Evident, sunt ironic. Așa m-a făcut mama.

Unii spun că dacă furi de la un hoț nu e deloc păcat. Ba din contră. După principiu dar din dar se face rai, hoț la hoț se face tot așa. Și atunci la ce-am ajuns? Dacă nu te prinde cum se dovedește că e păcat? Păi e păcat să furi și să te prindă. Și mai păcat e să furi, să te prindă și să te condamne. Dar culmea păcatului e să nu furi și să te condamne. Că cică intră la categoria dosar politic.

M-am tot întrebat cum se face că mai demult nu erau atîția hoți. Dacă furai toată lumea te știa: o dată hoț, forevă hoț! Nu mai scăpai. Nu prea puteai să trăiești din hoție. Apoi vremurile s-au schimbat, averile au fost preluate de statul muncitorilor și țăranilor și toți țăranii și muncitorii au vrut să-și ia averea acasă. Statul s-a împotrivit.

Pe vremurile acelea aveam un coleg de serviciu ce zicea că o zi fără să scoți ceva din fabrică era o zi pierdută. Nu era păcat. El lupta pentru prăbușirea mai rapidă a sistemului comunist, capitalizînd ce nu era a lui. Ingenios! Păcat că n-a reuși să aducă mai repede revoluția.

Am mai avut și un alt coleg ce a fost vizitat la serviciu de doi civili anost îmbrăcați ce i-au percheziționat biroul. A doua zi am aflat că au prins-o pe nevastă-sa la aeroportul din Arad cu două valize de carne calitatea I. Mergea la București. Creșteau porci la bloc? Nu. El luase carnea de la abatorul de lîngă fabrică. Și l-au condamnat. Atunci am aflat ceva mai mult. Mai fusese condamnat cu ceva timp înainte pentru că furase niște mațe din același loc. Prima condamnare dacă nu era ceva foarte grav o primeai la locul de muncă. Un fel de condamnare cu suspendare. Soția sa nu a intrat la închisoare.

Era unul dintre cei cu care discutam despre Dumnezeu, îl dusesem la o biserică, venise un evanghelist și în timpul predicii omul plîngea de se zgîlțîia tot rîndul de scaune și nu erau puține. La ortodocși cîntase în cor ca și copil. Tatăl său fusese jandarm. Era pe drumul cel bun, dar după episodul cu biserica, soția l-a somat: sau ea sau biserica. Am primit indicația să-i spun să o lase mai moale cu biserica. După ceva timp a ajuns pe mîinile miliției din cauza cărnii.

După închisoare se vedea pe figura lui că nu mai era același om. Îmbătrînise înainte de vreme. Am călătorit o dată cu același tramvai și mi-a povestit cam la ce te așteptai la închisoare. Mi-a dat și un sfat: Fă tot ce ști să nu ajungi acolo!

Nu după mult timp s-a sinucis. Aflase că cea care-l somase să aleagă între ea și Dumnezeu trăia cu un coleg de serviciu.

Nu e un lucru rău să faci rost de bani, să încerci să trăiești mai bine. În societatea socialistă se sancționa și specula, adică obținerea de profit prin inițiativă privată ce se datora acoperirii unor nevoi. Dar furtul rămîne furt în orice tip de societate, cu sau fără Dumnezeu. Aici a fost vorba de un caz mai special. Furtul asociat cu depărtarea de Dumnezeu și cu acceptarea altor păcate. E clar că cei doi au beneficiat împreună de roadele furtului. Au alunecat pe pantă-n jos și nu s-au mai oprit. Unul dintre ei a plătit cu viața.

Exploatez, profit, mă dezvolt


sursa: http://www.erescue.ca/outsourcing/

În ultimii ani s-a împămîntenit o litanie foarte periculoasă. Mai ales la nivel personal. Ea se manifestă în multe straturi ale societății noastre, chiar în unele în care n-ar fi trebuit să o practice. Se aude mantra profitului. Cu cît mai imediat, cu atît mai bine.

Ne-am săturat de stat la coadă. Ne-am săturat să flămînzim. Ne-am săturat să profite alții de noi. Ne-am săturat să facem economie. Ne-am săturat să nu fim primii. Ne-am săturat să facem doar ce trebuie. Ne-am săturat să ne spună alții ce să facem. Clar!!!

Nimeni nu mai are chef să se sacrifice. Toată lumea vrea să exploateze oportunitățile ivite. Toată lumea vrea să profite de situațiile apărute. Toată lumea vrea să se dezvolte.

Doar nu suntem proști! Nu mai e la modă să lăsăm pe altcineva în față. Nu mai e la modă să așteptăm următorul autobuz. Nu mai e la modă să înghițim în sec. Vrem totul, acum, aici! Ne trăim viitorul în prezent fără nici o jenă față de trecut. Timpul zboară!

Și toate astea în contextul abundenței. Oare ce s-ar întîmpla dacă ne-am întoarce la vremurile dinainte de 1990? Mai calm fraților că nu dau turcii!

 

Banu – ochiu dracului…


sursa: dolărei!!!

Poporul român spune acum ceva timp, în mod sigur înainte de venirea la putere a comuniștilor, că banu-i ochiu dracului. Știa el ce știa! Dacă stau să mă gîndesc cum vine asta, probabil că aș spune că dracu te face să-l vezi pe alt om numai prin prisma banului. Sau că dacă te gîndești cum să faci bani, generatorul gîndului sau ce urmează de acolo provine dintr-o sursă drăcească. Probabil că nu este o etică protestantă, că dacă ar fi fost nu ar mai fi scris omul ăla despre legătura dintre etica protestantă și capitalism. Dar eu cred că a greșit…

Deci, optica veche românească e, putem zice, nu e necesar să fie și adevărat, că românii se gîndeau la comunism chiar înainte ca acesta să apară pe meleagurile scumpei noastre patrii. Dacă luăm în considerare că țăranul român nu prea avea bani, cine știe, s-ar putea să greșesc. Cum de au apărut chiaburii și burghezia românească? Probabil că totul s-a dus pe rîpă din cauza feciorilor de boieri ce au studiat în Occident. Chestia aia cu cravata, masonii și apariția monarhiei străine. Hmmm…

Pe de altă parte, mă tot gîndesc la turci și la fanarioți. Dar pînă la ei stop joc! Se spune că Brîncoveanu în afara faptului că era un sfînt mort pe cînd era viu ar fi putut fi considerat cel mai bogat om din Europa. Că doar nu pentru credința lui l-au lichidat turcii. Dacă și-ar fi lichidat averea ar fi scăpat, dar nu și nu, lui îi trebuia castel pe valea Loarei, a Rinului sau prin alte părți ale Europei creștine. Banu ochiul turcului…

Și turcii ne-au învățat cu bani mulți… de dat: haraci, peșcheș, tribut și alte obligații în bani sau în natură. Săracii copii ce mergeau ieniceri. Oare acum n-ar fi mai bine să ne ceară turcii copii să-i facă ieniceri, că tot se aruncă copii la tomberon? Ar fi o soluție. Hei Turcia, se aude?

Și așa am ajuns la fanarioți. Greci care au luat Moldova și Țara Românească în arendă. Se schimbau chiar între ei. Era ca la licitație: cine dă mai mult? Adjudecat familiei Mavrocordat. Sau Cantacuzino. Cît pe-aci să devenim o altă republică a RSFS Grecia. Glumesc! Dar să nu uităm că din aceleași țări la venirea la tron a lui Cuza 1/4 din pămînturile arabile și o droaie de păduri erau închinate mănăstirilor grecești de te miri unde. Credincioși erau muntenii și moldovenii. Se vede că în Transilvania erau unguri zgîrciți catolici și protestanți.

Deci bine zic poveștile și folclorul nostru, dar contravin zicalei aceluiași înțelept popor. Făt-frumos ajunge de obicei putred de bogat, cocoșul cu punguța debutează cu doi galbeni și ajunge la gec pot, Dănilă Prepeleac dă de comoară și-l traduce și pe dracu, cînd cu buzduganu, cînd cu iapa. Să-mi sară mie ochii!

Dar cam tot din perioada aia e și povestea cu firfiricu ce se tot înmulțea, ca prin minune. Minune drăcească. Ceea ce îmi aduce aminte în paranteză, de o soră baptistă de pe la Cluj ce i-a spus fratelui Beni Fărăgău că numa Domnu poate înmulți banii așa. Vorbea de Caritas… Că au fost și biserici penti ce și-au băgat banii acolo. Deci nu numai baptiștii aveau credință mare!

Așa că nu știu ce să mai zic, poporul român și ăla al Domnului, era împărțit parcă la înțelepciune: ba că e rău să ai bani, ba că nu e.

Și apoi a venit marea recesiune din deceniul trei al secolului trecut, războiul, sovieticii, stabilizarea banilor prima, a doua și a treia. Ba ne cînta Corina Chiriac Banii n-aduc fericirea. Și mucalitu zice: dar o întrețin…

Deci în mod sigur banuu nu-i ochiul îngerului bun. Dis-cu-ta-bil! Evreii cînd au ieșit din Egipt n-au luat bani, dar au luat aur, argint, pietre scumpe, scule… Apoi la Templu s-a dat, s-a luat, s-a făcut. Cheltuială mare!

Ziceau și niște frați importanți de la Oradea și de la Arad că Domnu găsește bani pentru proiecte și că românu nu are de unde da, că n-are de unde primi! Just dragi tovarăși. Doar că fratele respectiv nu mai are nevoie să muncească. Lui i-au făcut cadou copii de ziua lui un Audi A 6 în urmă mai bine de 10 ani. Ban la ban trage. Cine-a zis-o, Cristos sau dracu?

Și în final cetatea aia de se coboară din cer plină de aur, calci pe aur. Plină de pietre prețioase, mamăăă! Să sperăm că pînă atunci s-ar fi pocăit toți hoții de metale și valori dîn țara asta. Pe maneau mea!

Și așa am ajuns la întrebarea, mai degrabă retorică:

– Domnilor tovarăși, unde e tezaurul?

– Probabil că-n… cosmos.

Așa că o să trecem la euro. Atunci să vezi cum îmi dă mie cheș pointul pensia de 12 euro și patruzeci și trei de cenți pe lună… Pe lună!

Vorba aia: Noroc și… bani!

Zicala, procedura, locul și bandiții: Banii sau viața?


sursa:http://razvratit.files.wordpress.com/2010/09/rosia-montana-final.jpg

Zicala: Nu există om în România să nu fi citit, văzut la cinema sau auzit, cel puțin în glumă expresia: „Banii sau viața?” Cam totdeauna un individ sau mai mulți, de obicei înarmați și de cele mai multe ori în locuri dosnice unde nu existau martori puneau această întrebare, de fapt o somație ce se poate traduce cu: ne lași banii sau îți iei adio de la viață?

Procedura: Constatînd că pînă în ziua de azi am fost puși ca popor de multe ori în fața acestei somații și că de cele mai multe ori ne-am ales cu banii luați, mă gîndesc că azi ar trebui să nu cedăm banii, chiar dacă bandiții vor să ne ia viața. Mă refer la Roșia Montană. Mă refer la aur și cianuri.

La ce ne ajută aurul dacă tot murim? La ce ne ajută aurul dacă îl iau tot ei? La ce ne ajută aurul pe care nu îl vom vedea niciodată cînd se închid spitale și stau să se prăbușească școli? La ce ne ajută promisiunile unor îmbogățiți cînd muncim pribegi în străinătate?

Locul: Nu mai este vorba de o somație într-un loc dosnic, căci Roșia Montană nu mai este așa ceva de cînd le-a trezit instinctul străinilor de a face bani pe seama noastră. Romanii ne-au cotropit pentru Roșia Montană. Decebal a murit la Roșia Montană. Despre Roșia Montană a scris Bălcescu plîngîndu-l pe Mihai Viteazul și Octavian Goga plîngînd o țară vîndută și jefuită.

Cine:  Dacă aș auzi din gura unui copil „Banii sau viața?“ aș zîmbi! Dar o aud din gurile unor oameni ce se pretind cu cap, niște cineva ce au devenit cineva pe spatele altora care sunt nimeni, așa ca mine și ca tine… Și mă mai refer la gașca profitorilor, a lupilor de ocazie sau a celor profesioniști. E cazul să spunem că ne-am săturat de mafia care ne conduce și care se îmbogățește exponențial în timp ce țara și poporul sărăcește constant. Gata!

Ce mi se pare ciudat: mi se pare ciudat că nici o biserică din România nu a dat un comunicat, un cuvînt, o pastorală ceva în legătură cu fenomenul Roșia Montană. De mic copil învățăm să nu facem ce face popa, ci să facem ce zice popa. Io m-am cam săturat de popa ăsta! Pare mai mult popa lupilor, a hoților, a cioclilor poporului. O fi și popa cu bandiții? Și duminică la biserică vom auzi aceiași somație, Banii sau viața?