Ca Eminescu la balamuc…


Nu am realizat mare lucru în viața asta. A fost scurtă. A fost ideologică. A fost cum a fost.

Evident nu am avut ca alții mari ambiții. Nu am gîndit big. Nu am avut vise. Sau poate am avut, dar s-au destrămat din fragedă pruncie.

Și nici nu pot să mă compar cu cei ce au realizat ceva mai acătării. Mai grande. Mai de Doamne-ajută. Prin natura mea nu am vrut să fiu primul. Chiar nu m-am străduit și mi se reproșa că sunt moale. Și ce-i?

Unii s-au străduit, au investit, au inventat, s-au consumat și au ajuns. N-am nimic, dar absolut nimic împotriva lor. De ce aș avea? Invidia nu s-a întîlnit cu persoana mea.

Identitatea mea e asta care este, nimic ascuns. Cel puțin știu cine sunt. Dar se pare că unii au probleme de identitate.

Mai nou copiii.

Cînd eram eu copil, erai întrebat ce vrei să te faci cînd vei fi mare. Și unii răspundeau: șofer, milițian, fotbalist, responsabil de alimentara sau activist. Depinde de orientare.

Acum copiii sunt întrebați ce vrei să fii cînd te faci mare: bărbat sau femeie? Să nu-mi spuneți că vor fi întrebate și animalele. Cîți cătei ai cutare? Păi 6. Îmi dai și mie vreo doi băieți? Nu pot. De ce? Nu știu care vrea să fie băiat și care fetiță.

Evident cu leii e mai ușor. Dacă le crește coamă e băiat. N-am văzut leoaice cu păr lung, dar poate se vor inventa perucile pentru leoaice ce s-au săturat să fie prințese de harem și vor să fie regi. Vorba cîntecului deja demodat: astăzi moda s-a schimbat, merge fata la băiat!

Din cîte știu eu, și vă rog să mă corectați dacă nu știu bine, cei ce se cred ce nu sunt sunt băgați la balamuc. Doar acolo te poți întîlni cu Napoleon, Hitler, Stalin, cu nenumărați doctori gen cut-and-paste, cu miniștrii și președinți. Și cu Mata Hari. Ca să nu credeți că există excepții, chiar pe Eminescu, cît era de genial și sfînt, tot acolo l-au băgat. Și ce dacă el voia să-i pună acolo pe politicieni și să dea foc stabilimentului? Pînă la urmă i s-a făcut cum le dorea altora.

Cred că regula asta era bună. Te credeai ce nu erai, erai dus… Dar acum vor unii să ne convingă că poți fii băiat dacă ești fetiță chiar și numai dacă te crezi. Și poți să fii fetiță dacă ești băiat și alegi să fii fetiță. Ca să vezi! Și ăstora le trebuie spații private. No nici nu-i așa rău, dacă numai asta își doresc.

Eu mi-aș dori să fiu extraterestru și să mi se dea planeta mea. Sau cel puțin dacă mă simt balenă sau balen, să mi se dea un ocean. N-am pretenții, poate fi și unul mai mic. Nu mă supăr nici dacă-mi-l dau pe cel înghețat.

Răutăcioșilor! Nu m-am gîndit să fiu purec sau purecă. Nu de alta, dar nu vreau să poposesc prin blănuri și pere. Nici limbric sau limbrică!!!

Deci, ca să revenim la normal, mai bine aleg să fiu Eminescu la balamuc, decît să nu știu cine sunt. Dacă nu știu azi și mă decid mîine, poate poimîine vreau să mă mai schimb o dată, de două ori. Cine știe ce vreau să fiu, că încă nu m-am decis. Aștept să vină un doctor să mă consulte…

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Vinovăția și rușinea


La o sumară răsfoire a internetului observăm, evident, cine vrea să observe, că uriașii (de fapt, uriașele), manipulării sunt vinovăția și rușinea. Ele fac din noi ce vreau. Și credeți-mă vreau totul.

De multe ori suntem somați să ne conformăm unor standarde. Adesea inventate. Sau unor obiceiuri, de cele mai multe ori desuete. Reclamele ne fac să ne simțim vinovați că nu mîncăm ce trebuie, cît trebuie, gătit cum trebuie. Chiar trebuie?

Că nu avem mai știu eu ce produs ce ne-ar aduce fericirea, ne-ar preveni balonarea și ne-ar scăpa de moarte prematură. Cel puțin.

Și pentru că ignorăm apelurile la a cumpăra, obține, achiziționa sau schimba, ne trezim condamnați. De ceilalți care se conformează. De propriile noastre gînduri de care nu mai scăpăm nici în somn.

Și în final ne cuprinde rușinea de a fi demodați, grași sau slabi, prea tineri sau prea bătrîni, prea sedentari sau prea activi, prea ne-băutori, prea ne-conectați, prea de-conectați, prea singuri sau prea ne-prea.

Ni se dă impresia că suntem pierduți fără putință de scăpare. Pierduți de-a binelea. Definitiv.

Rezultatul? Depresia, înstrăinarea, alienarea, suicidul, toate pîndesc după colț. Ba cîteodată ți se vîră în suflet sau îți sar în poala gîndirii efemere de pe mai-știu-eu-ce ecran, mai mult sau mai puțin virtual.

Sărăcia sau bogăția vin la pachet special cu vinovăția și rușinea.

Dacă ești sărac e rău. Dar te poți îmbogăți. Uite de exemplu metoda aceasta. Succes garantat. Dacă nu reușești e vina ta.

Dacă ești bogat, e iar rău. Dacă vei sărăci? Dacă nu ești chiar așa de bogat? Dacă nu vei avea timp să-l ajungi pe Cutărică ce e primul în topul Forbes? E clar vina ta. Ce rușine!

Cu manipularea treci marea. Cu vinovăția și rușinea clădești o civilizație umană de mii de ani.

Și-a venit unul, a luat vinovăția și rușinea, le-a împachetat și le-a desființat. A murit față de ele. Apoi a înviat ca să mă scape de ele. Fără să mă manipuleze. Sună interesant? Sună. Sună-mă.

 

SS: Sihăstria & Sfătuirea. Un loc, o stare, o mîntuire


M-am gîndit să pun doar inițialele să vă șokez un pic, dar m-am lăsat. Am continuat cu ce înseamnă. Trebuie să mă explix ca să nu vă dau posibilitatea să vă puneți imaginația la contribuție. Cu toate că mamă-mamă, ce mi-ar place!

Ești epuizat? Sunteți epuizați? Calmantele nu-și mai fac efectul scontat? Ești extrem de irascibil? Ai dat în burn-out? Îți vine să arunci cu mobilul după subalterni/șefi/copii/soție/soț/polițiști/participanți la trafic sau îți altoiești temeinic cățelul înainte de a trece pragul casei? Ești normal. Dar…

Și aici intervin eu. Dar nu mai e mult pînă la colaps. Sau în caz că poți să duci mai departe povara-n spate, nu mai e mult pînă la o boală cronică, uneori (poate de prea multe ori), terminală. Am trecut și eu pe aici. N-are nici un sens să mai treci și tu. Să mai treacă și pe aici cei pe care-i iubești. Nu vorbim de ceilalți… 🙂 pe care nu-i mai iubești de mult.

Stresul te-a dat gata și n-ai putere să scapi de toate divaisurile lumii moderne ce nu acceptă să fie abandonate, cum ar fi smartfon, mobil, laptop, internet, teve, jocuri electronice?  Te trage ață Facebook-ul, jocurile interactive, meciurile din cupele europene sau nu mai poți dacă nu afli ultimele cotații la bursa din Londra și New York? Am găsit soluția.

Vin-o la țară. Pune mașina-n garaj. Predă telefonul mobil. Cu toate că avem curent, aici nu avem televizor. Nu este internet.

Dar poți să te plimbi pe dealuri. Scapi de trafic cu autobuzul local. Poți veni cu tramvaiul din Arad ca să nu ai vreo pană pînă aici. Cu toate că e mult asfalt, este și multă verdeață. Avem o locomotivă cu aburi pe care poți s-o desenezi. Avem la 14 km singurul bazar turcesc din țară vechi de peste 400 de ani. Avem baltă în care poți pescui. Pădure unde poți hălădui, striga și alerga. Ba chiar și cîteva magazinașe de unde să-ți ieie tot ce vrei pentru a experimenta rețete noi. Fructe autohtone, apă minerală, ozon și dacă e necesar chiar o mîță ce se lasă mîngîiată.

Poți să sapi în grădină. Să tunzi iarba sau să citești stînd la soare sau făcînd plajă la Lună.

Dacă corespunzi profilului, ești singur sau cu familia, poți să petreci o săptămîna sau un week-end la Ghioroc. Nu plătești nimic. Totul e gratis. Condiția, ne lași în custodie, în pungi sigilate, pînă la plecare toate aparatele electronice ce îți cauzează stres. Le exorcizăm un pic! 🙂

Responsabilitatea ta este să lași locul cum l-ai găsit și să te întreții singur.

3 dormitoare, două paturi duble, unul simplu, living, bucătărie cu loc de luat masa, cămară, aragaz, mașină de spălat rufe, baie cu duș și toaletă, garaj, bucătărie de vară, curte, grădină. Apă, curent. Încălzire și apă caldă teracote și boiler cu lemne.

Programare și recomandarea unui prieten pe care garantează pentru tine. În caz de urgențe există o stație de emisie-recepție.

Dimineața la 7 subsemnatul își face apariția să vadă dacă ai supraviețuit nopții și să se roage cu tine. Seara același ritual. Sfătuirea este gratuită și asigurată de un absolvent al teologiei pastorale din România, al teologiei din Marea Britanie, doctor în teologie. Pă gratis.

Vrem să fie UN LOC unde se poate schimba O STARE pentru O MÎNTUIRE mai bună prin SIHĂSTRIE și SFĂTUIRE. Fără rutină. Fără prejudecăți. Fără constrîngeri.

Ținem legătura. Ui dont col iu. iu col az!

PS. În vacanța de Crăciun se pare că e înghesuială…

Mizerabilii, misiologia și misiunea…


La școală am făcut un trimestru parcă de misiologie. Școala avea misiuni pentru toți: făceai ce aveai chef în domeniul ce îți convenea. Unii împărțeau tractate, alții mergeau prin închisori, alții prin școli, alții predicau, alții-i ajutau pe cei nevoiași șamd.

Am citit cărți despre misionari renumiți prin Africa, Asia, America, Europa. Încă n-am trimis unul pe Lună…

Ideea era că ești chemat să te duci undeva departe, în necunoscut, pentru Domnul. Puteai muri, și chiar unii misionari mureau.

Era ceva să ajungi misionar. Nu era rău să mori în exercițiul funcțiunii. Erai martir. Totul avea o aură de mister, de sfințenie și spiritualitate. Lăsai totul și plecai să-ți dai viața pentru Isus Cristos. În timp sau imediat. Lent sau deodată. Dar asta îți dădea un statut special. Creștinii se împărțeau în slujitori și slujiți, dar misionarul era slujitor superior pentru că-i slujea pe cei necredincioși. dacă vreți, creștinii își iubeau aproapele, dar misionarii creștini își iubeau (și) dușmanii.

Să nu uităm că la noi în țară titulatura editurii ortodoxe îngloba (poate și acum, nu am verificat) cuvintele Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Concluzia? Tot românul un misionar.

Dar acum cu musulmanii ce ne colindă mai pe aproape, ce-mi văd ochii? Misiune? De unde atîta misiune? În bisericile evanghelice ne lăudam că mergeam cu corul tinerilor în misiune la biserica din Bobohalba, duminica, ca să se cunoască tineretul.

Ei, acum ne-a ajuns! Poate vom înțelege ce înseamnă misiune adevărată.

Nu vă fie frică, nu trebuie să mergeți peste 7 munți și 7 mări ca Făt-Frumos. Nici nu trebuie să vă abandonați averea și promițătoarea carieră. E destul să ajutați un biet refugiat.

Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

Sau de-un gard? Să nu ne facem iluzii. Nici Ungaria, nici Austria, nici România nu are o conducere creștină. Nu cred că guvernele vor acționa sub impulsul mizei teologice. E vorba de putere, de controlul populației, de forțe internaționale și de amenințări asimetrice. Serviciile secrete o știu mai bine. Războiul electronic, chiar este în curs de desfășurare. Zvonurile au început să încolțească.

Dar totuși, ce s-ar întîmpla dacă am înțelege că cel ce ține universul este tocmai Dumnezeul nostru? Cel de la care mărturisim că primim totul.

În fiecare dintre noi zace un Jean Valjean, un inspector Javert sau un preot ce-l adăpstește pe Jean Valjean, îl ospătează, îi umple desaga cu cele sfinte și minte poliția. Putem fii mizerabilii sau putem fii fiii luminii.

Oare ce-ar fi făcut Cristos?

Cum înțelegea el misiunea?

Mai întîi practică, apoi teorie


În bisericile baptiste copiii credincioșilor pot să cînte la cor, să recite poezii în biserică. Poate și celor maturi veniți din afară le este îngăduit să se implice în așa ceva. Dar nu uităm că atunci cînd cineva se simte sau este păcătos nu mai cîntă la cor, nu mai recită, devine pasiv în mod deliberat pentru că a păcătuit. Ba se adaugă zile, săptămîni, luni sau ani de auto-interdicție.

Această practică este împrumutată din Vechiul Testament unde leviții erau separați de restul poporului ales și trebuiau să fie curați pentru a-și îndeplini slujbele. Aceiași practică era în cazul preoților.

Dar oare n-ar fi mai eficient pentru cei ce vin în contact cu biserica să li se dezvolte un sentiment de apartenență care ar ușura integrarea lor? Teoria atașamentului n-a fost inventată de cineva în secolul XX. Ea a fost inoculată în genele noastre încă de la început.

Ca urmare, practica care-i dă celui ce se apropie de Dumnezeu un sentiment al apartenenței față de un grup și de valorile lui îi va fixa mult mai ușor, cu efecte îndelungate, teoria sau doctrina acelei biserici.

În felul acesta bisericizarea, ca să mă exprim așa, devine un proces natural ce se confundă cu nașterea din nou, convertirea și identificarea cu comunitatea. Urmînd această cale credinciosul ce acceptă și este acceptat se identifică cu valorile comunității. El/ea rămîne activ/ă pentru că integrarea continuă. Sensul ei este pozitiv, iar pericolul abandonului personal și/sau al abandonării sale de către comunitate este minim.

 

Illuminati, iezuiții și prolificul Michael Benson


Ieri stăteam de vorbă cu ăla micu despre iluminism. Voltaire, Montesquieu, JJ Rousseau, curentul ideologic și cultural generat de secolul luminilor. I-am spus că Voltaire a fost educat de iezuiți, că rațiunea, credința, în sus și-n jos și că biserica era clerul, bla-bla, cele trei stări, exploatare, obscurantism, d-alea. Revoluția franceză…

Și cum în ergonomia livingului era la îndemînă cartea Dicționarul societăților secrete a lui Michael Benson, scoasă de Săptămîna financiară, îi spun ia uită-te la iezuiți și citește cu voce tare. Am luat cartea de la bibliotecă doar-doar le-oi stimula curiozitatea și mecanismul citirii. Geaba!

Și citește: …au fost inițial un ordin militar constituit de Vatican pentru a lupta împotriva dușmanilor bisericii și pentru a proteja secretele acesteia. NU SE POATE!!! Bine că nu citește copilul ăsta mai mult din cartea asta!

Nu Vaticanul i-a inventat pe iezuiți. Iezuiții nu erau militari. Arma lor cea mai tare era școala. Nu aveau ce secrete să protejeze decît în cazul în care duceau la îndeplinire misiuni diplomatice. Cum l-au școlit pe Voltaire, unul dintre cei mai mari dușmani ai bisericii, nu văd cum luptau ei împotriva dușmanilor bisericii.

Apoi: fondatorul grupului Illuminati, Adam Weishaupt, s-a inspirat din structura iezuiților atunci cînd și-a format societatea secretă. În următoarele două sute de ani, iezuiții au devenit tot mai independenți față de Vatican…

Deci illuminati au fost la originea iezuiților. Trez entereson!

Și după două pagini dăm de ioaniți. Mai că încep să-i înțeleg pe naziști că ardeau cărți. Și aprob Inchiziția că-i ardea pe autorii lor.

La școală i se spune de illuminati, discută cu prietenii despre illuminati, începe să cradă balivernele scrise de habarniști și colportate de ignoranți ce n-au citit în viața lor prea multe cărți sursă, ci au înghițit fără să verifice informații prelucrate de alții. Dar iluminați-vă cu informație de primă mînă, nu cu cea de a doua! Sau a treia!

Culmea: cartea are cîteva pagini de bibliografie și cîteva situri. Culmea culmilor: cartea nu are nici măcar o singură notă de subsol.

Cred că o să încep să redactez o listă neagră a autorilor ce o iau pe coclauri. Un nou Index! Cap de listă (deocamdată) Michael Benson.

Mai grav este faptul că individul ăsta a scris peste 30 de cărți în diferite domenii. Dacă toate sunt așa ca asta, propun deschiderea unei liste de semnături pentru păstrarea lui cît mai grabnică în cloroform în vederea studierii acestui individ atît de dotat. Să sperăm totuși că n-are urmași!

Cu gîndul departe…


sursa: http://www.crosscards.com/cards/scripture-cards/new-creation-waterfall.html

 

Mă irită lamentațiile fandosite ale unor (buni) creștini cu privire la viitor. Că islamul în sus-și-n-jos. Că liberalii la fel. Că masonii și masoanele fac și dreg. Că socialiștii și guvernul american conspiră. Că nimeni nu ne inspiră…

Oameni buni, ați uitat de planul lui Dumnezeu? Ați uitat de răpire? Ați uitat de apocalipsa din final? De judecată? De mersul liniar al istoriei? De cerurile ce vor arde cu trosnet? De un pămînt nou? De ceruri noi?

Ați dat în bîlbîială? O să muriți de frică? O să cereți să cadă munții peste voi?

Că vin rușii. Că vin tătarii. Că vin extratereștrii. Și?

Să vină!

Ce-i a lor e pus deoparte. Cu îngeri. Cu trîmbițe. Cu sînge. Cu foc. Cu ce n-a văzut Parisul. Nici Londra. Nici Washinghtonul. Nici Moskwa. Nici Teheranul. Nici Abu-Dabi.

Relax! And enjoy!

1000 să cadă la stînga și 10000 la dreapta. Să trecem prin valea umbrei morții.

O să trecem și o să ieșim.

Criză economică? Puah! Emigrație. Banal. Războaie? Pueril.

Cînd va veni finalul ce vom zice? Nu acum?

Note teologice de subsol (2)


sursa: http://scottpaeth.typepad.com/main/2014/05/the-barth-that-failed.html (merită citit articolul!)

Fără să reiau premisele primei mele note teologice de subsol aș mai adăuga ceva ce la noi în general nu se știe și ca atare se fac afirmații (puțin spus!) hazardate. Unul dintre foștii mei profesori, o somitate în materie și un geniu în gîndire, afirma într-un spațiu restrîns, dar avizat, următorul lucru:

Avusese ocazia să fie prezent la decizii importante (altele decît exmatricularea vreunui student rebel, alegerea culorii perdelelor de la ferestrele uniunii :-)). Erau prezente somități ale teologiei din întregul spectru evanghelic. A fost surprins să constate două lucruri.

Primul: atunci cînd deciziile implicau o deviație așa-zis liberală, spre surprinderea sa, unii teologi considerați liberali votau pentru o rezolvare evanghelică conservatoare.

Al doilea: între scrisul unui teolog catalogat ca liberal și predicarea sa exista o mare diferență, în sensul că predicarea nu devia de la conținutul evangheliei.

Aceste două enunțuri mi se par de bun augur, mai ales acum cînd Internetul este bîntuit de tot felul de demoni mai mult sau mai puțin personali, ce par să excludă (cine citește să-nțeleagă!) mai degrabă decît să îmbrățișeze frații.

Ca atare, melițele unor internauți de origine română marcați de liberalismul inexistent în teologia românească ar trebui să se oprească, cel puțin din considerente tactice: se fac de rîs. În România n-a existat și nu există pericolul teologiei liberale. Acest pericol a fost inventat (se știe de cine) pentru a plăti polițe.

Revenind la promisiunea din postul anterior, adică 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog, aș mai adăuga:

Dacă cineva (cu excepția ortodocșilor ce nu-l agrează deloc) îl citește cel puțin pe Augustin, va observa, dacă este dotat cu un minim de aparat critic, că acesta are, să zicem așa, o teologie de început, una de mijloc și alta, mai coaptă, de final. Nu degeaba a scris Retractări. Atenție, Augustin este cel mai prost citat, atît de către dușmanii săi, cît de către partizanii teologiei sale. Fie ei catolici, luterani, ortodocși sau ce or fi. Teologi de toate culorile, credințele și denominațiile îl citează pro și contra. Este Augustin atît de bun? sau atît de rău? Da. Și nu.

Trebuie menționat, și asta știe cam orice student la teologie dintr-o școală mai acătării, că gîndirea teologică a lui Augustin a evoluat. Eu cred că a fost ceva normal. Și că încă mai este. Cînd ști mai puține lucruri faci anumite afirmații. Cînd ești tînăr spui un lucru. Dar cînd ajungi să ai cunoștiințe mai largi, mai vaste, ți se pare că ce gîndeai în urmă cu ceva timp era limitat, îngust sau poate chiar derizoriu. Și ai curajul să afirmi altceva. Ai evoluat. Ești mai bun. Ești mai matur. Teologia ta este mai adîncă.

Dacă iau un exemplu din alt domeniu, se putea spune în secolul XVIII că fizica lui Newton este extraordinară. Dar în secolul XX s-a trecut la fizica cuantică. Nimeni nu o să moară de dragul lui Newton în secolul XXI, nu? Dar nici nu spunem că Newton n-a știut ce spune.

Cam tot așa în teologie. Origen a spus ceva. A fost contestat. I s-au ars oasele. Dar teologia a mers mai departe. Acum papa zice că vrea să dea voie preoților catolici să se căsătorească. Implică un adevăr văzut de toți, dar Biserica Catolică a staționat în gîndire în acest domeniu. Dar, ce bine că își schimbă canoanele. Eu mă întreb cum de unele culte moderne, cu manifestări biblice nu evoluează mai rapid dacă pînă și catolicii o fac… Dar nu despre asta vorbim.

Un alt exemplu ar fi Calvin. Nici nu s-a terminat Conciliul de la Trent că el l-a atacat. Hilar! Dar trebuie menționat că între prima și ultima ediție a Instituțiilor/Institutelor între 1536 și 1559există deosebiri. Asta și numai dacă luăm în considerare numărul de pagini.

În ceea ce privește teologia, teologul, ce crede și ce scrie el, și aici există o mare diferență între România și restul  lumii. Plecăm bineînțeles de la premisa autohtonă că mentalitatea românească pretinde că noi am pus coada la prună. Mi se pare însă straniu că aceiași români, vajnici apărători ai credinței strămoșești (de orice factură-o fi ea) fac abstracție de cinste și adevăr atunci cînd sunt în joc interesele materiale proprii, ale cultului sau cînd s-ar putea șifona fața vreunui fariseu renumit.

Deci același teolog poate gîndi una și scrie alta. Și eu am fost uimit de așa ceva, dar am suportat șocul și l-am acceptat. A fost și pentru mine o surpriză. Dar un teolog, la fel ca un polițist investigator sau un filosof pune întrebări imposibile la care tot el încearcă să răspundă sau le cere altora să răspundă. De aceea teologia este și o artă, un joc ce se joacă după anumite reguli la care cei neinițiați nu sunt invitați. Lumea doctorilor în ceva, sau mai bine spus comunitatea academică, are unele reguli stricte și nu poți să dai buzna, să spargi ușa sau să intri pe fereastră. Nu eu le-am inventat. Eu a trebuit să le respect. Și le voi respecta. Dar în același timp pot să scriu în așa fel încît să nu sughițe nimeni cînd mă citește și nici să nu împrumute de la profu de la patru dicționarul de termeni teologici.

Ca urmare, teologii scriu cărți ca să arate cum pot să gîndească, nu care este credința lor. Diferența se vede în ceea ce fac ei. Adică, pe limba tuturor, practica bate teoria. Sau viața bate teologia. De aia doctorul Sweitzer a deschis un spital în Congo. De aia Martin Luther King a luptat împotriva rasismului. Și a fost lichidat. Convingerile lor aplicate în practică le-au depășit teologia catalogată la colțul străzii drept liberală. De aia Karl Barth a militat împotriva regimului nazist.

Vorbind de Barth, îmi aduc aminte cu durere că la una dintre discuțiile accidentale de pe holurile LBC-ului anilor 90 doi din colegii mei români, unul cu înalte poziții în cult, au șters parchetul cu el, scoțîndu-l automat din lumea drepților morți întru Hristos pe motiv că-i liberal. Liberal-liberal, dar eu i-aș fi pupat mîna! Acum să vedeți că nu mă mai spală toată apa Iordanului că am făcut această afirmație… Îmi asum riscul.

Domnilor, teologia e ceva. Teolog nu-i oricine. Și gata.

sursa: Karl Barth 🙂

Note teologice de subsol (1)


sursa: http://www.catholicherald.co.uk/commentandblogs/2011/05/12/hans-kung-an-ageing-enfant-terrible-going-nowhere/

De multe ori apar comentarii demne de luat în seamă pe blog sau Facebook. Unii au obiceiul să le re-posteze și să dezbată chestiunea în cauză. Nu țin minte să fi făcut așa ceva. Dar simt nevoia imperioasă de a da cîteva explicații ce nu și-ar fi avut loc inițial și ar fi complicat scrisul unui post sau altul.

Deseori am criticat instituțiile de învățămînt teologic din România. Nu de alta, dar am studiat într-un loc ce părea raiul pe pămînt și am predat în cîteva locuri ce erau foarte diferite de un paradis teologic. Acum s-a activat o dispută referitoare la una dintre laturile teologiei lui Miroslav Volf. Ca urmare aș vrea să fac unele precizări de natură generală. Sper ca ele să clarifice unele nedumeriri sau semne de întrebare ce au apărut.

În 1994 la Oradea a apărut J. Stott. A avut o prelegere la care au fost prezenți studenți și cadrele locului. Eu nu am fost prezent avînd un program foarte aglomerat. Sincer să fiu nici nu-mi place Stott. Cel puțin ca teolog. După aceea s-au perindat cîțiva dintre profii de la LBC/LST: Tony Lane, Graham McFarlane. Primul îmi supraveghea teza de doctorat, al doilea fusese examinatorul intern. Primul, probabil cel mai mare specialist în viață în Calvin din Europa, al doilea mai tînăr, își luase cu brio doctoratul înainte de 40 de ani.

Ce am constatat? Studenții nu aveau aparatul necesar pentru prelegeri ținute de doctori în teologie ce se pregătiseră serios pentru eveniment. La vremea respectivă credeam că explicația nivelului academic scăzut se datora teologiei americane de import, a accentului pus pe credință și pe lipsa de stimulare academică. La prelegerile doctorilor studenții păreau loviți de amoc. Dar și la prelegerea lui R.E. Coleman, autorul cărții Planul de evanghelizare al Învățătorului, fenomenul s-a repetat. Pusă în termeni mai puțin academici aveam impresia că undeva cererea și oferta nu se întîlnea cu piața…

Nidles tu sei că la un deranj așa mare al vorbitorilor se putea trata altfel chestiunea: un pic de publicitate, invitații date altor culte, unor oameni de cultură, alegerea unui loc neutru pentru eveniment, etc. Cum s-ar spune s-a dat cu tunul după muște…

În același timp, în materie de teologie este absolut necesar să se facă o distincție între teologia ca știință și teologia cea de toate zilele a credinciosului ce nu are veleități de filosof antrenat prin biblioteci, ce n-a citit și n-a scris în viața sa vreun eseu despre, să zicem, importanța kenozei la Hans Küng. Asta mi-a venit mai repede pe limbă…

Ca urmare, cu tot respectul pe care îl am față de cel mai mare credincios baptist, penticostal sau ortodox, acestuia n-ar trebui să i se fluture prin fața rațiunii marcate de textul Vechiului și Noului Testament lozinci teologice de genul cutare vrea să ne vîndă catolicilor, papa e anticristul și pașapoartele biometrice înseamnă lepădare de Hristos, de rai, evanghelie și damnarea veșnică la un loc cu celebrul deținut 666. Chiar și Noul Testament mai nuanțează uneori lucrurile.

În această ordine de idei vreau să reafirm că teologia nu este ceva ce se învață, ci ceva ce se descoperă. În același timp un mediu intelectual restrictiv nu face decît să o limiteze și să o banalizeze, pentru că dacă este adevărat că la început a fost Cuvîntul și că acesta era cu Dumnezeu și din Dumnezeu, limitările intelectuale nu fac altceva decît să-l restrîngă pe Dumnezeu la cutiuța celui ce gîndește undeva la centrul propriei neputințe.

Definind clar limitele este posibil să te întorci la ele, să le depășești și să revii pentru a lărgi arealul luat în stăpînire de Cuvînt. Dacă vreți este efectul invers al experimentului cu copiii preșcolari ce au fost lăsați să se joace singuri. Fără gardul ce delimita lumea de afară de lumea lor, aceștia se simțeau amenințați și stăteau înghesuiți în centrul spațiului de joacă. Exteriorul necunoscut era periculos. După instalarea gardului, copiii s-a răspîndit în tot spațiul de joacă pentru că nu mai exista presupusa amenințare exterioară.

Revenind la teologie, după instalarea gardurilor primelor concilii ecumenice teologul este liber să zburde între limitele acestora. Mai pot adăuga glumind, că nu trebuie să-și abandoneze hainele, bunul simț și soția… Dar el poate reveni între limitele istorice pentru că acestea îi asigură spațiul dezvoltării intelectuale, a jocului teologic. Mataforic vorbind.

Ar mai fii de menționat două aspecte la fel de importante, dar neglijate: 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog. Dar despre aceste două note de subsol data viitoare!

Dușmani? Ce să faci cu ei?


Isus spune să-ți iubești dușmanii! Nu zice să n-ai dușmani. Zice să-i îndrăgești. N-am nimic împotrivă. Dar mai întîi trebuie să-i ai.

Deci întrebarea nr. 1 este: Cum să-ți faci dușmani? Cred că metoda cea mai simplă ar fi să le faci tu niște rele ca să-ți devină dușmani. Concluzia e că nu poți satisface pe toată lumea și dacă-i iubești pe dușmani, trebuie să iubești orice nenorocit de dușman, chiar și ăla care a încasat-o.

Apoi, dacă ai dușmani și-i iubești, trebuie să fii în preajma lor. Și cum zice să-i iubești la prezentul continuu, înseamnă că și dacă-i iubești tot o să-ți fie dușmani. Greu domle cu dușmanii ăștia! Mai ales că Isus spune să-ți ierți fratele, nu dușmanul. Hmmm…

Și așa am ajuns la o dilemă: pe cine să iubesc mai mult, pe dușman sau pe aproapele meu? Dar cum rămîne cu Dumnezeu? Cînd să-l mai iubesc și pe el? Creștinismul ăsta devine tot mai dificil de pus în practică…

Uite așa o să fiu acuzat că am adoptat o etică situaționistă: fac ce-mi place în funcție de situație. De exemplu, eu vreau să pun omul mai presus de regulile religiei mele. Cam ca omul față se sabat. Și ce observ? Îmi fac dușmani. Păi pe ăștia, cum să-i împac? Cum să-i iubesc? Și cînd? Și dacă o fac în timpul sabatului ăștia spun că-i bai!

Acuma să fim serioși! În bisericile în care am fost am observat că cel mai ușor îți faci dușmani dacă pui într-adevăr omul înaintea sistemului religios. Ce contează omul, cînd contează c-au descoperit brusc c-ai încălcat articolul nr. 1, paragraful trei, litera b al legilor nescrise. Și ca să fie siguri se asociază cu toți ce se pot asocia după toate regulile nescrise: la noi nu se face așa ceva, omul ăsta e un păcătos că nu respectă regulile noastre! Parcă i-au mai spus așa ceva unuia acum vreo 2000 de ani…

Dacă încalci regulile nescrise și nespuse ai toate șansele să ajungi dușmanul lor declarat, înfierat și ostracizat. De cît de periculos, de otrăvitor, de ereziac, de rătăcit și de necontrolat ești, nu mai vorbesc. Dac-ar fi posibil și s-ar găsi la-ndemînă o cruce, un rug, o roată, un stîlp al imfamiei s-ar rezolva mai practic. Și așa te alegi cu toți ăialalți ce nu-ți fuseseră dușmani că vor să te tragă pe roată, prin focul purgatoriului, poate direct prin focul iadului. Un scuipat ar fi ieftin, o amenințare prea banală, o înjurătură prea academică.

Și să-i iubești? Sigur. Culmea, ei te-au iertat! În fața Domnului! Pe bune! Pe genunchi! Cu mîna pe Biblie! Dar de ce-a rămas secret? Dar de ce n-au spus-o public? Sau direct? Așa-mi plac mie rugăciunile alea de iertare stil „Doamne, dacă-ți-am greșit cu ceva, te rog să ne ierți…” Super! Mă gîndesc la rugăciunea Tatăl nostru:

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta precum în cer așa și pre pămînt. Pîinea noastra cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre dacă cumva le-am greșit altora

Mi se pare foarte tare faza cu orbul din naștere. Teologie proastă, practică păcătoasă, concluzii proaste, vindecare sigură. Numai Isus era în stare de așa ceva. Ca un făcut, se întîmpla de sabat. Iar! Ucenicii vin cu teologia de baltă: cine a păcătuit, el sau părinții lui? Un dram de minte le-ar spune că n-avea cum să păcătuiască el dacă este orb din naștere. Logic! Dar Isus îi ia de acolo de unde i-a găsit: n-a păcătuit nici el, nici părinții lui. Uăci mi! (Mi minor, ca la conservator!)

Trage un scuipat pe jos (Doamne ce scîrbos!). Ba nu, două! Și cu noroiul ala necurat după regulile scrise și nescrise, unge pleoapele orbului. Fără să-l întrebe dacă vrea. Fără să-l atenționeze: Bre, o să fi ritualic necurat!!! Atenție: orbul nu auzise conversația cu ucenicii, dar avea aceiași teologie de doi bani: trebuie să fi fost ceva păcat pe undeva de era orb! Oare de ce atunci cînd păcătuiește cineva nu orbește? Li se mai spune asta adolescenților, dar nu bag mîna-n foc că-i așa cum li se spune…

Individul se duce unde-l trimite, adică la scăldătoarea Siloamului. Talmudul (Sukkoth 4. 9) spune că de sărbătoarea corturilor din iazul Siloamului se scotea apă într-un vas de aur ce era dusă în procesiune la Templu. Nu neg asta. Tot prin apropiere fusese și turnul ce omorîse în cădere 18 oameni… Orbul nostru se duce, se spală, vede. Dilema fraților lui, a apropelui sau a dușmanului:  e el sau nu e el? Parcă se jucau de-a baba-oarba!

Dacă e el, mai e păcătos sau nu? Dacă nu e el, nu e păcătos. Cine să-l verifice? Cei mai buni dintre noi: fariseii!!! Ăia ce știu toate regulile scrise și nescrise. Toate legile. Toate chițibușurile. Ăia ce sunt sfinți declarați, în teorie și în practică. Un fel de icoane vii. Uși de bi… Pardon! Uși de sinagogă!

Fariseii decid: păcătosu ăla, ce pretinzi că te-a vindecat, nu putea face așa ceva că nu ținea regulile. Murdărea duminica. Tradiția.

De cele mai multe ori cel atins de Dumnezeu nu-și mai poate găsi locul în adunarea celor religioși pentru că e fostul păcătos, conform teologiei lor eronate. Și ei nu se ating nici de păcătoși, nici de cei ce par păcătoși. Ei sunt corban! Ba, nici cel ce l-a vindecat nu e mai bun ca păcătosul ăla. Ce-mi place mie teologia asta contemporană! Veche și totuși atît de contemporană.

Apoi urmează ssstarea de vorbă. Cu șerpii aceia. Interogatoriul cu sentința premeditată, preconcepută și precondiționată. Părinții, ca și părinții spirituali ce preferă să nu fie dați afară din biserică împreună cu așa-zisul păcătos, de frică (oare o fi frica aia din apocalipsă, să fie ăștia fricoșii din apocalipsă ce vor rămîne în aut?) îl lasă baltă.

Mamă, ce-mi place fraza ce urmează!!!

“Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Sau Then again called they the man that was blind, and said unto him, Give God the praise: we know that this man is a sinner. Super!

Dacă tot știți, ce mai întrebați? Exact! Parcă am fii la comitet. La oricare. Și apoteoza: “Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, “şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară.

Evidemon! Cum să nu dai afară un om ce-ți contrazice legea scrisă sau nescrisă, tradiția, părerea sau colecția de păreri sedimentate, betonate, și armate. Că doar nu te-o da el pe tine-afară! AFARĂ! Ce să ne mai deranjeze păcătosul ăsta/păcătoșii ăștia. Ciuri-buri… Noi e sfinți, e frumoși, e importanți, e Dumnezeu. Și gata. Rezolvat. Next pliz!

Pentru menținerea ordinii. A legii. A acelui Dumnezeu ce a făcut din haos ceva frumos. Citez din memoria ce vreau să o uit și nu pot: ,,Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii!!!” Mi se pare korekt. Koșer de corect. Mă tot întreb cine a făcut haosul. Ei, lăsați teologia…

Partea bună e că Isus îl căuta. Nu i-a trimis citație, invitație sau decizie. Nici nu l-a sunat. Bietul om nu avea nici meil… Important e, de fapt, IMPORTANT ESTE că L-A GĂSIT!!! Ostracizatul răspunde la o singură întrebare, pune și el o întrebare și i se răspunde: crezi? Să nu uităm că nu l-a identificat pe Isus imediat după ce și-a recăpătat vederea, că era departe, la scăldătoare.

Și vine verdictul cu privire la orbire: cine-și dă seama că e păcătos vede; cine neagă c-ar fi păcătos e orb. Simplu. Din nou. Asta teologie! Tot actuală, dar de bună calitate. Oare există vreo biserică în lumea asta să insereze afirmația în mărturisirea ei de credință? Pe pariu?

Concluzia: toți suntem păcătoși. Doar că unii suntem conștienți de asta. Ceilalți ne arată cu degetul ca să fie ei mai sfinți. Și gata. Noi cu dragostea, ei cu legea. Noi cu suferința, ei cu bățoșenia. Mi se pare corect. Doar că ei conduc…

Dușmani? Cum să ne fie dușmani? Dușmanii sunt ceva frumos. Pentru ce să ne fie dușmani? Ei sunt altceva. Altcumva. Ei sunt aut.

 

Ce faci tu aici Ilie?


sursa: http://bilingualstories.com.au/ii-training-for-bilingual-carers-book-now/

Unul dintre puținii care au auzit glasul lui Dumnezeu. Mai sunt și alții ce au convorbit cu El. Un privilegiu. Altora le-a scris. După aia nu le-a mers prea bine.

Alții au luptat pentru Dumnezeu. Ba au construit pentru Dumnezeu. Nu mult după terminarea Templului au început tensiunile. Și a venit vremea dărîmării.

Apoi s-au pus să reconstruiască templul și cetatea. După ce și-au zis mai întîi trebuie să asculte de Dumnezeu.

Unii l-au cunoscut pe Isus. L-au văzut, l-au auzit, l-au urmat. Ba chiar s-au certat cu el. Și între ei.

Au mers că barca cu el. Pe valuri cu el.

Ar fi vrut chiar să moară cu el. Nu le-a prea ieșit. Unul însă s-a omorît de ciudă.

Apoi mulți au scris despre el. Chiar dacă nu l-au întîlnit. Și nici măcar nu l-au auzit…

Mai recent nu știu pe cineva să pretindă că a stat de vorbă cu Dumnezeu în persoană. Dar cînd vezi ce fac unii, rămîi cu impresia că au linie roșie cu Dumnezeu.

Și s-au apucat să construiască alte temple. Cui?

Zicea un templier din ăsta că o construcție obosește biserica. O biserică obosită este ineficientă, apatică și pesimistă. Prețuiește mai mult castraveții decît libertatea. Pînă la urmă îi place jugul egiptean. Nu se mai poate gîndi la altceva. Are impresia că Dumnezeu o să-i vorbească în mod neobișnuit, așa că așteaptă un vînt puternic, un cutremur sau un foc. Nu mai aude susurul acela blînd și subțire.

Ce faci tu aici Ilie?

Cum să te ferești de psihopați? (2)


4. Pune la îndoială autoritatea. Cînd unii se găsesc să-i domine pe ceilalți, să-i lichideze ca soluție la o problemă sau alta, instinctul te va ghida corect chiar și atunci cînd ești singur împotriva curentului. Stanley Milgram afirmă că 6 din 10 oameni vor asculta orbește de o autoritate cît de cît oficială, dar prezentă. Dar și rețelele sociale au mai ciuntit din mitul infaibilității autorităților.

5. Măgulirea este totdeauna suspectă. Putem accepta complimente, dar măgulirea depășește normalitatea. Este ceva fals și de obicei se urmărește manipularea noastră. Multe războaie au fost declanșate pentru a face lumea mai bună, mai sigură, mai morală. Se măgulesc atît indivizii, cît și națiunile. Nu e de mirare că de cele mai multe ori războiul este foarte des caracterizat ca sfînt. Cine se opune unei astfel de lingușiri este considerat lipsit de patriotism, trădător, dușman. Cine rezistă măgulirii nu ajunge să se poarte prostește.

6. La nevoie redefinește-ți conceptul de respect. De multe ori avem impresia că teama este respect și dacă ne temem de cineva îl respectăm. Această confuzie duce la victimizare. Într-o lume normală nu-i datorezi respect celui ce (crede că) te înspăimîntă. Conducerea națiunii cu ajutorul fricii – terorism, crime, violență – nu este marca unui lider autentic. O fi frica cea mai puternică și de neuitat emoție, dar la ea recurg doar șarlatanii.

7. Nu te lăsa prins de jocul psihopatului. Arma principală a psihopatului este intriga. Indiferent cît ești de inteligent, refuză să-l analizezi sau să-l tachinezi. Nu te coborî la nivelul lui, nu te lăsa distras de la ceea ce este important pentru tine. este mult mai bine să te protejezi.

Apa trece, pietrele… învie


sursa:http://www.modernism.ro/2012/01/24/apa-trece-pietrele-raman/

În perioada comunistă (unii dintre noi chiar am trăit atunci) erai nevoit să nu vorbești prea multe din motive lesne de ghicit. Securitatea nu stătea cu ochii și urechile pe tine, dar existau destui informatori care puteau transmite fel de fel de informații. Ba mai erau unii care voiau să-ți facă rău și chiar dacă n-ai spus sau făcut mare lucru, dacă nu le-ai picat cu tronc, scriau o notă informativă de toată frumusețea. Drept urmare trebuia să dai amănunte, să spui ce-ai gândit în fața unui ofițer de securitate. Ba ca să fie mai convingători dacă nu reușeau cu amenințări, îți înmuiau un pic oasele.

Ca atare era bine să nu fabulezi, să nu spui ce gîndești și să nu dai amănunte despre oameni, locuri, întîmplări atunci când vorbeai pe coridor, în clasă, la magazin, la coadă la bilete la cinema sau în autobuz și tramvai. Nici la frizer! Nici la doctor. O regulă simplă și destul de ușor de respectat. Dar mai erau și din aceia care te trăgeau de limbă din pură curiozitate sau de-ai naibii. Erau din categoria rău de muscă, adică bîzîiau și încercau să ți se bage în ochi, gură, suflet. Orice pentru o mică înformație care să le satisfacă curiozitatea. Și pe care transmițînd-o cuiva să devină și ei parte din acțiunea namaiauzită. Să fie în centrul atenției. Ca musca-n zăr!

Cam același lucru este valabil și în cazul celor ce trăiesc și mărturisesc într-o țară musulmană. În urmă cu circa 4 ani o biserică dintr-o astfel de țară musulmană a fost lichidată de niște extremiști locali. Au rămas soții fără soți, copii fără tați. N-a fost prea vesel. Un fost coleg de școală a stat de vorbă cu acei din familii ce au supraviețuit. Traumatizant.

Faptul că există țări musulmane unde musulmanii se roagă, aud vestea cea bună, se pocăiesc și se vindecă miraculos, atestă că Dumnezeu lucrează ca în vechime. Ce l-ar opri? Teologia noastră limitată? Mai repede necredința. Dar și în cazul ăsta Toma al nostru ce se crede singurul credincios, nu doarme, ci doar și-a schimbat numele și preocuparea.  Nidles tu sei că în ciuda lui Toma cel credincios apa trece, pietrele învie. Chiar dacă el se crede criticul a tot ceea ce mișcă și nu mișcă. Cine știe, poate-poate l-o lua Dumnezeu drept consilier. Poate-i dă și salar…

El este cel ce vociferează în corul dintr-O scrisoare pierdută și cere dovada. Dovada stimabile există, dar nu e de băgăciunea ta ce poate să piardă vieți. Nici de credința ta care se bazează numai pe dovezi, poze, spuse. Dovada se bazează pe credință monșer. Una pe piatră. Cu asta operează Dumnezeu.

Horoscopul și banii


sursa:http://www.cleveland.com/nation/index.ssf/2013/01/space_shuttle_challenger_disas.html

După 89 ne-a lovit și pe noi horoscopu! Ce mai fericire, ce mai mulțumire, ce mai citeală prin ziare, reviste, la radio și teve! Mai rău ca la Bingo.

Nu puteai merge la serviciu dacă nu ți-ai citit horoscopul. Nu-ți mergea bine dacă nu te informai cum trebuie să-ți meargă în ziua respectivă. Făghet ăbaut iestărdei! Azi e important, că doar nu trăim în trecut! Oneste bibere, vorba lui Cațavencu. Și așa au devenit unii dependenți. De unde provine drogul ăsta? Și ce, strică?

Unii zic că strică. Dar toată afacerea a pornit din antichitate și a ținut bine mersi pînă mai ieri alaltăieri cînd a revenit în actualitate. Inițial zeii erau stele strălucitoare pe firmament. Apoi dacă stelele se mișcau, cine știe ce decretau zeii? Ca să te pui bine cu ei trebuia să te pui în acord cu stelele de neatins. Așa că au apărut cititorii în stele. Mai recent, astrologii și apoi astronomii. Unii oameni de știință creștini făceau horoscopul unor capete încoronate. Intra în fișa postului.

Apoi s-a demonstrat că planetele și stelele nu sunt zei, dar ce contează, mișcarea lor influența destine. Să vedeți alinierea planetelor!

Acum, hai să zicem că horoscopul are ceva de spus. Atunci ar trebui să fie un singur horoscop oficial pentru toată lumea. Dar nu e așa. Dacă cumperi 10 ziare ai 10 horoscoape diferite. Dacă cumperi 100, ai 100. Dar trebuie să cumperi. Dacă te uiți la proteve o vezi pe Nati și după aia schimbi la Antena sau la alte antene și auzi altceva. Logic? Cineva minte. Sau cineva nu e profesionist. Sau cineva minte profesionist.

De ce ține vrăjeala cu horoscopul? Nu te critică. Te avertizează. Te încurajează. Apoi faci tu legăturile. Raționalizezi. Poate azi ai avut o zi proastă. Mîine va fi mai bine. Pe banii tăi îl încurajezi pe horoscopar să te mintă. Să te lingușească puțin. Sau mai mult. Ne place să fim periați. Să ne punem de acord cu aștri. Să fim una cu ei. Să strălucim. Să știm că azi cosmosul ne influențează destinul. Așa să fie? Mai bruiază ăștia cu avioanele lor. Cu liniile de înaltă tensiune. Cu chimicalele. Cu eurile. Cu legile proaste. Cu pana de cauciuc și cu alt șofer ce a avut o energie negativă așa de mare că ți-a pleznit bara din spate pînă la aripă. Cu poluarea. Cu karma. Cu chestia aia șuie, cum îi zice? Feng shui! Acum avem și horoscop chinezesc. Mîine cine știe, unu marțian.

Mare concurență.

Totuși nu înțeleg cum de nu dau și numerele cîștigătoare la loto. Alo, mama Omida?

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (10): soacra


sursa:http://the-goodbook.blogspot.ro/2012/09/mother-in-laws.html

Soacră-soacră, poamă acră. Iată cum caracterizează în îndelunga sa înțelepciune poporul român o mamă văzută prin prisma ginerelui, a nurorii sau a cuscrilor, etc. Bancurile despre soacre sunt la fel de frecvente și de pline de ironie ca și cele despre polițiști. Asta spune ceva. Dar mai nimic adevărat. Depinde în ce stare de nervi e ginerele sau nora… Tocmai asta indică: relația ta sau a mea cu soacra. Dacă ai chef să o iei pe arătură, soacra e numai bună de abordat. În mod stereotipic soacra este bună de ceartă. Dar dacă poți să te cerți cu soacra înseamnă că nu stai tocmai bine și cu fiica sau fiul ei sau poate mai e ceva acolo ce nu se poate spune… (Mi-e greu să fiu echilibrat la acest subiect avînd în vedere că sunt bărbat. Dar cine știe?)

În materie de sexualitate omul uimește cînd te aștepți mai puțin. S-au pomenit cazuri în care pretendentul respins a făcut o pasiune pentru mamă. Chiar și printre cei bisericoși. Biblia tace în acest domeniu. În lume există cazuri rare de potențiale soacre cu inițiativă ce a făcut-o lată cu băiatul introvertit, timid și protejat de propria-i mamă. O victimă. El n-a mai reușit să lege o relație normală. Își căuta mai degrabă mama în relații imposibile. Un destin ratat, dar și o responsabilitate ratată din partea potențialei soacre. Nu mă înspăimîntă ceea ce se petrece în lume, ci ceea ce se petrece în biserică pe motiv că nu există indicații clare și răspicate în Scriptură. Așa cum mi se pare ciudat să ai un curs de versete controversate într-o școală de teologie, dar să n-ai unul în care versete mai puțin controversate să crească calitatea vieții de familie dincolo zăpăcelile tradiționale ale bumbăcirii partenerului de viață cu supunere printr-o terorizare mai mult să mai puțin fină. Implicarea lui Dumnezeu în familie nu se poate limita la cîteva versete, nu?

Soacra are un cuvînt greu de spus într-o relație. Mai ales în faza incipientă. Nu poți să-i scoți fata la plimbare, la suc sau la cinema dacă n-ai acceptul ei. Cumva trebuie să-i inspiri încredere. De obicei body language-ul spune tot, așa că nu prea merge cu minciuna. Să nu uităm că de obicei soacra e cu vreo 20 de ani mai în vîrstă decît tine sau mine și nu poți s-o fentezi. În afară de asta și ea a fost în postura fetei ei, așa că știe despre ce e vorba. Deși socrul poate avea un aer amenințător, soacra dă de cele mai multe ori tonul spre nuntă sau spre… ușă.

O potențială soacră poate să intervină și să-ți spună că fata sau băiatul ei e de nasul tău. Ba chiar să încerce să manevreze lucrurile în așa fel încît să-l sperie pe viitorul soț. Ceea ce nu-i neapărat rău. Dacă are caracter va lupta pentru perechea lui. Dacă nu e prea interesat va abandona. Mai bine mai repede fără repercusiuni, decît mai tîrziu cu vieți date peste cap. Se cunosc cazuri cînd atît socru, cît și soacra, au făcut front comun împotriva atentatorului sau atentatoarei la propria lor odraslă. Dacă nu te confrunți cu un caz tipic de control absolut și celălalt vrea să împartă viața cu tine, opoziția lor este inutilă, dar și mare consumatoare de nervi. Dacă ai credință și dragoste vei răzbate. Nu prea merge cu intervenții de sus, din lateral sau din Scriptură. Astea nu pot să-i convingă pe socrii în astfel de cazuri.

Am întîlnit și soacre fericite, am întîlnit și soacre ce au înțeles cum stă relația între copii și au luat apărarea ginerelui sau norei. Cinste lor. Biblia spună că e bine să părăsești casa părinților și prin urmare să stai la distanță și de socrii. Sfatul meu e ca tinerii căsătoriți să încerce să pună cîteva sute de kilometri între ei și părinții lor. După cîțiva ani se va putea reduce distanța, primordială fiind relația dintre ei, nu cea cu părinții.

Soacra sau dacă pot spune așa, mama deposedată de odraslă nu trebuie să se amestece în viața odraslei sale după căsătorie, chiar dacă cuplul căsătorit locuiește cu ea. Mîncarea preferată a odraslei ar trebui gătită de noră. Serialul preferat al fiicei ar trebui vizionat împreună cu soțul. Soacra înțeleaptă ce nu se încadrează în tiparul înțelepciunii poporului român ar trebui să-și vadă fericirea prin prisma fericirii ginerelui sau nurorii. O reîntoarcere la mama prea-iubită nu este o opțiune, ci un eșec. Atît al soacrei, cît și a odraslei sale mature. Pre-iubita/iubitul trebuie să fie unul din cei doi care-au semnat certificatul de căsătorie. Maturitatea nu se măsoară în timp petrecut cu soacra, ci cu soțul sau soția, indiferent cît ar suferi soacra. Dacă celălalt soț nu-și dă seama acum de asta, își va da seama mai tîrziu. Dacă nu-și dă deloc seama, e bai.

Un alt mijloc de manipulare la modă este banul. Nu acceptați bani pe ascuns de la soacră sau mamă. Banii trebuie dați familiei, nu odraslei. Nu de alta dar pot stîrni certuri, invidie și nu degeaba se spune că banu-i ochiul dracului. Mă tot întreb ce vede dracu cu ochiul ăsta…

În fine, Scriptura preamărește mama, deci și soacra, dar nu pot să nu-l compătimesc pe cel mai înțelept și avut dintre bărbații Izraelului, pe Solomon: a avut prea multe soacre! Poate că a aplicat principiile politicii externe și în familie. Pacea era la mare preț. Dar mă întreb cum se desfășura toată babilonia aia de familie a lui Solomon. Nu e de mirare că după ce a murit Izraelul a decăzut. Dar nu putem da vina pe soacre, cu toate că ar fi foarte tentant.

Stai! Parola!


sursa:http://www.hetel.ro/index.php/2011/07/3627/

Unul dintre lucrurile pe care le înveți în armată este să somezi și să răspunzi la somația santinelei. Nu somezi, diversionistul inamic te poate lichida. Nu te oprești la somație sau nu răspunzi corect, te poate lichida santinela, chiar dacă ești general pentru că santinela este inviolabilă. Unii dintre noi mai poartă mitul soldatului ce stătea de santinelă ce a făcut vreme de vre-un ceas-două culcaturi și tărîșuri cu un ofițer ce îndrăznit să-i calce postul. Dar e doar un mit.

Lumea bisericească este marcată pînă la extrem de adevăr. Dar este la fel de adevărat că în numele adevărului s-au spus multe, poate prea multe minciuni. Lumea religioasă din România nu constituie o excepție. Drept urmare adevărul, și numai adevărul a devenit într-un fel sau altul un fel de modus vivendi. Mai ales că unii dintre noi, la fel ca și Pilat, au fost marcați de întrebarea „Și cine este Adevărul?“

De dragul unui adevăr sau de dragul acestui Adevăr scriem, citim, vorbim, lucrăm și trăim. Ba alții (e drept că nu de la noi) mai și mor. Să le fie țărîna ușoară și cerul aproape! Uneori mă întristez cînd îmi dau seama că avem de-a face cu un fel de război civil. Ne batem noi între noi. Ba chiar suntem maeștri la așa ceva. Știm să înfigem adevărul pînă-n prăsele. Și ce doare! Nu fac nici eu excepție. Probabil că ceilalți sau celălalt a fost partizanul unui adevăr mai diluat sau cine știe ce-o fi fost?

În VT schimonosirea parolei, acest șibolet modern ducea la moarte sigură. Nici Izraelul nu a avut milă. Dar poate nimeni nu a cerul milă… în Numele Domnului. Și aici ajung la ceva ce mă intrigă. Numele Domnului era taboo și era aproape secret în Izrael. Apoi, se spune că după robie Numele lui s-a pierdut. Nu se mai știa exact cum se pronunță. S-a ajuns la tetragramă. Distanța dintre om și Dumnezeu se vedea în ipostaza ciudată în care ajungea marele preot o dată pe an cînd trebuia să facă ispășire în sfînta sfintelor. Se putea ca el să moară acolo și ca să nu mai moară și cei ce ar fi intrat să îl scoată afară să îl înmormînteze, l-au legat cu o funie. Just in case… De parcă Dumnezeu stătea de santinelă acolo în întunerec și-l soma:

– Stai!

– Parola?

– …

– Cine umblă?

– Marele preot.

– Luminează-ți fața!

– Nu te recunosc.

Trosc un glonte în moalele capului!

Mă gîndesc că marele preot își punea casa în rînduială înainte de a intra acolo ca nu cumva să aibă de umblat pe la judecători în legătură cu moștenirea, dacă se trezea mort…

O altă fațetă a acestui joc de-a santinela adevărului este prezent într-o zăludă ambiție legată tot de numele Domnului. De fapt și al Tatălui și al Fiului. Oare nu putea Fiul să-i dezvăluie din nou Numele? Ar fi fost o dovadă clară că-l știe de la sursă. Ar fi fost o dovadă de autoritate clară. Dar el nu face asta. Pe lîngă că-i spune Abba, un fel de tăticuțul, tăicuțu, el îi somează pe draci să-și spună numele. Și-l află: Legiune. Sună ciudat dacă pui Abba lîngă Legiune… Unde e puterea? Unde e autoritatea? Vorba unui scriitor de-al nostru: Proști, da mulți!

În ceea ce privește numele lui Isus, încă ne mai certăm cu alții dacă se scrie cu un i sau cu doi. Păi dacă nici Isus sau Iisus sau IIsus nu a venit cu adevăratul, unicul, marele, singurul nume al Tatălui, de ce facem noi atîta caz? Ei na! Simplu: noi stăm de santinelă. Nu că am fi interesați să păzim Adevărul. Adevărul se păzește singur. Nouă ne place funcția. Ne place că avem puterea santinelei. Inviolabilitatea sa. Ne place să dăm cu ofițerul de pămînt. Să facem un pic de instrucție cu el. Să-i pice epoleții. Chiar dacă-i general!

Apăi eu tac, că am ieșit din post. De fapt, am ieșit din armata asta, că nu mi-a plăcut să fac gardă. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh!