Sindromul Origen


Dacă n-ați știut, Origen a fost un creștin originar din Africa și a trăit la finele secolului al doilea și în secolul al treilea după Cristos. Era o perioadă nesigură pentru creștinism cînd persecuțiile, curentele eretice și căutările legitime cu privire la esența credinței creștine se împleteau cu riscurile de rigoare. Nimeni nu știa unde începe sau unde sfîrșește granița dotrinară. Multe versete se aplicau literal.

Origen n-a fost doar creștin. A fost și un creștin curajos. A avut mult curaj. De exemplu a avut curajul să gândească dincolo de limitele limitate ale teologiei din ziua sa. Ca urmare a greșit. Sau mai bine zis evident că a greșit. Pentru nimeni înaintea sa nu a împins mai departe ca el granițele teologiei. Și cu toate că a fost cel mai prolific autor, nu prea mai avem materialul ce dovedește că a greșit. Autoritățile eclesiale, ca de fiecare dată grijuli, i-au ars cărțile. Ca nu cumva să ne rătăcim.

Oare ce s-ar fi întîmplat dacă în grădina Edenului Dumnezeu i-ar fi oferit cuplului primordial o friptură suculentă de șarpe înainte de discuția fatidică? Sau un sushi din carne de șarpe ar fi fost mai cosher? Asta dacă chiar credem că o dată șarpele lichidat ar fi murit și Satana… Pentru că post-factum, asta ar fi fost soluția. Preventivă. Să nu mai suferim.

Cum s-ar zice, Dumnezeu nu a inventat Indexul, autoritățile eclesiale au făcut asta. Să ne apere. Post-factum.

Tot autoritățile eclesiale au decis și au trecut la fapte în cazul lui Origen. Nu numai că i-au ars scrierile. I-au ars și oasele. Ca să fie treaba sigură. Biserica credea, la vremea aceea, că dacă cineva arde nu mai poate învia la a doua venire a lui Cristos. Ciudat cum poți să crezi în același timp că Cristos se va întoarce, dar nu poți să crezi că cineva va învia decît dacă există o probă materială a existenței sale… Influența văii oaselor și a mormintelor golite a fost mai mare decît nașterea din fecioară, învierea în sine și ridicarea la cer. Oare unde l-au pus pe Duhul?

Și azi ni se oferă același tipar la o scară mai mare, cu privire la alte subiecte. Post-factum. Doar că judecarea lui Origen a fost nedreaptă. Așa cum judecarea unor fapte comise în urmă cu sute de ani este nedreaptă dacă este făcută după standardele actuale. Origen a fost declarat eretic la presiunea mulțimii indignate. N-a contat torturile la care l-au supus romanii. Nici că era deja mort și gestul era inutil. Era anul 400. Apoi a mai fost condamnat încă o dată. Era anul 553.

Azi noi suntem autoritatea. Cenzurăm cărți pentru că nu se mai potrivesc cu corectitudinea politică. Coliba unchiului Tom e una dintre ele. Pe aripile vîntului e un film cu aceiași soartă. Ba și desenele animate cu Tom și Jerry au ceva hibe. De ce facem asta? Pentru că așa se întîmplă cînd gîndim doar în alb și negru. Nu mai există zone gri. Este doar bine sau rău.

Aș spune, că nuanțele există și au existat totdeauna. Binele nu este monopolul unei culori. Fie ea și una politică. Roșu? Negru? Alb? Sau galben?  Binele nu are culoare. După cum nu are nici răul. Culoarea i-o atribuim noi. După cum bate vîntul. Vîntul eticii și al moralei. Sau vîntul respectabilității. Sau sindromul Origen.

Cu toate acestea chiar Dumnezeu a stat la taclale cu Satana. Să-L condamnăm? După care standarde? Să-i aruncăm statuile-n hazna și să-i spreiăm icoanele? Cu ce l-ar afecta, dacă tot zicem că e mort? Sau să ne vedem de treabă și să fim oameni așa cum Cristos ne-a dovedit că ar trebui să fim? Să nu devenim cumva patologici…

 

 

Mircea Bulatov despre Cina Domnului


De unde frați și surori atâta conservatorism, atâta împotrivire la a împărtăși bucuria Învierii Domnului Isus?

Oare de ce această indicație restrictivă cu două zile înaintea primei duminici a lunii aprilie, tocmai în preajma sărbătorilor pascale, cu o săptămână înaintea celor catolice și cu două înaintea celor ortodoxe?

Finalul Recomandării CEx. al UBR in ce privește Cina Domnului in perioada de pandemie și prezentat azi 03.04.2020 cu două zile înainte de prima duminică din aprilie.

Ce să facem în situația crizei pandemice?

Întâi de toate, să nu ne abatem de la învățătura și rânduiala biblică. Crizele de un fel sau altul pot schimba împrejurările, nu Scriptura. Inovații de genul – Cina Domnului pe internet sau pe telefon ar modifica învățătura Domnului și practica apostolică.

• Unitatea Bisericii în părtășia la masa Domnului ar fi compromisă. Pastorul singur acasă transmite binecuvântarea prin telefon sau internet și fiecare credincios singur pune mâna pe pâine și pahar ca să recepteze binecuvântarea;

• Pastorul ar deveni un personaj eretic care își asumă puteri supranaturale de a transmite harul binecuvântării prin telefon sau internet și de a legitima împărtășirea fiecăruia cu pâinea și cu vinul lui. În lume sunt asemenea șarlatani care pretind că transmit puteri vindecătoare prin telefon, internet, obiecte, etc., contra donații, sau dacă beneficiarii pun mâna în locul durerii, sau pe ecranul televizorului, computerului, etc.,

• Solemnitatea celebrării Cinei Domnului ar fi înlocuită cu situații ridicole. Imaginați-vă situația unei femei credincioase cu un soț bețiv și batjocoritor, în momentul în care o vede luând sticla lui cu vin ca să bea la Cina Domnului.

Apoi, este bine să așteptăm în rugăciune și evlavie vremea când Dumnezeu va deschide ușa pentru a ne aduna laolaltă. Mântuirea noastră este asigurată prin credința în jertfa Domnului Isus în locul nostru. În această perioadă avem oportunitatea de a studia Cuvântul, de a stărui în rugăciune și de a depune o mărturie creștină frumoasă pentru cei din casele noastre.

Paul Negrut

Vicepreședinte cu educația

Întrebări retorice ce și le pun creștinii care nu au uitat alte vremi.

Crizele de un fel sau de altul nu trebuie lăsate să strice ADEVĂRUL scripturii. Iar acest ADEVĂR este înțeles de fiecare funcție de legătura pe care o are cu Cel Înviat. De aceea vă rog să mă iertați cei ce consideră gândurile mele, așternute mai jos, ca o greșeală.

Oare statul acasă din cauza agentului celui rău, COVID-19, nu este o detenție necesară pentru protecția trupului?

Dacă suntem înțelepți și o respectăm pentru a ne feri organismul de infecție, de ce am institui această privațiune a luării Cinei Domnului pe varii motive dictate de diverși lideri cultici, asupra sufletului pentru a-l face să sufere.

Oare modul cum au luat cina creștinii mesianici din lagărele naziste, ortodocșii de la Aiud, sau pravoslavnicii din gulagul sovietic au fost „inovații” sau a contribuit la întărirea celor ce se încredeau în Domnul chiar și în detenție.

Mesianicii din lagărele naziste luau cina doar cu bucățele de pâine reținute din felia aproape mucegăită dată dimineața. Seara, după ce pleca plantonul din baracă, unul rostea rugăciunea de binecuvântare în timp ce ceilalți țineau mâna pe bucățica de pâine ascunsă în buzunarul de la zeghe. Greșeau?

Ortodocșii de la Aiud, din perioada bestialei terori comuniste, deși considerau Sfânta Euharistie nu un simplu simbol sau un simplu rit ci o adevărată jertfă și o Taină, treceau peste opreliștea izolării singulare în celule și după ce „ascultau” transmise prin bătăi de lingură în pereți „cuvinte sfinte în alfabetul Morse – internetul deținuților” de la Părintele Felea sau Părintele Stăniloae, se împărtășeau singuri doar cu pâine și apă, având legătură în acele zile de Paști doar cu Domnul Isus. Cine erau acești „nechibzuiți” ce se „abăteau” de la „rânduiala biblică”. Erau cei mai periculoși infractori politici ai vremii, elita societății: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, dar și cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași sau diverși patroni. Ce ușor se uită că cei care au murit la Aiud (563 decese) în acei ani (1945-1965) au trăit clipe de zidire sufletească tocmai la aceste cine de taină „neortodoxe” luate de creștini ortodocși. Greșeau?

Creștinii din Gulagul sovietic socoteau o binecuvântare când reușeau (unii) la începutul verii să culeagă малина (zmeură) din jurul lagărului printre șirurile de sârmă ghimpată. Trăiau un eveniment sacru în sufletele lor. O striveau pe bucățica de pâine păstrată cu grijă, învelită într-o bucată de pânză, într-un buzunar, sau legată cu șnur la piept pentru Sfânta Împărtășanie. Simțeau că Hristos nu i-a părăsit și este acolo cu ei, înconjurat și El de sârma ghimpată. Simțeau că sângele Lui mântuitor este acolo în picăturile roșii provenite din zmeura strivită. Greșeau?

Închei gândurile mele lăsându-vă pe voi, dragi frați și surori să hotărâți fiecare în cugetul lui dacă ei au greșit, atunci, sau voi greșiți, acum, în modul cum luați Cina Domnului cercetați de Cuvântul Lui și al vremilor în care trăim și suferim.

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

                                                                                                            Paul Claudel

În închisoare, purtam asupra mea o bucățică din Sfânta Împărtășanie, păstrată pentru momente limită. O păstram într-o batistă curată, înfășurată și înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar, pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. În timpul perchezițiilor, n-o ascundeam. Aveam credință că ea se apără singură și mă apără și pe mine. Așa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziționat, eram dezbrăcați și la pielea goală. Hainele și lenjeria, batistele, prosoapele și orice îmi aparținea erau pipăite la toate încheieturile  și cusăturile și aproape totdeauna tăiate și descusute. După ce milițianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic și găseam batista cu Sfânta Împărtășanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsă, nedezlegată, necălcată în picioare, așa cum aveau obicei să facă cu orice găseau asupra celui percheziționat.

O singură dată m-a întrebat la Jilava un milițian:

– Ce ai în batistă?

– Sfânta Împărtășanie! i-am răspuns fără să mă tem.

– Ia-ți bagajul și treci la cameră!

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul și Sângele Fiului Său, în mâinile mele păcătoase de om pământean: și am ieșit cu această Minune afară!

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Babel, 2012

Cu dragoste frățească

Mircea Bulatov

Despre euharistie – Cina Domnului cu Beni Fărăgău


Îmbrăcați-vă cu o inimă ca a lui Hristos!

Bate la ușă prima duminică a lunii, iar apoi Săptămâna Mare, în care, de ani de zile, ne-am obișnuit să ne adunăm în jurul Mesei Domnului. În circumstanțele în care ne aflăm, mulți se întreabă cum vom celebra Cina Domnului? Această întrebare mă frământă și pe mine de mai multe zile.

Textul din Coloseni 3:12-17 ne cere să ne îmbrăcăm cu o inimă ca a lui Hristos. Mi-am zis: când suntem mai aproape de bătăile inimii lui Hristos, dacă nu tocmai atunci când celebrăm cel mai mare act de iubire, pe care Creatorul și Mirele nostru l-a demonstrat pe crucea de pe Calvar? Faptul că Cina Domnului este singura sărbătoare poruncită Bisericii nou-testamentare subliniază importanța ei. Pavel cere corintenilor, ca prin frângerea pâinii, să vestească moartea Domnului „până va veni El” (1 Cor. 11:26, s.n.). Ei o făceau adunați laolaltă. Întrebarea este cum s-o facem noi în astfel de vremuri?

Să ne aducem însă aminte că Domnul Isus a instituit Cina Domnului în contextul Cinei Pascale. Aceasta înseamnă că, în mod implicit, El a preluat principiile care guvernau sărbătorile iudaice, chiar dacă Cina Domnului se încărca cu un conținut nou, pentru că, prin moartea și învierea Sa, El a împlinit prefigurările acestor sărbători. Ce s-a păstrat totuși?

Pentru că toate sărbătorile iudaice – de la Sabat la Jubileu – erau ale Domnului, Cel sărbătorit trebuia și trebuie să fie Domnul Însuși. Apoi, sărbătorile erau și trebuie să fie celebrate comunitar.

Dacă primul principiu poate fi respectat în contextul în care ne aflăm, pentru a ne putea apropia de Masa Domnului trebuie să clarificăm cel de-al doilea principiu, legat de aspectul comunitar.

În una din primele postări, plecând de la actul Creației, am afirmat că trebuie să definim Casa Domnului pe trei planuri: individul, familia și comunitatea. Acest ultim aspect ne este interzis astăzi. Da, nu putem să ne adunăm în locașurile de rugăciune, dar știm că, acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Domnului Isus, este prezent și El în mijlocul lor. Familia creștină ar putea fi deci locul în care cele două principii desprinse din sărbătorile Vechiului Testament să poată fi împlinite. Dar să revenim la ce ne învață Scriptura.

Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Mesei Pascale. Oare timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire a Praznicului Paștelui:

Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului: „Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12;1, 3, s.n.).

Masa pascală se sărbătorea, așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie. În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că în fiecare casă familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.

Să venim acum în Noul Testament. În Ziua Cincizecimii, „la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:41-42). Cum se practicau aceste lucruri? Iată ce spune Luca: „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi” (46a). Acolo se bucurau de învățătura apostolilor. Dar textul continuă: „Frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (46b, s.n.). Frângerea pâinii era ocazia curățirii inimii și a celebrării bucuriei pe care o simțea cel iertat.

Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34).

Oare nu cumva Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la origini? El Și-a dorit dintotdeauna să fie prezent și sărbătorit acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Situația nou creată ridică întrebări pe care nu ni le-am fi pus altădată, când ne adunam să ne bucurăm împreună.

Cum ar fi ca în prima zi a săptămânii sau în Joia Mare să ne pregătim să-L sărbătorim pe Domnul frângând pâinea în familiile noastre? Capul familiei ar putea să se întrebe astfel în ce măsură și-a luat în serios rolul de preot. Iar dacă s-ar întâmpla să avem în familie copii care încă nu s-au întors la Domnul, de data aceasta, ei nu vor putea sta pierduți în băncile adunării, ci vor fi cu noi în jurul Mesei Domnului, o ocazie extraordinară de a le vorbi despre semnificația acestui moment. Cine știe dacă Dumnezeu nu le va întoarce astfel inimile înspre El?

Unde în altă parte decât în jurul Mesei Domnului suntem mai aproape de inima lui Hristos, cu care trebuie să ne îmbrăcăm?

Desigur, rândurile de mai sus nu oferă răspuns la întreaga cazuistică pe care comunitatea mai largă o ridică, dar poate oferi un punct de plecare în încercarea de a răspunde la întrebările multora.

– Beni Fărăgău

La Sfîntu-așteaptă… sau dedicație de 1 Mai


La Sfîntu-așteaptă… era o expresie din bătrîni, mai puțin uzitată azi. Că nu e cul. Adică la calendele grecești sau cînd o zbura porcu. Porcu o zburat, cu tot cu nevastă-sa, dar ne-am umplut de purceluși mulți, hrăpăreți și corupți.

Ce o fi la Sfîntul ăsta? La Sfîntul ăsta PSD va ajunge la punctual terminus. Tot la Sfîntul ăsta va ajunge opoziția la putere. Și cam tot atunci va fi România o țară normală. Fără corupție. Cu învățămînt normal. Nici măcar mai avansat. Doar normal. Cu drumuri. Nici măcar cu autostrăzi.

Nu vă spun în ce calendar se află Sfîntu-așteaptă ca să nu dați iar vina pe Biserică. Cum care? Oricare! Că doar noi și voi suntem biserica. Cum care? A noastră!

La Sfîntu așteaptă o să văd România din ceruri. Nu că o să fiu acolo. Ci că văzută de departe pare mai frumoasă. Și mai nelocuită. Și mai curată. Și mai europeană.

Oare ce se întîmpla dacă aici era Ungaria? Sau Austria? Sau Turcia? Sau Serbia? Sau Polonia? Sau Statele Unite ale Transilvaniei? Asta la Sfîntu-așteaptă! Să fim ca și China și Taiwanul? Ca Moldova și Valahia? Ca Belgia? Am vrea noi, dar nu vor ei.

La Sfîntu ăsta se vor desființa pușcăriile sau se vor închiria statelor limitrofe. China, Usa și Rusia.  Tot de ziua asta se va lichida datoria externă. Pe bune.

La Sfîntu-așteaptă Parlamentul și Senatul  României va avea circa 100 de aleși, nimeni în țara asta nu va mai avea pensie specială, nu va mai exista cumulul de funcții și anaful se va desființa pentru că-și va pierde obiectul muncii. Toată lumea își va plăti dările în primul trimestru al anului cu această sărbătoare.

La Sfîntu-așteaptă poliția te va ajuta să treci drumul și polițistul te va saluta primul. Sistemul de sănătate va trata americani, britanici și români pe gratis, rapid, eficient și politicos.

În prima zi de Sfîntu-așteaptă, care este o sărbătoare perpetuă de cum ajungem la ea, învățămîntul se va da de trei ori peste cap și va deveni mai correct, mai bine pregătit și mai modern decît în Finlanda, Danemarca și Norvegia la un loc.

Și așa mai departe…

Să ne rugăm în Biserica noastră ca dracul să nu-și bage coada, că iar se va amîna sărbătoarea asta!

Ptiu, piei Satano!

Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu „isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
„Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta „vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de „moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui „razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, „marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, „protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa „curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai „grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca „familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul „fibrei nationale” („Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de „turma”.
(Nota : Am folosit termenul „fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu „fundamentalismul popular” (de dupa „Procesul Scope” sau „Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic „fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din „punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. „Vechiul ghetou” nu devine „noul ghetou”, ci devine „ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) „Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin „imblanzirea” (sau, eventual, „increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de „Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : „Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar „adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci „adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: „Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: „Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” „Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, „fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: „Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: „Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

„Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: „Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

„Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. „Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

So, brothers and sisters, do we kill the sinner?


Cu toate că numele regelui Solomon se confundă cu succesul, mie nu-mi place Solomon. Sau îmi place atît de puțin că-l bag în seamă doar pentru un lucru pozitiv. Că a cerut de la Dumnezeu înțelepciune. Și îmi place cum a judecat cauza celor două femei ce își disputau un copil.

Situații din acestea sunt interesante pentru că e vorba de viață și de moarte, de cineva fără apărare, în cazul nostru copilul și de persoane care ar fi dorit binele absolut al copilului, adică mama.

Și aici intervine legătura cu Pervez Sharma, regizorul gay care a făcut documentarul A Sinner in Mecca/Un păcătos la Mecca.

Nu e prea dificil să ne imaginăm cam aceiași scenă a judecății în care cele două mame vin în fața lui Solomon. Dar cine-l interpretează pe Solomon? Pot fi eu, poți fi tu. Sau altcineva. Poate fi Dumnezeu însuși. Sau Isus Cristos. La urma urmei este doar un exercițiu de imaginație.

Păcătosul de regizor gay trebuie omorît. Nu de mama lui, ci de două religii: islamul și creștinismul. Cine are dreptul să-l omoare? Dar dacă una dintre cele două religii îl omoară, oare cealaltă poate să-l scape? Cine este arbitrul absolut al judecății, Allahul musulmanilor sau Allahul creștinilor? Și oare ce efect are sentința? Este imediată?

Care este valoarea unei vieți? Cine și-ar da viața în locul acestui musulman gay? Sau frați și surori, cine-l va omorî pe acest păcătos?

L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA… Aceiași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a pus somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tineri ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul III 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsește Paul Negruț, considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului autohton. Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului le UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glas cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducții franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară absolvenții 1994 au fost înglodați în sistemul românesc: traiul deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu și acesta s-a datorat unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Echilibrul și echilibristica



Cu toții ne menținem echilibrul. Mai ales cînd mergem. E greu de mers pe un fir sau pe o bîrnă. Pentru asta trebuie să faci echilibristică. De fapt poți să faci echilibristică și dacă ai ceva la bord. Înțelegeți ce.

Nu mi-am propus să fiu un tip echilibrat și probabil că nu sunt. Dar am constatat că nu-mi plac cei ce o iau razna și nici cei ce fac echilibristică, indiferent de domeniu. Mi se par niște dezechilibrați. Unii hazoși, alții plini de tristețe. Vă dați seama, așa complexat cum sunt, cum aș arăta eu în postura asta. Nici nu vreau să mă gîndesc. Totuși, poate-ntr-o zi o să-mi dau în petec. Dacă cumva se-ntîmplă, e clar: sunt dus. Și ca să nu dau un exemplu negativ, vă rog, împachetați-mă și expediați-mă în afara razei mele vizuale.

Acestea fiind de comun acord zise sau stabilite, să trecem la treabă.

Israelul și arabii. Sau de ce nu nemții și restul lumii. Sau turcii și valahii. Sau normanzii și saxonii din Anglia. Sau ungurii și românii. Sau europenii și Atilla. Adică unii și alții… Pe limba tuturor ai noștri și ai lor sau prietenii și dușmanii.

Dacă-i asculți pe primii, au dreptate. Dacă-i asculți pe ăialalți, ei au dreptate. Greu. Subiectiv. Dar n-ai ce face. De obicei se operează cu preferințe, nu cu dreptate. Și aici vrea să ajung. Cine a fost de vină pentru declanșarea primului război mondial? Teroristul sîrb? Imperiul Austro-ungar? Germania? Ce mai contează cînd au murit milioane de oameni?

Cine a declanșat al doilea război mondial? Puterile învingătoare în primul că și-au bătut joc de Germania? Hitler? Stalin? Ce mai contează? Cîte asemănări între conflictele astea și situația din Gaza și Israel… Am murit iarăși milioane de oameni. Și vor mai muri.

Eroii unora criminalii altora. Și invers.

Mă uit cîteodată pe net și mă încearcă sentimente ambivalente: ce bine că rușii sunt bătuți de nemți ce ne-au luat o mare parte din țară, au luat din Polonia (masacrul de la Kathyn) și ce bine că sunt pedepsiți pentru teroarea bolșevică cînd au omorît milioane de oameni nevinovați… Ce bine că Hitler și adepții lui au încasat-o că au pus civilizația occidentală în pericol, că au exterminat milioane de oameni nevinovați… E greu să fii echilibrat, dar nu imposibil. Cînd te gîndești ce s-a întîmplat la noi după 23 august 1944 e și mai greu.

Îmi plac evreii. Sunt buni la tot ceea ce fac. Au cele mai multe premii Nobel, au făcut din Israel ceva ce n-a făcut nimeni, au demonstrat că pot învinge armate de zece ori mai mari. Ce e a lor, e a lor. Reușesc. Cîți mai cred în Dumnezeul lui Israel, asta e altă chestiune.

Arabii: îmi plăceau poveștile lor. Cîteva filme. În rest nu știam nimic în afara publicațiilor de stînga sau de dreapta mai recente, adică de prin 1967. Arafat, El Fatah m-au lăsat rece. Dar am citit Lawrence of Arabia, ceea ce mi-a schimbat un pic perspectiva. Apoi tratativele de pace între Israel și palestinieni. Apoi masacrele de la Sabra și Shatila, ocuparea Libanului de către Israel. Și ce a urmat. Războiul dintre Irak și Iran. Complicațiile din Liban începînd cu anii 60. Războiul din 73, land for peace, tot tacîmul cu premiile Nobel pentru pace. Arabii ce se aruncau în aer prin Israel în autobuze, magazine, piețe. Pămîntul palestinienilor confiscat de Israel. Palestinieni alungați în țări ce nu sunt a lor. Musulmani și creștini, nu contează, Israelul nu iartă.

Conflict, război, cruzime, răzbunare, sînge. E greu să fii echilibrat. Israelul are stat, armată, bani. Palestinienii nu mai au aproape nimic. Se poate spune că după ce englezii au hotărît să le dea evreilor un cămin, o țară, i-au lăsat pe arabii din țara aia fără așa ceva și nici nu au fost interesați de soarta lor. Acum ei sunt străini în propria lor țară, ei rătăcesc. (Apropo de chestia asta, mai țineți minte cine ne-a vîndut lui Stalin: englezul Churchill. Că era obsedat de Grecia.)

Este asta o soluție? Chiar dacă ar fi, unde este eficiența ei? Apoi terorismul arab: este o soluție? Evident, nu! Este o soluție să faci ca scopul existenței și luptei tale să fie distrugerea Israelului? Dacă numai pentru asta trăiești, poate că meriți să mori, mai degrabă decît să trăiești.

Care ar fi soluția? Nu știu. Dar îndrăznesc să spun că nu se va schimba nimic pînă cînd musulmanii nu-i vor sancționa pe teroriștii islamici și-i vor declara în afara legii islamice. Dar nici nu se va schimba nimic pînă cînd Israelul nu va recunoaște că arabii ce au locuit în Palestina britanică au aceleași drepturi asupra pămîntului ca și evreii. Și aici alte complicații.

Cine-a zis că-i simplu?

E greu să fii echilibrat, nu?

Dar să fii creștin și să-ți iubești dușmanii cum o fi?

Ce contează o literă? Îți tai capu mă ereticule!


sursa:http://www.centerforinquiry.net/blogs/entry/4_23_13/

După ce creștinismul a fost legalizat în Imperiul Roman creștinii au început să-și taie capetele pentru o literă. Vezi afacerea cu homoousios. De aceea nu mă mai mir că de-a lungul timpului s-au lichidat pe subiecte ca: botez, mîntuire, iad, purgatoriu, predestinare, Duhul Sfînt, cina Domnului, bărbi, celibat, post, liturghie, canon, monahism, capul bisericii pe pămînt, separarea bisericii de stat și alte cîteva sute de subiecte.

De ce m-aș mira că acum ne zburăm capetele, e drept mai mult metaforic, pe bănuieli, pe interpretări ale unor versete, ne ce am gîndit sau nu am gîndit, dar puteam gîndi. Suntem în mare parte tributari literei. Albului și negrului. Istoriei. Dogmaticii. Bănuielilor. Trădărilor. Dezertărilor și revenirilor. Rugurilor și bibliotecilor dacă nu incendiate, cel puțin încuiate. Al acuzațiilor de tot felul și al liderilor de tot felul. De la papi și anti-papi, de la episcopi, diaconi, diaconițe și prezbiteri, la comitete și sinoade mai mult sau mai puțin ecumenice.

Ne-am luat titluri, ne-am asumat roluri, ne-am desemnat responsabilități. Cine cui? L-am lăsat pe Dumnezeu pe tușă după ce i-am arătat cartonașul galben. Nu s-a potolit și la al doilea l-a văzut pe cel roșu. Cel ca sîngele lui Hristos. Dar oare acum nu jucăm cu un Jucător în minus pe teren? Sau pe Terra…

Oare cel ce era declarat eretic sau apostat nu gîndea despre cei ce l-au categorisit că aceștia erau de fapt adevărații eretici? Ca urmare toți creștinii erau eretici. Așa cum Noll parcă îi declară catolici pe luterani și devianți pe catolici. Și rînd pe rînd cei ce au ieșit dintr-o comunitate sau alta au fost declarați rătăciți, îndrăciți, nebuni, și așa mai departe. După cum și cei ce au rămas au fost etichetați pe măsură de cei ce au plecat. Unde-o fi adevărul? Adevărul e doar unul, așa că e greu de afirmat fără să o iei pe cocoașă!

În prezent e mult mai comod să ne scoatem ochii unii altora. Să ne învinețim fluierele picioarelor. Sau să ne scuipăm. Sau să ne urechiăm. De ce nu? În ziua de azi doar islamiștii și ucrainienii rusofoni impun adevărul cu acaemul. La nevoie cu legea lui Putin și cu sharia. Începe să conteze din nou o literă. Începe să conteze dacă ești eretic sau apostat. Se închide cercul sau doar se întunecă mintea? Mintea cui?

Dar pentru noi, de fapt pentru unii dintre noi, cei aleși, e mult mai benefic, mai fin și mai manierat să facem ceea ce numim politică bisericească. Adică să ne punem în practică planurile de parc-am fi Dumnezeu. Cum care Dumnezeu? De data asta e ceva fără echivoc: nu vorbim de Allah frate! E ăsta, al nostru. E politică cu p mare! E masculină, e duhovnicească pînă-n prăsele. E pusă deoparte. E ceva sfînt. Intangibil. Ca și cei ce o practică.

Aveți grijă!

Întrebări de criză: sunt ortodocșii mîntuiți?


sursa: https://www.flickr.com/photos/dorinfather/453811340/

 

Start greșit.  Era mai bine „De ce…” sau „Nu…” și toată lumea ar fi fost mulțumită. Și ei și noi. Sau și noi și ei. Sau nimeni. O variantă foarte plauzibilă.

De cînd cu discuția despre islamul lui Miroslav Volf am băgat de seama că cine strigă mai tare se aude și pentru că se aude mai atrage alți strigători. Parcă-am participa la dansuri populare cu strigături. Unii mai interiorizați nu strigă deloc, chiar dacă au dreptate. Mai bine tac. Ca mielul dus la tăiere. Acum ați face bine să puneți napoi piedica la revolver, ciomag și alte obiecte contondente de tip blog, feisbuc sau tuiter. Calmați-vă, pentru numele lui Dumnezeu. Am pus doar o întrebare! Dar ce-ntrebare!!!

Ei, cum știți că sunt puțin cam istoric din fire, mai țineți minte că problema asta s-a pus de mult. La început a fost Arie. Apoi Apolinarie. Apoi Eutih. Apoi alții. Să nu uităm nici de donatiști. Ereticii nu puteau fii mîntuiți. De peste o mie de ani.

Ortodocșii și catolicii s-au tot întrebat unii pe alții sau retoric: Sunt ăialalți mîntuiți? Și ca să fie siguri că ei sunt, au scos la iveală motivele pentru care ceilalți nu-s! Cei mai harnici contabilizau acum un secol cam 1000 de motive de tot soiul. Ăia mai leneși ziceau că doar unul. Cei ce spunea că și ceilalți sunt mîntuiți erau așa de puțini și lipsiți de hang că nu-i auzea nimeni.

Și-au început să se omoare. Să existe o certitudine. Cine învingea era mîntuit. Stranie concluzie. Eu aș zice că mai degrabă ăla era condamnat pe viață!

Mai țineți minte cine era Anticristul pe vremea lui Luther? Papa. Și pentru catolici? Luther. Apoi au apărut alții. Pe anabaptiști nu i-a întrecut nimeni: numai ei erau mîntuiți. Așa că toți ceilalți i-au omorît.

La vremea căderii Constantinopolului se spunea, zic unii istorici, și susțin unii talibani, că era de preferat semiluna crucii latine. Un pic mai devreme intraseră latinii în Constantinopol și-l jefuiseră după care puseseră un patriarh latin. Mîntuire pe limba latină.

Și-au venit și turcii. Apoi prin țările ortodoxe au venit (cu excepția Greciei) comuniștii. Cum putea dovedi un ortodox că e mîntuit? Simplu: aducea o dovadă scrisă de la paroh. Se numea certificat de botez. Se certifică botezul făcut în prezența nașilor. Și gata. Numa să aibă curaj.

Valabil și la alte denominații. Iar încep unii cu teoria: botezul nu mîntuie. Bine, da ce face? Dă cu presupusu despre credința individului. Păi și dacă spui vreo două fraze pădărost că ai fost cercetat și că vrei să te botezi asta e dovadă? Eventual pe termen scurt. Deci sunt ortodocșii mîntuiți? Păi dacă ei cred, io zic că da. Că și la alții e pe bază de credință. Dacă ei cred că botezul e sacrament, taină, cine sunt eu care nu cred așa să zic că credința lor e mai mică ca a mea? Sau că credința mea e mai mare ca a lor?

Și ortodocșii n-ajung în iad? Nu. Dar ei nu știu. Ca s-o moiăm un pic, să nu începeți s-adunați vreascuri. Atenție: am mobil și sun la pompieri! Ce, nu știți de glumă?

Serioșilor!

Ce-aveți domle cu homosexualii?


sursa:http://defendproclaimthefaith.org/blog/?attachment_id=3352

După revoluție sau ce-o fi fost în decembrie 89, apăreau prin ziare articole despre activitatea febrilă a unor indivizi și a poliției prin toaletele publice din diferite orașe. Reportaje cu sufletul la gură în care ți se descriau grozăviile ce se petreceau sub ferestrele și balcoanele unor locatari decenți.  Că cică erau cluburi ale homosexualilor. Ilegale.

Apoi a venit proiectul de lege, marșurile rușinii, întărătări și dez-întărîtări. Și bisericile au dat vina pe homosexuali, homosexualii pe biserici și legea a trecut. Nimeni n-a dat vina pe politicieni. De, oameni și ei. Că cică legea trebuia să treacă, așa zicea ueul și dacă nu trecea, noi nu intram în eu. Posibil. Și penibil de periculos, dat fiind subiectul abordat. Dacă cumva scăpam săpunul pe jos?

Apoi a venit din străinătate chestia cu căsătoria homosexualilor. Iar au sărit bisericile pe homosexuali, iar au sărit homosexualii pe biserici. Mă întreb cum i-au dat jos de acolo? S-ar fi copt și or fi căzut, cine știe… De n-am observat.

Eu, mai în glumă, mai în serios, am fost de părere că ar fi mai bine să se căsătorească: să vadă pentru ce ne invidiază. Să aibă de-a face cu soacra, cu socrul. Măi, ce bate cîte unii pe ginerică… Și să nu mai trăiască în concubinaj. Sau mai rău, cu relații ocazionale. Gata cu hocus-pocus-preparatus-ul sexual. Gata cu întîlniri pe furiș fără asumarea responsabilității. Vorba aia, bine că nu ies copii d-aici! Deci, să se căsătorească și să vadă ce înseamnă aia să vii tîrziu acasă, să stea unul dintre ei cu prietenii la bar și apoi să o încaseze cu sucitoarea, să vadă ce înseamnă aia dinamism al căminului, relații tensionate, culcat pe canapea, spart lemne și dus cîinele la plimbare. De ce să nu intre în tot universul căminului clasic atît de criticat de marii liberali, de feministe, de activiștii homosexuali și lesbieni, de comuniștii de-și lăsau progeniturile pe mîna statului și alții de același gen cu ei. Că în definitiv totul e o chestie de gen.

Gata cu joaca de-a fluturele homosexual ce zboară din floare-n floare! Să fie cu acte-n regulă, să stea acasă, să lucreze la fericirea propriului cămin. Să vadă și el ce-nseamnă să ai amant (Gad forbid!), să speli rufe, să mergi la băi cu soția (vorba vine…), să te uiți cu ea la telenovele și să-i faci o vizită cu flori la spital cînd e programată o colonoscopie de giast in keis. Fericirea căminului conjugal vine cu responsabilități, nu numai cu reclame de pe vremea regelui Solomon. Ca urmare să-și apere și ei căminul, să militeze pentru valorile familiei și în caz de ceva derapaje să sufere și ei ca tot omu: pensie alimentară (mai greu…), divorț cu tot tacîmul, partaj de bunuri. Suferință, suferință, suferință.

Și apoi cînd își declară starea civilă aceleași complicații în rînd cu lumea: căsătorit, divorțat, văduv. Ehe-hei!

În ce-i privește pe homosexuali, parcă e a fel cu munca în folosul comunității: de ce să-l pui pe bietul recidivist imposibil de îndreptat la căldurică, mîncărică și programele toată iarna? Mai bine-i dai patru luni în folosul comunității pe banii lui, pe căldura lui, pe mîncarea lui, pe hainele și timpul lui. De ce să-i mai plătești pe alții să-l supravegheze, să-i facă cald, să-i ridice nivelul serotoninei și dopaminei făcînd lucruri bune? Lasă-l pe el să facă asta și va învăța singur pe pielea lui. E ca în bancul cu viermele tată și viermele fiu ce devorau un cadavru. Viermele fiu tuști direct la ochi. Așa că tăticul l-a atenționat: Cine nu papă bătăturică, nu papă nici ochișor! Cum să ai parte de fericire dacă nu lucrezi la ea? Nu-i pe gratis! Nici pe banii statului! Ce ești politician?

Ce-aveți domle cu homosexuali? Și ce dacă se căsătoresc? Păi, nu ia popa taxă bună la căsătorie? Nu se cumpără lumini? Un fel de Chirița-n provincie jucată ca de obicei în travesti. Ce nu fac popii noștri cei de toate zilele altele mai mari decît să lege doi bărbați in holi matrimoni? Să fie holi și la ei și să trecem la nivelul următor. Ne-au mai rămas cîteva vieți. Doar n-o să le pierdem discutînd numai despre asta!

Așa că, ar fi mai multă liniște, mai multă pace, mai multă fericire. Socialmente ne-ar fi mai bine și nouă și lor. Bisericamente probabil că nu.

Dar aici ajungem la ideea aia învechită susținută de unii extremiști cu iubește-ți aproapele. Vorba aia, dacă-i prea aproape chiar că-i periculos cu ăștia! Dar eu zic că n-ar trebui să ne ambalăm așa de tare avînd în vedere și luând în considerare ce a ajuns, ce este și apoi ce va fi biserica. Mai club, mai biznis, mai dictatură, mai democrație, mai pă net, mai pă ascuns sau pă față, cine știe ce-i rezervă viitorul? Dac-ar fi să ne luăm după Apocalipsa, lucrurile se vor rezolva în final, dar vorba tuturor profeților apocaliptici, pentru ca lucrurile să ajungă la marea și miraculoasa rezolvare în care divinitatea se va implica DIRECT, lucrurile vor cunoaște o înrăutățire clară, vizibilă și de nesuportat. Dacă de exemplu printre grozăviilea alea, la certificatul de căsătorie sau la ceremonia de căsătorie, se vor tatua niște barcoduri, de ce să-i lăsăm pe unii pe dinafară? Avem cu toții drepturi egale domle! Să fie și ăștia fericiți.

Convertirea, re-convertirea, ne-convertirea și gata


sursa: http://www.theguardian.com/commentisfree/andrewbrown/2013/mar/29/easter-face-suffering-god-teach-love

Bla, bla, bla. Adică introducere.

Bla, bla, bla. Adică cuprins.

Bla, bla, bla. Adică încheiere.

Bla, bla, bla. Adică concluzie.

Am scris acest post ca protest la ofuscările internaute ale celor implicați de orice culoare a creștinismului.

La pomul lăudat…


Un proverb de-al nostru zice să nu te duci la pomul lăudat cu sacul. Nu de alta dar n-ai să găsești ce să mai iei. Bine e cu plăsuța. Creștinismul mi l-am început studiind Biblia. Fără prea multă metodă, dar a venit și vremea metodei. Am învățat de e aia hermeneutică, i-am ascultat pe alții mai avansați și apoi pe unii foarte avansați în materie de creștinism.

Apoi a venit vremea, adică biserica a considerat că trebuie să deschid și eu gura. Și mi-am dat și eu cu părerea, cu studiu, cu interpretarea, cu doctrina și cu Duhul. Probabil. Cam oricine putea face asta dacă se vedea că are de unde, că nu o ia razna. Ba erau în biserica aceea doi frați foarte focoși, cu o orientare mai penti, cu anumite greutăți în exprimare și trecuți de prima tinerețe ce voiau să spună… Și se simțeau dați la o parte, nu ajungeau la amvon deloc. Dar erau plini de rîvnă pentru Domnul. Dar nu și nu, nu au ajuns să predice, așa că erau doar la mărturie pe unde apucau, prin parcuri, prin tramvaie și se puteau ruga ca orice alt credincios.

Pe atunci nu mă gîndeam, dar acum cînd am dat de tot felul de oameni, care mai de care mai destoinici, cum ar fi dacă toți frații și surorile ar avea cuvînt și ar vorbi. Aici vă reproduc cîteva exemple, e drept hilare. Ar fi de rîs, de plîns, de jenă, de… cine mai știe ce.

Faceți abstracție de comentariile celor doi pezevenghi, dar procesați fragmentele redate de ei. Termeni vehiculați: harvest (sună familiar?), annointing (ungere- sună familiar?), seed (sămînță – sună familiar?), healing (vindecare – sună familiar?), miracle (minuni – sună familiar?).

Cum vi se pare? Nostim? Tragic? Pervers? Prostesc? Spiritual? Duhovnicesc?

Profesioniști?


Postul acesta apare după o scurtă discuție pe Facebook referitor la apariția cărții lui John Piper, Brothers we are not professionals. Păi altfel cum?

http://www.mrqe.com/movie_reviews/the-professionals-m100024595

Prin anii 70 am văzut un film cu cow-boys intitulat Profesioniștii. Nu știu dacă titlul era original sau românii l-au adaptat. N-are importanță. important e faptul că apare noțiunea de eficiență, responsabilitate și implicare. Chiar și în omorît oamenii.

Care ar fi echivalentul profesionismului în ceea ce privește biserica? Pe de o parte Isus spune că păstorul plătit nu e profesionist, ci invers. Mirare! Oare cum este sau ar fi să fii pastor profesionist? Care ar fi indicatorii pentru un profesionist în domeniul ăsta? Numărul de predici? Numărul de vizite pastorale? Numărul de evenghelizări? Numărul de membri? Cît a extins clădirea adunării? Dacă i-a crescut burta? Dacă și-a schimbat mașina? Dacă are relații cu americanii? Dacă are studii? Doctorat? Dacă ține sau nu tineret? Dacă are pe lîngă el un pastor mai tînăr? Dacă nu a călcat strîmb? Dacă face exorcizări, minuni, vindecă, merge pe sîrmă sau scuipă flăcări? Poate pentru unii.

Eu m-am tot întrebat de ce un pastor trebuie să fie atît de (mii de scuze pentru limbaj!!!)… constipat. Pastorul parcă nu mai e om. Da ce o fi? Constipăciune? Mă tem de ce se poate întîmpla cînd se strîng la un congres…

Mi-a fost dat să văd cîțiva pastori tipici, semn că nu toți sunt la fel, dar că există o anumită asemănare, derivată din tagma din care fac parte. Mai bine l-ar lua model pe Isus.

Din afară e ușor de observat, de pus degetul pe rană, din interior este aproape imposibil. M-ar interesa o carte, o mărturisire a unui pastor ce nu își găsește locul, ce nu se simte adecvat, ce nu mai știe ce să facă. Sinceritatea doare, dar lipsa sincerității erodează caracterul uni om. Pe deplin cîteodată.

Primul pastor întîlnit a fost tipul omului muncitor, cu mulți copii, unu a luat-o pe lîngă, dar el a rămas pastor. Umblau vorbe, dar din cîți pastori știam nu îl voiam pe altul. De exemplu cînd predica, chiar dacă avea același text a doua zi, nu ascultai aceiași predică. Săpa în grădină, avea probleme de sănătate, dar ce era a lui era a lui: ar fi murit între două biserici, două predici, două vizite pastorale sau două înmormîntări. A avut și puncte de vedere personale. Cel puțin unul dintre ele privind ordinarea unei alte persoane ca pastor alături de el a fost recunoscută public ca ceva ce nu a putut să vadă. Ei, ăsta da curaj! A rămas un pastor tipic, dar oare ce se cere altceva de la un pastor român format în vremurile comuniste care a lucrat din plin pe ogorul evangheliei? N-a fost un stindard al luptei împotriva comuniștilor, dar a suferit pe măsura dedicării sale tipice.

Au mai fost pastori pe care îi pot caracteriza ca fiind infatuați, manevrați și chiar deraiați. Unul colabora foarte mult cu Securitatea (eram rude!!!), altul era el securist, altul le-a făcut tuturor enoriașilor săi dosare. Te miri de unde sare paranoia? Am fost atras de un singur pastor cu veleități de evanghelist ce părea altcumva. Apoi am ajuns să îl cunosc mai bine. Profesionist? Probabil, dar nu în viziunea mea.

Ba unul care era foarte bine văzut ca muncitor, cuminte, un tip cu aplecări spirituale a fost ales pastor de o biserică de la sat. S-au oferit să îi construiască o casă ca să stea cu turma. El a preferatsă stea la oraș ca să își facă copiii școala. Din cîte știu nu s-a ales nimic de școlile alea, din bisericile pe la care se ducea, totul fiind perceput ca o ocupație de navetist. Total neprofesionist. Bineînțeles că a prins și un pic de burtă, că a îmbătrînit.

Și a venit liberarea!

Am dat de un pastor american ce l-a beștelit pe un român de-al nostru că a îndrăznit să pună o întrebare la un studiu pe apocalipsa. Cum îndrăznea el să conteste ce i-a dat lui Domnul, mai ales că venea de la mii de kilometri? Rezon! Sau mai mine spus ca majurul din armata burghezo-moșierească. Și au mai fost alți pastori americani foarte vocali și siguri pe ei.

A mai venit cîte unul-doi din bejănie sau diaspora să ne spună una și alta, dar nu prea mulți au rămas. Mă întreb ce i-a convins să plece înapoi? Noi, pastorii noștri sau a fost o inspirație de moment?

Au apărut mai mulți pastori, biserici… Unii pastori s-au îmbolnăvit de cît efort au depus pe ogor, alții și-au făcu relații, alții s-au apucat de studiu și alții s-au apucat de funcții. După cum zicea un fost prieten despre uniunea baptistă pe care a muncit-o un fost prieten de-al său (și de-al meu la vremea aia) pe cînd încă mai erau prieteni: Toți vreau să pună mîna pe uniune (de fapt pă funcția dă președinte) că a îngrășat-o P… ca pe o junincă tînără! Parcă comparația e din VT… Știți dumneavoastră coane Fănică, foncția, foncție!

La relativ scurt timp părea că ne vom confrunta cu un fenomen prezent în bisericile românești din SUA unde cîteodată stau la amvon trei pastori, iar în bănci mai stau vreo doi. După principiul unde-s doi, puterea crește! Dar unde-s cinci? Pastorul ce mi-a povestit asta cu ciudă și ironie a plecat și el după un timp în SUA, probabil să fie a șasea roată…

Am fost coleg de studii teologice cu trei pastori. Cu niciunul nu țin legătura. Și ce coincidență, nici ei cu mine.

În fine au apărut generațiile tinere și neîncercate. M-ar interesa să știu cum merge unii dintre pastorii cei care mi-au fost studenți. Cam 30-50% din cei ce au absolvit pastorala au ajuns pastori. Sunt profesioniști? Ce înseamnă pentru ei asta? Am dat de unul care la o nuntă a ținut o predică de-a-ndoaselea… Ce bine că eu l-am învățat numai Istoria bisericii!

Deci, cam ce înseamnă profesionism acum pentru un pastor? Ce zice el sau ce zice biserica? Sau ce zice Scriptura sau mărturisirea de credință?

Greu de decis. De aia nu îi invidiez pe pastori. Pe niciunul.

Scepticism cu privire la Exodus


sursa:http://suceavaevanghelica.wordpress.com/2011/12/30/universitatea-penticostala-din-romania-in-proiect/

Nu, ați tresărit degeaba! Nu mă declar liberal, cu toate că alții m-au declarat de mult. Nici nu m-a coptat Ponta în PSD pentru că am venit cu vreo formulă de naționalizare a fabricilor și uzinelor. Cu toate că cine știe, n-ar fi rău, așa le vom mai vinde încă o dată!

E vorba că la Florești, lîngă Cluj se va face o universitate penticostală ce va avea management, economie, juridic, asistență socială și inginerie, după cum spune Adevărul de Cluj. Banii sunt dați de patronul ATP Exodus și Adevărul îi dă numele și universitatea își va deschide porțile cu ocazia anului universitar 2015-16. Păi de ce nu?

Să spunem mai întîi de ce da:

1. Că nu există așa universitate penticostală în Romania.

2. Că nu e rău să deschizi așa ceva.

3. Că ai bani și așa vrei.

4. Că dacă tot dai un ban, să se vadă exact ce se face cu ei.

5. Să moară de ciudă alte culte.

6. Că e o investiție bună.

7. Că așa zice Scriptura, Duhul Sfînt și/sau Consiliul Bisericesc.

8. Că vei da de lucru la peste 100 de oameni, unii cu înaltă pregătire academică.

9. Că vei începe ceva nou, ce va deveni o tradiția în penticostalism și în învățămîntul românesc.

Probabil că s-ar mai găsi și alte motive pozitive, dar cum sunt sceptic din fire… Să fac o mică paranteză: pe cînd am studiat în vest, adică în Anglia eram OPTIMIST, dar cînd am luat la cunoștiință de învățămîntul superior românesc, unde am predat și unde colegii mei ce au studiat în străinătate nu au avut loc, am devenit SCEPTIC și PESIMIST cu privire la acest subiect.

1. Investiția nu se justifică dacă tot ai o universitate destul de bună la 10 km depărtare.

2. E mai bine să investești în oameni, nu în ziduri. 10 milione  de euro  în burse ar școlariza precis toată suflarea penticostală din România cu chef de studiu din câteva generații bune.

3. Logica spune că dacă sunt penticostal și vreau să fac management, economie, juridic, asistență socială și inginerie mă duc la o universitate cu tradiție sau la politehnică. Dacă am bani mă duc în străinătate…

4. Se pune problema acreditării unei universități penticostale. În primul rînd o problemă practică: au penticostalii circa 100 de cadre didactice deja formate pentru a preda? Dacă da, URA! Dacă nu, nu va mai fi o universitate penticostală decît cu numele. Am predat în învățămîntul penticostal și am avut colegi care erau indignați că nu s-a găsit un penticostal să predea ce predam eu. Poate se găsea, dar aici interveneau ambițiile, relațiile, faima sau lipsa ei și dușmăniile din cadrul cultului penticostal ce se combinau și pe plan internațional. Aici e piatra de poticnire a unei universități creștine penticostale sau baptiste.

Din experiența baptistă, cu o universitate ștruțo-cămilistă a cărei conducere depindea de un păstorii unei biserici și un bord cu o alcătuire ciudată, dar și de finanțare din străinătate, la 10 milioane de euro pentru construcție doar, ar mai trebui puși niște bani pentru salarii, taxe, întreținere, consumabile, burse, și altele.

5. Banii aprind disputele în cultele astea două și există oameni dați afară, certuri cu urmări pe termen lung din motive de credință, ce reies din interpretarea Scripturii. Aici să vedeți complicații…

6. Apoi, cine știe care o fi statutul femeii academice într-o astfel de universitate. Nu a studentei, ci a lectorului feminin care avînd o pregătire superioară sau fiind mai inteligență la tărtăcuță, le poate spune unor bărbați importanți cu bani sau funcții, că greșesc. Au!!!

7. Una mai tare de înghițit: în penticostalismul românesc se aranjează atîtea lucruri (a se citi: se fac atîtea matrapazlîcuri sau ilegalități), încît mă îndoiesc că o universitate ca asta va fi curată, legală și fără pete ca mireasa din ceruri. Ca urmare va avea un prost renume.

8. Continuînd, dar la alt nivel: am predat 5 ani penticostalilor și am văzut lucrări scrise de studenți la teologie ce erau de nivelul semi-analfabeților. Cum va putea funcționa o astfel de universitate și ce standarde va avea în domeniul academic? Nu va fi o altă fabrică de diplome?

9. Din cîte știu, penticostalii sunt preocupați de lucrări, prorocii, vorbire în limbi, vindecări și alte chestii de acest fel. N-ar fi mai bine să se facă ceva în domeniul ăsta? Nu, că în asta nu ai nevoie de diplomă și universitate, nici de bani, ci de altceva. Unii îi spun Duhul Sfînt.

Păstrez raportul de 9:9 ca să existe un echilibru. Nu am justificat primele 9 puncte, că au fost pentru, dar aștept înjurăturile pocăiești ce vin din ambele direcții: atît baptiste, cît și penticostale. Cu o singură condiție: să fie imparțiale! Închei spunînd că în ambele cazuri, bapti și penti, afacerea a tins să fie monopolul unei găști, a unei familii, a unor interese. Dacă vă place ce am scris dați un like, dacă vă place mai mult cum dansează fiica Irodiadei, cereți împăratului capul subsemnatului…

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (3): A fi cinstit sau despre sens şi înţeles


sursa: http://www.hieronymus-bosch.org/Ecclesia%27s-paradise.html

N-am auzit şi nici nu am citit de vreun rege sau împărat care să fie supranumit cel Cinstit. Avem cel Mare, cel Bun, cel Înţelept, cel Chior, cel Mic, Ţepeş, Copronimul (sună mai bine dacă ştiaţi ce era aia Coprol şi la ce folosea) şi alţii de alte feluri. Nici nu am dat de vreun papă de la Roma care să fi foat catalogat ca cinstit. Dar poate au existat episcopi, patriarhi sau mitropoliţi cinstiţi. Mai jos nu merg că mi se face frică…

Dar aşa cum am stabilit, cinstea nu era la mare căutare printre marii şi micii conducători. Sau greşesc, era printre cei mici, că poate de aia au dispărut. Dar rămîne o constatare şi un adevăr valabil şi azi: conducătorii nu sunt cinstiţi. Între sensul cuvîntului şi înţelesul său mi se pare că este o diferenţă. Poţi fi cinstit la modul general, dar nu atît de cinstit pe cît este înţelesul cuvîntului.

Veţi spune că era ceva normal: nu putea fi cinstit Carol cel Mare cu sarazinii, nici Mihai cu turcii, nici Decebal cu romanii, nicii franţujii cu nemţii, englezii, belgienii, normanzii, italienii, austriecii, ruşii, prusacii şi alţii, precum nici Alexandru Macedon cu perşii, indienii şi restul lumii dinspre est. La fel şi Toragawa cu ai lui, Gingishan cu toată lumea ş.a.m.d. E clar.

Dar atunci de ce cerem ca politicienii noştri să fie cinstiţi? Pentru că nu ne mai batem în duel, pentru că ne-am retras armata la aproape 100 de kilometri de la graniţă, pentru că suntem în NATO şi aproape în UE? Ar fi ca şi cum i-ai cere lui Putin să-şi dea demisia că a stat la putere prea mult, dincolo de limita constituţiei, să-i spunem lui Iliescu că va avea de ispăşit şi în viaţa viitoare pentru ce a făcut cînd era la putere şi să-i transmitem lui Bill a lu Clinton că n-o să ia în veci premiul Nobel că nu e cinstit. Sau poate o să-l ia pentru că premiul nu se dă pentru morală.

Mda, de ce nu a lăsat domnul Nobel bani şi pentru unul care a trăit moral? O fi fost prea mare competiţia sau ar fi fost prea mulţi ipocriţi rămaşi în cursă? Păi acum suntem către opt miliarde…

Deci, în mare, toţi politicienii noştrii sunt cinstiţi dacă nu sunt prinşi, judecaţi de justiţie şi condamnaţi ca necinstiţi: cu mici excepţii, extrem de bine cunoscute, toţi sunt cinstiţi. Ce sens are cuvîntul cinstit acum? Dar înţeles?

Să vă spun sincer însă, eu n-am probleme cu politicienii: e clar că trebuie să mintă, altfel n-ar mai exista politică. Aşa cum au minţit F. D. Roosevelt, Clinton, J. Kennedy, Nixon, Kohl, Reagan şi alţii. Cu toate astea lumea vrea şi politicieni cinstiţi şi să trăiască bine. Mie mi se pare că există o contradicţie în sine între cele două dorinţe. Sensul e că fiecare dintre ei au minţit, dar numai cîţiava au fost catalogaţi ca necinstiţi şi au fost amendaţi. Au minţit prea mult şi în folosul propriu.

La fel se întîmplă şi cu pocăiţii. Lumea vrea ca pocăiţii să fie pocăiţi punct. Dar nu se poate să te pocăieşti o dată şi să rămîi aşa toată viaţa. E la mintea cocoşului.

David a scris atîţia psalmi în care se tot pocăia. Isaia se tînguia împreună cu Ieremia plîngîndu-şi păcatele lor şi a poporului lor. Nimeni nu i-a spus lui David pe cînd încerca să scrie al doilea psalm să înceteze că n-are rost, era deja pocăit. Sau deja lamentat. La fel cu Isaia şi Ieremia. După primul capitol (oral) a urmat al doilea, al treilea ş.a.m.d. La fel ca în cazul marilor politicieni, dacă pui beneficiul pocăinţei personale în faţa beneficului celorlalţi nu ajungi decît o maimuţă demnă de un spectacol jalnic. S-ar putea ca cei de pe margine să-ţi arunce un bănuţ, dar o fac din milă pentru că între sensul şi înţelesul pocăinţei tale există o diferenţă. Care este cîştigul comunităţii în afară de etichetarea personală?

Ca urmare, pocăiţii nu sunt pocăiţi şi lumea vrea mai mult de la ei. Chiar şi pastorul, biserica (adică toţi ceilalţi) vrea mai mult de la tine, toţi fiind gata să-ţi dea sfaturi. Ca în cazul politicienilor.

Să vă spun sincer eu m-am cam săturat de o biserică pocăită, perfecţionistă, elitistă, triumfalistă şi lista poate continua. Aşa cum v-aţi săturat de politicieni.

Nu vreau să fac o revoluţie. Nu în politică. Dar vreau să încep o biserică fără biserică. O biserică de oameni normali, o biserică de oameni, nu de pietre. O biserică fără pretenţii, fără legi, fără ifose, pocăiţi şi vorbe mari. O biserică a celor care sunt cinstiţi atît ca sens, cît şi ca înţeles. Las pocăinţa pe seama fiecăruia. E o chestie extrem de personală.

Şi fără viziune, strategie şi tactică. Fără!

Pilda vameşului şi a fariseului


Pilda vameşului şi a fariseului e una dintre pildele kamikaze. Vrei să te sinucizi?

Nu trebuie pentru asta  să ai la bord o încărcătură explozivă prea mare, de fapt nici nu trebuie  să decolezi cu al tău avion (preferabil să fiu un „Zero” personal ca să nu ai prea multe de pierdut) de pe portavionul numit Biserica baptistă.

Pilda este povestită de însuşi Isus Cristos, deci, nu cu povestirea ei sunt probleme, ci cu identificarea personajelor. Miza este plasată în jurul întrebării: „Cine vrea să fie vameş cinstit şi cine vrea să fie fariseu mai mult decît cinstit? Pilda în sine nu acuză pe nimeni, aşa după cum nici eu nu o fac. Orice asemănare cu vreo persoană aflată în viaţa actuală sau în cea de dincolo este o pură ironie a sorţii şi un semn al cercetării Duhului.

O dată, demult, prin 1990 sau 1991 am stat de vorbă la bordu unui mercedes cu un frate ce conducea fain şi predica la fel. I-am expus cîteva considerente cu privire la fariseu şi vameş, pildă pe care o predicase la nunta de unde tocmai veneam. Şi-a schimbat privirea, dar n-a zis nimic. Era bine că el conducea. Totuşi aş fi preferat să spună ceva, nu să îşi schimbe doar privirea. Era clar că explicaţia mea l-a afectat. Nu mai ţin minte de ce pentru că nu era îndreptată împotriva sa. Aşa că nu am predicat din pilda asta niciodată, că mi s-a părut cam …atomică.

Şi cum curge pilda? Cam aşa, în versiunea personală:

Doi gagiy cu probleme de conştiinţă sau poate cu probleme generate de complexele lor de superioritate sau de inferioritate, se căzneau în faţa lui Dumnezeu. Nu ştim dacă au dat-o în bară recent, demult sau deloc. „Frustraţi” (se poartă!) s-au întîlnit sincron într-o clădire numită Templu. Nu ştim dacă acţiunea se întîmpla duminica (no lăsaţi, ştiu că nu se vedeau tocmai duminica la adunare, dar probabilitatea ca această întîmplare să se fi întîmplat de sabat sau mai bine zis sîmbăta este de 1 la 7, aşa că, eu zic că era o zi de peste săptămînă).

Deci, doi oameni s-au dus la biserică să se roage. Amîndoi aveau credinţa că îl întîlnesc acolo pe Dumnezeu. Deci nu era vorba de acei cîrcotaşi care spun că Dumnezeu nu este închis în odăiţe, între patru ziduri sau după altar. Nu! Erau, ca să zic aşa, baptişti ortodocşi, nu ca mine, plin de lipsuri de tot felul, de umpli o listă de patru pagini şi o dai mai sus… Cine nu ştie – să-şi închipuie, cine ştie – să mai scrie, că a fost enteresant!

Unul dintre ei era fariseu, uătevăr zis minţ, celălalt era angajat la Direcţia Vămilor, un fel de amploaiat la stat. No, las c-o ştiu şi pe aia cu impozitele romanilor şi cu indivizii care le adunau…

Vameşu:

Nu se spune că vameşu era burlac sau căsătorit, dacă avea casă grea vasăzică, dacă avea maşină mică, bloc sau vilă, dacă era tînăr sau bătrîn, bogat sau mai bogat, dacă avea diabet de slab ce era sau dacă îşi pierduse memoria cu ocazia ultimului control la catastife. Nimic, zero, la fel ca şi avionul de vînătoare cu acelaşi nume al japonezilor.

Acuma o mică paranteză: cum să pui nume unui avion de vînătoare „zero”? Închipuiţi-vă conversaţiile radio ale piloţilor americani: „Maic, ai un zero în spate!” „Gioni, bine că nu am două, că m-ar confunda cu altceva!” (00 era numărul camerei unde pînă şi împăratu merge pe jos.)

Acuma fariseu’:

Păi fariseu putea fi oricine! Totuşi nu putea fi o femeie. Fariseul „trăbă” (ca să-l citez şi pe fratele Paul) să fie bărbat. Femeile să îşi vadă dă cratiţă (să nu înveţe în biserică), dă fuste, nu dă pantaloni, că noi bărbatzii nu ne luăm fustă! Nu suntem Hara, nici Zdup şi Zdob (sau vice şi versa), cu toate că în cugetul lor unii  farisei mai buni tînjesc după fuste…

Apăi, io personal aş fi vrut mai multe detaly despre fariseu’ model. Fariseu-fariseu, da să ştim şi noi cu cine votăm! Dacă dăm în cine nu „trăbă?” – aşa cum a spus fratele Paul…  Păi oricine poate fi fariseu? Nu! Nu oricine îşi poate atribui acest titlu atît de invidiat. Dacă a făcut teologia, avea diplomă de Oradea sau de Bucureşti?  Ce lucra fariseul ăsta? La ce biserică mergea? La sat sau la oraş? A creat şi pe acolo „probleme”? Şi cum s-au soluţionat? Am auzit – spun unii mai competenţi, foşti prieteni ai foştilor mei foşti prieteni – că şi acolo a creat unele probleme! Precis dacă dădea cineva un sărci pe goagăl găsea ceva. Dacă nu, precis niscaiva neveste ale cuiva ar fi adus dovezi imbatabile, indubitabile, inumerabile şi imponderabile. Ba chiar şi improbabile!

În faza asta a pildei mă simţ şi eu ca cetăţeanu turmentat: nu ştiu cu cine votez. Mi-e ciudă că Isus a fost aşa de laconic! Cum să amestece foncsionaru dă la finanţe cu unu care, vorba aia, nu avea o meserie declarată, un fel de privat? Dacă eşti fariseu nu înseamnă că ai meseria de fariseu, dar poţi să îi ocupi postul, adecă poţi să …fariseieşti. Nu tră nici diplomă, studii avansate în farisiologie, decoraţii de la Minister, atestate de la Preşedenţie sau de la Academie. E destul de la Uniune.

Dar, indiferent cine erau cei doi împricinaţi, se anunţă o sentinţă. Doar unu a ieşit neprihănit de la spovadă.

Vero? Să faci atac de cord! Ma non e possibile! Păi nu putea să se acopere totul? Nu putea Legea să găsescă o turturică, un turturel, un ţap ispăşitor? Domle, de ce să nu strîmbăm un pic statutu cultului mozaic, de ce să nu vină preoţii de la Templu cu o recomandare, două şi gata, să fie pace, unitate, să se pupe vameşu cu fariseul în faţa altarului, dacă nu se poate în faţă, atunci în spate… Nu vă gînditi la prostii!

Nu se poate să se pupe toţi vameşii şi toţi fariseii unii cu alţii (nu între ei) şi mai marii templului să vină să constate că lucrarea merge strună, aşa de ochii lui Isus? Păi kiar că nu se poate! Nu? De ce? Pentru că nu se poate face un fel de „curat murdar” ca în lumea conului Iancu, kiar dacă-i anu dumisale!

Ba din contră, io zic că fariseu’ era un monument de moralitate apofatică: se putea compara cu un biet vameş ce nu postea un minuțel pe săptămînă! Fariseul domina cu poziţia sa bipedă, nu era un animal răpăreţ, nedrept, preacurvar. Din salariul, şi nu numai, dădea zeciuială. Vameşul însă păstra distanţa reglementară, îi era frică să nu fie trăznit şi se autoflagela repetînd în duhul lui singura rugăciune care o ştia: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (vameşul) s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt (fariseul). Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.

„Mai degrabă” ăsta lasă o urmă de imprecizie, de îndoială în contradicţie cu „precis”. Ca de exemplu: „precis” în cultul nostru cine se înalţă nu va fi smerit şi oricine se smereşte, nu va fi înălţat. Mă întreb de ce oare? O fi de vină cel ce a dat sentinţa? Nu. Poate e de vină ambiţia liderilor, mîndria lor sau a unora ce tînjesc să le ia locul. Sau a celor ce nu se dau duşi de pe locul lor.

În cazul ăsta io prefer  să fiu vameş. Mai am o şansă.

Mic e secerişul, mulţi sunt lucrătorii sau criza Bisericii Baptiste din România


Acest post a fost scris în data de 19 iunie 2011. Nu am găsit momentul propice pentru a-l publica. Nu cred că circumstanţele de acum ar fi mai prielnice, dar nici nu cred că mai are rost să treacă jumătate de an sau mai mult timp. Textul reprezintă cîteva dintre convingerile mele sedimentate de-a lungul anilor în ceea ce priveşte biserica baptistă. Plec de la premisa că în ultimii 22 de ani Biserica Baptistă din România nu a crescut în mod proporţional cu cît s-a investit în ea, creşterea fiind nesemnificativă în comparaţie cu perioada dinainte de 1990.

În urmă cu ceva timp îmi exprimam nedumerirea faţă de atitudinea unor fraţi consternaţi de faptul că unele Biserici baptiste de la ţară erau în pragul dispariţiei, avînd cîte trei-patru credincioşi octogenari şi atît. Mă întrebam atunci ce fel de Biserici au fost acelea şi ce se făcea, ce se întîmpla acolo. Între timp am avut o altă serie de postări în care încercam să dau glas faptului că nu trebuie să se confunde Biserica, trupul lui Cristos cu clădirea în care se întruneşte pentru cîteva ore pe săptămînă această Biserică. Deasemenea am încercat să ridic unele semne de întrebare cu privire la formalele întruniri baptiste care în loc să ia în dezbatere marile probleme cu care se confruntă Biserica şi societatea, se limitează de cele mai multe ori la alegeri din patru în patru ani, lăsînd lucrurile la voia întîmplării, adică neschimbate. Dacă ar fi să pun împreună aceste frămîntări, cred că aş putea să le comasez în cîteva rînduri pe care vreu să mi le exprim cît mai tranşant şi deschis.

Azi am auzit că în judeţul Arad se închid două biserici baptiste, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la o reformulare a unuia dintre versetele Noului Testament, după cum arată titlul acestei postări. Care ar fi explicaţiile pentru o astfel de stare de fapt? În principal cred că sunt patru mari probleme cu care se confruntă Biserica Baptistă din România:

1. Biserica Baptistă din România a abandonat principiul ucenicizării, accentul fiind pus pe mărirea numărului de enoriaşi, ce nu au trecut printr-un proces de ucenicizare.

Enoriaşii baptişti nu au deveni creştini maturi capabili să ia decizii personale de mare importanţă spirituală. Ei nu sunt încă capabili să perpetueze procesul transmiterii Evangheliei şi să facă ucenici.

Înainte de 1990 făceam parte dintr-un grup în care primii ucenici ai Navigatorilor au schimbat multe, prioritatea grupului fiind procesul de ucenicizare. Se făcea studiu biblic, se dădea socoteală de cum îţi trăiai viaţa, se vizitau biserici, ocazional existau întruniri în grupuri pe diverse subiecte, se predica, se evangheliza, se discuta cu „lumea”, se acorda ajutor, se citeau cărţi împreună, se împărţeau riscurile. În biserică apăruse un suflu nou, lucrurile nu se întîmplau la întîmplare. Cu toate acestea în ziua de azi această Biserică este tot mai neimplicată, tot mai pustie.

2. Biserica Baptistă din România s-a angajat într-un proces extensiv de educaţie a credincioşilor săi care nu are legătură cu procesul de ucenicizare întreprins de Domnul Isus Cristos, ci cu scoaterea pe bandă rulantă a unor credincioşi neimplicaţi şi obedienţi şi a unor pastori care să ocupe amvoanele unor clădiri care poartă numele de biserică.

La scurt timp după revoluţie existau atât de puţini pastori, încît la un moment dat unui pastor îi reveneau chiar şase biserici. Pentru a lichida această situaţie cele două instituţii baptiste de învăţămînt superio, una din Bucureşti şi alta din Oradea au început să scoată tot mai mulţi absolvenţi în pastorală, fiind posibil şi învăţămîntul la fără frecvenţă (f.f.). Din 1994 pînă în prezent (n.a. 2011) au apărut 18 noi generaţii de pastori, absolvenţi de litere, asistenţă socială, muzică şi (cîteva de) didactică. Din nefericire aceştia nu au fost educaţi în spiritul ucenicizării întreprinse de Cristos şi foarte puţin în cel al misionarismului. Ca urmare, absolvenţii secţiilor duble (teologie-litere, muzică, asistenţă, didactică) nu şi-au adus aportul în primenirea Bisericii, ci au devenit în mare parte „consumatori şi producători de programe” ecleziale.

Acei „lucrători”, absolvenţii de teologie pastorală mult aşteptaţi au apărut, dar impactul lor a fost neglijabil sau aproape nul, datorită faptului că între aceştia şi procesul natural, biblic, de ucenicizare, nu a existat o simbioză benefică pentru biserică. În schimb ei s-au dedicat activităţii pompieristice de rezolvare a problemelor ce ţin de rutina Bisericii. Din această cauză, cu toate că erau tot mai mulţi lucrătorii, impactul acestora la ţintă a fost neglijabil pentru că majoritatea lor nu s-a au devenit acei lucrători de care pomenea Isus.

3. Biserica Baptistă din România a pus accentul pe tradiţia sa, pe alianţele cu alte biserici din străinătate şi pe multiplicarea de literatură de factură creştină care nu a avut prea mare  legătură cu specificul naţional, cultural, social al poporului român, aducînd şi promovînd tipare ce i-au îndepărtat mai degrabă decît i-a apropiat pe cei care ar fi dorit să ducă o viaţă spirituală în ascultare de Domnul şi de Cuvînt.

Manualul clasic al creştinismului pe înţelesul tuturor, Scriptura, a fost înlocuită cu false reţete de succes. De la „Evanghelizere masivă” la zecile de cărţi, majoritatea de factură americană, împreună cu misionari coreeni, americani, germani, britanici, infuzia de materiale şi metode străine nu au avut efectul scontat, astfel că în ciuda importului de lucrători şi a unui „seceriş mare”, acesta a devenit tot mai mic, astfel că Biserica Baptistă din România se micşorează pe zi ce trece. Cu excepţii minime teologia baptistă nu a intrat în dialog cu teologiile ortodoxe, catolice sau luterane şi reformate, astfel că absenţa dezbaterii teologice Bisericile nu a cauzat explozia Bisericii, ci impolzia ei, aceasta fiind preocupată mai ales de apărarea propiilor ziduri şi tradiţii, nu de transformarea în asemănarea lui Cristos sau de iniţierea unui dialog teologic.

4.  Biserica Baptistă din România a devenit tot mai dependentă de cler, implicarea laicilor în vestirea Cuvîntului şi luarea deciziilor fiind neglijabilă.

Dacă Mărturisirea de credinţă baptistă susţine (în teorie) că baptiştii nu au cler acest lucru nu este adevărat (în practică). Există biserici în care cei ce predică sunt doar pastorul sau pastorii, el/ei impunînd luarea unor decizii vitale pentru Biserică. De cele mai multe ori pastorul nu locuieşte cu turma, nu a fost ales din biserica locală care i-a observat darul, integritatea şi dedicarea. El este absolventul unei forme superioare de învăţămînt, darul său de pastor nu a fost confirmat de-a lungul timpului în mod natural de biserică. Dimpotrivă,  el a convins biserica printr-o campanie fulger că el este lucrătorul mult aşteptat pomenit de Isus. Pastorul profesionist domină Biserica baptistă astfel că acest tip de credincios specializat pe acest job este singurul care compune comitetul comunităţii baptiste locale, un lucru absolut anormal care în ciuda polarizării existente în grup lasă să se vadă o atitudine de castă vis-à-vis de restul credincioşilor.

Din această cauză s-a creat o prăpastie între baptistul de rînd şi pastorul care este privit în mod fals ca un alt tip de creştin, mai special, mai aproape de Domnul.