Cînd îți trece glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a șuierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a șuierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, mi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală.

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a trecut glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă ceva a realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria, alte țări. Întrebarea este: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Carte de rugăciuni


E mică, de buzunar, pe hîrtie îngălbenită de timp. Pe lîngă rugăciuni are şi datoriile. Care sunt trei. Şi cele nouă porunci bisericeşti. 5. A ne ruga pentru domnitorii şi stăpînitorii noştri. 7. A nu citi cărţi eretice. 8. A nu înstrăina lucrurile bisericeşti.

Faptele îndurării sufleteşti. şi a îndurării trupeşti. Ultimul fiind a înmormînta pe cei morţi. Probabil contra arderii morţilor.  Şi păcatul. De două feluri: strămoşesc pe care-l moştenim şi personal. Care este de moarte şi uşor. Cel de moarte poate fi capital, contra Duhului Sfînt şi strigător la cer.

Capital: mîndria, lăcomia, necurăţia, pizma sau invidia, lăcomia sau necumătarea, mînia, trîndăvia sau lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt: a. Prea mare încredere în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. b. Deznădăjduirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu. c. Împotrivirea la adevăr pentru ca păcătosul să stăruiască în păcat. d. Lepădarea de credinţa ortodoxă. e. Pismuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu. f. Neînvăţarea neştiutorilor în ale credinţei, din cauza răutăţii.

Păcate strigătoare la cer.

  1. Uciderea cu voinţă.
  2. Sodomia.
  3. Asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor.
  4. Oprirea plăţii lucrătorilor.
  5. Defăimarea și nemulțumirea părinților.

Rugăciunea pentru mîntuire

…Mă pocăiesc dar fă să prisosească a mea căință…

Îți închin, o Dumnezeule, gîndurile mele, faptele mele, suferințele mele, ca în viitor să gîndesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Continuă cu multe altele printre care rugăciunea pentru ziua nașterii sau a numelui, rugăciune pentru vrăjmași, rugăciune pentru cei ce urăsc și ne asupresc pe noi, rugăciune pentru cei răposați și se încheie cu liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-aur.

Tipărită iulie 1943. În ea era și

Invitație la Marșul Protest

(împotriva homosexualității)

Îndurerați de drumul pe care vor să ne tîrască guvernanții noștri, și conștienți că asemenea păcate atrag blestemul lui Dumnezeu asupra națiunii,

Bisericile Creștine din Arad

organizează în data de 9 iulie a.c. ora 13.00

Marșul Durerii

Prin acest marș…

Dumnezeu să binecuvinteze România

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: “Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: “Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” “Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, “fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: “Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

“Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

“Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. “Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Normalitate și moralitate pentru… divinitate?


Nu știu dacă există cineva în România care să nu fi protestat în vreun fel împotriva aberațiilor autohtone. Recent împotriva inconștienței celor ce au avut de-a face cu evenimentele tragice din clubul Colectiv. Pro sau contra, deschis sau între patru pereți, pe stradă sau între prieteni, cam toată lumea avizată și-a manifestat într-un fel sau altul sentimente de cele mai multe ori negative. Ele s-au manifestat într-o formă continuată după ce cei arestați au fost eliberați. După ce guvernul a căzut și după ce s-a văzut că societatea noastră nu este pregătită să se alinieze Europei civilizate. Ne-am simțit furați, înșelați, manipulați. Și nu numai.

Dar, în esență, nu suntem siguri cît de mult s-a trecut peste lege în acest caz. Legea a fost fentată în fel și chip de instituții, persoane, autorități. Și ce?

În același registru ne-am manifestat față de marii și prolificii scriitori de după gratii. Cum m-am chinuit cîțiva ani să scriu o banală teză de doctorat și cum o carte e și mai greu de scris, mă tot întrebam de unde pînă unde scrierea unei cărți a dobîndit putere iertătoare. Îmi aduc aminte de primul eliberat cu această calitate de scriitor. Un pedofil străin de limbă engleză ce fusese condamnat și încarcerat parcă la Iași. Era universitar parcă. Om de știință cu bube pline de iubire fața de copiii românilor. Ba a mai fost petrecut de alți pedofili veniți din străinătate să-l sprijine.

Normal? Moral? Tipar. Pentru că acum avem nume sonore ale unor condamnați de marcă ce în viața lor n-au scris o carte și în timp record, în condiții nu tocmai prielnice, au fost loviți de muză cu o fecunditate genială. Mă întreb care o fi acest proces de fecundare literară cu caracter științific. Moral? Normal? Divin? Dumnezeu însuși să-i fi atins cu aripa unui înger și n-ar fi mărit credința noastră dincolo de tradiționalul bob de muștar. Pavel, apocalipticul Ioan, Moise, Isaia și David au rămas de căruță dacă comparăm lungimea revelațiilor menționate în dreptul numelor lor cu cele ale delicvenților deveniți peste noapte oameni de știință în varii domenii. Normalitate? Moralitate? Divinitate?

Perplexitate.

De vreo lună cîteva mii de români manifestează să se schimbe legile în altă țară. Oare ce s-ar întîmpla dacă Nigeria ar manifesta cu circa 20 de milioane de oameni închiși la culoare, din care circa 15% musulmani, să se schimbe o lege sau să fie modificat statutul și practica unei instituții de la noi din țară? M-aș mira să se schimbe ceva. Nu de alta dar Parlamentul și Senatul nostru, plus comisiile de avizare, Curtea Constituțională și Președintele ar avea multe de spus. O lege nu se schimbă că vrea străinezia. Indiferent care. La noi e moralitate. Normalitate. Și mai ales divinitate.

Și atunci?

Păi atunci noi facem ce ne place, ce ne mînă inima și ne dictează conștiința. Să nu se supere nimeni dacă noi suntem așa. Ei sunt malefici, sataniști, stricați, corupți și răi, răi, răi. La noi e raiul pe pămînt. Moral. Normal. Divin.

Mă întreb ce caut eu pe aici… Nu-n moral, nici normal, nici divin.

 

Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…


Problema iertării este de-a dreptul… problematică. Cel puţin pentru creştini. Din mai multe puncte de vedere.

Primul pentru că Dumnezeu ne-a iertat fără ca noi să ne fi cerut iertare. Ceea ce este problematic. Numai dacă îţi ceri iertare Dumnezeu te iartă. Iertarea potenţială există în jertfa lui Cristos, dar dacă nu catadicseşti să faci uz de ea, creştin sau ne, nu ești iertat. Poate aici ar trebui discutat şi despre merite sau viaţa de sfinţenie… și cum este să-mi cer iertare.

Al doilea pentru că întrebat fiind, Dumnezeu a impus un standard: trebuie să ierţi dacă cineva îşi cere iertare. Chiar dacă nu-ţi place. Dar îmi place.

Al treilea pentru că tot Dumnezeu, învăţîndu-ne cum să ne rugăm ne spune Şi ne iartă nou greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Apare o condiţie. Dacă nu-i iertăm pe alţii, nici noi nu vom fi iertaţi. În ciuda celor de mai sus? Hmmm…

Al patrulea, se spune, adică unii spun, că e bine să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că astfel nu acumulezi stres, ură, resentimete, ce-o mai fii. Deci terapeutic, este bine să ierţi.

Al cincilea, vine iertarea cu musai. N-ai încotro.

Şi probabil, ca şi mine, te întrebi, chiar trebuie să iert pe toată lumea, pe toţi răii şi pe toţi nebunii? Părerea mea este că nebunii-s mai ușor de iertat, că-s… nebuni. În schimb pe cei ce sunt rău intenţionaţi, pe cei malefici, e imposibil. Probabil că asta presupune un dram de sfinţenie, de har, despre care eu n-am habar şi la care n-am acces. Cel puţin deocamdată. Şi vă dau cîteva exemple.

Primul, este cel al celui ce-şi cere iertare înainte de a te lovi. El are misiunea divină, sau cel puţin aşa crede el. Ca atare, el ştie că te va lovi unde-ţi este mai greu de suportat, şi ca să nu fie învinovăţit de duritate, de tropăire cu bocancii prin viaţa ta personală, îţi cere iertare preventiv. Ca o anestezie. Frate, te rog să mă ierţi, că te fac praf un pic în Numele Domnului, dar n-am încotro. Ai greşit, te lichidez.

Ce poți să zici? Mulțumesc!

La acest capitol sunt unii mai dotaţi decît alţii şi din această cauză sunt percepuţi ca foarte spirituali. Fac chirurgie pe sufletele oricărui enoriaş disponibil. De obicei în spatele darului său se ascunde un pic de autoritate mai mult sau mai puţin bisericească.

Al doilea exemplu este cel al fratelui perfect ce nu vrea să rămînă cu sechele în viaţa de sfinţenie. Şi pentru că el este perfecţionist, îşi cere iertare, trebuie-nu trebuie. El este cel ce se vede vinovat şi vrea asemenea pisicii (o ilustraţie foarte des folosită de un frate din Arad) să se cureţe mereu. Nu contează că pisica e chioară, şi-a pierdut coada şi că i-au mîncat şoarecii urechile, principalul-i că-i curată! Asemenea ipohondrie cred că ar molipsi pînă şi raiul. Nu degeaba catolicii au detectat această deformaţie paranoică la unii studenţi în teologie…

Un alt exemplu ar fi a celor pe care degeaba-i ierţi. Înţelegi că trebuie să-i ierţi, o faci, dar ei continuă în răutatea lor, ba mai mult te acuză că tu trebuie să-ţi ceri iertare de la ei. Malefic de-a dreptul. Oamenii ăştia batjocoresc sîngele Domnului. Iar cînd ţi se spune că aşa pocăinţă ca cea din gura lor nu s-a mai auzit, fugi că n-ai scăpare. Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinții!

Ăştia-şi cer iertare în orice caz, la orice oră şi de la oricine, pentru că urmăresc ceva mult mai substanţial. Iertarea lor este motivată politic şi doar marea prăpastie între tine şi ei va face diferenţa.

Şi ultimul exemplu, tot al iertării fanfaronului este iertarea care începe cu dacă. Dacă am greşit te rog să mă ierţi. Păi e clar că ai greşit, dar tu şi cei de teapa ta sunteţi singurii care credeţi că n-aţi greşit. Şi aici fac din nou trimitere la evenimentul tragic din clubul Colectiv.

Cine şi-a cerut iertare? Cine nu şi-a cerut iertare? Cine a demisionat şi de ce? Cine este investigat şi de ce?

Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Apocalipsa, un vechi exercițiu de imaginație, dar nu ultimul: Ză plen


Dumnezeu este cel care ne-a inventat. El a pus la cale un plan. Planul inițial.

Planul inițial avea în vedere situația actuală ca și multe situații intermediare. Și în mod sigur situația finală. Dacă n-ar fi așa înseamnă că pe parcursul planului Dumnezeu a fost luat prin surprindere, prins pe picior greșit de nenumărate ori. Și dacă a fost așa istoria nu are un sfîrșit prea sigur și tot ce ni s-a spus despre viitor ca urmare a revelației s-ar putea să fie parțial sau total inexact. Ca urmare Dumnezeu nu mai este Dumnezeul descris de Biblie și n-ar avea sens să-ți bați capul cu el.

Creația, la fel ca și Apocalipsa, ar fi niște basme meșteșugite înregistrate de creduli sau interesați după imaginația unor aiuriți ce au delirat acum cîteva mii de ani. Coroborat cu eventuala ne-dumnezeire a lui Isus Cristos afacerea ar fi numai bună de dat pe răzătoare și prin urmare avem cîteva variante mai îmbietoare: comunismul, capitalismul sălbatic, așteptarea extratereștrilor salvatori sau autentificarea unui alt zeu sau om mai capabil să conducă omenirea spre realizarea absolută.

De cealaltă parte a baricadei avem însă oameni convinși definitiv că numai dacă ești creștin poți fi împlinit, fericit, realizat și sănătos. Familia, succesul în afaceri, o minte luminată și un talent deosebit sunt monopolul creștinilor pentru că dacă Dumnezeu este cu noi, cine să fie împotriva noastră?

Dar dacă ne uităm în retrovizor vedem că același Dumnezeu care a plănuit totul este și Dumnezeul creștinilor. Același Dumnezeu care a făcut Israelul l-a și dat Neamurilor. Cel ce a locuit în Templu l-a dărîmat din motive arhicunoscute. Apoi l-a mai dărîmat o dată. A împrăștiat Israelul și după aproximativ 2000 de ani l-a refăcut. Planul trebuie să fi avut în vedere multă suferință și curmarea multor vieți un pic cam nevinovate. Dramatic!

În urmă cu vreo trei-patru ani zicea cineva că o femeie i-a apărut în mașină undeva prin Oltenia. S-a materializat în timpul mersului, dar fenomenul a fost catalogat ca fiind de la cel rău. Ieri mi-a spus cineva că un moș de astă dată apăruse într-o mașină încuiată a unui credincios. Moșul zicea că îngerul a apucat trîmbița, dar i s-a spus să mai stea, că n-a intrat încă numărul.

Nu mă pricep prea bine la adunări, dar după cum văd eu unii intră, alții ies. Nu știu cum se face adunarea finală. Și pe ce criterii. De pildă uanț seivd forevăr seivd? Nu ar trebui să moară unii ca să fie sigur că au fost numărați în mod definitiv la stînga sau la dreapta, la capre sau la oi? Și dacă Dumnezeu are un plan cu trîmbițe îngerești la data de și ora zet, nu poate știe cine va fi sau nu în cartea vieții înainte de i se opri circulația sanguină? Ză plen ar trebui să fie consistent, nu?

Oare îngerul ăla a pus mîna pe trîmbiță, așa că i s-a făcut de suflat? Sau n-a numărat cineva bine și era o mică eroare de altgoritm? Dumnezeu o fi fost luat prin surpriză de impulsul îngerului trîmbițaș? Bănuiesc că nu. Dar lucrurile probabil sunt mult mai complicate decît le vedem noi. Se nasc atîția copii în atîtea religii și probabil că există un altgorism al mîntuirii externe: cine și cîți sunt mîntuiți fără să știe de Isus.

Apoi, din cîte mai țin eu minte de la lecția de vete, la consiliu s-au mai pus întrebări. Întrebați-l pe Mica. Deci s-a purtat un dialog. Și istoria s-a desfășurat conform planului. Ză plen. În plus, ca un plan să reușească trebuie să fie secret. Nu se poate să-l știe toată lumea. Nici Satana nu știe totul, cu toate că se spune că și el citește Biblia. Eu chiar m-am întrebat de ce nu l-a salvat pe Isus e la răstignire. De vîndut, l-a vîndut.  Dar putea și să-l elibereze cumva. Un comando, un gînd al lui Ana sau a lui Caiafa, Irod sau Pilat, putea schimba destinul omenirii.

Ză plen era în desfășurare și nu se mai putea schimba nimic. Acum ni-e frică că homosexualii se pot căsători în America. În fine, bine că cel puțin se căsătoresc. Ni-e frică că dau africanii, musulmanii, rușii și alte popoare migratoare peste noi. Nivelul nostru de trai este în pericol. Nu vă fie frică, există un plan. Se dărîmă biserici, se aruncă în aer biserici, mor oameni. Siguranța noastră este în declin. Totul se face după un plan. Dacă n-ar fi așa ne-ar fi spus.

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: aurul lui Decebal și made în Reșița de pe turnul Eiffel


Un amic în ale naționalismului mi-a spus cu ceva timp în urmă, dar nu pe vremea lui Decebal, că proto-părintele nației noastre (dacă după 2000 de ani am mai fi avut o genă, un cromozom de la el) a avut mult aur. Romanii au fi dus la Roma cîteva care pline cu aur trase de mulți boi. Și că Roma s-a redresat financiar după cucerirea Romei. Iacă deci că am salvat și Roma.

Obiecția mea la aurul dacic ținut la saltea i-au bulbucat ochii amicului cu pricina. Și probabil, dacă nu mai mult ca sigur și unor cititori ai acestor rînduri. Decebal a fost un mare prost! Nu rectific. Că nu se poate numi deștept un om care are tone de aur, se află în război cu cea mai mare putere a lumii și păstrează aurul la ciorap.

De banii ăia putea cumpăra un alt împărat. De banii ăia putea face o alianță anti-romană. De banii ăia putea cumpăra arme. De banii ăia putea angaja mercenari. De banii ăia putea angaja asasini. Sau cel puțin de banii ăia putea incendia podul de peste Dunăre, izola și lichida armata invadatoare. Dar Decebal n-a avut această inspirație. Probabil se ocupa cu astronomia, cu scrierea dacă, cu conceperea ultimului tip de matriță dacică pentru baterea monezilor locale, cu îmbunătățirea relației cu fiica sa, Dochia.

Da, istoria e nedreaptă. Mai ales cu învinșii. Cu cei care n-au știut să profite. Un român a inventat stiloul. Un altul broasca yale. Un altul insulina. Un altul a descoperit aplicațiile sonicității. Și?

Am cunoscut în anii 80 un inginer care a fost șeful programului platformei de foraj Gloria. A ajuns în stare gravă la spital pentru că platforma era în pragul dezastrului. Oțelul se coroda din motive necunoscute. Americanii știau ceva, nu erau siguri, și nu spuneau nimic. El a descoperit secretul și a rămas anonim. Cîte platforme de foraj marin au americanii?

Parcă e o boală. Parcă ne lipsește ceva. E o conspirație a tuturor împotriva noastră sau e ceva în genele noastre dacice? Avem aur, dar nu e al nostru. Avem petrol, dar nu e al nostru. Avem gaze, dar nu sunt ale noastre. Avem telefonie, dar nu e a noastră. Avem curent, dar nu e al nostru. Avem lemn, dar nu e al nostru.

Și culmea, cică pe materialul din care este fabricat turnul Eiffel din Paris este ștanțat Made in Reșița sau Călan sau Oțelul Roșu sau… Am fost pe turn. M-am uitat. Nu scrie așa ceva. Numai dacă un dac mai mucalit n-a dat cu marker-ul pe cînd suia sau cobora treptele…

Stau și mă întreb, zău așa, de ce avem 3 milione de români în afara țării în loc să avem 5 milioane de străini lucrînd în România?

Cu jumătate de an în urmă aș fi zis: De Decebal, măi Traiane!

Golanii și damele de companie ale tovarășilor Iliescu, Rus și Ponta


Iliescu, omul idealurilor comuniste m-a făcut să mă simt în 1990 și în 1991 mai rău decît Ceaușescu din 65 în 89. Eram golan, haimana și trebuia să fiu re-educat de sfioșii mineri. Mă simțeam ca Albul-ca-Zăpada dezorientat în căsuța celor 7 mineri pitici așteptînd-o să mașteră să mă omoare și pe Făt-Frumos să mă scape. Eram din nou captiv în propria-mi cultură a patriei mume. Soartă fatidică dacă pot să mă exprim așa…

Am realizat însă că golanii și haimanalele din Piața Universității au fost norul de cerneală ce l-au salvat pe Ion Iliescu, omul sprijinit de generalii comuniști pentru a se menține la putere. Caracatița era în pericol, dar avea deocamdată resurse. Chiar și pentru a mima o tentativă de lovitură de stat legionară. Doar că în locul legionarilor septuagenari au fost învinuiți studenții. Nu dădea bine să bați cîțiva bătrîni cu pareză cînd aveai destui tineri zvăpăiați la îndemînă.

M-am dus la studii și am re-venit acasă după 3 ani. Apoi m-am dus la doctorat și am revenit din nou acasă. Am adus țării un plus de valoare dacă ar fi numai sumele de bani cheltuite pe o licență britanică la zi și un doctorat britanic la frecvență redusă, că deh, țara avea nevoie de noi. Conducerea mai striga la vremea aceea țară, țară vrem ostași, so to speack…

Așa că m-am prezentat la datorie, pentru că așa am fost învățat: Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit…

După aproape 23 de ani un alt demnitar, tot al unui guvern de stînga (ăștia dau cu dreptu-n stîngu!) i-a făcut pe cei ce au plecat în străinătate să muncească fierari betoniști. De unde știa asta tovarășul Rus, ministru al transporturilor, este o taină… Dar tov. ministru mai face și un calcul, probabil este și ministru al matematicilor, și ne extrage suma necesară acestor muncitori nevoiași pentru a-și transforma soțiile în dame de consumație și copiii în golani. Iar golani? Parcă-i văd mutra lui Iliescu la Expo…

Ce bine că nu am plecat la muncă în străinătate. Puteam să ajung cel mult un amărît de fierar-betonist, ceea ce la vîrsta și studiile mele nu ar fi contat prea mult, dar aș fi dat statului de lucru acasă transformându-mi copiii în delicvenți asistați la  penitenciar (cel mare este major), și la casa de corecție (dintre cei mici doua unul are 14 ani). Deci la circa 700 de euro pe care-i trimeteam acasă statul cheltuia cam 6000 de lei pe lună să aibă grijă de golanii mei la mititica.

Nu știu ce ar fi făcut soția mea, dar nu cred că i-ar fi ajutat licența în psihologie, nici specializările la Ellis Institute New York. În imaginația ministrului Rus ar fi ajuns pe trotuare, dacă tot e să vorbim de ministrul transporturilor, poate nu l-a dus imaginația dincolo de obiectul muncii dumisale: drum, autostradă, trotuar e cam tot una.

Dar una peste alta, tov. Rus este singurul ministru din guvernul pesedist ce fără să-și dea seama recunoaște că o familie cu copii nu se poate descurca în România din 1500 de euro pe din două. Totuși nu mă dumiresc de ce nu a transmis aceste date și ministrului muncii și familiei, celui de finanțe, altor miniștrii implicați în construirea raiului hoților, plagiatorilor și corupților. Poate-poate guvernul ar fi mărit din nou alocațiile copiilor, chiar și pentru familiile compuse din dame de consumație și golani și evident alcoolici votanți de stînga.

Dar tov. Rus a demisionat. Nu pentru că a dat cu bîta-n baltă sau cu ocara-n popor, asta poate face oricine, oriunde, oricînd, oricît. A demisionat pentru că în aceste momente de cumpănă pentru guvernul pesedist al lui Ponta, era ceva firesc. Trebuia aruncat un os cîinilor. Caracatița Ponta și-a aruncat norul de cerneală să-și acopere greșelile. Deocamdată.

A mai aruncat un nor cînd a zis că și-a abandonat titlul de doctor prin ordonanță de urgență. Dacă continuă să facă risipă de cerneală în curînd o să i se termine. Și atunci?

In Genes We Trust!


Copil fiind nu mă dumiream de ce pe bancnotele americane scria IN GOD WE TRUST. A trebuit să cresc mare pentru asta. Deci ei nu credeau în banii aceia, ci în God. De asta banii lor aveau credibilitate.

Dar apoi Vietnamul, Libanul, Mogadiscio, Afganistanul și Irakul au cam dat peste cap logica de mai-sus. Și jur că nu eu am dat-o!

Mă gîndesc că o să apară un nou dolar. Mai credibil, mai tare și mai mare. Cu lozinca IN GENES WE TRUST! Adică în gene, nu în bani. Și ce dacă facem banii de pe urma genelor. NU am fii primii ce și-ar pune gene false.

Au încercat sovieticii să producă ceva din maimuțe și oameni prin anii 30. N-au reușit. Evident, ce se așteptau de la rublă. Vorba aia: cum să ai o rublă, ce în engleză se citește rablă? N-o să iasă nimic!

În cazul în care se pune pe monedă IN GENES WE TRUST se schimbă totul. Toți avem gene. E o chestie universală. Ba poate și extratereștri să aibă gene. Chiar mai pufoase! Și atunci avem o monedă de schimb ce trece dincolo de Terra. Fără prea mari investiții.

Ba aproape pe gratis. E ca la livoluție: Televiziunea liberă. Șchimbă sigla și gata.

Tot așa și cu genele astea: faci din X Y și din YX. Și gata.

Pariez că nimeni nu s-a gîndit la ce urmează.

Mania prorociei


Toți dăm cu prorocia despre viitor. Dar unii sunt de-a dreptul maniaci.

Nu se poate să-l fi uitat pe Ilie Șerbănescu. Era un tip plin de idei. Se producea la ProTv. Dădea impresia că e bun. A mai ieșit în evidență la depunerea jurămîntului în guvernul Ciorbea: a jurat să contribuie la prăbușirea țării. Nu știu dacă a prorocit. Apoi și-a dat demisia. Dar pe cînd era ministru n-a mai performat. Era și el nervos, surescitat ca orice om foarte stresat. N-a mai prorocit și a dispărut. .

Îi țin minte pe cei din CDR pe cînd erau în opoziție. Aveau idei. Erau hazoși. Ziceam că o să ne fie bine cu ei. Proroceau și ei. Apoi au cîștigat alegerile. Aproape brusc au devenit extrem de serioși. De supărați și ușor de jignit. Au ajuns la putere. Dar n-au făcut față. Au dispărut cum au apărut.

Dar acum în fiecare dimineață pe Europa FM ni se adresează Moise Guran. Omul parcă vine de pe munte cu tablele legii în mînă. De fiecare dată vine cu ceva nou. Parcă e prorocul lui Dumnezeu ce judecă răul. Nici Ioan Botezătorul nu a avut audiența lui.

Dar nici Ioan Botezătorul n-a ajuns într-un birou să conducă destinele unui popor. Chiar dacă a fost vocea, chiar dacă a fost buldozerul de astupat văi. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă ajungea și el la putere? Mai bine să nu știm…

În urmă cu ceva timp un vechi pastor mi se confesa cu privire la unul dintre criticii săi incomozi. Criticul ajunsese și el pastor și s-a oprit. Și mă bate un pic gîndul ereziac să mă întreb cum ar fi arătat Biserica cu Isus la cîrmă vreme de vreo 30-40 de ani? Să fi văzut atunci prorocii!

N-ar mai fi avut Pavel despre ce să scrie. Petru ar fi avut alt stil. Noi am fi avut alt testament. Poate l-ar fi scris El. N-am mai fi avut atîția eretici. Nu mai era nevoie de Mohamed. Nu ne mai băteam ca chiorii secole-n șir. Luther, Calvin et co ar fi fost băieți cuminți. Raiul s-ar fi instaurat pe pămînt?

Ei, mai bine tac că nu sunt nici Ilie Șerbănescu, nici Moise Guran, nici nu pot să-mi dovedesc succesiunea apostolică. Chiar așa!

Aferim? De ce?


Știrile zilelor trecute marcau încă un succes la Festivalul de film de la Berlin. Filmul românesc Aferim a luat un premiu. Și eram din nou mîndri că suntem români. A apărut trailerul. Andi Moisescu l-a invitat pe regizor la emisiunea sa. Și au vorbit despre discriminare. Îți venea să-ți urci copiii în mașină și să nu te mai oprești pînă la cinema. Te gîndeai că în fine s-a spart tiparul românesc ce spune că indiferent ce facem, e bine și așa. Poate… Aferim!

Și m-am, de fapt ne-am, dus la cinema. Am văzut Aferim. Cu soția.

Dacă aș fi străin și ar trebui să-i fac o trecere în revistă, aș spune că e un film ciudat despre un subiect demodat. Sclavia. Rezolvată în secolul XIX. Mai tîrziu în Principate. Că țara semăna pe alocuri cu Afganistanul. Că era foarte înapoiată. Și deci primitivă. Și că oamenii erau ciudați… Limbajul cam deranjant, dar poate bine ales pentru ceea ce se întîmpla la vremea aceea. 1835. În țara lor.

Dar dacă sunt român gîndesc altcumva.

În primul rînd am fost 3 spectatori în toată sala. Aferim n-o să fie un succes de casă. Care film în ultimii 25 de ani a fost așa ceva? Sufăr cumva de amnezie sau asta e realitatea? E clar că toate premiile cinematografiei noastre s-au luat pentru ciudățenii. Pentru ceva la care Occidentul se miră. Sau pentru mesajul politic al filmului. Pentru hapeningsuri…

Dar tocmai ce îi lipsește cinematografiei noastre este succesul de casă. Poate veți spune că nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu ca să mergem cu clasa la Dacii, Mihai Viteazul, Puterea și adevărul, etc. Păi da, nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu, dar nici atunci nu mergeam la Nea Mărin miliardar cu clasa… Nici la Cu mînile curate… Nici la…

Dar dacă este un film despre discriminare nu se putea gîndi nimeni, dar absolut nimeni, că la filmul ăsta, chiar dacă nu ar fi luat premii, s-ar putea sau mai degrabă, ar trebui, să se meargă cu clasa? Și totuși veți întreba, dar de ce nu se poate merge cu clasa?

Nu se poate merge cu clasa pentru că nu se mai merge în armată și deși în armată se înjura birjărește, o dată trecut de poarta unității intrai în lumea normală în care nu mai puteai înjura la fiecare replică. În Aferim se înjură. Dar nu se înjură oricum. Se înjură masiv. Direct, parcă n-ar fi înjurături, parcă era limbajul de toate zilele.

Anatomia masculină și feminină des pomenită a filmului nu m-a dus la catharsis. Probabil că nici nu trebuia. Aferim este un film militant. În Aferim vedem prostituție, mită, nedreptate, înjurături, lașitate, TBC, tîlhărie, jaf, furt, jeg, înjurături, infidelitate conjugală, sechestrare de persoană, manipulare, exploatare economică, robie, beție, relații sexuale cu minori, abuz de autoritate, schingiure, și cîte altele.

Filmul are snoave, panseuri și zicători. Și pe lîngă activismul social, activismul filmului este profund anti-religios. Cum altcumva decît anti-ortodox, că nu putea fi vorba de altceva. Dar nu este anti-religios sau anti-ortodox grec cum ne-am aștepta, avînd în vedere că țara gemuse sub jugul fanariot de curînd eliminat. Nici de cel al mănăstirilor închinate către locurile sfinte, o povară demnă de datoria prezentă de zeci de miliarde a României… Pădurile, ogoarele, robii și satele închinate lor au fost rezolvate de Cuza după jumătate de secol.

Dincolo de absurdul omniprezent pe aproape toată lungimea filmului, presupunerea că vezi adevărul, că binele va triumfa și se va face dreptate, ultimul element al triadei clasice, frumosul, se lasă prea mult așteptat. Eventual se poate deduce din peisaj și animale. Dincolo de alb-negrul filmului. Dialogurile redactate pe baza textelor clasicilor literaturii române  din care nu lipsesc trimite la textele lui Alecsandri, Ion Budai-Deleanu și mulți alții, nu justifică violența limbajului.

În concluzie, Abuz după abuz ar fi fost un titlu mai bun pentru filmul Bravo, căci așa s-ar putea traduce cuvîntul aferim. Cum se traduce filmul?

Am plecat cu un gust amar. Amar de violență. Nu am plecat cu dorința de a schimba ceva. Ci cu scîrbă. Oare asta și-au dorit realizatorii? Căci dincolo de dialogurile clasice, de vestimentație, animale, actori și peisaje, de primitivism și activism anti-religios, cu asta am rămas. Oare cum percepe românul din străinătate filmul acesta?

Tigăile credinței evanghelice române


Periodic românii dau buzna în magazine. La deschidere. Aceiași oameni care stau la cozile Sf Parascheva, la fasolea națională de 1 Decembrie și la paharul de vin gratuit de la surechiul ardelean. Se rup uși, se dizlocă membre, să sfîșie haine și se leșină asimptotic. Ba chiar și isteric. Jandarmii, paznicii comunali și bodigarzii nu mai fac față.

La piece de resistance este tradiționala, indispensabila și omniprezenta TIGAIE! Se cumpără cu legătura. Cu kilogramul și dacă s-ar putea cu baxul. Ba unii nu s-ar sfii să le ia cu kontaineru!

Pentru mine, pentru mama, pentru fiică-mea, pentru vecina, pentru fiica lu vecina, pentru fiica lu fiica lu vecina, recte nepoată-sa.Tigăi pentru toată lumea.

Tigaia a devenit un panaceu. De fapt PANACEUL. De n-ar fi tigaia, s-ar sfîrși lumea. Trupele ruse s-au oprit un timp la granița Ucrainei că nu aveau tigăi. Le-au luat bișnițarii moldoveni ce le introduceau ilegal pe calea aerului cu dronele. Cînd o să apară la granițele Moldovei, în loc să sape un șanț antitanc pentru oprirea blindatelor rusești, patrioții vor elimina toate tigăile. Va fi îndeajuns. Rușii vor cere pace.

Noi așteptăm aici tigăile americane. Unele și-au făcut apariția la Deveselu. Altele la Kogălniceanu. Nu degeaba acolo s-a ținut o etapă importantă din Master Chef…

În fine, că tot am făcut o introducere și am deviat de la subiect, adică de la tigăi, să revenim. Care sunt tigăile credinței evanghelice române?

Definiție! Definiție!

Tigăile credinței evanghelice românești sunt: baticul, lungimea fustei, la alții cravata, verigheta, ceasul de la mînă și în ultimul timp bătutul din palme și rugăciunile cu ochii strînși închiși că vezi stele albe sau verzi. Și să nu uit: consumul de alcool și închinarea în fel și chip, nu în duh și adevăr…

De ce sunt astea tigăi? Frate, ne jignești?

Eu?

Păi sunt tigăi că la ele dau buzna cam toți cei ce vor să sublinieze că sunt sfinți. Nu poți să fii sfînt dacă n-ai o poziție în legătură cu aceste tigăi. Cele mai accesibile. Cele mai ieftine. Cele ce durează cel mai mult. Ba, ca să le pună capac, mai impun controlul și interdicția relațiilor sexuale dacă cumva se folosesc mijloace anticoncepționale. Asta e o tigaie mai sensibilă, dar se descurcă comitetul. Că e ales. Și știu cum să jongleze cu tigăile.

Apoi mai sunt tigăile despre botez. Despre punerea mînilor, despre… Dar ce mai vorbesc și eu? Destul a vorbit Pavel despre ele.

Mă tot întreb: de ce se ajunge la tigaie? Că nu este altceva de discutat? De făcut?

La limită…


Am fost martor, cu sau fără voie, la cîteva situații încheiate la limită. Adică la limita penibilului, a vieții, a decenței, a violenței exacerbate.

De exemplu, la o provocare, în toiul nopții încheiată cu un tremurat bun sub plapumă, la o cvasi-inundație a unui bloc pe cînd stăteam la ultimul etaj și la cîteva gloanțe șuierate pe la ureche. În decurs de cîțiva ani.

Apoi am mai zburat cu avionul, am mai trecut niște granițe, am mai întîlnit oameni și am îmbătrînit. Altfel nu v-aș mai povesti toate astea.

Am fost uneori în niște situații limită. Am fost și sursa cîtorva dintre ele.

Și mă gîndesc de unde provin. De ce am ajuns în astfel de situații.

Uneori mă uimesc cît de alb-negru gîndesc. Nu e de mirare că o iau razna…

Și văd asta în mulți dintre cei ce spun că sunt creștini. Am, avem un spirit ascuțit al dreptății. Pentru noi omul e sau bun sau rău. Sau drept sau greșit. Orice păcat e păcat împotriva majestății lui Dumnezeu, deci e grav! Și noi asta credem, asta facem.

De exemplu pușcăriașii: răi, condamnați pe drept. Deci pe lîngă că își merită soarta și pedeapsa, mai bine-ar fi să crape în închisori. Ca în închisorile din lumea a III-a. Ca în Gheenă. Să nu mai iasă niciodată de acolo.

Și cum stă cu păcatul ăla mititel ce noi zicem că-l înnegrește pe Dumnezeu și tot Dumnezeu ni l-a iertat? Noi, eu, nu merit să stau, cel puțin în purgatoriu, dacă nu în iad, cîteva ore, zile? Că doar asta cred…

Dumnezeu are pedeapsa, harul, iertarea și cîte și mai cîte.

Noi zicem că-l imităm.

Cum?

Anticipăm judecata finală.

Și verdictul ei.

În detrimentul lui Dumnezeu și a semenului nostru.

Suntem buni?

Nici măcar la limită.

 

M-a sunat Putin!


Era o zi ca oricare alta. Era o vreme ca oricare alta. Dar era iarnă. Chiar și pe uliță. Era ora, cam 10 și cîteva minute fix, ora Bucureștiului. Nu pot să-mi dau seama care era ora locală, și și dacă-mi dădeam, la ce m-ar fi ajutat? La, la-la, la, la,la, la, la, la. Cînta Fergie, Shakira sau pur și simplu Smaili. Era o lălăială de zile mari. S-o creadă Mutu: zilele erau mici, nopțile erau mari!

În orice caz, și-n orice glas, eram eu. Cîntam. Bine că nu mă auzea cîinele lu vecinu, că iar s-apuca să urle a mort. Bezmeticu!

Tocmai veneam din pivniță unde am aprins focul, cînd sună telefonul. Fixu. Cu o voce a semi-leheamite, că pe ăla sună numa mam-soacră, anafu și foști colegi drogați de la cantina săracilor că le trebe doi lei pînă luni, spusăi un alo, așa, de pamplezir. Era cu totul altceva dacă în loc de pam-plezir era unul de la Pan-pro, că ăia fac pită faină.

După ceva hîrîituri, dregeri dă voci masculine și șușoteli mîțoase, un cetățean, bănuiesc că era un cetățean, nu un oarecare, mi se adresă în suava, dar în același timp primitiva limbă a lui Gogol, Lomonosov, Stalin și Iliescu:

– Gaspada Alexeevici,

–  Gaspada? Nu stă nci un Gaspada p-aici.

– Gaspada, domnu Alexeevici, peședintili Putin ar vrea gavarit cu dumnievostră.

Nici dacă eram verișoara lui Houdini, Mița trapezista sau următorul Dalai Lama nu aș fi fost mai uimit, mai siderat și mai contorsionat de vocea cavernoasă ce părea mai degrabă farsa vechiului meu prieten din liceu, Piți. Nu Piți ăla cu na-ți-o-nala, altu…

Mă gîndeam că am mai dat eu cu blogu-n gard, ba chiar în Rusia și Putin, că l-am pictat cu diferite materii mirositoare și alte cele și nu-mi puteam reveni…

– Bă, care faci farse?

Mîțele de pe pervaz se uitau bănuitoare. Probabil că aveau impresia că iar mă sună că am cîștigat un milion de dolari, că s-a răsturnat un camion de viagra la colțul uliții sau că motanul cu șosete a mai terminat vreo două pereki de golumbi ai vecinului. Același.

Mă duse gîndu la domnu colonel, cîndva tovarăș, ce asculta prin interpuși telefonul personal ce nu-l aveam instalat la revoluție, dar la faza asta mi se blocă ramul de parcă accesam saitul ministerului educației în ziua cînd se afișează notele la bac. Minus 273,15 °C, adikă zero absolut. Eram blokat.

Dusei mîna la cap ca să gîndesc mai temeinic, dar gestul mă ajută doar să scap receptorul din mînă și legătura se întrerupse. Nu pentru mult timp însă. De sub pat, din cădița broaștei țestoase a viitoarei mele cumnate sau din adăpostul cîinilor comunitari colectați în comună după ce dubele misterioase îi deversau în nopțile fără lună, sună mobilul.

,,Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpîni!,, No, că alt rington nu mi-am putut alege…

De data asta o altă voce, fără bîrîituri, schizofrenie acustică umanoidă sau alte zgomote de fund. Adică fond. O voce ușor grizată, un picuț taraganată, dar fermă, așa ca a unui bărbat pe la 62 de ani două-trei luni și cîteva zile, ochi albaștri, păr puțin, proaspăt barberit și buzele aproape liniare (semnul de netăgăduit al ambiției și puterii) prinse să vorbească în cea mai neoș limbă moldovinească cu un puternic accent românesc de Balta-Albă:

– Domnu Alex, aș vrea să vă vorbesc personal și în acest scop am securizat această linie, astfel că va fi nevoie să dați socoteală niciunui serviciu de informații existent. Vă rog să mă ascultați.

La aceste cuvinte parcă predestinate de Mama Natura, zeul Zamolxe și umbra lui Mircea la Cozia, am rămas cu mobilul la ureche, dîndu-le de înțeles celor din casă, inclusiv pisicilor agățate de pervaz și cîinelui de sub mașină, că sunt angajat într-o aventură ce l-ar fi lăsat fără pălărie pe Indiana Jones, fără cisme pe baronul Munchausen și precis fără gît pe răposatul întru mucenicie Constantin Brîncoveanu. Nu l-am mai pomenit pe Mihai Eminescu, nici pe Nicolae Ceaușescu că erau deja super flu pentru o lume a sfinților. Mă bătea un gînd să dau de Mahatma Gandhi, de Margaret Thatcher, dar m-am lăsat păgubaș: simțeam cum mi se descarcă bateria. Nu a telefonului, ci a pismeicărului. Eram în pericol să fac atac de cord la inimă. Speram totuși că nu mi se va rupe jugulara de la picior!

-Ăăăă… Știu eu? Da, cine spuneți că sunteți? Că n-am înțeles de prima dată… Mințeam. Soția deja deschise ușa de la frigider să se-ncălzească.

– Vladimir Vladimirovici Putin.

– E… E…

– Ce „E” omule?

De data asta mîțele fură lovite de cîțiva țurțuri de la rufele ce înghețară instantaneu, băieții o tuliră să se dea cu patinele-n sufragerie unde se instală un mini-baikal autohton. Mirosea a Siberia.

– Încîntat…

Altă minciună. Nici dacă suna Sfîntu Petru pe linie directă nu aveam nevoie de mai mult de 8 secunde pentru a mă reculege. Ca la box. Eram knock-down. Bine că era duminica dimineața. Ce s-ar fi întîmplat dacă glumeții ăștia ar fi sunat cînd eram la biserică. Sau la spital… Mă transferau urgent la infecțioase, să nu se infecteze și alții că ieșea de o nouă Transnistrie. Sau la glumeți. Cine m-ar fi crezut?

– Domnu Alex, trebuie să vă întreb ceva. Ceva ce mă chinuie.

– Aha. Păi…

Era clar că ceva mergea rău în Rusia. Putin să mă sune pe mine? Și cum de știe românește? Românește-moldovenește, tot aia! Ăsta nu-i Putin! Ăsta-i Putin, cum sunt eu Serghei Lavrov! Sau Napoleon. Sau cel mai iubit dintre pămînteni…

– Mă gîndesc să mă căsătoresc cu o româncă…

Nu, de fapt n-a zis chiar asta. De fapt a zis că Elveția-i inspiră teamă că-n Rusia mulți au luat țeapă cu creditele-n franci elvețieni. Și ce dacă de la napoleon încoace nimeni nu s-a pus cu Elvelția? Nici Hitler, nici Stalin, nici papa. Apropo, tot atîtea divizii are papa? Și a mai sporovăit el încolo și-ncoace, cînd aut ăv ză blu îmi spune:

– Domnu Alex, dar cu tezaurul ce facem?

(nu știu dacă va mai urma, dar convorbirea nu s-a terminat aici. nici acolo…)

 

Aruncatu cu privirea și datu cu părerea… noi sporturi olimpice


Acum cîteva zile mustea pă net cum că jocurile electronice ar putea deveni sporturi olimpice. Mă imaginam deja cîștigînd pentru România o medalie, două. Dacă nu eu personal, cel puțin vajnicii mei copii apăsători de butoane electronice sau tauci scrine. Cîtă emoție la intonarea imnului național! Îmi trecuse pînă și febra musculară de la ultima confruntare din finala cu reprezentantul insulelor Pago-Pago. Acasă la aeroport mă întîmpină o mulțime entuziastă ce scanda:

I-am rupt, i-am distrus, bambilicii i-am impus!!!

Pentru că trebuie să mărturisec că jocul electronic la care am devenit campion olimpic a fost bambilici. Electronic evident. La ăla normal eram campion în liceu cînd stăteam în prima bancă și orice monedă de 25 de bani era exploatată pînă la intrarea profului în clasă. După aia ne exploata el. Mai ales dacă ne prindea în exercițiul funcțiunii…

Ca urmare, aș vrea să propun Comitetului Olimpic Internațional înscrierea unui nou sport pe lista următoarei olimpiade: aruncatul cu privirea.

E șic. E de mase. E ieftin. E benefic. E antrenant. E ușor. E molipsitor. E educativ. E etc.

Pentru că toți putem să ne aruncăm cu privirea peste tot în lume. De fapt acest sport a fost precedat de celebra călătorire cu degetul pe hartă din vremurile de tristă amintire. Mai țineți minte?

Last, bat not list (nici măcar franț list…) aș mai cere aceluiași comitet și întabularea în lista sporturilor olimpice a datului cu părerea. Cu o motivație asemănătoare:

Nu contează că nu știi, îți dai și tu cu părerea. Nu contează că n-ai citit, îți dai și tu cu părerea. Nu contează că habar n-ai despre ce se discută, îți dai cu părerea despre cum își dau alții cu părerea despre orice. Nu trebuie să fii inteligent, trebuie doar să spui ce crezi, ce-ți trece prin minte. Nu trebuie să gîndești, trebuie să te bage-n seamă cineva. Nu trebuie să fii treaz ca să practici sportul ăsta: poți fii amețit, adormit, aiurit sau prost de-a binelea. Contează că participi, nu că ieși pe primul loc.

Și aici mă gîndesc la cîțiva sportivi de performanță din nația noastră care ne-ar putea reprezenta cu succes. Ce succes, am zis succes? Am greșit! O să suip ză flor cu ceilalți concurenți. O să fim frunte, nu coadă. O să se rescrie Ghinis Buc!!!

Deci, din echipa noastră vor face parte (printre alții): V. V. Ponta (actual prim-ministru, președinte PSD), Ionescu Cristian (actual pastor Chicago), C.T.P. (actual președintele Clubului Român de Presă), C.V.T. (actual tribun lătrător prin televiziuni deșertificate), Mister Goagăl (semi-analfabet actual fost membru PSD cu influență, primar dă sector).

Pe cine mai propuneți? Nu așteptați un nou atentat. Nici un nou scandal. Nici încă o schimbare a Legii Educației. Nici schimbarea rectorului la ITP. Nici schimbarea președintelui cultului penticostal. Nici etc.

Acum ori niciodată! Să fim români, așa cum neam obișnuit! Atenție se intonează imnul: Pe-al nostru steag e scris uimire!

Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo!


Eram prin clasa a V-a sau a VI-a cînd într-o zi de școală ne încolonează pe toți și ne ducem la cinema. Veselie mare, am scăpat de ore. Gălăgie cît cuprinde, sala arhi-goală, locuri rezervate pentru țoci. Începe filmul cu Sidney Poitier, Un cartof, doi cartofi.

America mașinilor late, a mașinilor care dacă le calci se ridică botul. Nu Moskviciuri rablagite, nu Volgi cu trei viteze și Pobede răpciugoase. Și tipa asta blondă ce se țuca cu un negru. Și băiețelul ăsta alb, mai mic ca noi, al cărui tată apare aut ăv năuueă cu un animal mare de nu-ți puteai închipui… Că el nu mai stătea cu blonda. Și clișee americane cu badi, cauboi și partnăr…

Probabil că au vrut să ne bage pe gît cum se rezolvă rasismul în stil american. Sau că divorțul nu e atît de rău.

La noi divorțul era tabu. relațiile cu cineva de culoare tot așa. Știam doar o mamă singură, divorțată. Oameni negri nu vedeam. Dar am fost șocat. Mi-a rămas un fel de amăreală de la un film pe care la vîrsta aia nu puteam să-l discern. Nici măcar incorect. Nu m-au făcut mai tolerant cu cei de culoare, nici mai permisiv. Nici mai comunist.

Oare de ce nu ne-au dus la un film sovietic anti-rasist, pro-divorț, cu Pobede, Volgi, Katiușa, Mașa și Serioja? Dădea de bănuit?

A doua zi la școală, colegul meu de bancă, cu mai multă ținere de minte și cu mai mare aplicație spre limba americanilor conversează cu dira, o nemțoaică biiine făcută și bine îmbrăcată stîrnind gelozia: Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo! Eu nici nu pricepusem despre ce era vorba. Eram încă șocat!

PS Am găsit încă o cacofonie acceptabilă: etiCĂ CApitalistă. Se pune?

Impresii și impresioniști


sursa:https://desydemeter.wordpress.com/tag/impresionism/page/2/

E complicată. Lumea. La fel și Biserica. Și bisericile. Să nu mai vorbesc de oameni. Unii sunt foarte agitați. Alții sunt foarte arțăgoși. O parte foarte tranșanți. Cealaltă mai acceptă să negocieze.

Și peste tot profitorii. Antreprenorii spirituali. Exploatatorii aproapelui. Sau al departelui. Lasă ăștia niște impresii ca niște… impresioniști.

Ieri am intrat pentru prima și probabil ultima dată într-o biserică din oraș. O hidoșenie arhitecturală. Și pe față și pe dos. O chestie halucinantă. Cu bani din america, cu banii de aici. Goală…voiam să spun ca Venus din Milo, dar planeta aia e clasică și goală… Asta era goală și urîtă. URÎTĂ!!!

Cin-m-a pus să intru? Nevoia. Așteptam tramvaiul… Cine nu mă crede să se ducă  s-o vadă. Să-și facă o impresie.

De la David citire am rămas cu reflexul jertfei pentru Domnul. Cînd cu îngerul ce stătea cu sabia deasupra Ierusalimului. O jertfă pentru Domnul trebuie să te coste, altfel nu e jertfă. Și jertfim pentru companiile de construcții, pentru cele ce produc sau/și comercializează materiale de construcții. Pentru alte servicii spre slava ANAF. Și a idolului Tevea. Tot mai mare!

Vezi Metanoia I. Vezi Metanoia Harvest. Vezi Metanoia-n stînga, Metanoia-n dreapta. Catedrală-n piață, catedrală-n centru. Catidrale piste tăt! Era să zic altceva…

De ce n-au construit și evreii ăia Templu Central Ierusalim, Templul II, Templul Muntele Sinai, etc? Că era Dumnezeu monoteist? Sau că n-aveau bani? Sau că nu-i lăsau ăia sau ăialalți? Să-și facă Neamurile o impresie. Despre ce? Despre ei, despre zeul lor? De aia i-a dus în robie? De aia le-a dărîmat Templul? De aia le-au distrus zidurile?

De ce-au construit creștinii biserici? Că era vorba de Trinitate? Că s-au extins? Că au avut bani? Că dețineau puterea? Că una, că alta?

Cînd ne vor distruge nouă zidurile vom plînge după ele? Sau vom plînge că am vrut să facem impresie și n-am investit unde trebuie? În cine trebuie… Continue reading