Șansa bisericii în post-pandemie (3): internetul


Love And Hate Cartoons and Comics - funny pictures from ...

La scurt timp după revoluție un pastor profesor (cu doctorat) de la Seminarul Baptist din București se căznea să-și facă campanie electorală. Discursul său mirosea a cadavru comunist cu arome proletcultiste. Se manifesta vehement de la amvonul bisericii în care-l ascultam lingînd în gînd, ăv cors, o lămîie imaginară. Mie nu-mi mai era greață, dar lui nu-i dădea saliva-n muștiuc ca să-i reteze logoreea. Ce să-i faci, trebuia și fostul colaborator al Securității să învîrtă cu făcălețul în zoaiele fricii imaginare. Va veni o judecată, vestul decadent o va încasa și o vom încasa și noi dacă preluăm computerizarea de acolo, ne avertiza aproape cu spume la gură. Și bineînțeles dacă el nu va fi ales președinte al uniunii.

Dincolo de computerizarea industrială inerentă cu care eram la curent, demonizarea computerului se profila din perspectivă bisericească, retrogradă, de-a dreptul prostească, cu nuanțe apocaliptice venite de la centru. Doar că după executarea celor doi Ceaușești nu prea mai mergea cu comenzi de la centru.

Apoi, după o perioadă în care mulți mastodonți au trecut în faza somnului (rațiunii) de fosilizare, a venit epoca internetului. Internet hulit direct sau indirect. Pentru resursele extraordinare precum și pentru libertatea extraordinară și facila înfășurare în păcat(e). Anonimat personal plus domenii imposibil de controlat egal explozie exponențială a imaginilor în imaginația la fel de personală. Confesionalele ar fi trebuit ocupate pe baza listelor de așteptare și priorități. Dar nu s-a întîmplat așa. Din motive lesne de înțeles.

Relația ambivalentă love-hate cu internetul s-a manifestat și la vîrf. (Bineînțeles că asta nu exclude păcătoșenia personală, ascunsă, dar facultativă a vîrfurilor.) De pe o poziție dogmatică de vîrf puteai avea blog că dădea bine. Îți făceai publicitate, erai perceput mai tînăr și deschis și te puteai stropși în termeni mai puțin bisericoși la problemele… lumii, că nu erai la amvon. Asta e love. Dar cum dogmatica ta e găina de aur ce nu trebuia atacată de nimeni, cum să faci ca să nu fie atacată? Foarte, foarte simplu. Nu dai voie nimănui să posteze comentarii. Ca să nu discriminezi între aliați și critici îi interzici pe toți. Că de aia ești infailibil. Deși nu ești papa. Asta este hate.

Al doilea val de semi-demonizare și demonizare apare, se manifestă și se va manifesta în domeniul rețelelor de socializare tip Facebook, ca să-l menționez pe cel mai accesat la noi. Hate-ul provenea tot din libertate oferită. Apoi din limitările sale datorate interdicțiilor de genul comunitatea Facebook nu acceptă… mai știu eu ce. (Căreia i-am căzut și eu victimă.) Dar cel mai ciudat relația ambivalentă hate-love se manifestă în neputința unor pastori de a avea un cont pe o astfel de rețea (tot Facebook, că la noi dacă nu ești pe Facebook nu exiști). Deci love cu Facebook/internet cu biserica care are cont aici și hate cu Facebook/internetul cu liderul aceiași biserici care n-are cont pe sus-numitul site de socializare. Măi, să fie! aceiași lideri absenți de pe Facebook ce-i criticau pe cei prezenți pe Facebook. Aveau/au și ei informatorii lor…

Presupun, fără să dețin dovezi, că este vorba despre relația love & hate dintre vulnerabilitate & inviolabilitate. Modelul presupus este Isus Cristos. Dar cu noi oamenii, sfințenia și autoritatea nu au ajuns la armonie. Nu poți să fii Isus & Cristos. Adică se poate, dar unii nu vor. Nu te poți face vulnerabil (la orice) și în același timp să fii perfect astfel încît nimeni să nu atenteze la persoana ta augustă. Fără a uita că Isus a fost neînțeles, trădat, batjocorit, torturat și executat. Dar a vindecat fără să facă fund-raising, match-funding, fără să ceară zeciuială, membralitate sau mai știu eu ce.

Și veni pandemia. Mama-mia!

Se dădură pe față tot felul de presupuse herezii ale unor presupuși pastori heretici. Se interziseră interdicții și se călcară comunicate, statute, autorități și para-autorități. Pe internet. În văzul lumii. În orbirea fariserilor și fariseicelor.

Și aproape că trecu pandemia cu distanțare mai mult sau mai puțin fariseică. Cu expunere sau fără expunere pe internet. Cu biserici goale. Cum de nimănui de la noi nu i-a trecut prin minte să cîrpească locurile goale din biserici ca cele de pe stadioanele de fotbal? Cu înregistrări de aminuri, cu aleluia, cu cîntări comune și perș virtual? Ei, mai e timp că se anunță valul al doilea. Vorba vine al doilea: e tot ăla da cu mai mulți deștepți.

Totuși întrevăd multe schimbări. Unele radicale. De exemplu, biserica numai pe internet. Biserica de acasă. Biserica ca realitate virtuală. Că unele biserici chiar că se manifestă de parc-ar fi vorba doar de o realitate virtuală încremenită-n timp! Care ar fi urmările? Cine știe? Poate o adevărată democrație. Poate o copie a teocrației. O dispersare a autorității. O biserică a tinerilor pe internet? Alta a bătrînilor? Una a femeilor. Alta a adolescentelor. Poate o întrupare a prostiei cu sceptru-ntr-o mînă și cu crucea-n cealaltă. De orice gen. Orice este posibil. Mai ales în spațiul virtual. Pe care poate-l vom demoniza. Sau îl vom sfinți. În care cel ce vine iar poate fi văzut de întregul Pămînt în aceiași fracțiune de secundă.

Cert este că oricine este liber să aleagă. Pe internet poți alege cine să-ți predice sau cînd. Pe internet nu trebuie să ai abonament plătit la biserică, ci doar la accesul la internet. Dar și asta s-ar putea schimba. Vor exista clasamente. Cu cei mai accesați. Cu cele mai accesate. Oare nu vor putea predica femeile pe internet? Nici homosexualii? Cine-i va împiedica, regulile unei anumite comunități tip facebook? Tip uniunea bisericilor independente și neatîrnate? Hilar! Ce și cum se va valida convertirea? Ce va însemna biserică? Dar biserică mare sau mică? Va exista biserica negrilor? Sau a albilor? Care va fi limba liturgică, engleza? Hackerii vor fi demonizați și Satana-i va coopta? Și multe alte întrebări pentru viitorul post-pandemie.

Asta pînă-n pasul doi cînd dincolo de laptop, tabletă și telefon deștept va exista posibilitatea montării unei unități bio și oricine-și va putea accesa situl preferat cu comenzi neuro. Atunci poți să stai într-o biserică și să te afli-n alta. Dar oare n-am experimentat asta de atîta timp? Pentru că în ultimă instanță ceea ce contează este despre relevanța cu impact personal a bisericii. În esență internetul (la fel ca banii) nu va schimba nimic. Doar forma va fi afectată. Un Matrix din care cine știe cine scapă. Cum, se știe.

E Vocea României, nu ‘Vocea Patriotului Naționale’…


Am avut o discuție în contradictoriu cu cineva referitor la Siena Vușcan. Adică la uniforma armatei comuniste chineze din Al Doilea Război Mondial și la cîntecul femeilor ce purtau această uniformă.

Opozantul meu a postat încrîncenarea unuia ce pe propriul wall postase ca motto ceva de genul libertatea este sclavie, etc, dicton abominabil ce nu l-am găsit pe net ca să-i identific originea. Și încrîncenarea ăluia provenea din reacția sa viscerală la comunismul chinez. Acum, înțeleg că lumea e virusată de virusul Wuhan, despre care știm sau bănuim o droaie de lucruri, dar asta-i alta dezbatere. Nici eu nu agreez comunismul chinezesc, a sa revoluție culturală, dezastrul foametei motivată de productia record de oțel, etc.

Dar, ce are de-a face vocea încîntătoate a unei fetițe (din România) de zece ani și un cîntec emoționant cu condamnarea îndrăznelii de a te produce pe scena unui concurs în România anului 2020, nu prea înțeleg. Și aș vrea. Argumentele opozantului meu au fost că ‘ce au făcut comuniștii chinezi’.

Ale mele au fost că acest cîntec și uniforma reprezentau la vremea respectivă rezistența împotriva unui dușman ce invadase țara și masacrase populația civilă, vezi masacrul din Nankin (The rape of Nankin, pentru cine caută documenatrul), un aliat (în ultimă instanță) al învingătorilor din acest război, ce intrase în război mult mai repede si care suferise cele mai mari pierderi. N-a contat.

Opozantul zicea că ‘ce, dacă venea cu o uniformă și un cîntec nazist aș fi lăudat-o? Aș fi apreciat-o?’ În treacăt fie zis, mai ascult și cîntece naziste, nu de alta, dar sunt foarte mobilizatoare. Sper că nu o să mă catalogați ca nazist, nici măcar pe simplu motiv că-i urăsc (aproape) pe comuniști… Argumentul meu a fost ‘acum vii cu un argument ipotetic, “dacă”… ca să combați ceva real?’ – în stilul drobului de sare a lui Ion Creangă? Și ‘no stai așa, chiar ai înțeles ce a cîntat micuța? Ai făcut reacție la text? Te-a jignit cumva prestația artistica?’ N-a contat.

Am fost făcut într-un anumit fel. Așa că am rupt contactul și nu mai suntem prieteni. Accept să nu fii de acord cu mine, dar pentru asta nu trebuie să mă faci în fel… sau în chip. Putem să fim de acord că nu cădem de acord. Dar atențiune, nu accept epitete. Asta spune ceva despre tine, nu despre mine. Că viața mea s-a cam scurtat și nu mai am răbdare să ascult cum sunt pus cu mîinile la spate în banca în care vrei să mă pui tu. Eu vreau sa mă plimb liber prin clasă! LIBER!

Și ca să merg un pas mai departe, iată originea logicii mele:

Trecînd peste faptul că pînă acum la Românii au talent au fost o mulțime de acte artistice ce frizează, puțin spus, obscenitatea, la care nu ai reacționat, de ce reacționezi la un act artistic decent, de înaltă calitate muzicală, apreciat de public și de o profesionistă cum este Andra? Pentru că fetița era îmbrăcată într-o uniformă a armatei comuniste din China de acum 70 de ani și cînta un cîntec al cărui cuvinte nu le-ai înțeles? Cu ce diferă aceasta reacție viscerală de neacceptarea din start a unei concurente obeze, ce ar trebui eliminată doar datorită felului cum arată? Ce contează vocea, tonalitatea, emoția ce o transmite? E grasă, afară! Out!

Pentru exemplificare: https://www.youtube.com/watch?v=b3I1tK1Iyzc

Să nu (ne) uităm însă nici istoria. Tot China comunistă ne-a sprijinit după 1968 cînd se simțea iminența unei intervenții sovietice aidoma celei din Ungaria sau Cehoslovacia. Domnule trezește-te! Fă distincție între artă și politică. Micuța n-a transmis un mesaj politic. Ea a cîntat. Dacă nu facem o distincție rămînem dușmani pe vecie. Ca ortodocșii cu catolicii, ca nemții cu francezii – ei, uite ăsta nu merge că nu se mai urăsc. De ce oare? Ca noi cu ungurii.. aici cred ca încă merge, dar eu zic că se poate repara. Ce ar fi dacă o unguroaică de la noi ar fi huiduită pe scena de la Românii au talent că nu e româncă? Dacă tot e să ne închipuim ceva, aidoma oponentului meu… Bănuiesc totuși ca ar fi mai benefic daca guvernul României ar sponsoriza o fetiță sau un băiat la Ungurii au talent, A magyaroknak tehetsége van sau cum îi zice, ce ar cînta fenomenal un cîntec maghiar sau chinezesc. Ar fi mai rău sau mai bine?

Că nu-i ‘Vocea Patriotului Naționale,’ e vocea talentului…

Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Carte de rugăciuni


E mică, de buzunar, pe hîrtie îngălbenită de timp. Pe lîngă rugăciuni are şi datoriile. Care sunt trei. Şi cele nouă porunci bisericeşti. 5. A ne ruga pentru domnitorii şi stăpînitorii noştri. 7. A nu citi cărţi eretice. 8. A nu înstrăina lucrurile bisericeşti.

Faptele îndurării sufleteşti. şi a îndurării trupeşti. Ultimul fiind a înmormînta pe cei morţi. Probabil contra arderii morţilor.  Şi păcatul. De două feluri: strămoşesc pe care-l moştenim şi personal. Care este de moarte şi uşor. Cel de moarte poate fi capital, contra Duhului Sfînt şi strigător la cer.

Capital: mîndria, lăcomia, necurăţia, pizma sau invidia, lăcomia sau necumătarea, mînia, trîndăvia sau lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt: a. Prea mare încredere în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. b. Deznădăjduirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu. c. Împotrivirea la adevăr pentru ca păcătosul să stăruiască în păcat. d. Lepădarea de credinţa ortodoxă. e. Pismuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu. f. Neînvăţarea neştiutorilor în ale credinţei, din cauza răutăţii.

Păcate strigătoare la cer.

  1. Uciderea cu voinţă.
  2. Sodomia.
  3. Asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor.
  4. Oprirea plăţii lucrătorilor.
  5. Defăimarea și nemulțumirea părinților.

Rugăciunea pentru mîntuire

…Mă pocăiesc dar fă să prisosească a mea căință…

Îți închin, o Dumnezeule, gîndurile mele, faptele mele, suferințele mele, ca în viitor să gîndesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Continuă cu multe altele printre care rugăciunea pentru ziua nașterii sau a numelui, rugăciune pentru vrăjmași, rugăciune pentru cei ce urăsc și ne asupresc pe noi, rugăciune pentru cei răposați și se încheie cu liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-aur.

Tipărită iulie 1943. În ea era și

Invitație la Marșul Protest

(împotriva homosexualității)

Îndurerați de drumul pe care vor să ne tîrască guvernanții noștri, și conștienți că asemenea păcate atrag blestemul lui Dumnezeu asupra națiunii,

Bisericile Creștine din Arad

organizează în data de 9 iulie a.c. ora 13.00

Marșul Durerii

Prin acest marș…

Dumnezeu să binecuvinteze România

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: „Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: „Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” „Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, „fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: „Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: „Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

„Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: „Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

„Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. „Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Normalitate și moralitate pentru… divinitate?


Nu știu dacă există cineva în România care să nu fi protestat în vreun fel împotriva aberațiilor autohtone. Recent împotriva inconștienței celor ce au avut de-a face cu evenimentele tragice din clubul Colectiv. Pro sau contra, deschis sau între patru pereți, pe stradă sau între prieteni, cam toată lumea avizată și-a manifestat într-un fel sau altul sentimente de cele mai multe ori negative. Ele s-au manifestat într-o formă continuată după ce cei arestați au fost eliberați. După ce guvernul a căzut și după ce s-a văzut că societatea noastră nu este pregătită să se alinieze Europei civilizate. Ne-am simțit furați, înșelați, manipulați. Și nu numai.

Dar, în esență, nu suntem siguri cît de mult s-a trecut peste lege în acest caz. Legea a fost fentată în fel și chip de instituții, persoane, autorități. Și ce?

În același registru ne-am manifestat față de marii și prolificii scriitori de după gratii. Cum m-am chinuit cîțiva ani să scriu o banală teză de doctorat și cum o carte e și mai greu de scris, mă tot întrebam de unde pînă unde scrierea unei cărți a dobîndit putere iertătoare. Îmi aduc aminte de primul eliberat cu această calitate de scriitor. Un pedofil străin de limbă engleză ce fusese condamnat și încarcerat parcă la Iași. Era universitar parcă. Om de știință cu bube pline de iubire fața de copiii românilor. Ba a mai fost petrecut de alți pedofili veniți din străinătate să-l sprijine.

Normal? Moral? Tipar. Pentru că acum avem nume sonore ale unor condamnați de marcă ce în viața lor n-au scris o carte și în timp record, în condiții nu tocmai prielnice, au fost loviți de muză cu o fecunditate genială. Mă întreb care o fi acest proces de fecundare literară cu caracter științific. Moral? Normal? Divin? Dumnezeu însuși să-i fi atins cu aripa unui înger și n-ar fi mărit credința noastră dincolo de tradiționalul bob de muștar. Pavel, apocalipticul Ioan, Moise, Isaia și David au rămas de căruță dacă comparăm lungimea revelațiilor menționate în dreptul numelor lor cu cele ale delicvenților deveniți peste noapte oameni de știință în varii domenii. Normalitate? Moralitate? Divinitate?

Perplexitate.

De vreo lună cîteva mii de români manifestează să se schimbe legile în altă țară. Oare ce s-ar întîmpla dacă Nigeria ar manifesta cu circa 20 de milioane de oameni închiși la culoare, din care circa 15% musulmani, să se schimbe o lege sau să fie modificat statutul și practica unei instituții de la noi din țară? M-aș mira să se schimbe ceva. Nu de alta dar Parlamentul și Senatul nostru, plus comisiile de avizare, Curtea Constituțională și Președintele ar avea multe de spus. O lege nu se schimbă că vrea străinezia. Indiferent care. La noi e moralitate. Normalitate. Și mai ales divinitate.

Și atunci?

Păi atunci noi facem ce ne place, ce ne mînă inima și ne dictează conștiința. Să nu se supere nimeni dacă noi suntem așa. Ei sunt malefici, sataniști, stricați, corupți și răi, răi, răi. La noi e raiul pe pămînt. Moral. Normal. Divin.

Mă întreb ce caut eu pe aici… Nu-n moral, nici normal, nici divin.

 

Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…


Problema iertării este de-a dreptul… problematică. Cel puţin pentru creştini. Din mai multe puncte de vedere.

Primul pentru că Dumnezeu ne-a iertat fără ca noi să ne fi cerut iertare. Ceea ce este problematic. Numai dacă îţi ceri iertare Dumnezeu te iartă. Iertarea potenţială există în jertfa lui Cristos, dar dacă nu catadicseşti să faci uz de ea, creştin sau ne, nu ești iertat. Poate aici ar trebui discutat şi despre merite sau viaţa de sfinţenie… și cum este să-mi cer iertare.

Al doilea pentru că întrebat fiind, Dumnezeu a impus un standard: trebuie să ierţi dacă cineva îşi cere iertare. Chiar dacă nu-ţi place. Dar îmi place.

Al treilea pentru că tot Dumnezeu, învăţîndu-ne cum să ne rugăm ne spune Şi ne iartă nou greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Apare o condiţie. Dacă nu-i iertăm pe alţii, nici noi nu vom fi iertaţi. În ciuda celor de mai sus? Hmmm…

Al patrulea, se spune, adică unii spun, că e bine să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că astfel nu acumulezi stres, ură, resentimete, ce-o mai fii. Deci terapeutic, este bine să ierţi.

Al cincilea, vine iertarea cu musai. N-ai încotro.

Şi probabil, ca şi mine, te întrebi, chiar trebuie să iert pe toată lumea, pe toţi răii şi pe toţi nebunii? Părerea mea este că nebunii-s mai ușor de iertat, că-s… nebuni. În schimb pe cei ce sunt rău intenţionaţi, pe cei malefici, e imposibil. Probabil că asta presupune un dram de sfinţenie, de har, despre care eu n-am habar şi la care n-am acces. Cel puţin deocamdată. Şi vă dau cîteva exemple.

Primul, este cel al celui ce-şi cere iertare înainte de a te lovi. El are misiunea divină, sau cel puţin aşa crede el. Ca atare, el ştie că te va lovi unde-ţi este mai greu de suportat, şi ca să nu fie învinovăţit de duritate, de tropăire cu bocancii prin viaţa ta personală, îţi cere iertare preventiv. Ca o anestezie. Frate, te rog să mă ierţi, că te fac praf un pic în Numele Domnului, dar n-am încotro. Ai greşit, te lichidez.

Ce poți să zici? Mulțumesc!

La acest capitol sunt unii mai dotaţi decît alţii şi din această cauză sunt percepuţi ca foarte spirituali. Fac chirurgie pe sufletele oricărui enoriaş disponibil. De obicei în spatele darului său se ascunde un pic de autoritate mai mult sau mai puţin bisericească.

Al doilea exemplu este cel al fratelui perfect ce nu vrea să rămînă cu sechele în viaţa de sfinţenie. Şi pentru că el este perfecţionist, îşi cere iertare, trebuie-nu trebuie. El este cel ce se vede vinovat şi vrea asemenea pisicii (o ilustraţie foarte des folosită de un frate din Arad) să se cureţe mereu. Nu contează că pisica e chioară, şi-a pierdut coada şi că i-au mîncat şoarecii urechile, principalul-i că-i curată! Asemenea ipohondrie cred că ar molipsi pînă şi raiul. Nu degeaba catolicii au detectat această deformaţie paranoică la unii studenţi în teologie…

Un alt exemplu ar fi a celor pe care degeaba-i ierţi. Înţelegi că trebuie să-i ierţi, o faci, dar ei continuă în răutatea lor, ba mai mult te acuză că tu trebuie să-ţi ceri iertare de la ei. Malefic de-a dreptul. Oamenii ăştia batjocoresc sîngele Domnului. Iar cînd ţi se spune că aşa pocăinţă ca cea din gura lor nu s-a mai auzit, fugi că n-ai scăpare. Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinții!

Ăştia-şi cer iertare în orice caz, la orice oră şi de la oricine, pentru că urmăresc ceva mult mai substanţial. Iertarea lor este motivată politic şi doar marea prăpastie între tine şi ei va face diferenţa.

Şi ultimul exemplu, tot al iertării fanfaronului este iertarea care începe cu dacă. Dacă am greşit te rog să mă ierţi. Păi e clar că ai greşit, dar tu şi cei de teapa ta sunteţi singurii care credeţi că n-aţi greşit. Şi aici fac din nou trimitere la evenimentul tragic din clubul Colectiv.

Cine şi-a cerut iertare? Cine nu şi-a cerut iertare? Cine a demisionat şi de ce? Cine este investigat şi de ce?

Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Apocalipsa, un vechi exercițiu de imaginație, dar nu ultimul: Ză plen


Dumnezeu este cel care ne-a inventat. El a pus la cale un plan. Planul inițial.

Planul inițial avea în vedere situația actuală ca și multe situații intermediare. Și în mod sigur situația finală. Dacă n-ar fi așa înseamnă că pe parcursul planului Dumnezeu a fost luat prin surprindere, prins pe picior greșit de nenumărate ori. Și dacă a fost așa istoria nu are un sfîrșit prea sigur și tot ce ni s-a spus despre viitor ca urmare a revelației s-ar putea să fie parțial sau total inexact. Ca urmare Dumnezeu nu mai este Dumnezeul descris de Biblie și n-ar avea sens să-ți bați capul cu el.

Creația, la fel ca și Apocalipsa, ar fi niște basme meșteșugite înregistrate de creduli sau interesați după imaginația unor aiuriți ce au delirat acum cîteva mii de ani. Coroborat cu eventuala ne-dumnezeire a lui Isus Cristos afacerea ar fi numai bună de dat pe răzătoare și prin urmare avem cîteva variante mai îmbietoare: comunismul, capitalismul sălbatic, așteptarea extratereștrilor salvatori sau autentificarea unui alt zeu sau om mai capabil să conducă omenirea spre realizarea absolută.

De cealaltă parte a baricadei avem însă oameni convinși definitiv că numai dacă ești creștin poți fi împlinit, fericit, realizat și sănătos. Familia, succesul în afaceri, o minte luminată și un talent deosebit sunt monopolul creștinilor pentru că dacă Dumnezeu este cu noi, cine să fie împotriva noastră?

Dar dacă ne uităm în retrovizor vedem că același Dumnezeu care a plănuit totul este și Dumnezeul creștinilor. Același Dumnezeu care a făcut Israelul l-a și dat Neamurilor. Cel ce a locuit în Templu l-a dărîmat din motive arhicunoscute. Apoi l-a mai dărîmat o dată. A împrăștiat Israelul și după aproximativ 2000 de ani l-a refăcut. Planul trebuie să fi avut în vedere multă suferință și curmarea multor vieți un pic cam nevinovate. Dramatic!

În urmă cu vreo trei-patru ani zicea cineva că o femeie i-a apărut în mașină undeva prin Oltenia. S-a materializat în timpul mersului, dar fenomenul a fost catalogat ca fiind de la cel rău. Ieri mi-a spus cineva că un moș de astă dată apăruse într-o mașină încuiată a unui credincios. Moșul zicea că îngerul a apucat trîmbița, dar i s-a spus să mai stea, că n-a intrat încă numărul.

Nu mă pricep prea bine la adunări, dar după cum văd eu unii intră, alții ies. Nu știu cum se face adunarea finală. Și pe ce criterii. De pildă uanț seivd forevăr seivd? Nu ar trebui să moară unii ca să fie sigur că au fost numărați în mod definitiv la stînga sau la dreapta, la capre sau la oi? Și dacă Dumnezeu are un plan cu trîmbițe îngerești la data de și ora zet, nu poate știe cine va fi sau nu în cartea vieții înainte de i se opri circulația sanguină? Ză plen ar trebui să fie consistent, nu?

Oare îngerul ăla a pus mîna pe trîmbiță, așa că i s-a făcut de suflat? Sau n-a numărat cineva bine și era o mică eroare de altgoritm? Dumnezeu o fi fost luat prin surpriză de impulsul îngerului trîmbițaș? Bănuiesc că nu. Dar lucrurile probabil sunt mult mai complicate decît le vedem noi. Se nasc atîția copii în atîtea religii și probabil că există un altgorism al mîntuirii externe: cine și cîți sunt mîntuiți fără să știe de Isus.

Apoi, din cîte mai țin eu minte de la lecția de vete, la consiliu s-au mai pus întrebări. Întrebați-l pe Mica. Deci s-a purtat un dialog. Și istoria s-a desfășurat conform planului. Ză plen. În plus, ca un plan să reușească trebuie să fie secret. Nu se poate să-l știe toată lumea. Nici Satana nu știe totul, cu toate că se spune că și el citește Biblia. Eu chiar m-am întrebat de ce nu l-a salvat pe Isus e la răstignire. De vîndut, l-a vîndut.  Dar putea și să-l elibereze cumva. Un comando, un gînd al lui Ana sau a lui Caiafa, Irod sau Pilat, putea schimba destinul omenirii.

Ză plen era în desfășurare și nu se mai putea schimba nimic. Acum ni-e frică că homosexualii se pot căsători în America. În fine, bine că cel puțin se căsătoresc. Ni-e frică că dau africanii, musulmanii, rușii și alte popoare migratoare peste noi. Nivelul nostru de trai este în pericol. Nu vă fie frică, există un plan. Se dărîmă biserici, se aruncă în aer biserici, mor oameni. Siguranța noastră este în declin. Totul se face după un plan. Dacă n-ar fi așa ne-ar fi spus.

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: aurul lui Decebal și made în Reșița de pe turnul Eiffel


Un amic în ale naționalismului mi-a spus cu ceva timp în urmă, dar nu pe vremea lui Decebal, că proto-părintele nației noastre (dacă după 2000 de ani am mai fi avut o genă, un cromozom de la el) a avut mult aur. Romanii ar fi dus la Roma cîteva care pline cu aur trase de mulți boi. Și că Roma s-a redresat financiar după cucerirea Daciei. Iacă deci că am salvat și Roma.

Obiecția mea la aurul dacic ținut la saltea i-au bulbucat ochii amicului cu pricina. Și probabil, dacă nu mai mult ca sigur, și unor cititori ai acestor rînduri. Decebal a fost un mare prost! Nu rectific. Că nu se poate numi deștept un om care are tone de aur, se afla în război cu cea mai mare putere a lumii și păstra aurul la ciorap.

De banii ăia putea cumpăra un alt împărat. De banii ăia putea face o alianță anti-romană. De banii ăia putea cumpăra arme. De banii ăia putea angaja mercenari. De banii ăia putea angaja asasini. Sau cel puțin de banii ăia putea incendia podul de peste Dunăre, izola și lichida armata invadatoare. Dar Decebal n-a avut această inspirație. Probabil se ocupa cu astronomia, cu scrierea dacă, cu conceperea ultimului tip de matriță dacică pentru baterea monezilor locale, cu îmbunătățirea relației cu fiica sa, Dochia.

Da, istoria e nedreaptă. Mai ales cu învinșii. Cu cei care n-au știut să profite. Un român a inventat stiloul. Un altul broasca yale. Un altul insulina. Un altul a descoperit aplicațiile sonicității. Și?

Am cunoscut în anii 80 un inginer care a fost șeful programului platformei de foraj Gloria. A ajuns în stare gravă la spital pentru că platforma era în pragul dezastrului. Oțelul se coroda din motive necunoscute. Americanii știau ceva, nu erau siguri, și nu spuneau nimic. El a descoperit secretul și a rămas anonim. Cîte platforme de foraj marin au americanii?

Parcă e o boală. Parcă ne lipsește ceva. E o conspirație a tuturor împotriva noastră sau e ceva în genele noastre dacice? Avem aur, dar nu e al nostru. Avem petrol, dar nu e al nostru. Avem gaze, dar nu sunt ale noastre. Avem telefonie, dar nu e a noastră. Avem curent, dar nu e al nostru. Avem lemn, dar nu e al nostru.

Și culmea, cică pe materialul din care este fabricat turnul Eiffel din Paris este ștanțat Made in Reșița sau Călan sau Oțelul Roșu sau… Am fost pe turn. M-am uitat. Nu scrie așa ceva. Numai dacă un dac mai mucalit n-a dat cu marker-ul pe cînd suia sau cobora treptele…

Stau și mă întreb, zău așa, de ce avem 3 milione de români în afara țării în loc să avem 5 milioane de străini lucrînd în România?

Cu jumătate de an în urmă aș fi zis: De Decebal, măi Traiane!

Golanii și damele de companie ale tovarășilor Iliescu, Rus și Ponta


Iliescu, omul idealurilor comuniste m-a făcut să mă simt în 1990 și în 1991 mai rău decît Ceaușescu din 65 în 89. Eram golan, haimana și trebuia să fiu re-educat de sfioșii mineri. Mă simțeam ca Albul-ca-Zăpada dezorientat în căsuța celor 7 mineri pitici așteptînd-o să mașteră să mă omoare și pe Făt-Frumos să mă scape. Eram din nou captiv în propria-mi cultură a patriei mume. Soartă fatidică dacă pot să mă exprim așa…

Am realizat însă că golanii și haimanalele din Piața Universității au fost norul de cerneală ce l-au salvat pe Ion Iliescu, omul sprijinit de generalii comuniști pentru a se menține la putere. Caracatița era în pericol, dar avea deocamdată resurse. Chiar și pentru a mima o tentativă de lovitură de stat legionară. Doar că în locul legionarilor septuagenari au fost învinuiți studenții. Nu dădea bine să bați cîțiva bătrîni cu pareză cînd aveai destui tineri zvăpăiați la îndemînă.

M-am dus la studii și am re-venit acasă după 3 ani. Apoi m-am dus la doctorat și am revenit din nou acasă. Am adus țării un plus de valoare dacă ar fi numai sumele de bani cheltuite pe o licență britanică la zi și un doctorat britanic la frecvență redusă, că deh, țara avea nevoie de noi. Conducerea mai striga la vremea aceea țară, țară vrem ostași, so to speack…

Așa că m-am prezentat la datorie, pentru că așa am fost învățat: Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit…

După aproape 23 de ani un alt demnitar, tot al unui guvern de stînga (ăștia dau cu dreptu-n stîngu!) i-a făcut pe cei ce au plecat în străinătate să muncească fierari betoniști. De unde știa asta tovarășul Rus, ministru al transporturilor, este o taină… Dar tov. ministru mai face și un calcul, probabil este și ministru al matematicilor, și ne extrage suma necesară acestor muncitori nevoiași pentru a-și transforma soțiile în dame de consumație și copiii în golani. Iar golani? Parcă-i văd mutra lui Iliescu la Expo…

Ce bine că nu am plecat la muncă în străinătate. Puteam să ajung cel mult un amărît de fierar-betonist, ceea ce la vîrsta și studiile mele nu ar fi contat prea mult, dar aș fi dat statului de lucru acasă transformându-mi copiii în delicvenți asistați la  penitenciar (cel mare este major), și la casa de corecție (dintre cei mici doua unul are 14 ani). Deci la circa 700 de euro pe care-i trimeteam acasă statul cheltuia cam 6000 de lei pe lună să aibă grijă de golanii mei la mititica.

Nu știu ce ar fi făcut soția mea, dar nu cred că i-ar fi ajutat licența în psihologie, nici specializările la Ellis Institute New York. În imaginația ministrului Rus ar fi ajuns pe trotuare, dacă tot e să vorbim de ministrul transporturilor, poate nu l-a dus imaginația dincolo de obiectul muncii dumisale: drum, autostradă, trotuar e cam tot una.

Dar una peste alta, tov. Rus este singurul ministru din guvernul pesedist ce fără să-și dea seama recunoaște că o familie cu copii nu se poate descurca în România din 1500 de euro pe din două. Totuși nu mă dumiresc de ce nu a transmis aceste date și ministrului muncii și familiei, celui de finanțe, altor miniștrii implicați în construirea raiului hoților, plagiatorilor și corupților. Poate-poate guvernul ar fi mărit din nou alocațiile copiilor, chiar și pentru familiile compuse din dame de consumație și golani și evident alcoolici votanți de stînga.

Dar tov. Rus a demisionat. Nu pentru că a dat cu bîta-n baltă sau cu ocara-n popor, asta poate face oricine, oriunde, oricînd, oricît. A demisionat pentru că în aceste momente de cumpănă pentru guvernul pesedist al lui Ponta, era ceva firesc. Trebuia aruncat un os cîinilor. Caracatița Ponta și-a aruncat norul de cerneală să-și acopere greșelile. Deocamdată.

A mai aruncat un nor cînd a zis că și-a abandonat titlul de doctor prin ordonanță de urgență. Dacă continuă să facă risipă de cerneală în curînd o să i se termine. Și atunci?

In Genes We Trust!


Copil fiind nu mă dumiream de ce pe bancnotele americane scria IN GOD WE TRUST. A trebuit să cresc mare pentru asta. Deci ei nu credeau în banii aceia, ci în God. De asta banii lor aveau credibilitate.

Dar apoi Vietnamul, Libanul, Mogadiscio, Afganistanul și Irakul au cam dat peste cap logica de mai-sus. Și jur că nu eu am dat-o!

Mă gîndesc că o să apară un nou dolar. Mai credibil, mai tare și mai mare. Cu lozinca IN GENES WE TRUST! Adică în gene, nu în bani. Și ce dacă facem banii de pe urma genelor. NU am fii primii ce și-ar pune gene false.

Au încercat sovieticii să producă ceva din maimuțe și oameni prin anii 30. N-au reușit. Evident, ce se așteptau de la rublă. Vorba aia: cum să ai o rublă, ce în engleză se citește rablă? N-o să iasă nimic!

În cazul în care se pune pe monedă IN GENES WE TRUST se schimbă totul. Toți avem gene. E o chestie universală. Ba poate și extratereștri să aibă gene. Chiar mai pufoase! Și atunci avem o monedă de schimb ce trece dincolo de Terra. Fără prea mari investiții.

Ba aproape pe gratis. E ca la livoluție: Televiziunea liberă. Șchimbă sigla și gata.

Tot așa și cu genele astea: faci din X Y și din YX. Și gata.

Pariez că nimeni nu s-a gîndit la ce urmează.

Mania prorociei


Toți dăm cu prorocia despre viitor. Dar unii sunt de-a dreptul maniaci.

Nu se poate să-l fi uitat pe Ilie Șerbănescu. Era un tip plin de idei. Se producea la ProTv. Dădea impresia că e bun. A mai ieșit în evidență la depunerea jurămîntului în guvernul Ciorbea: a jurat să contribuie la prăbușirea țării. Nu știu dacă a prorocit. Apoi și-a dat demisia. Dar pe cînd era ministru n-a mai performat. Era și el nervos, surescitat ca orice om foarte stresat. N-a mai prorocit și a dispărut. .

Îi țin minte pe cei din CDR pe cînd erau în opoziție. Aveau idei. Erau hazoși. Ziceam că o să ne fie bine cu ei. Proroceau și ei. Apoi au cîștigat alegerile. Aproape brusc au devenit extrem de serioși. De supărați și ușor de jignit. Au ajuns la putere. Dar n-au făcut față. Au dispărut cum au apărut.

Dar acum în fiecare dimineață pe Europa FM ni se adresează Moise Guran. Omul parcă vine de pe munte cu tablele legii în mînă. De fiecare dată vine cu ceva nou. Parcă e prorocul lui Dumnezeu ce judecă răul. Nici Ioan Botezătorul nu a avut audiența lui.

Dar nici Ioan Botezătorul n-a ajuns într-un birou să conducă destinele unui popor. Chiar dacă a fost vocea, chiar dacă a fost buldozerul de astupat văi. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă ajungea și el la putere? Mai bine să nu știm…

În urmă cu ceva timp un vechi pastor mi se confesa cu privire la unul dintre criticii săi incomozi. Criticul ajunsese și el pastor și s-a oprit. Și mă bate un pic gîndul ereziac să mă întreb cum ar fi arătat Biserica cu Isus la cîrmă vreme de vreo 30-40 de ani? Să fi văzut atunci prorocii!

N-ar mai fi avut Pavel despre ce să scrie. Petru ar fi avut alt stil. Noi am fi avut alt testament. Poate l-ar fi scris El. N-am mai fi avut atîția eretici. Nu mai era nevoie de Mohamed. Nu ne mai băteam ca chiorii secole-n șir. Luther, Calvin et co ar fi fost băieți cuminți. Raiul s-ar fi instaurat pe pămînt?

Ei, mai bine tac că nu sunt nici Ilie Șerbănescu, nici Moise Guran, nici nu pot să-mi dovedesc succesiunea apostolică. Chiar așa!

Aferim? De ce?


Știrile zilelor trecute marcau încă un succes la Festivalul de film de la Berlin. Filmul românesc Aferim a luat un premiu. Și eram din nou mîndri că suntem români. A apărut trailerul. Andi Moisescu l-a invitat pe regizor la emisiunea sa. Și au vorbit despre discriminare. Îți venea să-ți urci copiii în mașină și să nu te mai oprești pînă la cinema. Te gîndeai că în fine s-a spart tiparul românesc ce spune că indiferent ce facem, e bine și așa. Poate… Aferim!

Și m-am, de fapt ne-am, dus la cinema. Am văzut Aferim. Cu soția.

Dacă aș fi străin și ar trebui să-i fac o trecere în revistă, aș spune că e un film ciudat despre un subiect demodat. Sclavia. Rezolvată în secolul XIX. Mai tîrziu în Principate. Că țara semăna pe alocuri cu Afganistanul. Că era foarte înapoiată. Și deci primitivă. Și că oamenii erau ciudați… Limbajul cam deranjant, dar poate bine ales pentru ceea ce se întîmpla la vremea aceea. 1835. În țara lor.

Dar dacă sunt român gîndesc altcumva.

În primul rînd am fost 3 spectatori în toată sala. Aferim n-o să fie un succes de casă. Care film în ultimii 25 de ani a fost așa ceva? Sufăr cumva de amnezie sau asta e realitatea? E clar că toate premiile cinematografiei noastre s-au luat pentru ciudățenii. Pentru ceva la care Occidentul se miră. Sau pentru mesajul politic al filmului. Pentru hapeningsuri…

Dar tocmai ce îi lipsește cinematografiei noastre este succesul de casă. Poate veți spune că nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu ca să mergem cu clasa la Dacii, Mihai Viteazul, Puterea și adevărul, etc. Păi da, nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu, dar nici atunci nu mergeam la Nea Mărin miliardar cu clasa… Nici la Cu mînile curate… Nici la…

Dar dacă este un film despre discriminare nu se putea gîndi nimeni, dar absolut nimeni, că la filmul ăsta, chiar dacă nu ar fi luat premii, s-ar putea sau mai degrabă, ar trebui, să se meargă cu clasa? Și totuși veți întreba, dar de ce nu se poate merge cu clasa?

Nu se poate merge cu clasa pentru că nu se mai merge în armată și deși în armată se înjura birjărește, o dată trecut de poarta unității intrai în lumea normală în care nu mai puteai înjura la fiecare replică. În Aferim se înjură. Dar nu se înjură oricum. Se înjură masiv. Direct, parcă n-ar fi înjurături, parcă era limbajul de toate zilele.

Anatomia masculină și feminină des pomenită a filmului nu m-a dus la catharsis. Probabil că nici nu trebuia. Aferim este un film militant. În Aferim vedem prostituție, mită, nedreptate, înjurături, lașitate, TBC, tîlhărie, jaf, furt, jeg, înjurături, infidelitate conjugală, sechestrare de persoană, manipulare, exploatare economică, robie, beție, relații sexuale cu minori, abuz de autoritate, schingiure, și cîte altele.

Filmul are snoave, panseuri și zicători. Și pe lîngă activismul social, activismul filmului este profund anti-religios. Cum altcumva decît anti-ortodox, că nu putea fi vorba de altceva. Dar nu este anti-religios sau anti-ortodox grec cum ne-am aștepta, avînd în vedere că țara gemuse sub jugul fanariot de curînd eliminat. Nici de cel al mănăstirilor închinate către locurile sfinte, o povară demnă de datoria prezentă de zeci de miliarde a României… Pădurile, ogoarele, robii și satele închinate lor au fost rezolvate de Cuza după jumătate de secol.

Dincolo de absurdul omniprezent pe aproape toată lungimea filmului, presupunerea că vezi adevărul, că binele va triumfa și se va face dreptate, ultimul element al triadei clasice, frumosul, se lasă prea mult așteptat. Eventual se poate deduce din peisaj și animale. Dincolo de alb-negrul filmului. Dialogurile redactate pe baza textelor clasicilor literaturii române  din care nu lipsesc trimite la textele lui Alecsandri, Ion Budai-Deleanu și mulți alții, nu justifică violența limbajului.

În concluzie, Abuz după abuz ar fi fost un titlu mai bun pentru filmul Bravo, căci așa s-ar putea traduce cuvîntul aferim. Cum se traduce filmul?

Am plecat cu un gust amar. Amar de violență. Nu am plecat cu dorința de a schimba ceva. Ci cu scîrbă. Oare asta și-au dorit realizatorii? Căci dincolo de dialogurile clasice, de vestimentație, animale, actori și peisaje, de primitivism și activism anti-religios, cu asta am rămas. Oare cum percepe românul din străinătate filmul acesta?

Tigăile credinței evanghelice române


Periodic românii dau buzna în magazine. La deschidere. Aceiași oameni care stau la cozile Sf Parascheva, la fasolea națională de 1 Decembrie și la paharul de vin gratuit de la surechiul ardelean. Se rup uși, se dizlocă membre, să sfîșie haine și se leșină asimptotic. Ba chiar și isteric. Jandarmii, paznicii comunali și bodigarzii nu mai fac față.

La piece de resistance este tradiționala, indispensabila și omniprezenta TIGAIE! Se cumpără cu legătura. Cu kilogramul și dacă s-ar putea cu baxul. Ba unii nu s-ar sfii să le ia cu kontaineru!

Pentru mine, pentru mama, pentru fiică-mea, pentru vecina, pentru fiica lu vecina, pentru fiica lu fiica lu vecina, recte nepoată-sa.Tigăi pentru toată lumea.

Tigaia a devenit un panaceu. De fapt PANACEUL. De n-ar fi tigaia, s-ar sfîrși lumea. Trupele ruse s-au oprit un timp la granița Ucrainei că nu aveau tigăi. Le-au luat bișnițarii moldoveni ce le introduceau ilegal pe calea aerului cu dronele. Cînd o să apară la granițele Moldovei, în loc să sape un șanț antitanc pentru oprirea blindatelor rusești, patrioții vor elimina toate tigăile. Va fi îndeajuns. Rușii vor cere pace.

Noi așteptăm aici tigăile americane. Unele și-au făcut apariția la Deveselu. Altele la Kogălniceanu. Nu degeaba acolo s-a ținut o etapă importantă din Master Chef…

În fine, că tot am făcut o introducere și am deviat de la subiect, adică de la tigăi, să revenim. Care sunt tigăile credinței evanghelice române?

Definiție! Definiție!

Tigăile credinței evanghelice românești sunt: baticul, lungimea fustei, la alții cravata, verigheta, ceasul de la mînă și în ultimul timp bătutul din palme și rugăciunile cu ochii strînși închiși că vezi stele albe sau verzi. Și să nu uit: consumul de alcool și închinarea în fel și chip, nu în duh și adevăr…

De ce sunt astea tigăi? Frate, ne jignești?

Eu?

Păi sunt tigăi că la ele dau buzna cam toți cei ce vor să sublinieze că sunt sfinți. Nu poți să fii sfînt dacă n-ai o poziție în legătură cu aceste tigăi. Cele mai accesibile. Cele mai ieftine. Cele ce durează cel mai mult. Ba, ca să le pună capac, mai impun controlul și interdicția relațiilor sexuale dacă cumva se folosesc mijloace anticoncepționale. Asta e o tigaie mai sensibilă, dar se descurcă comitetul. Că e ales. Și știu cum să jongleze cu tigăile.

Apoi mai sunt tigăile despre botez. Despre punerea mînilor, despre… Dar ce mai vorbesc și eu? Destul a vorbit Pavel despre ele.

Mă tot întreb: de ce se ajunge la tigaie? Că nu este altceva de discutat? De făcut?

La limită…


Am fost martor, cu sau fără voie, la cîteva situații încheiate la limită. Adică la limita penibilului, a vieții, a decenței, a violenței exacerbate.

De exemplu, la o provocare, în toiul nopții încheiată cu un tremurat bun sub plapumă, la o cvasi-inundație a unui bloc pe cînd stăteam la ultimul etaj și la cîteva gloanțe șuierate pe la ureche. În decurs de cîțiva ani.

Apoi am mai zburat cu avionul, am mai trecut niște granițe, am mai întîlnit oameni și am îmbătrînit. Altfel nu v-aș mai povesti toate astea.

Am fost uneori în niște situații limită. Am fost și sursa cîtorva dintre ele.

Și mă gîndesc de unde provin. De ce am ajuns în astfel de situații.

Uneori mă uimesc cît de alb-negru gîndesc. Nu e de mirare că o iau razna…

Și văd asta în mulți dintre cei ce spun că sunt creștini. Am, avem un spirit ascuțit al dreptății. Pentru noi omul e sau bun sau rău. Sau drept sau greșit. Orice păcat e păcat împotriva majestății lui Dumnezeu, deci e grav! Și noi asta credem, asta facem.

De exemplu pușcăriașii: răi, condamnați pe drept. Deci pe lîngă că își merită soarta și pedeapsa, mai bine-ar fi să crape în închisori. Ca în închisorile din lumea a III-a. Ca în Gheenă. Să nu mai iasă niciodată de acolo.

Și cum stă cu păcatul ăla mititel ce noi zicem că-l înnegrește pe Dumnezeu și tot Dumnezeu ni l-a iertat? Noi, eu, nu merit să stau, cel puțin în purgatoriu, dacă nu în iad, cîteva ore, zile? Că doar asta cred…

Dumnezeu are pedeapsa, harul, iertarea și cîte și mai cîte.

Noi zicem că-l imităm.

Cum?

Anticipăm judecata finală.

Și verdictul ei.

În detrimentul lui Dumnezeu și a semenului nostru.

Suntem buni?

Nici măcar la limită.