Cînd îți trece glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a șuierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a șuierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, mi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală.

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a trecut glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă ceva a realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria, alte țări. Întrebarea este: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Demonul cu faţa albă (13): un alt fel de feed back


În armată după fiecare aplicaţie exista o întrunire a cadrelor (a ofiţerilor) ce treceau în revistă ce a fost bine şi ce nu a fost bine în războiul simulat ce s-a încheiat. Tot aşa în viaţă, după un eveniment major e bine să faci o analiză temeinică. Cum a fost vorba de o înşiruire de evenimente, cum unele dintre ele au avut sau au presupus experienţe şi consecinţe spirituale, fiind implicaţi martori văzuţi şi nevăzuţi, am ajuns la concluzia că e necesară o concluzie la acest timp destul de lung şi chinuitor din viaţa mea, a familiei mele, a prietenilor mei ce nu au stat nepăsători la suferinţă. Într-un fel suferinţa mea a devenit suferinţa lor sau mai bine zis, a “noastră.”

O dată cu trecerea timpului constaţi cîteva lucruri pentru care nu ai fost pregătit de familie, şcoală, nici măcar de biserică, pentru că nu îţi închipui că lucruri de acest gen ţi se pot întîmpla doar ţie. Nimeni nu te pregăteşte pentru şocul devastator de care ai parte atunci cînd circumstanţele vieţii îţi depăşesc capacitatea de a înţelege, de a reacţiona, de a lupta în ultimă instanţă cu neprevăzutul ce are un caracter malefic. Chiar dacă ai trecut prin circumstanţe asemănătoare, ele nu te prea ajută pentru că viaţa nu se repetă precum o copie făcută la indigo. Viaţa nu e dotată cu opţiunea “cut and paste”!

Spre sfîrşitul perioadei de spitalizare una dintre asistente m-a tot chinuit pe cînd încerca să găsească un loc bun pentru fixarea branulei. Ca urmare i-am spus să ia o pauză, să se calmeze şi să mă lase şi pe mine în pace cam vreo jumătate de oră. M-a ameninţat că o cheamă pe doamna cutare (o altă asistentă) şi o să văd eu. Şi chiar am văzut: au venit şi din prima mi-a pus branula fără nici o ezitare, dar după jumătatea aia de oră. Dacă nu reacţionam poate şi azi mai eram acolo cu asistenta încercînd să-mi introducă acul în venă.

Dincolo de dotare, amabilitatea şi profesionalismul personalului, faptul că şi personalul insista că numai Domnul poate salva o viaţă, nu m-a făcut să mă gîndesc la această afirmaţie ca la o scuză, ci ca la o confirmare a credinţei mele în Dumnezeu. Credinţa că Isus Cristos, Dumnezeu din Dumnezeu, cel prin care s-au făcut toate lucrurile poate interveni direct în ciuda neputinţei omeneşti mi-a dat speranţa că voi ieşi viu din spital.

Aceiaşi credinţă s-a transformat în certitudine nu numai în ce mă priveşte pe mine, ci şi în ceea ce îl priveşte pe pacienţii pentru care m-am rugat. De exemplu, în ultima noapte petrecută la spital, m-am rugat şi mi-am pus mîinile peste pacientul operat căruia medici nu îi mai dădeau nici o şansă. Era ultima mea ocazie de a face ceva pentru el. Nu i-am spus nimic. Am fost externaţi împreună. Eu am plecat pe picioare, el pe targă. Cu toate acestea, după aceea am vorbit la telefon cu soţia lui, iar ulterior l-am vizitat de cîteva ori la Huedin cînd i-am dus şi un Nou Testament în limba maghiară. În cele din urmă după mai mult de un an a făcut matastază. Oare ce au păzit specialiştii pînă atunci? M-au impresionat eforturile familiei unite în faţa suferinţei, în ciuda lipselor materiale de tot felul. Mi s-a părut însă ciudat că pastorul lui reformat s-a ţinut şi departe propriul enoriaş în suferinţă.

La sfîrşitul anului şcolar 2007-2008, după ce au susţinut licenţa, studenţii de la Facultatea de Teologie Penticostală Didactică Betania m-au invitat la o mică agapă. Eram de cîteva zile acasă şi mă deplasam cu dificultate, nefiind în stare să-mi îndrept spatele din cauza cusăturii. Printre multe lucruri care s-au spus la această agapă am reţinut una dintre afimaţiile lor, care dacă nu mă înşală memoria suna cam aşa:

“Dom profesor, ne-am dat seama că după doi ani petrecuţi cu dumneavoastră noi am devenit un pic mai baptişti şi dumnevoastră un pic mai penticostal.”

Convingerea mea a fost că fiecare dintre noi am avut de cîştigat şi că de fapt fiecare ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu.

După operaţie m-a sunat decanul facultăţii care voia să fiu prezent la examenul de licenţă. Cînd a auzit unde sunt şi de ce, mi-a propus să îmi dea o primă. Citez tot din memorie, “pentru adevăratul eroism că am rămas la datorie pînă în ultima zi”, predînd şi examinînd, astfel că toţi studenţii aveau situaţia la zi. Cum nu l-am convins că nu am nevoie de bani, mai ales că mi se părea că sursa de provenienţă a banilor nu era tocmai coşer, am decis ca indiferent de valoare prima să îi revină fratelui Florin. El acceptase să supravegheze examenele mele şi îmi trimisese lucrările studenţilor ca să le corectez în spital. Am luat această hotărîre împreună cu soţia mea şi după circa două săptămîni i-am înmînat fratelui plicul cu pricina. Cum Dumnezeu poate să-l folosească şi pe dracu ca să îşi atingă scopul, am constatat că suma era mult mai mare decît cea convenită iniţial, dar am aflat de la Florin că a acoperit la fix o nevoie stringentă. Ceea ce m-a făcut să cred că am procedat corect.

În final cred că hotărîrea de a nu abandona lupta cu o boală căreia doctorii nu i-au dat de capăt, sprijinul familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu, cît şi evaluarea dinamică a situaţiilor în ciuda emoţiilor preponderent negative m-au dus unde sunt astăzi şi acum, adică mai aproape de cei în suferinţă şi de Dumnezeu. Aşa cum zicea Marie Rose Mociornitza, dacă ceea ce faci nu vine din stabilitatea pe care ţi-0 dau convingerile tale religioase, totul nu e decît goană după vînt.

Închei aşa cum am început, cu visul care i-a dat limfomului non-Hodgkin o faţă, o explicaţie care a venit la circa trei ani de la operaţie.

Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, bine făcut, dar nu obez. Se uita la mine în vreme ce urca pe scară-n sus, undeva spre stînga după un palier situat cam la jumătatea scării. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc, şocant de albă. Era îmbrăcat banal, cămaşă deschisă la culoare, un alb-cenuşiu şi pantaloni mai închişi la culoare, ceva nedefinit. Ştiam că eram în podul casei noastre, cu toate că nu semăna. Eram paralizat de o groază adîncă. Nu era frică, era ceva ce depăşeşte capacitatea de a descrie în cuvinte. Nu puteam să mă mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. N-aveam nici o putere asupra lui. A continuat să urce, în vreme ce rîdea batjocoritor cu gura pînă la urechi şi a dispărut undeva parcă sub acoperiş, fără să se mai uite la mine, acolo unde de fapt nu mai era nimic.

M-a lăsat în pace? A plecat? Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, ce s-au rugat pentru mine înainte de operaţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva, n-am mai simţit aşa ceva. Era cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.

Dar lupta nu s-a terminat, continuă. Analizele încă confirmă un procentaj anormal de limfocite.

Demonul cu faţa albă (12): în loc de concluzie


Ca să îl menţionez şi pozitiv pe fostul meu prieten şi şef Paul Negruţ, am să spun că mă folosesc de unul dintre sfaturile sale din perioada în care îmi scriam teza de doctorat. Dînsul spunea că e mult mai bine să închei cu observaţii în loc de concluzii ca să nu fi acuzat că tragi concluzii greşite. Deci, nu vreau să trag concluzii, vă las pe dumneavoastră să le trageţi. Valoarea judecăţii dumneavoastră face mai mult decît postările mele pentru că au puterea să sancţioneze atît experienţa mea, cît şi modul cum am prezentat-o. Ca urmare, nu mă erijez în autoritatea absolută în materie de boli, spitale şi duhuri, ci vreau să mă situez acolo unde m-au pus cei care au nevoie de experienţa mea în domeniu.

Nu am certitudinea absolută că boala de care sufăr este efectul stresului prin care am trecut în cîteva faze foarte importante ale vieţii mele, dar timpul petrecut la periferia sau în afara unor sisteme teologice autoritare m-au făcut sensibil în direcţii pe care le acceptam în principiu, dar înspre care nu m-am îndreptat în mod voit. Poate la faza asta v-am lăsat un pic în ceaţă, dar sper să nu faceţi cunoştiinţă doar cu acel personaj celebru ce în folclorul românesc se pierde în aceste condiţii atmosferice… ci să comunicăm real.

Mie mi se pare cu totul remarcabilă şi aproape de neexplicat lunga mea supravieţuire în ciuda unei boli grave, cel mai des ireversibile şi cu efect mortal pe termen relativ scurt. În acelaşi timp, nu pot spune că boala, atunci cînd am devenit conştient de ea, mi-a schimbat prea mult modul de gîndire, teologia sau modul de a fi ca soţ, tată, prieten, într-un cuvînt, om. Dar, în acelaşi timp nu pot spune că boala în sine nu m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, de prieteni, de fraţi şi surori care au reacţionat la problema mea ca şi cînd ar fi fost a lor. Dincolo de aceasta am fost nevoit, avînd în vedere circumstanţele, să tînjesc după un Dumnezeu care se implică direct, necondiţionat şi imediat în viaţa mea. Implicit şi în viaţa altora, adică a prietenilor, a bisericii, a lumii.

În 1993, fiind student, am făcut o afirmaţie ce mi-a fost imediat taxată de prietenul şi profesorul meu Dr. Graham McFarlane. La acea dată afirmam că viitorul este al bisericii carismatice. Graham nu a fost de acord şi atunci mi-am explicat enunţul: viitorul va fi al bisericii care dincolo de ştiinţa şi tehnologia ultramodernă, neconvenţională sau ocultă a lumii va fi locul în care Dumnezeu, implicîndu-se direct va demonstra că el deţine controlul asupra lucrării, bisericii şi a lumii. Explicaţia mi-a fost acceptată.

Aventura, dacă pot să o caracterizez aşa, în această perioadă critică de circa şase luni, împreună cu ceea ce a urmat, mi-a confirmat că Dumnezeu nu a creat universul, i-a dat un impuls şi s-a aşezat într-un şezlong divin undeva departe de unde priveşte iminenta catostrofă a indivizilor, a bisericii şi în cele din urmă a lumii. În acelaşi timp această perioadă nu mi-a schimbat teologia, ci mi-a dat mai multă claritate. Aici trebuie să menţionez neapărat că teologia apofatică baptistă, adică teologia care se limitează la definirea vieţii creştine şi a lui Dumnezeu în limitele pur omeneşti, acea teologie ce nu trece de litera legii, de ceea ce văd ochii şi se înscrie doar în experienţa imediată a individului fără să treacă de limitele a ce se vede, nu m-a convins. Ştiam acest lucru în trecut, dar acum, trecînd prin această experienţă, nu numai că mi s-a confirmat, ci mi s-a întărit ideea că Dumnezeu nu poate fi pus într-o cutiuţă, şi nu se limitează la o cutiuţă, fie aceasta chiar cutiuţa craniană a unor teologi profesionişti. Diplomele, poziţiile academice sau de autoritate în vreo organizaţie nu servesc la nimic atunci cînd Dumnezeu are de gînd ceva cu viaţa ta.

În toată zbaterea mea interioară sau exterioară nu am fost mişcat de oameni aflaţi în poziţii importante, ci de fraţi şi surori care s-au rugat, m-am încurajat şi care m-au ajutat cu ce au putut sau cu ce erau dăruiţi. Ţin să menţionez că niciunul din prietenii mei care a suferit împreună cu mine în acest timp nu m-a dezamăgit. Ţin să menţionez că nu am avut parte de surprize din partea unor fraţi sus-puşi care să mă caute în suferinţa mea. Alături de mine au fost cei umili la fel ca mine, cei în nevoie la fel ca mine, cei care aveau nevoie de un Dumnezeu care se implică direct, plin de milă şi de bunătate. În tot acest timp nu l-am găsit pe Dumnezeul autoritar, cel care împarte autoritatea autorităţilor şi este capul tuturor oficiilor organizaţionale ale lumii sau ale bisericii. Nu vă supăraţi pe mine, dar la acesta nu am avut acces. Îmi asum vina!

Ca un plus al suferinţei nu se poate să nu menţionez, last but not least, atitudinea şi încurajarea soţiei mele, Dana şi a celor trei băieţi ai noştri. Fără ei ar fi fost probabil mult mai greu. Nu pot să nu îl menţionez în final pe medicul hematolog ateu declarat, care a dat dovadă de profesionalism, pe medicul chirurg care m-a operat şi care mi-a salvat viaţa datorită modului cum a tratat această operaţie. Pentru acesta, ca om şi creştin ortodox, încă o dată, JOS PĂLĂRIA DOMNULE DOCTOR!

În final aş vrea să menţionez că spre surprinderea mea, după ce splina a fost analizată de Laboratorul de Anatomie Patologică a Spitalului Clinic de Urgenţă “Prof. Dr. O. Fodor”, şi în ciuda testelor hematologice ce nu indicau o modificare substanţială pozitivă, în data de 05.11.2009 am primit o adeverinţă din partea Institutului Oncologic “Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca, secţia hematologie care spune aşa:

“Prin prezenta se adevereşte că D-nul Nădăban Alexandru născut la data de 10.04.1954, domiciliat în JUD. ARAD, LOC… se află în avidenţa şi tratamentul secţiei noastre din anul 2008 cu FIŞA 111 cu diagnosticul LIMFOM NON-HODGKIN SPLENIC, SPLENECTOMIZAT ÎN REMISIUNE COMPLETĂ.

medic, dr. M.Z – Medic sef sectie Prof Dr L.P.

A fost prima dată cînd mi s-a pus diagnosticul şi mi s-a comunicat, dar a fost şi ultima dată cînd am mai dat pe la Cluj pentru analize. Recomandarea medicului hematolog a fost să îmi fac analizele o dată la şase luni. Penultima dată am făcut o pauză de circa un an. Valorile analizelor se înscriu în limite mai pozitive în comparaţie cu cele dinainte de operaţie, dar limfocitele se află în continuare peste nivel normal. Totuşi întreaga mea aventură desfăşurată sub ameninţarea demonului cu faţa albă continuă. În loc să fie o moarte lentă şi probabil chinuitoare, prima parte a aventurii a fost pentru mine o înviere care mi-a confirmat teologia catafatică în care l-am cunoscut mai mult pe Isus Cristos. În loc să constituie o ameninţare a vieţii, această eventuală moarte m-a făcut să îmi reconsider modul cum îmi trăiesc viaţa pe pămînt, care nu o se termine atunci cînd trupul nu o va mai putea suferi, ci se va continua dincolo, aşteptînd învierea. Ceea ce mă face să strig acum cu toată viaţa mea “CRISTOS A-NVIAT!”

Demonul cu faţa albă (11): efectele rugăciunii


Deci, am ajuns în momentul în care s-a declanşat criza trombocitelor, care la început erau prea puţine, aşa cum se vede în emailul de mai jos din data de 16 iunie 2008
“Dragii nostri prieteni,
Alex si-a pierdut rabdarea, din pacate nici azi nu il va opera. Nu au sange.
Problema cu sangele este ca el are nevoie doar de o parte din sange si anume masa trombocitara, asta se strange de la 14 oameni care au grupa lui si e valabila doar 4 zile, ceea ce face si mai grea colectarea. Rugati-va sa reusim azi. Eu impreuna cu cativa prieteni din Cluj mergem sa donam sange, poate ca va fi bun si 01, pozitiv, Alex are B3, pozitiv.
Va multumim pentru rugaciuni si sprijin.

Dana”

Mulţi prieteni au vrut să vină să doneze dar, aşa cum am mai spus nu se poate să apari din alt judeţ să donezi sînge. Cred că ar trebui ca Arafat să desfiinţeze piedica asta.  Vă daţi seama de alte probleme din alt email adresat lui Jim Foster, cel care a mobilizat Oastea Domnului din Cluj:

“Jim,
Asta e o veste tare buna pentru noi! Are nevoie de B3, pozitiv.
Eu am reusit sa gasesc o prietena cu o prietena cu aceasta grupa, dar nu putem folosi sangele ei, desi era doritoare sa doneze, pt ca lua medicamente pentru alergie. Daca ati putea da de veste celor din CLuj, sau poate sa imi dati nr lor, sa sun eu… Azi am umblat la centrul de transfuzii si sunt multe cerinte pentru cei care vor sa doneze, dar poate vom reusi. Sa nu fi luat medicamente in ultimele 6 saptamani, sa nu sufere de vre-o boala cronica, sa aiba peste 55kg, sa nu aiba tensiune si sa spuna pentru cine doneaza daca vor sa o faca pentru Nadaban Alexandru, Chirurgie III. Eu ma duc maine sa donez “la schimb” poate ca va fi de folos altcuiva sangele meu. Este criza de sange, mi-a spus doamna de la centrul de transfuzii.

A Lui sa fie Slava,
Dana”

Şi apoi s-a întîmplat cam aşa:

“Dragii nostri,

Nu a fost operat azi. Totul a fost amanat pentru maine dimineata la 9.30. Nu au avut camera de operati libera, au fost urgente. Dar maine Alex va fi primul.
Dar ca sa va bucurati impreuna cu noi de minuni va povestim ce ni s-a intamplat.
Stiti ca era problema cu sangele si ca lui Alex ii trebuia sange ca sa intre in operatie. Ei bine eu am fost ieri la centrul de Transfuzii si am vorbit cu 3 doamne, am aflat ca au putini donatori, dar ca poate in cateva zile se va strange de ajuns pentru Alex. Ieri seara un prieten mi-a spus ca are rude in Cluj si ca va vorbi cu ele poate se va gasi cineva doritor sa doneze.
Minunea? Dimineata la 10 deja mersesera 7-8 oameni sa doneze in contul lui Alex, iar pana la 12 cand chirurgul a sunat sa vada daca au sange deja pentru Alex era ce avea nevoie. Dar Domnul e bun si da ploaie peste toti si pana la 13, cand se inchide Centrul de Transfuzii au continuat sa mearga sa doneze pentru Alex. Si maine mai sunt care vor merge, pentru ca s-a anuntat si la Radio Vocea Evangheliei Cluj ca e nevoie de sange.
Acum… inchipuiti-va figura domnisoarei de ieri care imi spunea despre penuria de sange cand vedea ca tot vin oamneni si spun ca vor sa doneze sange pentru Alexandru Nadaban si nu e deajuns dar continua si in urmatoarea zi. Inchipuiti-va ce marturie este asta pentru toti cei din Centrul de Transfuzii prin mana carora trec cei care au donat pt Alex. Si acum bucurati-va impreuna cu noi de faptul ca tot sangele pe care nu il vor folosi pentru Alex va merge la altii care au nevoie.Acesta este unul din rezultatele rugaciunilor voastre.
Gloria sa fie Dumnezeului Tata, Fiului si Duhului Sfant, azi si in veci vecilor. Amin.
Cu drag,
Dana”

În 20 iunie situaţia era cam aşa:

“Dragilor,

 Stiu ca simtiti impreuna cu noi si va multumesc, si eu simt impreuna cu voi, pacea si linistea pe care le simt din Dumnezeu, prin voi vin.
Ieri dupa amiaza l-au mutat pe Alex de la terapie intensiva, desi ar mai fi trebuit sa sta macar inca o zi, dar au fost urgente multe. Cand l-am vazut era in salonul de sus (asta pentru mine inseamna ca pot sta cu el cel putin 3 ore), avea dureri, dar nu insuportabile, era linistit si isi dorea doar discutiii fara incarcatura emotionala; pt ca de orice fel ar fi fost ele ii provocau dureri din cauza contractiilor din muschii abdominali, unde era operatia. Chirurgul este un domn si se vede ca Domnul lucreaza puternic la toti cei din jurul lui Alex pentru ca este o vedeta acolo, toti il apreciaza si se comporta cu el binevoitor. A primit pat in salonul de 3 paturi (asta fiind salonul profesorului, pt noi este o dovada ca Domnul lucreaza si la cei care nu sunt direct implicati in ingrijirea lui Alex) si asta inseamna mai multa liniste pt el. Revenind la chirurg este cel care ieri a venit sa il vada de 3 ori pana la ora 4, cand am plecat eu. Vorbeste cu Alex si ii explica, asta face mult si pt mine. Se pare ca vindecarea decurge bine, fara complicatii, pana acum.
Desi noaptea trecuta nu s-a odihnit prea bine, azi dimineata nu avea febra, iar acesta este un semn de vindecare fara complicatii. Dupa pranz ma voi duce sa il vad si voi afla mai multe.
Sa stiti ca experienta pe care o traiesc de cate ori va scriu sau va citesc mesajele ma face sa simt obucurie nestavilita. Bucurie care vine din faptul ca lucrul dupa care am tanjit ani de-a randul si anume o biserica al carei membru sa fiu si care sa-mi ofere ce am nevoie si careia sa ii ofer darurile cu care am fost inzestrata, deci lucrul dupa care am tanjit l-am primit acum, prin voi. Va multumim pt rugaciuni si incurajari, pt mijlocire si actiune. Stiu ca Domnul va rasplateste deja – dupa indurarile Lui care nu se sfarsesc niciodata, si binecuvantarile Lui care se inoiesc pentru noi toti in fiecare zi- cu tot ce aveti nevoie.
A Lui, Stapanului nostru Celui Atotputernic sa fie slava, gloria si marirea, astazi, asa cum a fost in trecut si cum va fi in veci vecilor.
Va pup si imbratisez pe toti,

Dana.”

Şi apoi în 25 iunie cu o zi înainte de a ieşi:

“Dragii nostri,

Va multumim pt ca sunteti alaturi de noi!

Vestile sunt si bune si rele. Maine ii da drumul acasa la Cluj. Vindecarea operatiei merge foarte bine. Dar partea rea e ca acum trombocitele (cele care ii lipseau inainte pt ca le extermina splina) au luat-o razna, au trecut deja de 600.000. Asta inseamna ca sangele se prea coaguleaza. I-au administrat deja cortizon, dar maine vom merge la hematolog sa vedem ce poate lua care sa nu aiba atat de multe efecte secundare. Poate ca nu vom pleca spre casa sambata. Inca nu stim, poate maine cand vorbim cu hematologul vom afla si noi mai multe.

Daca Domnul va vrea maine va va scrie Alex.

Va multumim pt rugaciuni, incurajari si actiuni.

Cu mult drag,
Dana”
La care prietenii noştri Mike şi Leslie au răspuns cam aşa:
“Hi Dana and Alex,

                      Delighted that the  young man is on his way home after the surgery  and everyone is amazed.  Excellent!!
                      Not sure what “Trombosites” are.  Anything to do with playing the Trombone?   Anyway we are praying that they will come back into order and be regular.  Complete Recovery is the goal and prayer.
                     We had a great E mail this morning from a lady who was healed at the weekend. It is so encouraging.   So BE encouraged.  Continue to be BOLD and courageous.  You are in our prayers and in our hearts.
                              Much LOVE, Hope and Peace      Mike and Lesley  xxxxx
Aproape inutil să mai spun că hemogramele se succedau la cîteva ore, dar pînă dimineaţa trombocitele s-au calmat şi au început să scadă vertiginos. Cînd l-am văzut pe hematolog, imediat după externare, a spus că medicamentul şi-a făcut efectul. Total greşit: medicamentul nu îşi putea face efectul aşa de repede. Rugăciunile voastre şi-au făcut efectul!
 A doua zi Dan Butuc, un prieten din Oradea m-a dus de la Cluj la Arad, via Oradea unde am poposit acasă la el.

Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: “Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt “alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

“Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!

Demonul cu faţa albă (9): jurnal de spital


19. 06.2008 N-am mîncat. Pe la vizita profului a venit scaunul cu rotile cu un tip speriat să mă ia. Părea căzut din lună sau poate chiar era. Cînd a văzut că nu este fişa a dus pe altcineva. Apoi eu. Dana vorbea interminabil la telefon. Probabil că voia să mascheze emoţia. Am luat remeneul, m-am aşezat în scaun şi am ajuns la destinaţie într-un minut. Prea repede pentru gustul meu. M-am întins pe o masă. Erau doar femei îmbrăcate în verde. Mi-a pus masca. După aia m-am trezit în salon. Dana mi-a spus că a rămas pe palierul cu sala de operaţie şi era cam stresată. A venit proful a certat-o că nu are ce căuta acolo şi a expediat-o. Apoi l-a văzut pe chirurg ieşind agitat. S-a cam speriat. După ce m-a scos, chirurgul a ieşit din nou şi i-a spus că a fost greu, dar e bine. Cînd m-a văzut la TI aveam o mină de om suferind, sfîrşit. Eram tare palid. Pe la ora 7 seara a venit chirurgul şi mi-a spus un pic cum a mers, mi-a strîns mîna şi eu i-am mulţumit. Apoi am adormit din nou. Mi-a pus căştile de la walkman, dar m-am strîmbat semn că nu voiam muzică. [Cert e că eu nu îmi amintesc nimic din toate astea, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat.]

Perfuzie, un aspirator şi mai ceva, lîngă un tip mai bătrîn [text indescifrabil]. Din cînd în cînd o infirmieră îmi golea “raţa”.

Durere. Mi-a luat sînge din mîna dreaptă. Apoi dimineaţa s-au schimbat, de pe la 2 nu am mai putut dormi. Din nou dimineaţa hemo. După un timp a venit din nou doctorul chirurg. Calmante, perfuzii non-stop. Apoi au venit fetele din secţia de resuscitare. O armată. Şefa de la anestezie le strunea. Apoi au intrat două grupe de studenţi. Profa le explica. Mi-a luat chestia aia cu fir de la degetul arătător de la mîna stîngă şi le-a spus să nu uite la examen cum să îl pună. Apoi le-a arătat siringa automată pentru calmante cu morfină, etc a vecinului de salon. Amîndoi eram cu masca de oxigen. Studenţii păreau de anul I-II. Mi-au lovit bine patul.

Operaţia celuilalt masivă la tubul digestiv. Apoi a venit şeful de secţie. D.I a prezentat cazurile ”cu două evoluţii bune ce vor părăsi azi TI”. După circa o oră a apărut N. care a zis că se luptă să mă ducă sus. După încă o oră au apărut doi bracadieri cu un scaun. Tot personalul a ţipat la ei că de ce n-au masă. Ei, ca hamalii. M-au ridicat un pic şi m-au pus în scaun şi am plecat… Nu păreau oameni cu scaun …la cap. De fapt dimineaţa m-au ridicat două fete din care una în cîrje. Mi-au făcut masaj, apoi ea m-a lăsat jos singură. Dacă cineva în cîrje face asta simţi că trebuie să faci şi tu ceva. Doar cînd am plecat mi-am dat seama în care aripă şi la etaj eram. Estimarea mea era greşită. Tot personalul era aliniat ca la paradă. O fi vreun ceremonial sau aşa s-a nimerit?

Durere din plin. Au vrut să mă bage în 22 dar au sărit asistentele: e salonul profului. Am ajuns din nou în 17. De aici plec acasă. Un pacient nou cu bătrînul T. ce nu a plecat încă deşi era operat de vreo zece zile. Celălalt cu ascită la fel ca şi Dana B. care murise cu ceva timp în urmă.

După circa o oră apare Dana cu toate lucrurile mele ce le lăsasem în salon înainte de operaţie. Deja mîncasem mic dejun la TI, unde personalul era mai tînăr, mai rapid, mai atent. Dana se speriase pentru că iniţial s-a dus la TI şi eu nu mai eram acolo. Ce senzaţie! A întrebat o asistentă ce i-a spus că m-au mutat sus.

21.06. Azi noapte am putut în sfîrşi să dorm după ce mi-a trecut anestezia. Nu puteam dormi pentru că săream în sus de spasme ce se repetau uneori la un minut-două. Am visat ceva asemănător cu starea fizică în care eram şi pînă la urmăam reuşit şi în vis să răzbat. [nu am notat şi nici nu îmi aduc aminte exact ceam visat. Aviz celor ce scriu jurnale]Am adormit de două ori şi încă după primul somn eram mult mai odihnit. Ar fi fost a treia noapte fără somn. Acum am citit un pic. A fost “îngerul” şi mi-a făcut tratamentul. [îngerul era o asistentă foarte discretă, totdeauna cu zîmbetul pe buze, foarte calmă şi liniştitoare, spre deosebire de altele ce şi-au greşit cariera] A fost cam dureros, dar la proba de hemogramă şi-a dovedit clasa. Apoi infirmierele în stilul lor caracteristic, dur, rapid, puse pe bombănit şi pe ceartă. A venit şi asistenta cu tratamentul (perfuzie) după mic dejun şi termometru. În curînd apare N. Afară e senin. Va fi o zi caldă. Ieri a fost nebunie. Înainte de a dormi azi noapte am crezut că înebunesc. Am vrut să mor. Cred că am ajuns la limită cu suferinţa ce mi se pare inutilă. M-a indispus telefonul hematologului care a zis să discutăm despre chimioterapie. Nu cred că vreau aşa ceva.

Acum parcă mi-e mai bine. Nu ştiu cum va fi posibil să fac tot la două zile hemograma la Arad. E scump, departe şi ia prea mult timp. Nu pot să mă urc în tren. Financiar n-am cum. A venit chirurgul. Mi-a scos pansamentul. Pot să stau şi fără brîu. Cusătura e vindecată. Se văd hematoane.

22.06. A venit N.: Risc normal, dar existent de embolio-nu ştiu cum… Tre să mă mişc şi să beau 2 litri de lichide pe zi. Comandă la Dana. Pleacă joi N la A. aşa că ies joi dimineaţa. Azi duminică. T. e la decizia medicului de gardă acum şi aici. Am dormit bine noaptea asta. Mîine scan pe drenaj şi poate peste o zi două scap de drenaj.

A fost Dana cu peşte, Dana C şi L. m-au sunat Ictus şi Rafa pe neaşteptate seara a venit Dorin Axente fostul meu coleg de LBC şi UBEO. Am povestit vreo oră. Tatăl său l-a găsit pe Dumnezeu, de fapt invers prin vise. Zicea că în unele ţări musulmane, Tunisia de ex. e ceva foarte obişnuit ca oamenii de acolo să vorbească dimineaţa de visele ce le-au avut cu omul în alb. Scriu pe genunchi că e mai bine aşa. Doru Măluţan vecinul de pat, fost trupe speciale, proprietar de pensiune lîngă Alba-Iulia intră în criză. L-am întrebat dacă vrea să mă rog pentru el. A zis da. I-am dat soţiei lui să-i citească din Marcu. A citit pentru ea dar nu pentru el. Parcă el nici nu exista. A scos două cărţi de rugăciune de la o mănăstire de lîngă Hunedoara şi în cele din urmă nu a mai citit ceva de acolo. Apoi a ieşit val-vîrtej afară. A venit cu o cană cu apă şi chibrituri. A prins cîteva şi le-a stins făcînd în apă semnul crucii. Apoi a luat apă de colo, i-a făcut cu ea semnul crucii pe frunte şi l-a stropit. Asta de două ori. Apoi a ieşit. Eu mă rugam în duhul meu. Dar nu am stat degeaba: am trimis cîteva semeseuri. Ceream întăriri. L-am sunat pe Ictus şi i-am explicat situaţia ca să dea sfoară-n ţară. După un timp de chin Doru a adormit. I-am spus ei că o să am eu grijă de el dar nu cred că o să fie cazul [la momentul respectiv aveam certitudinea că el nu va avea nimic altceva de suferit pînă a doua zi şi că ea cu vrăjile ei îi făcea doar rău], şi dacă îmi dă numărul de telefon o să o sun în caz de ceva. Voiam să plece! A plecat şi el a dormit pînă dimineaţa. T. a făcut pe el şi a trebuit să fie schimbat. Pe la 5 m-am sculat.a venit curăţenia de dimineaţa. L-au spălat şi pe T. George a crezut că e vorba de el şi mi-a spus că va muri. Asta ştiam şi eu, dar nu despre el era vorba cînd i-am cerut să se roage. Picioarele îi erau aproape înţepenite. Cred că o să se ducă în curînd.

Nu cred că are sens să fac eco azi. Probabil o să îmi facă hemogramă. N-a mis şi io doctor! Timp frumos. Azi poate vine Cosmin cu cartea [Evanghelia vagabonzilor – o recomand tuturor] pentru Doru. I-am dat bip lui George. M-a sunat. Doru a primit un răgaz de 5 ani, zice el. [nu s-a confirmat. Aveam o bănuială că 5 ani e cam mult. A murit anul următor – amănunte mai încolo] M-a sunat Dana cu mesaje de la prietenii noştri.a sunat decanul. L-am tăiat. Să stea la rînd! Am strănutat o dată de am crezut că mi se rupe burta-n două! T. a mai făcut o dată pe el de am fugit amîndoi din salon cu 100 la oră. Păcat că nu am fost cronometraţi. Proful a fost la vizită dar nu la noi. L-a chemat asistenta de la Hollywood.

Demonul cu faţa albă (8): jurnal de spital


17.06.

Dimineaţa m-am sculat înainte de 6 după o noapte cu treziri din oră în oră. Seara, una din asistente dînd de prelungitorul pentru walkman zice: “Ce-i cu firu lu peşte ăsta?” I-am răspuns că firu nu-i a lu Peşte, ci e al meu şi că fiind discriminat (adică fără priză şi sonerie) m-am adaptat.

A sosit docul cu anestezista, după ce a mai venit în salon un alt pacient cu multiple operaţii mai vechi. M-a chestionat scurt şi a zis că-i trebuie MRN-ul meu la intrarea în operaţie.

N-am mîncat mic dejun şi vine asistenta ce mă trimite la EKG, jos la demisol, în alt corp. Acolo aglomeraţie mare şi zvîrcoleală multă la alte cabinete cu internaţi şi externi. O fetiţă ţipă ca din gură de şarpe la alergologie. Au şi şerpi ăştia aici? În fine mă ecaghează şi pe mine. Plec.

Jos în hol mă întîlnesc cu N. care-mi spune: “Gata! E azi la prînz!” Eu: “La 12 sau la 2?” Şi am plecat sus.I-am trimis Danei un sms. Ştia.

Ajung la vizita profului. Dr M. îmi dă drumul pe secţie la care ai acces numai cu cartelă magnetică, scapă printre dinţi un f… englezesc, luînd un start lansat către salonul 17 unde tocmai intrase proful cu suita. Apoi au venit în 16 şi a început să povestească o splenectomie: “…pe cînd asistenta făcea nişte poze splinei de vreo 3 kile, o venă se rupe, stropeşte pe toată lumea şi umple abdomenul cu vreo doi litri de sînge…” După care zice: “Uitaţi aici e domnul Nădăban, care pe lîngă faptul că desenează admirabil, are şi o problemă…aşa-i domnul Nădăban că îi lăsaţi pe studenţi să vă palpeze? Mai discutaţi cu ei…” Fetele mai timide, băieţii nu. “Dacă vă doare să-mi spuneţi!” Întrebări şi răspunsuri pe leucemie. Unul ştia foarte bine subiectul. În final i-am invitat la operaţie. [sincer? Nu ştiu dacă au venit!]

Simu se pregăteşte de plecare. Îl încurajez. Soţia lui îmi mulţumeşte complice pentru rugăciuni. A venit Dana. Facem poze să avem dovada cu abdomenul balonat pe partea stîngă. Stăm pe hol aproape tot timpul şi ne distrăm făcînd haz de toate nimicurile. A trecut prînzul şi masa de la ora 13. E 2. Într-un tîrziu apare N. Pacientul ce a venit azi cu multe operaţii a făcut şoc anafilactic şi e la reanimare. Vorba lui “Era cel mai bun loc să facă aşa ceva – pe masa de operaţie.”Apoi a intervenit o urgenţă şi sala de operaţie a fost ocupată. Deci, mîine la prima oră. Cei din Oastea Domnului trimişi de Jim Foster au invadat centrul de transfuzii. Dana se duce să ia ceva de mîncare. Îl conduc pe Simu jos la poartă. Are o privire rătăcită. Fiica lui trece pe lîngă el fără să-l recunoască. Ciudat, dar eu ştiam că ea e.

Mănînc în curte pe o bancă. Am un meci cu o ţoapă care fuma şi pe care n-o interesa legile României.

A mai venit un pacient proaspăt operat. Vorbeşte prea mult. A revenit şi cel cu şoc anafilactic. Are şi diabet. Vrea să mănînce, se ceartă asistenta cu el că mănîncă salam cu roşii. Îi ofer kefirul meu, dar refuză. Se schimbă perfuzii, se fac calmante, antibiotice. O discuţie mai generală cu cel de lîngă patul meu. Pe la prînz s-a ridicat şi a făcut 3 paşi, acum se plimbă cu asistenta pînă în hol. Poimîine vreau şi eu să merg ca paraliticul care şi-a luat patul şi s-a tot dus…

Sper să dorm la noapte. Dana zicea că din Cluj s-au dus 30-40 de oameni, poate chiar mai mulţi să doneze sînge pentru mine. Mîine alţii cu BIII. Am rămas mut cînd am auzit! Totul s-a declanşat de la Jim.

Ora 20:27. Toată lumea sforăie, horcăie în salonul meu. În 17 (fostul), T. a sunat din nou lung. Din nou au sărit siguranţele. Vrea să facă kk. Capitulînd asistentele îi spun să facă în pempers că-l spală ele.

M-am culcat, dar cine să poată dormi?

Aici se încheie ce am scris înainte de operaţie şi începe ce am scris după. La vremea respectivă m-am oprit destul de repede din scris pentru că îmi consuma prea multă energie şi era dureros. Aveam impresia că am un scris ilizibil. Acum îmi dau seama că nu era aşa. Deci, post operaţie despre operaţie.

19.06 ziua cea mare.

Demonul cu faţa albă (7): jurnal de spital


A venit proful. Un tip cărunt cu ochi faini şi pus pe …Schimb de amabilităţi. artă, teologie, filosofie, politică, studenţii trebuiau să aibă o gîndire proprie. Era mai relaxat. M-a întrebat cîte-n lună şi-n stele. Se duce dupămasă la nişte expoziţii. M-aş duce şi eu dar parcă mă ţine ceva… Mă duc jos să îi aduc lui Bogdan o plasă de la nişte nepoţi. Peste 10 minute apar şi ei. Proful plecase. Citesc Negulescu, Nicolaus Cusanus. Londra 1993 vacanţa de iarnă. Eram cu John şi Maureen în vizită la cineva în Londra. Eram deja pe plecate, cerul era auriu acoperit cu nori dar colorat din cauza luminilor stradale galbene. Deodată un bum puternic. Îi zic lui John: ‘That’s a bomb!’ La care John răspunde sec închizînd ochii cu o mină de om care nu poate fi contrazis: “It’s a thunder.” “Thunder in the middle of winter?” – nu mă las. Am zîmbit şi i-am spus că vom vedea la ştiri. N-a crezut. Tocmai ne urcam în maşină. Am ajuns acasă în circa un sfert de oră. Aprindem teveulşi după cîteva minute şpikeriţa spune: “We are informed that a bomb went off in City.” John să pice pe spate! N-a contat că în urmă cu trei ani eram în mijlocul împuşcăturilor şi era iarnă. A contat ce credea el, nimeni nu putea contrazice. Aşa era John. Avea totdeauna dreptate. În rest era de milioane!

A venit masa. Apoi vizititatorii. A venit Dana şi aparţinătorii lui S. Mulţi şi rubiconzi. Abia mai aveam loc. Moşul merge mai bine. Să sperăm că şi eu mă voi reface în cîteva zile. Pentru prima dată mi-a trecut prin minte că dacă fac vreo complicaţie mă duc fără probleme şi îmi imaginez figura lui N. strigînd la mine să îmi revin, iar eu spunîndu-i că nu mă mai întorc de am ajuns că-i prea fain. Interesant? Poate doar un gînd bolnav. Proful zicea că stresul la un examen, pardon, anxietatea, e mult mai mare la studenţi decît la cineva care se operează. Spune-le asta studenţilor mei! Doar o constatare. A sunat Maria să se intereseze de starea mea şi să îmi spună că are credinţa că totul se va termina cu bine.

Am condus-o pe Dana şi urcînd m-am întîlnit cu rezidentul doctorului N.. Schimb de amabilităţi după care îmi cere să-i semnez acceptul pentru operaţie. Am semnat 2 formulare ca popa: nu aveam ochelarii la mine. Din nou relache. Rezidentul mi-a spus că îmi vor mai face din nou o vizită diseară. Pînă acum s-au ţinut decuvînt. Dana mi-a spus că N. are 4 copii. Să-i trăiască şi să-i crească! Pe soţia sa o cheamă tot Dana şi amîndoi suntem Alexandru. Concidenţe?

Cina: caşcaval şi iaurt cu o pîine de la Kaufland. Scriu şi ascult Haendel. Sau invers. Apropos de faptul că N. credea la telefon că sunt foarte tînăr şi eu credeam despre el că e adolescent. La un oment dat Tony Lane, îndrumătorul meu la doctorat mi-a găsit un romîn la Oxford, la colegiul Baliol. Îl chema Alexandru nu-mai-ştiu-cum şi el mi-a sugerat să aduc un element de noutate intervievînd pe cineva în domeniu. El sugerase Bartolomeu Anania, dar cum eu nu îl puteam suferi, l-am intervievat pe Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Marea mi-a fost mirarea cînd vocea sa gravă şi domoală la redare de pe reportofon suna aidoma vocii unei femei tinere: era foarte subţire. Aşa şi eu cu N. El credea că Dana e blondă, ceea ce n-a fost niciodată. De unde ideea asta?

Ora 19. Îmi iau pilula. Dana mănîncă îngheţată de casă cu fetele!!!

16.06. Am aşteptat azi decizia Da sau BA operaţie. Apoi m-au mutat în sal. 16. Şasa paturi înghesuite cu 2 tipi ce se operează azi. De fapt doar unu, că la celălalt nu i-au găsit analizele. A venit proful cu hoarda de studenţi şi cu asistenta ce seamănă f mult cu DM, dar e un pic mai subţire şi mai holyudiană. N-am mîncat nimic în caz de. Telefon de la Dana: nu e sînge. (N. n-a înţeles că ea stă în Cluj. Cînd îi spunea să se ducă acasă, el credea că merge la Ghioroc.) Am tîmpit! Dana se luptă să doneze toţi prietenii noştri sînge să scăpăm din situaţia asta. Ida ştie încă doi doctori care poate vor dona. O să vorbesc cu studenţii, poate vor şi ei. Am mîncat şi aştept. M-am enervat. Aici sunt unii operaţi de 4 ori şi eu mi-am cam consumat răbdarea! Cred că îmi schimb şi culoarea.

M-am culcat de ciudă şi m-am “smiorcăit”! O infirmieră care pînă acum o lună jumătate lucra la o tipografie, dar pentru că a avut un atac cerebral şi era mediu toxic şi gălăgios s-a mutat aici, tot încerca să îmi acopere picioarele cu pătura. Eu tot mă descopeream. Unii chiar au grijă de mine… Celelalte infirmiere o cam iau de sus. Vine Dana după ce a trecut pe la centrul de transfuzii. Acolo nu se poate face nimic. A donat Geta, iar mîine va dona o prietenă de-a ei încă jumătate din cît e nevoie.A sunat la centru şi N. şi i s-a spus că probabil mîine vor avea cantitatea necesară. Sunt capsat pe sistem.E cam deprimant aici. Ne-am dus în curte să mai schimbăm peisajul. Era şi o mîţă mare neagră. Înapoi e la fel de deprimant.

Pe jos plînsete, aici mai puţine, dar “peisajul” e deprimant. În rest îmi vine să mănînc tot timpul. Care timp? Am convenit cu Dana că ăsta e purgatoriul şi că de mîine de la operaţie intru în paradis. Aşa să fie? Păcat că nu avem teve să ne mai lălăim anxietatea…

Noul salon: miros continuu de urină, sforăituri, tuse cu expectoraţii, telefoane ce sună cu tot atîtea tonuri cîţi bolnavi sunt în salon, infirmiere şi bolnave fumînd la capătul holului de unde ne invadează fumul, jeg, şi o budă mirositoare. Vreau să miros buda de acasă cel puţin! Am stat de vorbă cu S. care aşteaptă a patra operaţie după îndelungi investigaţii. E la a 24 zi în spital!!! I-am povestit de cîteva dintre vindecările miraculoase făcute de Isus şi nu numai.Aici toată lumea e convinsă că de la Dumnezeu putem aştepta mai mult decît de la oameni. Să vedem efectul Nu l-am văzut pe doctor azi. Au venit să-l panseze pe cel ce a apărut ultimul din sala de operaţie. Ceva semne de întrebare. A venit un doctor să-l panseze. Masa mai repede azi. Refuz de hrană: macaroane cu brînză. Nu că aşmînca aşa ceva. Le-am întrebat pe asistente cum de şi una dintre ele mi-a făcut semn că asistenta era de vină. I-au adus unul după altul pe doi operaţi şi soţia unuia dintre ei a început să plîngă. Asistenta (o babă urîcioasă ca un sergent major) s-a răstit la ea şi a făcut-o cu ou şi cu oţet. Biata femeie! I-am spus să meargă acasă să se odihnească, că o să mă rog pentru soţul ei. S-a dus. M-am rugat.

Am mîncat un kefir, piersici şi aştept operaţia ce nu mai vine.

Va urma.

Demonul cu faţa albă (6): Jurnal de spital


Ca să nu mai căutaţi de ce e vorba de un demon, aici aveţi explicaţia din prima postare:

“Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. Avea o faţă rotundă, albă, nefiresc de albă. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani.”

Demonii îşi schimbă înfăţişarea, vin şi pleacă. Sunt mincinoşi şi perfizi. Nu trebuie să-i crezi şi nici să le faci pe plac. Ce urmăresc? Să fi a lor.

13.06.2008 M-a cuprins panica fără explicaţii. Poate din cauză că am ajuns la partea mai nasoală a vieţii lui Rembrandt. Cine ştie? Poate şi din cauză că vecinul de pat se duce la operaţie. S-a dus. Eu luni. Şi mă chinui aici noaptea de nu pot dormi mai mult de patru ore… cred. Asta-i o tortură continuă. De fapt o să dorm mai bine după. E înspăimîntător pentru că e inexorabil.

Nu mă operează azi. Doctorul e pe altă secţie, acum e doar la vizită aici. A trecut un preot ortodox. Bătrînul a făcut pe el. Infirmierele nervoase, asistenta la fel.

Am terminat cartea despre viaţa lui Rembrandt. Un tip ciudat. Poate prea sigur de cine era. Asta l-a costat. Două soţii îngropate şi o droaie de copii înmormîntaţi în vremuri destul de tulburi. Olanda şi Amsterdamul au dus-o bine cît au fost în război cu Spania şi pînă la expirarea armistiţiului de 12 ani. Apoi au început războaiele navale cu Anglia.

Plictiseală mare aici. A sunat bătrînul Marga să se intereseze de examene. Mai încolo o să-l sun pe Florin să văd cum s-a descurcat cu supravegherea la examene. Săptămîna viitoare vor fi restanţele. Merge tot el. Probabil că peste 10 zile voi fi înstare să le corectez. Au trecut deja 2 zile în Cluj, urmează încă două fără rost apoi operaţia. Apoi peste 8 zile poate ajung acasă sau cel puţin afară din spital. Ieri au sunat Silviu şi George. Băieţi buni. E fain şi N [chirurgul]. Să sperăm că totul se termină cu bine. Dacă un grafolog ar analiza ce scriu…

Ce mi-ar place să fac acuma? Să stau pe deal şi să mă uit în zare.

Operaţia se pare că va dura între o oră şi jumătate şi trei ore. Azi a apărut şi proful. Ştie cine e şi vorbeşte ca atare. S-ar putea controla mai mult şi mai bine. Valabil şi pentru mine. Ce vrea să-mi transmită Domnul şi eu nu recepţionez?

Azi Dana o să scrie nişte emailuri despre probabila operaţie de luni. N. mi-a spus că pregăteşte masă leucocitară şi că nu se grăbeşte fiind metodic. Tună. Sper că Dana şi-a luat umbrela. Schimb de amabilităţi cu o infirmieră mai normală. Asistenta blondă e mai înţepată, cea brunetă parcă nici nu e din spital. Doctorii cu proful la vizită. Schimbăm priviri semnificative la fiecare vorbă deplasată a sa. Aşa se clonează învăţăceii.

T. [hematologul] a minţit cu neruşinare medicală: cică 1 zi analize, a doua zi operaţia şi după două zile afară, iar în şapte zile scos firele. Socoteala nouă: 1 zi analizele, stat în week-end şi abia luni (probabil) e operaţia după care stat o săptămînă sub observaţie. După aia vom vedea cum iese la socoteală. Din chestia asta se vede că şi “probabil şi ceva chimioterapie” a lui T.  e SIGUR CHIMIOTERAPIE.

L-am sunat pe Croco. N-a fost la examen.

14.06. Noapte liniştită. Prima de trei nopţi. Am putut dormi. Bătrînul e dificil, dar parcă îi merge mai bine. Bogdan a mers azi. Mai întîi cu ajutorul meu, apoi singur pînă la uşă. Sper să ajung şi eu la performanţa asta după o zi, două. Mă tot necăjeşte ideea cu linia la gît, centrala, cum îi zic ei. Am un scris alandala cal I! Nori gri de ploaie f. frumoşi. Aici şi infirmierele ce spală pe jos au lanţuri de aur la gît! Chiar şi două… Un sturz cîntă de numa-numa. Încă n-a invadat personalul de dimineaţa, de fapt de sîmbătă.

Ni s-a luat temperatura. Fără febră toată lumea. A venit şi micul dejun: puţin unt, o pîine mică feliată şi un cremvurst. Ceai. Nu e rău pentru un spital de stat.

A fost N. să mă vadă. Veşnic zîmbitor. Leucocitele la 85000. Dar asta e nesemnificativ. Şi au scăzut în ciuda abandonării regimului Favisan. A venit Dana. Trăiască prăjiturile şi îngheţata!

Pe aici toată lumea se simte bine. S. [bătrînul operat] m-a întrebat out of the blue “cum o să poată el trăi în scaun pe roţi acasă”. I-am răspuns ferm şi a adormit la loc. Sper să nu aibă gînduri suicidale. Bogdan a făcut febră. Să sperăm că îi va scădea. Mîine ar trebui să află de la N. ce e cu operaţia. Ascult muzică, desenez, citesc. Şi Otto Koenig e fantastic. Nu mă mai satur să-l ascult.

15.06. A reapărut aritmia. Stresul. Pe la 10 a dat buzna doctorul N cu rezidentul arab [aşa credeam eu din cauză că vorbea cam ciudat], asistenta şi infirmiera. I-am spus de aritmie. A cerut o pilulă de la asistentă. A năvălit alt doctor la S. Îl pansează. Se uită la creioanele mele. Toată lumea zîmbeşte cînd vede ce am făcut. A venit să se uite şi a zis să-i spun profului că şi el e artist. S-a uitat şi asistenta şi s-a entuziasmat. I-am dat de mîncare lui S. După o oră i-a dat şi infirmiera. I-a venit şi lui doctorul şi i-a spus asistentei că nu mai trebuie să-i dea nimic că dpdv chirurgical e bine. Să sperăm că aşa se va întîmpla şi cu mine. Cel puţin eu nu am peritonită şi 78 de ani. N. a zis că are o “hernie” mîine dimineaţa şi după aia urmez eu, dacă centrul de recoltare are ce îmi trebuie mie. Plus 7 zile înseamnă altă săptămînă de stat aici. Încă mă gîndesc  dacă să plec de aici direct acasă sau să stau la Cluj o zi două. Are cine să mă panseze, o să înveţe şi Dana. I-am cumpărat lui Bogdan un Gilette de la poartă. După o oră au invadat apartinătorii. O droaie de gabori cu pălării tipice. A venit să-l panseze pe Bogdan. Un du-te-vino vesel de parcă nu ar fi duminică.

Demonul cu faţa albă (5)


În luna mai, cu aproximativ o lună înainte de operaţie mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat pe Domnul ce şi cît o să mai trăiesc. Cam ce şansă ar avea cineva, ţinînd în mînă o Biblie să i se deschidă tocmai la întîmplarea cu Ezechia? Căci acolo s-a deschis. Exact acolo! Hmmm!

Nu sunt matematician şi nici statistician, sunt un tip foarte raţional. Poate chiar prea raţional uneori. De aia nu am putut vorbi în limbi probabil… Bineînţeles că am primit reclamaţii. Florin zicea că e o încercare iraţională. Parcă eu nu ştiam… Apoi Charles mi-a spus că poate e ceva mai rău, poate e de la cel rău şi voi trăi mai mult. Posibil. Dar la vremea respectivă pentru mine a însemnat că voi trăi. Ceea ce era complet diferit de perspectiva lor. În plus, înainte de operaţie, chiar şi după, dacă mă uitam la analize 15 ani mi se păreau mai mult decît îşi poate închipui cineva. În orice caz mai mult decît 15 ani ce au trecut deja. Erau 15 ani din viitor. Am scris în Biblie data în dreptul pasajului. Au mai rămas 11. Cei patru au trecut ca o zi! Aviz celor care le ticăie ceasul…

Apoi nişte prieteni mai carismatici m-au întrebat dacă vreau să se roage pentru mine. (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/02/21/demonul-cu-fata-alba-3/) Adică “să întrebe pe Domnul”. Păi de ce nu? Că doar nu o fi ceva rău! Eram sceptic cu privire la “noutăţile” pe care le-ar putea primi ei de la Domnul avînd în vedere că eu eram într-o situaţie dificilă nu ei, şi vorba vine între noi, nu eram tocmai un diletant în materie. Au venit la noi, le-am spus să se roage pentru trei probleme. Una, cea de mai sus, a doua dacă să mai predau la Betania avînd în vedere contradicţia dintre ce se spunea şi ce se făcea acolo şi a treia nu mai mi-o aduc aminte. Oricum am primit răspuns la primele două întrebări, aşa că voiam să ştiu din curiozitate ce vor spune ei. Referitor la a doua întrebare am decis să stau atît cît se mai poate, tocmai pentru a exista şi o alternativă. (Pentru amănunte vizitaţi postările de pe blog referitoare la Secţia de Teologie Didactică Penticostală Betania.)

S-au rugat şi mi-au zis, adică mai mult ea decît el că a rămas marcată de cît de mult mă iubeşte Domnul. Parcă ştiam asta, dar nu era tocmai rău sau mai bine, era foarte bine că altcineva mi-o spunea din nou! Se vedea pe faţa ei, pe intonaţie că asta era, nu altceva. Nu putea mima aşa ceva. Şi avînd în vedere ce mi-au spus le-am spus şi noi ce am primit, aşa că ne-am bucurat că era vorba de viaţă nu de moarte, de lucrare nu de imobilizare la pat sau cine ştie ce grozăvii.

La capitolul rugăciuni s-a mai înscris un frate baptist din Anglia cu care mi-a făcut legătura Charles Strohmer, un prieten foarte bun din USA. Complicată filiera asta a lui Dumnezeu! Mike şi Lesley Wood veneau tocmai atunci la o biserică baptistă din Arad, aşa că ne-am văzut la păstorul bisericii, am ieşit la o prăjitură la cea mai bună cofetărie şi după ce am discutat şi ne-am simpatizat, el s-a rugat pentru mine. Complexe? Forget about-it! Îţi pier toate complexele atunci cînd îţi este în joc viaţa. La fel ca şi mine credea că Dumnezeu face ceva dacă vrea şi nu la comandă, aşa că el era într-un fel cel ce îi ţinea locul. Am rămas prieteni şi ei au avut şi încă au o lucrare în biserica baptistă. Se roagă şi Dumnezeu vindecă, vesteşte vestea cea bună care îşi face efect. Cînd scriu aceste rînduri face asta în Spania. A făcut-o în India, în Nepal şi în Madagascar. A scris şi o carte, dar cu toate că i-am cerut-o nu a ajuns şi la mine. Încă mă mai întreabă dacă prăjiturile sunt la fel de bune şi crimi şi dacă în postul Paştelui mă dedau la asemenea bunătăţi. Nu prea postesc eu de felul meu că nu scot draci. Este cine să-i scoată pe ei şi pe fantomele lor!

Cum am cuplat instantaneu, mai ales că amîndoi suntem bărboşi, vă daţi seama ce fel de răspunsuri primeşte! (Funy faces everywhere!!!) aşa că am rămas cu operaţia pe rol, fără o vindecare miraculoasă, fără îngeri care să îşi bage mîinile în mine, fără descărcări spectaculoase de energie, cutremure, foc sau vînturi ce mişcă stîncile. O voce ca un susur subţine? Nici măcar atît!

Să revenim la operaţie. (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/02/23/demonul-cu-fata-alba-4/) Trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost frică, cu toate că aveam oroare de operaţii, de mersul la doctor şi toate astea. Nu voiam să am de-a face cu sistemul! Cu toate astea cînd am decis în favoarea operaţiei mi-am pus întrebarea: Care este rostul operaţiei în afara faptului că încearcă să îmi rezolve o problemă de sănătate? Răspunsul a fost unul simplu: mă duc la spital ca martor a lui Isus Cristos. Discret dar activ, cred că am reuşit în această menire. Scopul meu nu e fost să ţip, ci să ajut, nu să critic, ci să alin. Am făcut tot ce am putut pentru cei de lîngă mine pentru că am zis că în acel spital eu sunt omul lui Dumnezeu. Mai erau şi alţii, unii pe care i-am cunoscut, probabil că erau şi mai mulţi decît vedeam eu. Nu eram singur. Şi ăsta era un sentiment reconfortant. La un moment dat uşa de salon s-a deschis şi a intrat un preot ortodox care s-a prezentat întrebînd dacă are cineva nevoie de el. În salon eram un maghiar, un baptist şi un fost cadru din trupele trupele speciale. N-a nimerit-o. Nu totdeauna au succes profesioniştii. Te pune pe gînduri…

Apoi ce am învăţat, a fost să mă bucur de fiecare zi. Pentru unii poate părea o zi urîtă. Pentru mine era o zi! Orice zi este frumoasă. Practic pentru mine există doar azi!

În postul următor cîteva fragmente din jurnalul de spital.

Demonul cu faţa albă (4)


M-am trezit noaptea într-un salon. Contrar celor povestite de unii cum că au avut vise şi vise, eu n-am visat nimic, absolut NIMIC. Totul a durat cît am văzut figura doctoriţei anesteziste, o tipă blondă de vreo patruzeci de ani şi în clipa următoare eram în alt loc. Nu ştiu cînd am închis ochii, nu ştiu ce s-a întîmplat după ce mi-au pus masca pentru anestezie. În percepţia mea temporară a durat nimc. M-am trezit în alt loc şi noaptea, aşa că era clar că trecuse ceva timp. Dar, repet, senzaţia de timp a fost anulată. Cam ca la înviere?

Aveam perfuzie, senzori şi mască de oxigen. Eram la IT sau reanimare. Deci trăiam. M-am pipăit şi am simţit rigiditatea cusăturii. Era de la stern pănă la punctul cel mai sudic al trunchiului. Hara-kiri era o joacă de copil! Aveam trei tuburi ce ieşeau din abdomen. Mai eram îmbrăcat cu tricoul care era ridicat la nivelul gîtului. Mă simţeam viu. Eram viu. Pe hol se auzeau voci. Lîngă mine un alt pat cu cineva care gemea şi sforăia. Eram doar doi într-un salon cel puţin de două ori mai mare decît cel de pe secţie. Am încercat să îmi mişc grijă mîinile şi apoi picioarele. Puteam. De unul dintre degete mîinii era prins senzorul al cărui led îmi colora degetul în roşu. Eram perfuzat. Cu mişcări precise o asistentă micuţă îmi ia sînge. Mult mai precis decît asistentele de pe secţie. Ştia fata asta ceva. Simţeam mereu nevoia să scuip ceva. Cer un recipient, dar curînd îmi dau seama că e doar o senzaţie cauzată de anestezie. Mă simt ca psalmistul, mă rog ca el.

E noapte, dar îmi dau seama că se apropie dimineaţa. După un timp apar profesioniştii de zi. Gălăgioşi şi fără griji. Unul şi-arupt piciorul şi a venit totuşi la lucru cu el în gips. Curăţenie, uşi de dulapuri trîntite, medicamente scoase, dezambalate, tratamente, echipe, ordine şi activitate febrilă.

Pe lumină totul pare mult mai periculos decît mi-am închipuit. Tipul de lîngă mine are o seringă automată care face tot timpul zgomot. E dezgolit aproape total, cam ca la morgă, dar e viu. Eu sunt acoperit. Mă simt mai confortabil. Mi se ia temperatura. Nu am febră. Mi se ia din nou sînge. Se pare că aveam mai mult. Se face vizita. O doctoriţă dă raportul şefului de secţie. Mi se pare extrem de interesant. Au nişte figuri foarte serioase. Aflu cine sunt şi ce mi-au făcut. Le zîmbesc. Meritau. Profesorului, altul decît cel de sus, i se spune “Evoluţie bună.” Nu se aşteptau să le zîmbesc. Am marcat un punct. Poate mai recuperez…

Mi se dă să mănînc, tubul digestiv nefiind afectat. Două asistente mă ajută să mă ridic pe marginea patului. Parcă mă rupeam în două! Nu reuşesc să ameţeasc. Mi se spune să mă uit sus şi înainte. Mă întreabă dacă vreau să fac cîţiva paşi. Nuuu! Apoi una îmi face masaj la spate, să circule sîngele. Cît a mai rămas. Aproape mă obişnuiesc cu atmosfera, cînd pe la ora 12 sunt transferat. Patul trebuia ocupat de altcineva. Masca de oxigen mi-au luat-o de mult, mi-au desfăcut rînd pe rînd senzorii şi sunt gata de transfer.

Apare acelaşi tip ciudat de ieri cu scaunul pe rotile. Unde e patul pe rotile? Asistentele îl fac anormal. Şi eu! Cum să trec de la pat la scaun cu o tăietură de la care lipsea fermoarul? El n-are idee, nici nu-i pasă. Senzaţia de rupere se accentuează dincolo de orice durere ştiută şi suportată. În cele din urmă aterizez cumva pe scaunul cu rotile. Noroc că-i vară! La revedere. După coridoare întortochiate urmează liftul. Nu mă duc unde vreau eu, mă duce altcineva unde i s-a spus. Parcă-am citit despre asta undeva…

Pe secţie, unde e linişte. Feţe cunoscute. Sunt introdus într-un salon gol, parcă ar fi de clasa I! Asistentele protestează. Medicul chirurg face haz: “…şi ce dacă e salonul profului…” sunt scos afară şi ajung în primul meu salon, fost al profului. Asistentele nu reuşesc să mă ajute să mă urc pe pat. E prea strîmt locul. Cine nu a înţeles ce înseamnă să ţi se verse măruntaiele să mă contacteze. Dar sunt din nou în patul meu de la început. Bărbatul în vîrstă care a fost adus în ziua internării mele e tot acolo. În dreapta mea un tip de vreo 35-38 de ani cu chef de vorbă. Pe mine mă doare şi să vorbesc! Schimbăm informaţii. Avea apă. Eu am trei tuburi din care ies fel de fel de lichide. M-a iertat doctorul de sonda renală. L-am apreciat! Mi se golesc pungile, şi apare Dana.

Era ora de vizită. Începe să îmi povestească cît a durat operaţia. Trei ore şi jumătate. Apoi că a stat pe acolo şi a pus-o pe fugă proful. Încălca regulamentul. Şi în cele din urmă că m-a văzut la reanimare. Eram alb ca varul şi cu o mină de om suferind. De obicei aşa sunt dacă faţa îşi pierde expresia. Ce feţe au făcut cei de la reanimare de pijamaua mea. Nu era “regulamentară”, adică nu avea nasturi. Tot non-conformist am rămas pînă şi în materie de pijamale! Apoi că a venit chirurgul şi m-a mîngîiat pe frunte, am deschis ochii, i-am spus că îi mulţumesc şi am vorbit şi cu ea. Mi-a pus muzică pe walkman şi i-am spus că nu vreau. Nu îmi aduceam aminte nimic! Amnezie totală. Apoi a început să îmi povestească ce s-a întîmplat cu sîngele pentru transfuzie. S-a dus la centrul de recoltare.

Degeaba s-au oferit studenţii de la Betania să doneze sînge. Nu se putea decît dacă aveau domiciliul în Cluj. Era prea complicat. Pe cine să găseşti în Cluj să doneze sînge pentru mine? În cele din urmă a sunat pe Jim Foster, prietenul nostru din Oastea Domnului şi el i-a mobilizat pe ostaşi. Ei mi-au scăpat viaţa. Sau dacă vreţi Domnul mi-a scăpat-o cu sîngele lor. Uite cum ajunge sîngele unora să se verse pentru alţii. Asta jertfă! De fapt era nevoie doar de trombocite care fac să se coaguleze sîngele. Dar pentru că era nevoie de vreo patru sute de mililitri asta a însemnat cîţiva litri de sînge din care s-au extras doar trombocitele. Le mulţumesc din suflet. A fost o minune! Toată povestea asta am ascultat-o mai tîrziu pentru că fără să vreau mişcat de reacţia unor fraţi care nu mă cunosc abdomenul reacţiona încordîndu-se, ceea ce îmi dădea dureri aproape insuportabile. I-am făcut semn Danei să se oprească şi abia a treia oară a înţeles de ce. Ea era foarte emoţionată, eu eram foarte emoţionat, dar puteam să aştept.

Demonul cu faţa albă (3)


După ce ne-am mai obişnuit cu ideea, am decis că a venit timpul ca cei apropiaţi să afle şi ei ce se întîmplase. De fapt primii au fost prietenii noştri din Cluj. Apoi copiii. Au reacţionat peste aşteptări. Habar n-am de ce. Au urmat prietenii pentru care contam şi care ne puteau ajuta. Mai presus de orice cu rugăciuni. Aici i-am inclus şi pe studenţi. În cele din urmă familia mea şi familia Danei. Reacţiile au fost previzibile. Dincolo de problema cu care ne confruntam noi prietenii noştri erau şi ei vulnerabili şi supuşi aceloraşi încercări. Soţia unuia dintre ei a murit, altuia exact în perioada aceea i s-a îmbolnăvit fiica de …leucemie. Ne-am văzut la Cluj.

Mi-a părut bine că nimeni n-a încercat să ne consilieze. E greu de consiliat un teolog. Unii s-au rugat pentru vindecare, dacă Domnul vrea să o dea. Trecusem deja de faza asta. Apoi a venit analiza de laborator. Era incredibil. Era negativă. Deci nu măduva oaselor provoca leucemia. Cum am convenit să refac analizele la o lună, am plecat din nou la Cluj. Oricum doctorul zicea că trebuie să stăm de vorbă.

După ce am făcut din nou analizele am stat de vorbă cu hematologul.

– Domnul Nădăban, cît de disperat sunteţi?

– Disperat? (Dana pufnise în rîs. Se vedea că doctorul nu mă cunoaşte.) Nu prea sunt disperat. Ar trebui?

– Analizele nu sunt chiar aşa de rele. (Cam aşa mi s-a spus şi cu patru ani în urmă… Cine ştie, poate medicul de familie era proroc!) Splina e mare şi există riscul unei hemoragii interne la şocuri. Protejaţi-vă! (De parcă pînă ieri-alaltăieri eram în echipa naţională de  rugby!) Dacă va creşte mai mult va trebui să fie extirpată. Se poate face prin microchirurgie. Deocamdată aţi avut noroc. Boala nu se manifestă agresiv. Este într-o fază cronică. Nu există tratament sau regim. Mîncaţi ce doriţi, evitaţi accidentele, dacă apar alte simptome, mă anunţaţi de urgenţă. Reveniţi peste o lună să vedem cum mai staţi.

– Dar analiza măduvei spuneaţi că a fost negativă…

– A fost “neconcludentă”, nu negativă. Eu aş fi putut jura că a fost “negativă”.

– Şi care ar fi costurile?

Ne-a spus că asigurarea acoperă totul şi nu mai este nevoie de nimic. I-am mulţumit din toată inima. Ştiam că e ateu, dar parcă mai bine un profesionist ateu, decît un credincios diletant. Eram însă alarmat de eventualitatea operaţiei. Mai bine mor decît să mă operez!

Am plecat din nou acasă. Am dat din nou buzna pe internet. Am urmărit pe youtube o operaţie de splenectomie. În patru zile erai pe picioare. Nu te tăia, ci te “găurea”. Ei, un fel de-a spune! Am căutat mai multe despre leucemie. Am văzut lamele, am devenit tobă de leucemie. Cred că aş fi trecut la examen.

Florin Lucaci mi-a spus că ştie pe cineva care avea tot leuce, dar cu tratamentul naturist de la Favisan a ajuns la 72 de ani. Încurajator. Am dau un telefon, m-am programat şi am plecat spre Lugoj.

Favisanul mirosea a plante şi inspira încredere datorită atmosferei degajate. Nu vedeai seringi, medici agitaţi sau priviri bănuitoare cu gîndul la plic. Dar dacă ajungeai la ei, era clar că ai încercat în toate părţile şi nu ţi-a mai rămas vreo speranţă. Nu mai trebuia să te lămurească nimeni că e ultima ta şansă. Am plecat după circa două ore cu un portbagaj plin de soluţii de toate felurile, picături, caşete, muguri de pin, argilă, o mini-spălare a creierului făcută de un preot ortodox şi mai uşor cu ceva mai mult de opt milioane. M-a ţinut o lună.  Regimul drastic în care am cheltuit pe mîncarea mea mai mult decît mînca soţia şi cei trei băieţi la un loc era bun la gust, mai ales că apăruseră crudităţile de sezon, dar absolut nerealist. Principiu era să nu îi mai dăm proteine, euri, şi alte lucruri nesănătoase organismului după ce l-am detoxifiat şi i-am fortificat sistemul imunitar. Ce n-am făcut! Pînă şi clisme cu un anumit ceai pentru că, nu, 80% din sistemul imunitar este asigurat de tubul digestiv. Dar, ca un făcut, splina nu se micşora, din contră! Era deja aprilie,

În urma unei alte vizite de rutină la Cluj doctorul hematolog mi-a propus internarea şi operaţia imediată: se face rapid, în patru zile am plecat pentru că nu e cu tăietură, ci lapatoscopic. Se introducea o sursă de lumină, operaţia făcîndu-se în interior, splina fiind tocată şi evacuată cu o pompă. I-am spus că o operaţie din asta nu e ca şi cînd iei o aspirină, aşa că am nevoie să mă gîndesc. Cică îl sună pe chirurg, mă internez azi şi la sfîrşitul săptămînii sunt acasă bine mersi. A rămas că ne mai plimbăm prin Cluj, să vizităm nişte prieteni şi pînă la ora 3 să îl sunăm. L-am sunat, n-a dat de chirurg, aşa că la ora 3 eram în maşină în drum spre casă! Am primit numărul de mobil al chirurgului în caz că mă hotărăsc.

La Arad am făcut şi un RMN care a confirmat evoluţia în greutate a splinei. În luna mai era estimată la 3.300, un alt medic, o estimase undeva la 5 kilograme. Îţi dădea de gîndit. Să fiu sincer (de parcă pînă acum nu aş fi fost…), nu mai ţin minte ce m-a motivat să îl sun pe chirurg. L-am sunat să îi spun că în principiu e OK operaţia – vorbise hematologul cu el – şi că după a treia săptămînă din mai sunt disponibil. Apoi blocul operator era în reparaţie, aşa că după ce am mai aşteptat vreo zece zile l-am sunat din nou şi ne-am dat întîlnire la Cluj. După voce părea că e un adolescent, dar l-am luat cu “domnul doctor”. Eram nerăbdător să îi vă figura. M-a luat cu tu. A rămas cum am stabilit.

Am ajuns la Cluj, l-am sunat şi ne-am întîlnit în curtea spitalului. Un alt doctor cu o mutră dubioasă se lăuda pe mobil cu operaţia care o făcuse el, de fapt u el ci “proful”, el doar a asistat. Acelaşi doctor vorbeşte cu două tanti care îi bagă discret de faţă cu toată lumea un plic în buzunar pentru a reveni peste cîteva zile. Doamne, să nu fie el! N-a fost. L-am recunoscut imediat. A apărut un tip înalt, brunet, tuns scurt, cu o faţă senină şi rotundă. A căscat nişte ochi enormi cînd a văzut ce adolescentin eram. Am făcut amîndoi haz de cît de adolescent îl crezuse fiecare pe celălalt. El avea vreo 35-38 de ani. A fost ca să zic aşa un coup de foudre, ne-am plăcut reciproc. M-a internat, a venit asistenta şi m-a chinuit cu grupa sanguină şi cu o nouă hemogramă. Apoi am rămas în salon pînă la vizită. Spitalul era ca nou, salonul cu trei paturi, încă unul ocupat. Vedeam cerul, toaleta era aproape, nu erau gîndaci şi nici nu mirosea a “spital”. Pe la prînz mai vine un pacient de vreo 70+ din operaţie. Era joi. A doua zi am aflat că din cauza numărului mic de trombocite exista pericolul ce după operaţie sîngele să nu se coaguleze şi să mă trezesc mort după principiul “operaţia a reuşit, pacientul a murit”. Ca urmare a rămas că se cere sînge şi dacă spitalul îl primeşte să fiu operat. Nu a vrut să mă lase în week-end aşa că am făcut muncă voluntară în salon. În principiu, operaţia era luni.

Mi-am pus poze cu familia, peisajul de acasă pe peretele de lîngă pat, aveam blocul de desen şi creioane colorate aşa că am început să desenez, să citesc Biblia, viaţa lui Rembrandt şi Philip Yancey. Ascultam muzică, în special Haydn simfoniile 73, 82 & 83. Mi-au uns sufletul!

Mai schimbam informaţii cu vecinul de pat operat de hernie. A venit şi proful, mult mai în vîrstă, au venit studenţii pe care îi purta după el. S-a uitat cu interes, am discutat banalităţi de genul studii şi unde predau, m-a plasat în zona cubismului şi a plecat. Era salonul lui, aşa că după week-end am fost mutat în alt salon. Aici majoritatea erau operaţi şi se chinuiau. Plictiseală. Dar fiind singurul capabil să mă deplasez şi să vorbesc, am trecut la faza activă a internării: am încercat să ajut pe toată lumea. Eram singurul care mă puteam mişca fără dureri.

Alţi studenţi şi studente. Unul dintre doctori i-a pus să mă diagnosticheze. Au reuşit. Apoi au venit nişte asistente ce tocmai terminaseră şcoala. Era clar după privire că două dintre ele erau creştine. Nu am greşit.

Noaptea era circul de pe lume: cei veniţi de la operaţie şi încă sub infleunţa narcoticului, îşi dădeau în petec: unul voise să plece să se spele cu tot cu suportul de perfuzie. Altul aveao idee fixă că vrea să plece. Asistenta venea să îi liniştească. Mai bine i-ar fi legat de pat!

Am ţinut chiar şi un jurnal ce putea fi ultimele mele rînduri. Destul de sec, dar este informaţie la prima mînă. Aşa a trecut o săptămînă. Nu era sînge, sau mai bine zis nu era ceea ce îmi trebuia mie. Eram supărat că nu am venit să stau în hotel. Chestia asta mă enerva. Am zis că dacă mîine nu mă operează plecăm acasă. A intervenit o urgenţă şi nu m-a operat. Încă o zi. Cel puţin mîncam bine, deja de o lună şi ceva abandonasem regimul Favisan pentru că ştiam că operaţia era iminentă şi inevitabilă. În cele din urmă Dana s-a pus pe telefoane ca să găsească donatori de sînge.

Ei, a doua zi vine după mine să mă ducă la operaţie. Asistenta a uitat să îmi facă injecţia de încurajare. Asta îmi lipsea! Eu voiam să fiu operat nu voiam să scap! Coborîm cu liftul. Eram în pijamaua personală de vară: pantaloni scurţi şi tricou cu mînecă scurtă. Intru în blocul operator unde totul este verde după ce îmi iau adio de la Dana. Putea fi ultima dată cînd ne mai vedem pe lumea asta. Sunt invitat să mă urc pe masă, şi o figură feminină îmi pune masca pentru anestezie pe nas. Mi se rupe filmul.

Demonul cu faţa albă (2)


Medicul specialist ne-a dat un număr de telefon în caz că mă hotărăsc să mă internez. Nu insistase, lăsîndu-se să alegem între Arad şi Timişoara unde ne-ar fi dat o recomandare. Aşa că, am periat internetul. Mă simţeam însă bine, cam la fel de bine ca înainte de a-mi face antigripalul. Am hotărît să nu o lungim cu decizia mai mult o săptămînă. Nu mai ştiu în a cîta zi am sunat-o.

Şocul m-a lovit însă a doua zi după vizita la doctor. Atunci am priceput sentinţa: pentru prima dată în viaţa mea simţeam că mor. Era ceva ireversibil şi inexorabil. Atîta timp cît am ştiut doar că „ceva” nu era în regulă cu abdomenul meu, dar nu aveam simptome ce mă deranjau, nu mi se părea că viaţa îmi era ameninţată. Vorba aia, creştin fiind, eram asigurat la cea mai bună şi cea mai mare companie de asigurări din univers. Puteam să îmi pun viaţa în primejdie, să mă gîndesc că o dată, cîndva se va sfîrşi. Dar nu acum! Acum însă situaţia s-a schimbat. Şi s-a schimbat dramatic. Preţul începea să urce pentru asigurarea asta! Era un sentiment de inutilitate, altul decît depresia. Era necesară o reevaluare rapidă a vieţii sau mai bine zis a ceea ce a mai rămas din ea. Oare cît mi-a mai rămas?

Molipsit de un prieten, încă din adolescenţă îmi număram şi evaluam „hibele.” Dacă treceam de 10 mă relaxam. Nu avea sens să le mai bag în seamă. Era inutil să lupt cu zece boli ce le purtam mai mult sau mai puţin latent în mine. Le ştiam, le ingnoram, asumîndu-mi riscurile tinereţii. Dar acum totul, absolut totul s-a schimbat. Așa că făghet ăbaut reacţia la auzirea că ai o boală terminală. Am trecut instantaneu peste negare pentru că ştiam că de patru ani cel puţin am trăit cu boala şi nu m-a învins.

Întrebarea acum nu era să merg la un alt medic să aflu o altă părere, ci să aflu rapid care sunt şansele mele şi cît mi-a mai rămas de trăit. Mă aflam deja într-o fază superioară. Apoi mai trebuia să evaluez ce aveam de făcut de aici încolo. Simţeam că ţin în mînă clepsidra vieţii mele, nisipul rămas de scurs trecea repede în cealaltă jumătate şi nu mi-a mai rămas era prea mult nisip. Nu puteam face abstracţie de aşa ceva, nu mai puteam intra în faza „negării bolii.”

În fine, după căutări pe net, după ce am cîntărit situaţia dacă mergem în Ungaria, la Timişoara sau la Arad, am ajuns la concluzia că varianta cea mai ieftină şi comodă era Aradul. Copiii erau la şcoală, aşa că lucrurile se complicau în cazul unei investigaţii departe de casă şi dura o săptămînă. Aşa că am sunat-o pe domna doctor şi i-am comunicat ce am ales. Toate astea ne-au ajutat la viaţa de rugăciune. Nu ştiu dacă au fost mai multe, dar au fost mai la obiect. Era destul de greu de exprimat ce doream. Minunile nu le ţineam în buzunar şi nici nu voiam ca Dumnezeu să facă ceva de genul „hokus-pokus” doar ca eu să mă simt mai bine.

Deocamdată am ţinut totul secret, era destul de greu de mestecat la cald, darămite de înghiţit de alţii mai puţin implicaţi şi mai imaturi. Dar era o cursă contra-cronometru. Cel mai informat însă era Dumnezeu, mai ales că el ştia asta cu mult înainte de a afla eu.

Noroc că la şcoală era sesiune şi nu mai trebuia să-mi ţin cursurile. Era destul de greu să stau în picioare. Acum îmi explicam de ce era atît de greu să urc podul de la Grădişte în drum spre Betania. Nu mă dumiream de ce după circa 100 de metri simţeam că nu mai am tracţiune şi parcă mergeam pe loc. Era o senzaţie stranie. Nu duceam decît vreo două cărţi cu mine. Acum am înţeles: erau kilogramele în plus de la splina mărită.

Pe cînd eram hotărîţi să mergem la spital la Arad, sună Ida să ne întrebe ce a spus prietena ei de la eco. Se cam aştepta. Un doctor nu se sperie aşa uşor, mai ales că vede tot felul de cazuri. I-am spus ce şi cum şi că am ales varianta Arad. În aceiaşi zi ne sună din nou spunîndu-ne că a vorbit cu un prieten de-al ei din Cluj de la hemato. El putea face toate investigaţiile într-o zi, fără internare, sau internare din aia de o zi, numai în scripte. Am sărit în sus. În percepţia mea, era un semn bun. Pune-te din nou pe telefoane! Am contramandat internarea şi ne-am contactat prietenii din Cluj spunîndu-le că venim într-o vizită fulger. Doamna doctor ne-a urat succes şi însănătoşire grabnică, am luat maşina şi am plecat la Cluj în aşa fel încît să putem fi a doua zi dimineaţa la analize fără să întîrziem. Bineînţeles că a doua zi dimineaţa l-am sunat pe doctor să-i spunem că nu găsim clinica. Avea o voce tînără. Greşisem doar direcţia şi cartierul. Bine cel puţin că oraşul era bun. Am luat un taxi şi n-am întîrziat mai mult de zece minute.

Corpul de clădiri era vechi de vreo sută de ani. Or fi fost frumoase atunci cînd s-au construit… Ajungem în cabinet. E tînăr, brunet, tuns scurt, cu ochelari. Are o figură haioasă. Îi spun istoria cu vaccinul, cu analizele la care se uită şi mă ia la purecat. Un control amănunţit împreună cu stagiara. Mi-a palpat prudent splina. M-a palpat în zonele unde se găsesc ganglionii. M-a cîntărit. M-a întrebat de cînd am greutatea asta. „De cînd lumea…” M-a întrebat de antecedente, de cele ale familiei, dacă am facut vreo transfuzie recent. Operaţii, unde lucrează soţia (ce lucra la un centru HIV), ce lucrez, ce medicamente am luat. S-a uitat şi la plombe, dar am apreciat că era serios şi meticulos. Doctor de doctor!

–         Transpiraţi noaptea?

Îl privesc întrebător uşor derutat.

–         Cîteodată…

–         Adică aşa încît să schimbaţi cîteva pijamale…

–         Nu. Chiar aşa nu!

–         Vi se imflamează picioarele?

–         Mai ales seara.

Apoi am plecat la analize, eco, plămîni şi după aceea ca o încununare a tuturor analizelor, apoteoza: puncţia. A preferat cea lombară. Raţiunea era simplă: dacă cea din stern nu este concludentă urmează lombara oricum, aşa că scurtăm suferinţa (zicea că nu e prea fain să vezi cum îţi înfige cineva ditamai acul în stern, sub ochii tăi) şi calea într-acolo. Îmi suna a „cum să ştiu eu calea într-acolo…?” La laborator coadă, dar nu prea lungă. O mulţime de oameni în diferite faze. Eu ca picat din lună. Ah, laboratoarele astea cu mirosurile lor specifice şi cu cozile lor! Mă culc pe pat în caz că pic lat, apoi mă înţeapă în deget pe un scaun. Ce-mi place chestia asta! De mic copil! Laboratorul arăta modern. Urina la veceul ce duhnea a clor.

Apoi restul. Clădirea afumată, cu pete pe tavan, pe alocuri tencuiala căzută lăsa să se vadă trestia din tavan. Nimic sau aproape nimic, nu era drept, curat. Totul avea o culoare greu de definit. Spital tipic din anii 80. Numai că eram în 2008. La eco era un tip în vîrstă ce părea să-şi fi încheiat socotelile cu viaţa. Pe la 60+, plictisit nevoie mare, necomunicativ. Aveam impresia că se încadra perfect la un exemplu de „prezent cu trupul, dar absent cu mintea.” Mi-a pasat nişte hîrtie igienică de cea mai proastă calitate să scap de substanţa cu care m-a uns. În rest, profesionist, nimic de zis. Eram în drum spre ce? A urmat roetgen, plămîni. Probabil procedura standard, cu un aparat vin epoca lui Dej, vrednic de aventuri mai hazoase tip „Deschiderea celui de-al treilea ochi”. Vrînd-nevrînd într-un spital ca ăsta îţi puneai nădejdea în divinitate că baza materială şi personalul nu îţi inspirau prea multă încredere.

După aceea ne-am dat întîlnire prin telefon cu doctorul în faţa biroului de la parter al asistentelor. Era o a treia clădire. Era clădirea spitalului, acolo unde urma să aibă loc cea mai intrusivă dintre investigaţii: extragerea de măduvă.

Corpul de clădire din care tocmai ieşisem, cel cu eco şi roetgen părea iadul. Dar, mă înşelam: comparativ cu clădirea în care intram nu aducea mai mult decît un banal purgatoriu. Aici, în acest corp, era IADUL.

Pe hol bolnavi în uniforme de deţinuţi. Adică pijamale în dungi, spălăcite şi demodate ce stăteau pe ei ca pe nişte …morţi. Fără să facă eforturi vizibile semănau cu nişte cvazi-legume aşezate pe canapele de metal cu pernele acoperite de muşama albastră, model 1960 tip „Policlinica de copii”. Au început să mă treacă fiorii. Zombii cu feţele nefiresc de albe reuşeau să se desprindă din captivitatea canapelelor pentru a se deplasa încet, discutînd în şoaptă. Păreau la fel de absenţi ca şi fraţii lor mai mari, morţii vii. Printre ei, pe lîngă ei, depășindu-i cu viteza luminii parcă, se învîrteau asistente tinere şi energice ce sporovăiau despre cîte o reţetă de mai-ştiu-eu-ce pentru a doua zi. Atitudinea lor total neafectată de tîrîtoarele ce colcăiau pe coridor contrasta cu starea de spirit ce mă invada agresiv. Păi de aia nu voiam eu să mă internez! Aici mirosea a moarte!

Din cînd în cînd suna cîte o sonerie, se aprindea cîte un bec colorat desupra uşilor saloanelor. Brusc de după uşa pe care scria „Tratamente” ieşea o asistentă cu seringa în mînă purtînd un garou albastru ca pe o jartieră nefiresc rătăcită. Se intersecta cu alta ce avea seringa goală. Aceiaşi detaşare, aceiaşi alură şi stare de bine. Îngeri sau demoni? Căuta din ochi o victimă. Cînd o găsea aceasta se lăsa la cheremul ei, întinzîndu-i ca hipnotizat braţul. Intravenos! Totul dura mai puţin de un minut. Ea pleca lăsîndu-şi victima în aceiaşi stare letargică. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Aveam să înţeleg după cîteva luni că era vorba de chimioterapie!

În ciuda rugăciunilor mele pline de foc dom’ doctor coboară de la etaj şi mă invită înlăuntru. I-am făcut semn Danei ce suferea împreună cu mine şi-şi pusese degetele piuă: se ruga pentru mine. Eu mă rugam să-mi dea Domnul putere să îndur toate astea şi lor să le dea destulă cunoştiinţe în materie de medicină încît să nu mă chinuie degeaba.

Cam aşa s-a şi întîmplat. El a ales asistenta (Dana zicea că era şi stagiara), asistenta şi-a ales seringa şi acul. Din ăla gigantic de-ţi venea să le spui „Sincer? Cred că am greşit salonul!” Eu, adică victima, eram pregătit. Am luat poziţia „pentru luptă culcat” ca la tragerea cu armamentul din dotare, dar de data asta m-am culcat ca şi cînd aş fi fost stîngaci. Adică pe partea dreaptă. Dom doctor a ţipat puţin la o femeie între două vîrste ce tocmai deschisese uşa fără prea multă convingere căutînd probabil o asistentă: „Ce, la ce vă uitaţi, la un fund de bărbat? Afară!!!” Mă simţeam şi eu dintr-o dată foarte important. În fine era altcineva dat afară şi rămîneam eu. Parcă ar fi fost mai bine invers de data asta. Numai de data asta! Pînă şi doctorul părea destul de stresat.

Mai întîi mi-au făcut o anestezie. Ce m-a înţepat acul ăla! Apoi au început să dea cu acul ăla de-a roata să fie o anestezie mai profundă. Nu aveam nimic de obiectat la asta! Ascultam cu atenţie indicaţiile domnului doctor. E bine să ştii de toate, poate ţi se oferă ocazia să practici. Vorba aia, tot doctor eram şi eu… Apoi, după ce am stat şi ne-am odihnit sau doar am aşteptat să-şi facă efect anestezia, cineva s-a dus după acul ăl mare. Am refuzat să privesc. Mi s-a spus să strîng din dinţi. Aveam eu o metodă mai bună: n-am habar cîţi îngeri or fi fost pe acolo, dar dracii au fugit toţi că n-am simţit durerea.

Am simţit cum scîrţîia cînd intra acul, m-a mai avertizat domnul doctor că „acuma o să doară,” dar m-a minţit. N-a durut. Era ca şi cînd mă împingea cineva cu ceva greu, dar nu durea. Ei se tot minunau când le spuneam că nu simt durerea. Fiecare cu toleranţa lui la durere! În fine, zice că e ultima împinsătură şi gata, au scos acul Am văzut picătura de măduvă cu sînge şi gata. M-au lăsat să îmi revin, să mă îmbrac, după care doctorul a spus că ne vedem la ora 12 treizeci să ne spună ce şi cum. Nu invers.

Am ieşit pe coridor. Dana era palidă. Totul a durat două ore şi patruzeci de minute. Mare diferenţă faţă de cîteva zile de spitalizare. Ca de la cer la pămînt! Ce bine-i să ai prieteni! Am ieşit şi am mîncat nişte prăjituri şi am băut un suc la cofetăria de lîngă hemato. Două mașini de pompieri iețiră cu sirene și girofaruri din clădirea de lîngă. Parcă eram pe altă lume. Sărbătoream ieşirea simultană din purgatoriu şi iad. Aş putea scrie un tratat despre asta!

Apoi ne-am întîlnit cu dom doctor pentru concluzii. S-a uitat la toate analizele. Rămînea doar fragmentul de măduvă ce urma să fie analizat la microscop. În funcţie de cum se mişcă cei de la laborator, va şti şi el să ne spună ceva. Să dăm telefon peste cîteva zile şi apoi o să ne vedem să stăm de vorbă serios. De parcă pînă acuma ne-am ţinut de bancuri! Este ceva, dar nu se ştie care e cauza. Nu e nevoie de tratament, dar în caz că starea de sănătate se înrăutăţeşte, să-l sun de urgenţă.

Nu ştiu cum arătam la spital, dar ajungînd la prietenii noştrii, oglinda din baie îmi arăta ciudat. Cineva, un străin se uita la mine. Stresul. Sau…

Demonul cu faţă albă (1)


Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. avea o faţă rotundă, albă, nefiresc de albă. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eu eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani. Iată cum a început:

Era în 2004. Am oprit la Salonta şi am cumpărat trei saci mari de cartofi. Doi pentru mine, unul pentru socrii. Am cedat ispitei: preţul era mai mic ca oriunde. I-am pus în portbagajul Daciei şi am plecat spre casă. Apoi la intrare în oraş mi-am adus aminte că ar trebui, dacă tot am ajuns aici, să plătesc internetul. O altă deturnare de la rutina itinerariului. Am făcut un mic ocol, îndreptîndu-mă spre blocul Intim, unde funcţiona mai demult alimentara cu acelaşi nume. Urma să intru din spatele blocului pe o stradă îngustă cu sens dublu, la un unghi de circa 30 de grade. M-am înscris pe banda din stînga, apoi am trecut pe contrasens ca să intru cît mai repede – dar, precaut, am revenit totuşi pe banda a doua de mers. Dacă cineva ieşea de pe strada pe care intram se asigura din stînga pentru că în dreapta lui nu trebuia să se afle nimic. Dacă nu avea la ce să cedeze trecerea intrînd pe strada principală, pe care eram eu, accelera fără să se mai uite în dreapta lui de unde presupunea pe bună dreptate că nu vine nimic. Dar tocmai de acolo m-aş fi aflat eu! Ca să nu mă ciocnesc frontal cu o maşină ce putea ieşi de pe strada respectivă am revenit pe banda a doua.

Ceea ce a urmat s-ar putea încadra la vorba unora: „Ceasul rău!” După ce am revenit pe banda a doua, am vrut să intru pe strada ce începea două benzi mai încolo spre stînga, dar în pană de viteză (eram într-a patra, am schimbat într-o treia dar am uitat de saci grei din portbagaj) am tăiat calea unei Dacii de culoare albastru Egipt cu care m-am întîlnit în spatele uşii mele dreapta spate. Bubuitură, geamul ţăndări în vreme ce maşina mea era pe două roţi – am crezut că mă răstorn. M-am oprit, am format poliţia şi mi-au spus să venim acolo dacă nu sunt victime. La poliţie tipul zice că nu avea mai mult de 60. Păi în oraş viteza maximă e 50. Inutil, nu era nici un radar pe fază. Fără carnet, cu amendă şi cu maşina avariată, aşa s-a încheiat ultimul drum la fostul meu de muncă de unde a trebuit să-mi recuperez cartea de muncă. Şi bătusem drumul datorită obtuzităţii şi lipsei de profesionalism al fostului meu angajator. Eram supărat. Am plecat spre asigurări. În drum tabla lovită mi-a tăiat cauciucul. Nu mai puteam merge niciunde. Am lăsat rabla în garajul unui prieten pe prima stradă după poliţie. Nu mai aveam tren decît noaptea tîrziu. Am stat la stop, cu speranţa că vreun cunoscut va trece pe acolo: premoniţie. La semafor rămîne în pana prostului un tip cu un Passat. Pe cînd şi-o rezolva cu un bidon ascuns în portbagaj îl întreb dacă nu e din Ghioroc. Era, aşa că mă ia şi pe mine. Ajung repede în faţa poliţiei din Ghioroc şi pînă acasă aproape fug. Frig de noiembrie, umezeală, întunerec. Mă culc obosit.

A doua zi dimineaţa observ pe picioare pînă la genunchi nişte pete roşii. Erau ciudate, cam cît o monedă de 10 bani şi semănau cu nişte mîzgălituri. Dana se îngrijorează şi mă ameninţă cu doctorul. În cele din urmă cedez şi îmi iau o trimitere la cardio. Aveam aritmie de cîtva timp pe bază de stres, toată viaţa fusesem anemic, ştiam că am o lipsă mare de calciu, aveam crampe la muşchii gambelor şi eram nevoit să sar noaptea din pat (mai ales dimineaţa) ca să nu rămîn blocat. Uneori mă trezeam noaptea că mă durea laba piciorului şi doar după un timp după ce mă ridicam în picioare şi îmi puneam un ciorap durerea se potolea. Nu îmi place să merg la doctor, dar cui îi place? În cele din urmă la control s-a constatat că nu am nimic la picioare, tensiunea era bună, pulsul la fel. Pentru orice eventualitate îi cerem doctorului de familie o trimitere la laborator şi nişte analize. O pagină şi jumătate. Fac analizele şi mă reîntorc la medicul de familie. Mă vede, se uită a analize şi îmi spune că sunt la limită, nu e nimic rău. Ca să mă pun pe picioare îmi recomandă polen şi calciu din orz verde. Din ăsta am mai luat, dar era din Japonia. Era foarte puternic.

Şi cu asta basta. Mă apucă depresia şi încep să desenez, să predau ceva istorie la facultatea penticostală din Arad, Betania. Apoi îmi apar pe picioare alte pete, dar nu le dau nici o importanţă. Dana vrea să mă duc la doctor din nou, eu îi spun că mă simt ok. În ultimul semestru la Oradea era nevoie să mă întind în pat între două ore de curs şi uneori mi se albea imaginea, dar nu ameţeam. Am pus-o pe seama altor lucruri. Apoi după cam doi-trei ani după plecarea din Oradea (dar făcînd naveta Ghioroc-Oradea o zi pe săptămînă) inima a început să îmi bată normal din nou. Am scăpat de aritmie. În prima iarnă am tăiat singur cu joagărul toate lemnele pentru a economisi banii, în fiecare dimineaţă de la ora 7 la 9 tăiam lemne, apoi le crăpam. În cele din urmă, nişte prieteni m-au cadorisit cu o drujbă electrică. În cinci minute tăiam cu fierăstrăul electric cît tăiam în două ore cu joagărul. Asta tehnologie!

Apoi am tradus A Handbook of Christian History a lui Hill şi cu banii am hotărît să ne punem încălzire centrală. Zis şi făcut. La sfîrşitul lunii ianuarie 2008 era gata. Pe la mijlocul lunii mi-am făcut vaccinul antigripal pe care ar fi trebuit să îl fac în noiembrie. După vreo trei zile, pe cînd se termina cu încălzirea am început să mă simt rău. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luni dimineaţa gemeam în pat de durere. Mă durea în special în partea stîngă, sus la gît. Era limpede că durerile nu erau provocate de gît, nu tuşeam, nu aveam greţuri.

Trei nopţi la rînd am dormit singur, aşa ceva nu s-a întîmplat în toţi anii de căsnicie. Uneori dormeam în patru labe cu toate pernele sub mine. Mă strîngeam covrig, îmi schimbam poziţia, doar-doar mi-ar fi mai bine. Nu-mi era. În cele in urmă am luat legătura cu una din prietenele noastre de familie ce era doctoriţă. I-am descris simtomele plus ceva ce apăruse de mult timp, dar nu mă deranjase niciodată prea tare. Partea stîngă a abdomenului se întărise şi era mai proeminentă. Chestia asta se manifesta deja de cîţiva ani. Nu mai puteam mînca mai mult de o farfurie de felul doi şi cureaua a trebuit lărgită. Picioarele mi se umflau şi urmele lăsate de şosete erau extrem de proeminente la sfîrşitul zilei. Interesant că dimineaţa nu mai aveam nici o urmă şi picioarele reveneau la normal.

Am dedus că e ceva în legătură cu circulaţia. Mă dureau oasele fluierului piciorului pe interior dacă apăsam destul de uşor cu degetul şi petele de pe picioare nu mai dispăruseră. Ida, că aşa o chema pe prietena noastră îmi spuse că abdomenul tare e un semn nasol. Asta ştiam şi eu, dar l-am ignorat pentru că eram de principiu că la doctor mergi doar cînd nu mai poţi. Sistemul românesc, aşteptarea, plicul şi felul cum era tratat bolnavul m-a făcut să rezist. Acum însă nu mai aveam de ales. În cele din urmă i-am cerut medicului de familie o trimitere la eco. M-am programat pe miercuri la un cabinet privat, o cunoştiinţă a Idei. Celălalt cabinet la care fusesem nu mai avea locuri libere.

Miercuri aveam şi examen, dar mi-am lăsat soţia la supravegheat după ce am prevenit studenţii. Am plecat la cabinet, m-am anunţat şi asistenta a spus că mă va chema la ora la care eram programat. Am tot aşteptat, ora a trecut, alţi pacienţi se înghesuiau la uşa cabinetului. Oricum era mai bine să aştept să vină şi Dana. În cele din urmă, după aproape două ore a apărut şi ea şi am intrat. Asistenta că „de ce nu am venit să îi spun”: bătaie de joc. Oare nu cu ea vorbisem? Doctoriţa mă ia la întrebări:
–    Analizele? Şi a întins mîna după ele.
–    Ce analize?
–    Cum ce analize? Analizele pe care le-aţi făcut!
–    Nu am făcut niciun fel de analize.
–    Trimiterea! Cum nu aveţi analize? Atunci de ce aţi venit?
–    Am venit pentru că mă simţeam rău, pentru că am mai avut probleme cu inima şi vrem să vedem dacă e de la inimă.
–    Dezbrăcaţi-vă şi întindeţi-vă pe pat.

M-am dezbrăcat pînă la brîu, mi-a pus senzorii şi mi-a făcut o electrocardiogramă. Nimic suspect. A continuat cu o ecografie la arterele picioarelor. Monitorul era gigantic şi color, echipamentul de ultimă oră. Nimic. Apoi a continuat cu o ecografie abdominală.
–     Ficat ok, fiere nelocuită, aaa… Ce splină! Aveţi o problemă. Splina e foarte mărită.
Habar n-aveam ce însemna asta.
–    Trebuie să vă internaţi de urgenţă!
Am privit-o cu neîncredere. Serios?!
–    E grav, vă recomand de urgenţă internarea, aveţi leucemie. Ar trebui să mergeţi acum la spital!
–    Nu mă internez! Nu putea să mă convingă pe mine veteranul tuturor spitalelor Aradului din vremea copilăriei. Dacă intru în spital, acolo mor. Nici nu mă gîndesc!

Ea a tot insistat, eu am tot refuzat. În cele din urmă mi-a recommandat să îmi fac un test de sînge în regim de urgenţă şi apoi să mă vadă un specialist hematolog. A sunat şi m-a programat. Mi-a recomandat să-mi fac analizele pînă ajungeam la specialist. Am plecat direct la laborator. Le-am dat trimiterea, le-am explicat despre ce e vorba, mi-a luat sînge şi am aşteptat.

Glumeam şi făceam haz de necaz ca să mai treacă vremea. Cum să am leucemie! De ce să am leucemie? Au fost înţelegători. În aproximativ jumătate de oră aveam rezultatele. O tipă la vreo treizeci plus în halat alb a ieşit cu hîrtia şi ne-a întrebat:
–    Aţi dori să vă interpretez rezultatele?
–    Dacă se poate…
–    Rezultatele arată o procent mare de limfocite, mult peste normal. Aceasta înseamnă că aveţi o boală de sînge. Ar trebui să vă vadă un specialist.
–    Am făcut o rezervare.

Mi-a pierit tot cheful. Am plecat acasă. Trebuia să ajungem seara la specialist. Acasă ne-am mai uitat pe pagina cu analizele. Pe partea dreaptă erau listate rezultatele de la ultimele analize, făcute cu patru ani în urmă, cînd medicul de familie îmi spusese că nu-i mare bai: erau aproape identice. Concluzia? Aveam leucemie de mai bine de patru ani, dar nu am ştiut. O fi fost mai bine sau mai rău? Sentimente amestecate faţă de doctorul de familie…

Am ajuns şi la specialist. Am aşteptat cam o oră, am discutat cam 15-20 de minute. Situaţia stătea în felul următor. După ce m-a palpat şi s-a convins că splina mea e mare mi-a explicat care e mecanismul de dezvoltare al globulelor. Trebuia să constate ce determină numărul mare de limfocite. Aceasta se putea face doar în spital timp de o săptămînă cel puţin. Excludeam varianta internării, dar nu cred că de data asta puteam să o evit. Dana a întrebat-o ce fel de proceduri implică. Numai intrusive. Cuvîntul m-a făcut să mă simt total inconfortabil. Adică: puncţii, analize de tot soiul. Nu este exclusă operaţia.

Cum poţi să scapi de leucemie printr-o operaţie, nu îmi pot imagina! Eram şocaţi. De obicei indiferent ce îmi spune cineva, indiferent ce grav ar fi fost, îmi ia cam 24 de ore pentru a conştientiza gravitatea situaţiei. Nu ştiu de unde mi se trage sau dacă este un avantaj sau un dezavantaj.

Mi se părea că mai repede mor decît să trec prin toate procedurile într-un spital în care am mai fost internat cînd aveam şase ani şi am petrecut de două ori cîte două săptămîni.