La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Uneori mă întreb…


Da, cîteodată îmi pun întrebări. Nu, nu îmi dau și note, cu toate că…

LBC-ul m-a molipsit cu întrebările dacă așa crezi tu, nu se poate și invers? Și am cam rămas cu ele.

M-am întrebat de ce am devenit pesimist. Păi cînd toate lucrurile se înrăutățesc și merg spre catastrofa finală?

Dar ar trebui să fiu optimist că după apocalipsă se arată un nou început.

Apoi m-am întrebat cum de pot să încurajez pe cineva. Că fac asta și culmea, îmi reușește.

Azi am dat de explicație: cum în natura mea contrazic cam tot, pesimismul și descurajarea altora trebuie puse sub un mare semn de întrebare.

Ești descurajat? E o părere. N-ai motive. De unde ți-a mai venit și ție asta? Uită-te că totul în jur e pe dos. Tu nu vezi bine. Hai să fim serioși!

Să-mi mai pun întrebări?

Să ne jucăm de-a religia?


Cu toții am trecut prin faza copilăriei în care ne jucam de-a tata și mama, de-a steaua fără nume sau de-a telejurnalul. Ne mai jucam și fotbal, handbal sau baschet, dar cu toții știm că nu conta prea mult ce jucam noi, ci ce jucau cei mari.

Cu toate astea, acum, fără discriminare, toată lumea pare să se joace de-a religia. De ce? Nu e o treabă serioasă? Există și jucătorii serioși? Sau ar fi mai bine dacă nimeni nu s-ar juca de-a religia?

Îmi aduc aminte cum pe la sfîrșitul anilor 50 sora mea mergea la niște ore de religie la catedrală. Habar n-am ce se vorbea, că eram prea mic să înțeleg, dar îmi aduc aminte de mulțimea copiilor și de figura preotului. Și de seriozitatea acestor ore. Pe vremea aia se rîdea mai puțin. Poate din cauză că viața era mult mai serioasă. Mai grea. Mai imprevizibilă. Mai controlată. Și mai dură.

Mă gîndesc că omul avea nevoie de religie ca să supraviețuiască. Statul voia să desființeze religia, omul religios se împotrivea. Voia să dea sens vieții sale. Altfel ce sens ar mai fi avut aceste ore de religie? Un risc asumat pentru ce?

Am ajuns în anii 90 în Anglia. Prietenii mei englezi mi-a spus cu tristețe în priviri că la ei totul se ia for granted. Cu alte cuvinte la ce-ți mai trebuie Dumnezeu cînd lucrurile merg unse? Cînd ai de toate. Cînd imprevizibilul aproape a dispărut. Mai exista ceva imprevizibil într-un joc de fotbal, într-unul de handbal sau baschet. Dar nu prea mult. Exista ceva imprevizibil în misiunea ce o făceau în România. Sau cîțiva ani mai tîrziu în Africa. În rest, practic, nevoia de Dumnezeu a dispărut.

De ce să te mai rogi cînd clima e stabilă, magazinele sunt pline, casa și masa sunt asigurate, copiii-ți sunt în siguranță, mașina nu se mai strică, corupția a dispărut, ecograful îți spune că ai băiat și doctorul îți prescrie niște boabe aparent banale? Chiar și remediul pentru spina bifida a devenit banal…

Iar acum copii din trei ADN-uri sunt o realitate. Mîncăm hrană modificată genetic. Homosexualitatea a devenit normă. Informația e la îndemîna degetului apăsat pe tastă. Scandalurile în domeniul religios o modă. Iar orele de religie o banalitate.

Copii răsfățați dictează notele unor profesori confesionalizați la maxim. Alergați între sate. Manipulați de un dispecerat al religiei instituționalizate. Doritoare de mai multă putere. De mai mult lux. Fără obiective spirituale reale. Fără Dumnezeu. Dar cu cladiri tot mai mari. Cu păduri tot mai multe. Cu limuzine tot mai străine. Cu veșminte tot mai epatante. Cu atitudini tot mai distante. Și tot mai străine… de om și Dumnezeu.

Aici să-și găsească copilul meu Dumnezeul? Ba! Eu nu pot să mă joc de-a religia. El nu trebuie să se joace de-a religia. Nici măcar de-a religia mea. Pentru că nu vreau ca el să se joace cu Dumnezeu. Vreau ca religia lui să nu fie un simplu joc. Vreau altceva.

La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceia de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, bilete de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider reponsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Nici măcar cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. A fost doar el vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?

 

 

 

La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodat[ frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. A sa era… altcumva.

Cred că despre asta o să scriu și eu.

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.

Confesiuni (1): Despre des-bisericizare


La cinci ani de la debutul blogului, iată un post cu un titlu celebru: Confesiuni. Nu încerc să-l imit pe Augustin. De fapt nici nu mă confesez prea tare. Cele mai multe idei le-ați citit pe acest blog pînă acum. Deci, nimic sau aproape nimic nou.

Am citit primul articol despre plecarea din biserică. Sau mai bine zis plecarea din biserici. Bill Muehlenberg, On Living Church pe marginea articolului “The Rise of the ‘Done With Church’ Population”. Și am mai citit cîteva comentarii. Mai bine zis mult mai multe comentarii. Ce noroc că sunt multe comentarii!

Mi-am spus că și eu pot să scriu pe subiectul ăsta, ca unul care m-am des sau m-am dez-bisericizat. Cu alte cuvinte am ieșit de bună voie și nesilit de nimeni din biserică. Cu toate astea mă consider creștin, nu am apostaziat, nu am renunțat la credință, la credința universală a bisericii și nici nu am aderat la altceva. Ciudat? Poate.

Nu am ieșit dintr-o biserica ca să intru în alta. Am rămas în afara tuturor bisericilor. Chiar și în afara celor ne-instituționalizate, ne-afiliate, independente sau foarte independente. Cînd mă gîndesc că în antichitate un mare teolog spunea că dacă nu ai biserica de mamă nu-l poți avea pe Dumnezeu de tată… Dar se mai spunea, în conformitate cu realitatea de atunci, că nu există două biserici: ești în BISERICĂ sau nu ești deloc în ea pentru că o altă biserică era biserică. Era nimic. Cristos nu putea fi divizat.

Apoi a apărut schisma donatistă, bisericile ne-chalcedoniene și așa mai departe. De la Reformă încoace s-au mai multiplicat, iar în secolul trecut ne-am întrecut în noi și noi biserici și bisericuțe. La noi, în vremurile dictaturii se vehicula ideea că dacă nu ești sub umbrela bisericii Securitatea te poate înhăța mai ușor. Lupta și Securitatea împotriva sectelor, a schismelor și a dizidenților religioși. Că-i era frică Securității de cineva…

Apoi a venit libertatea dez-bisericizării. Oastea Domnului a putut fi asumată oficial, Martorii lui Jehova s-au intitulat biserică și bisericile au evoluat devenind tot mai cluburi exclusiviste în ale închinării, cuvîntului, dragostei, iubirii, șoului, ca să menționez doar cîteva deviări. Interpretările textelor biblice îți gîdîlau auzul, buzunarul și tot mai puțin conștiința. Poate uneori memoria.

Pe de altă parte, sistematizarea a coincis cu osificarea sau cu elasticizarea. Discriminarea a devenit în unele biserici un mast, pentru că, nu-i așa Isus le-a zis numai copilașilor să vină la el, nu și bătrînilor. Lui Nicodim cel bătrîn i-a spus una bună. Și așa am avut biserici de bătrîni în care tinerii nu contau și biserici de tineri în care bătrînii nu contau. Ba prin străinătățuri avem biserici de români ce nu știu engleza, dar promovează limba română pe care în curînd nimeni n-o s-o mai înțeleagă. Ce ți-e și cu bisericile astea…

De fapt, Biserica moare pe mîna ei nu pe mîna lumii, nici a Satanei, nici a New Age-ului, a islamului sau a religiei extratereștrilor extragalactici. Sistemul moare, nu se predă! Asta am constatat în urmă cu mai bine de zece ani. Toate încercările de revenire la normal (oare ce o fi normalul într-o biserică?), la o redirecționare spre mai bine sfîrșesc prin a fi blocate sau eșuează lamentabil. În acest context unii se întreabă dacă nu ne confruntăm cu o catastrofă, iar alții bagă mare tocmai pentru că ceilalții se lasă pe tînjeală.

Aici mă contrazic. Poate o șansă mai au bisericile ce încep de la zero. Am fost invitat de un fost student să fac parte dintr-o astfel de biserică în propria localitate și am refuzat. Din două motive: 1. mergea prea bine totul ca să risc să încurc eu lucrurile, 2. ultima dată cînd am fost invitat de un fost student să fac parte din biserica ce o păstorea s-a sfîrșit printr-o schismă clasică precedată de un proces comunist bine ticluit.

Nu am mai vrut să devin membru sau să mă implic în nici o biserică din mai multe motive, unele dintre ele depășind limita bisericii în care am fost inițiat în ale creștinismului, adică biserica baptistă.

În ceea ce urmează voi prezenta unele dintre acestea.

LBC-LST (10)


În urmă cu cîteva zile, în vreme ce revizuiam posturile referitoare la Lumea academică și LBC-LST, am constatat cu oarecare uimire că lipsește din periplu LBC-LST tocmai finalul, adică examenul de doctorat. Impresia mea era că am scris despre așa ceva, am greșit numărul postului și apoi l-am modificat. Dar se vede că memoria mi-a jucat o festă. Ca să nu scăpați finalul, iată ce s-a întîmplat:

După OK-ul primit e la îndrumător, dr. Tony Lane sau dacă vreți A.N.S. Lane, am trecut la corectarea finală a textului scris. Proof-reading-ul a fost efectuat la Timișoara de către Stuart Elford, un englez stabilit în România și cunoscător și al limbii române. M-a ajutat foarte mult să mă exprim mai clar, ba chiar a sesizat o contradicție, ce acum îmi scapă. După această fază am trecut la tipărirea finală în trei exemplare a tezei: una pentru examinatorul extern, una pentru LBC și alta pentru mine.

Am folosit imprimanta personală și am avut grijă să tipăresc în ordine toate capitolele. Pentru a evita încurcarea paginilor am editat separat capitolele și în titlu am introdus numărul paginilor. De exemplu: cap unu era 1 12 24, cap doi era 2 25 38, etc. Acest truc îmi arăta fără să mai deschid capitolul că paginația era fără suprapuneri sau pagini lipsă și puteam tipări fiecare capitol respectînd numărul de pagini înscris deja în text. În plus m-a ajutat la editarea cuprinsului tezei unde apăreau paginile la fiecare titlu și subtitlu.

Cu toate că am avut mare grijă s-a strecurat o eroare la paginile 90-92 parcă. Lipseau două pagini, dar bine că a lipsit din exemplarul examinatorului intern de la BLC și nu de la cel extern. Prin urmare, acesta mi-a cerut să-i tipăresc paginile pe care le-a inserat în exemplarul său, amîndoi sperînd că eroarea era doar acolo.

Examinatorul intern a fost dr. Graham McFarlane, iar cel extern a fost dr. Philip Walters de la Keston Institute, Oxford. Acolo exista în urmă cu cîțiva ani un călugăr greco-catolic cu care am stat de vorbă și care a citit primul meu capitol, fiind efectiv entuziasmat, dar care a dispărut după ce plecase în Canada. Inițial îmi spusese că va obține sprijinul episcopului greco-catolic de acolo pentru a-mi tipări teza ce este extraordinară. Cred că era un pic prea entuziasmat. Numele lui era Serge Keleher și era ucrainean, dar exista și un episcop cu același nume. Cred că e doar o coincidență de nume…

Cu ocazia celei de-a doua vizite la Keston Institute am constatat că în bibliotecă, la materialele despre Biserica Greco-Catolică se afla și acest capitol din teză, ulterior mai extins.

Înainte de a decola spre Londra am avut un schimb de mesaje cu Tony Lane ce mă informase asupra datei examenului denumit viva voce, după care am cerut via email o scrisoare de recomandare de la RMS UK pentru a obține viza. Cum răspunsul se lăsa așteptat l-am informat pe Tony că mai am cum să mă prezint și că lăsăm pe altă dată. În cele din urmă misterul este lămurit tot de el care a luat legătura cu RMS UK: aceștia își schimbaseră adresa de mail, așa că emailurile mele nu erau citite. Cum adresa ce nu mai era folosită încă exista, eu nu primeam răspunsul automat că adresa nu este validă.

Circul numărul doi a fost cu primirea prin fax a invitației și a documentului ce garanta că RMS UK se îngrijea de latura financiară a afacerii, inclusiv de biletul de avion. Tipul de la ambasadă mă întreabă de ce vreau multiple entry visa și eu îi explic că dacă trebuie să refac o parte din lucrare trebuie să revin pentru o nouă examinare. Nu o să revi, o să iei examenul din prima – și-mi dădu o viză cu o singură intrare. Am luat-o ca o prorocie!

În ultimul moment, cu o zi sau două înainte de a pleca la Budapesta la aeroport vine și telefonul ce îmi spunea că la ghișeul Malev mă așteaptă un bilet de avion dus-întors pentru perioada solicitată, de o lună. Era termenul în care puteam face minor adjustments (punctul d de pe Raportul de Examinare) la timp pentru a absolvi.

În orice caz, după peripeții am ajuns la Londra, m-am cazat în camera rezervată studenților români la LBC în Aldis, fosta reședință de vară a arhiepiscopului de Canterbury și m-am prezentat pentru a afla detalii despre viva ce începea a treia zi dimineața la ora 10.30.

Tony Lane m-a întrebat dacă sunt de acord ca el să fie de față, eu putînd să refuz participarea sa ca observator. Evident că era mai bine să fie de față. În caz că se întîmpla ceva neprevăzut el era observatorul obiectiv ce-mi putea spune mai tîrziu ce era de făcut. dar n-a fost nevoie.

Inițial mi-a fost recomandat să mă îmbrac sobru, dacă se poate în costum, dar nu aveam chef să trambalez sacouri, așa că cămasă, cravată, pantaloni negri și pantofi a fost ok. Ca-n poza luată de Dănuț Mănăstireanu la terminarea examenului. Eram un pic obosit, dar din alte motive.

sursa: http://danutm.wordpress.com/2009/05/17/alex-nadaban-note-critice-la-textul-lui-paul-dan/

Tony mă avertizase că examinatorii puteau să mă întrebe orice, dar că scopul examenului era, dacă teza era acceptată, să constate că autorul celor scrise eram eu și nimeni altul. Ca urmare, am încercat să fac un exercițiu și să redau din memorie conținutul tezei. Am constatat că de fapt am două variante ale aceleași teze și două perspective ușor diferite: una urma fidel mersul tezei, a doua era o prelucrare, teza într-o formă mai cursivă, menținînd conflictul de la început pînă la sfîrșit.

Era deja ziua Z. M-am trezit pe la ora 5.30, am făcut un duș, am repetat mental ce credeam eu că o să spun, apoi m-am culcat din nou, că efectiv n-aveam ce să fac. Nu mai țin minte dacă am mers la micul dejun, dar țin minte că m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat fără să am nici un pic de emoții. Eram pregătit și încrezător că totul va merge bine.

Cu aproximativ un sfert de oră înainte de ora H m-am îndreptat spre Guthrie Center, l-am anunțat pe Tony că sunt gata și ne-am dus la întîlnire cu examinatorii, într-o sală de seminar mai izolată de la parterul centrului. În afară de Dănuț Mănăstireanu se mai afla în centru și Dorin Axente ce își scria teza, ulterior vor mai veni pentru absolvire Corneliu Boingeanu și Simona Sabou.

După prezentările de rigoare examinatorul intern mi-a comunicat să nu-mi fac probleme că teza a fost acceptată și că vor doar să stea de vorbă cu mine pe marginea materialului. Englezii ăștia! M-au întrebat cum de am abordat un astfel de subiect. Am mai discutat cîte ceva și apoi examinatorul extern mă avertizează că îmi va pune o întrebare ce nu va avea repercusiuni dacă nu cunosc răspunsul: Cum se face că Vaticanul avea un obiectiv diferit de Viena și că nu au colaborat? Am rămas și eu surprins și am întrebat dacă pot să mă gîndesc un pic. Sigur că da. După aproximativ jumătate de minut mi-a picat fisa și am răspuns, așa că după alte cîteva chestiuni discutate amical examinatorul extern și cel intern au constatat la 11 iunie 2003 că:

1. eu sunt autorul tezei;

2. candidatul a demonstrat că a adus un aport nou și a interpretat ultimele noutăți în materie prin cercetarea sa originală de o calitate ce satisface și extinde cunoștiința în domeniu;

3. acumularea și înțelegerea sistematică a unui domeniu substanțial avansat în disciplina în cauză;

4. o înțelegere a tehnicilor avansate de cercetare aplicate;

5. abilitatea de a conceptualiza, concepe, și implementa o teză pentru generarea de noi cunoștiințe, aplicații și înțelegere.

6. teza este satisfăcătoare din punct de vedere al prezentării literare;

7. teza este recomandată pentru publicare.

Examinatorii, satisfăcuți după examinare, recomandă atribuirea doctoratului candidatului examinat.

Cu ultimele două fraze examenul a luat sfîrșit cu strîngeri de mîini și felicitările de rigoare, fără să ating exemplarul tezei ce îl aveam în față. Nici nu am fost tentat.

După examen ambele exemplare ale tezei au ajuns la biliotecarul șef al LBC ce le-a rupt coperțile provizorii pentru a le pune coperțile tari și a expune unul dintre exemplare în bibliotecă la secțiunea PhD. Exemplarul numărul doi a plecat spre British Library pentru posteritate.

Mulțumiri lui Tony Lane, nemilosul îndrumător, fără de care n-aș fi reușit. Soției mele Dana, care mi-a creat oaza în care am putut gîndi și scrie. Lui Paul Negruț ce m-a ajutat cu cîteva sfaturi foarte bune și mi-a facilitat deplasările la Londra. Lui Dorel Tiutin, directorului campusului de la Oradea pentru asigurarea transportului la și de la aeroport. Last but not least, Les și Dottie Tidball, RMS UK pentru sprijinul financiar, cît și pentru lipsa lui ce m-a impulsionat să termin doctoratul în ciuda tuturor piedicilor și a predicției că nu voi fi în stare să fac așa ceva. Lui Graham McFarlane ce a crezut în steaua românească și s-a bătut cu toată lumea ca ea să își împlinească menirea.

Providenței divine ce m-a ținut în viață în ciuda a cinci ani de navetă la Oradea, o aventură dusă la bun sfîrșit cu Dacia 1310 TLX de legendă.

PS Mi s-a cerut să am un scurt discurs la absolvire, dar am refuzat. Eram prea uzat pentru așa ceva. La ceremonie a apărut Dottie Tidball pe care nu am recunoscut-o pledînd cauza RMS UK: We could not believe Tony when you’ved asked for a ticket!

 

De vorbă cu mine


Scriem cum ne taie. Vorba vine… Sau ce ne trece prin minte. Scrisul e o prelungire a eului. Chiar dacă suntem ermetici.

Sunt bloguri unde nu dai peste sentimente. Că nu există? Nu că nu există. Doar nu se văd.

Or fi bloguri reci? Or fi bloguri moarte? Cine știe?

Cîteodată mă întreb dacă merită. Dacă mai merită. Mă întreb. O fii o zi mai mohorîtă.

Ca azi. Poate ca mîine…

Pendula bate la fără cinci. Nu contează ce cred eu. Sau dacă cred. Pendula bate-ntotdeauna.

Spațiul a încremenit. În trei sau mai multe dimensiuni. Nu și timpul.

În trei dimensiuni. Trecut. Prezent. Și viitor.

Un șoricel albastru-mi traversează creierul. Nu. S-a oprit. O să-l pape motanul…

Lectură interzisă.

De ce scriu așa cum scriu? D-aia!


sursa: http://www.le-tatouage.com/recherche/tatouages/ecriture/

Sau d-asta:

Îmi spunea cineva că de la un timp, scriu așa, mai ne-academic, mai pentru mase. Nici nu mi-am dat seama. Dar e adevărat. Și o să vă explic de ce.

Nu mă interesează prea mult cei doldora de carte pentru că ei doar analizează pro sau contra, dar nu schimbă nimic. Ei nu se schimbă pentru că și-au raționalizat modul de-a fi, inclusiv greșelile. Greșelile lor, succesele lor. Normal. Le faci și beneficiezi de ele doar la nivelul 10+. La nivelul ăsta ai acumulat zece vieți și un credit nelimitat! Așa că bagi mare!

Apoi scriu mai șocsi pentru că nu mai am răbdare. La 60+ mai ai răbdare doar cu nepoții. În caz că-i ai. Eu n-am.

Și lastbatnotlist, masele contează, chiar dacă principiul este să investești într-un mic număr de oameni. Adică fac ceva invers. Oricum există o droaie de lideri pre-fabricați care investesc în mase și pre-fabrică lideri. Merită să investesc în mase pentru deconstrucția liderilor de carton, a celor pre-fabricați. Conștienți de forța misiei lor liderii pre-fabricați distrug un principiu. Acela pus în practică de Isus. Eu încerc să distrug aberațiile lor. Ofer o alternativă.

Lor le este frică de așa ceva. Nu sunt capabili să facă altceva. Pentru că nu vor. Nu le place. N-au chef.

Dar îmi place că ei nu pot face ce fac eu. Eu sunt liber, ei nu. Am plătit un preț, dar merită. Toți banii.

 

Cantitate vs calitate


sursa:http://karmadecay.com/r/pics/comments/uvw3z/nokia_bicycle_or_chinese_car/

Ei, nu am să dezbat de ce au sucombat statele comuniste sau socialiste de factură bolșevică. E evident. O să fac un scurt recensămînt al posturilor de la lansarea blogului. Adică:

Pe locul 1 la accesări este Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1) fără legătură uăt-so-evăr cu creștinismul.

Pe locul 2 se află: Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa! Din ce motiv? Pentru că într-un comentariu ce nu îmi aparține apare numele unui pastor român rezident în US implicat în scandaluri. Deci nu din cauză că am scris frumos.

Pe locul 3 la aproape 2500 de accesări se află Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea  semn că ne plac dezvăluirile. Mai am, dar m-am lăsat Nu mai fumez.

Pe locul 4 un post despre mijloacele de deplasare din perioada comunistă: Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane. Interesant, dar nici asta nu are legătură cu creștinismul.

Pe 5 Desanca, ce promova o erezie a creștinismului. Am eu vreun merit? Evident, nu!

6: Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam. No comment!

Pe 7, în fine prima chestie creștină, cel puțin în aparență: Pilda fratelui Paul Negruţ și prima chestie ce a fost cotată la steluțe: e pe locul 4, cu 8 voturi 5/5.

Pe 8 din nou mărturisiri, Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea Poate ar trebui să scriu mai mult despre asta, cine știe? Sau dacă vedeți rețeta, cine n-a scris, rețeta e sigură.

În fine pe 9 un post de negăsit sau șters. Ce eroare! Deci nu se pune!

Pe 9 bis este Din Biserică adunate şi ‘napoi la …lume date (2) care a încasat 11 voturi de 5/5 steluțe, dar și așa e doar pe locul II la calitate.

Și în fine, în fine, pe 10 (NUMA???):  Pilda samariteanului ne-milostiv care a încasat cele mai multe steluțe și likeluțe, adică 20 de 5/5 și 13 likeluțe, cu toate că se văd doar 11. Hmmm! Merită să mai scriu? Nee…

Așadar, și prin urmare, grecii… Cantitatea bate calitatea. Sau poate calitatea scrisului meu e mai puțin creștină decît cred unii și mai mult necreștină. Io nu mi-am declarat blogu creștin, Deci rămîne cum am stabilit. Că mai dau cu presupusu prin teologie, asta e altceva. Sunt eu, nu blogu. Capito?

Comentariu… editat


sursa:http://nativozian.wordpress.com/2011/06/25/no-comment/

Nu mai comentez ca pe vremuri. Atunci n-aveam blog. Acuma am. Dar tot mai comentez.

De ce comentez? Ca să comentez. E voie. E necesar. E liber. E în firea lucrurilor. De aia scrie omul ca să fie comentat. Dacă nu vrea e o căsută acolo cu fără comentarii. O bifează dacă nu are nevoie de ele. Sau dacă scrie într-un turn. Poate de fildeș. Poate de… altceva. Și atunci n-are rost să comentez. Sau mă prind că omul e singur și vrea să fi lăsat în plata Domnului sau în singurătatea sa. Mă întreb cum e lumea lui? Mică? Mare? De ce i-o fi fiind frică? De prea multe comentarii? Să fim serioși!

Cîteodată am mai comentat și eu la un post aiurea. Așa mi-a părut mie. Mi-a apărut comentariul la primul gugl sub numele meu. Am zis eu asta? Gugl nu iartă. Am zis. Mi-am asumat responsabilitatea. Ăsta eram la ora respectivă. Mai mult nu puteam. Sau nu voiam. Nu mi-a trecut prin gînd să mă milogesc de cel ce l-am făcut cu ou și cu oțet (oare ce vrea să zică asta?) să îmi șteargă comentariu.

Nu că credeam altceva. Nu. Era doar o greșeală de fațadă. Nu mai eram eu. Ăla sobru. Ăla perfectu. Ăla… Dar ce am scris era adevărat. Un pic prea adevărat. Ăsta e riscul internetului. O dată ce ai comis-o, ai comis-o. Nu te ma lasă. Un fel de cartea vieții și a prostiilor. Dar da-ul meu trebuie să fie da și nu altceva.

Da-ul e lipsit de diplomație. Dacă aș fi fost diplomat aș fi scris ”poate”. Nu mi-a trecut prin cap. Aproape niciodată. Aproape deloc. Ăsta sunt. Nu se vede? Poate prea tare… Iar?

Dar a trecut vremea întrebărilor răstite de tipul Ce? Comentezi? M-am schimbat pentru că teologia e o mare, un ocean de căutări. Nu poți să te răstești că te trezești în turn. Izolat. Și constați că n-ai curaj. Sau… Că ai luat-o razna. Ce-mi place cuvîntu ăsta! O fi de pe la ruși?

Mi s-au șters și mie comentarii. Nu prea multe. Nu știu cum s-o interpretez. Nu am deranjat, e bai. Că dacă nu deranjezi înseamnă că ești plat. Înotător în marea platitudinilor. Platitudinile nu se șterg. Nici măcar de pe internet. Păcat!

Ba cîteodată am deranjat. Eram total contra curentului. Nu știu zău așa, e un dar? Dar nu-l am. E doar un accident. Alții sunt hăruiți de Gică. Contra!

Ba mi s-a cerut și mie să șterg anumite comentarii de pe blog. Eu sunt de vină. Că le-am aprobat. Recunosc. Și așa se pornesc cîteodată telefoanele. Unii lezați. Păi așa e cu netu ăsta. Există riscul să se știe tot. Există riscul să se mintă. Există riscul să se afle mai multe despre tine. Sau despre mine. Să trăiești cu impresia că ești ipocrit. Eu sunt. Dar mă bat cu pumnul în piept. Nu cu cărămida. Ar durea. Dar cine nu e ipocrit? Dacă nu sunt pe net, sunt pe netul ăla mai mare ca netul. Acolo sus. Asta e mai grav.

Comentezi? Te editez!

Amintiri din… prezent


sursa:http://manojsharma.com/i-am-free/

La una din afirmațiile mele referitoare la propria mea persoană interlocutorul meu luă o mină răvășită (puțin spus), de victimă. Nu voi uita niciodată ce a urmat:

– Atunci… eu nu mai știu cine sunt!

Unde dai, și unde crapă! Cum puteam eu, cu ceea ce spuneam despre mine (adică că o să îmi țin gura, că o să fie pace) să-i pun în pericol identitatea lui? Juca teatru? Poate! Dar poate nu juca și chiar nu și-a putut imagina că cineva, în cazul de față eu, o să-l pună în fața faptului împlinit. Mă gîndesc acum că întradevăr nu și-a putut imagina așa ceva. Mirare! Dar o mirare rece, neutră. Fără nervi. Ba acum mirare șăgalnică.

Mă mir, pentru că-l știam ca student (ce-i drept nu strălucise), ca slujitor (aici avea ceva de spus) și un pic ca om (dar nu poți cunoaște un om în mai puțin de un an și orice om te poate dezamăgi). Mă gîndesc la două posibilități: pe lîngă că nu l-am cunoscut, nici el nu m-a cunoscut. E drept că n-am făcut eforturi, dar de felul meu nu sunt băgăcios, din contră.

Apoi el a luat-o pe calea lui și eu pe a mea. Nu ne-am intersectat, deși ne vedeam, eram sub același acoperiș din cînd în cînd, din timp în timp. Ei, asta-i cu identitatea personală.

E mare lucru să o ai, să o conștientizezi? Oare la ce s-a gîndit Isus cînd i-a întrebat pe ucenicii lui ce spun oamenii despre el? Chiar voia să știe? Chiar nu știa? Sau conta ce spun oamenii despre el? Ceea ce spuneau oamenii despre el se numește azi conceptul popular despre mesia. O anumită identitate. Nu și-a asumat-o pentru că a sa era mult mai mult.

Dar dincolo de identitatea personală, proprie, cum poate spune cineva că ceva exterior lui îi afectează propria-i identitate? Încurcat!

Care este identitatea mea? Să vedem. Am avut cîteva identități ce s-au perimat: copil, elev, pionier, fiul lui Nădăban, tehnician TCM, luptăror în Gărzile Patriotice, angajat al statului, utecist, soldat, nepot, revoluționar, baptist și altele. Am rămas cu altele, dar niciodată n-am încercat să-mi definesc identitatea de creștin în funcție de un alt creștin. Greșesc. Am vrut, mi-am dat seama că mă transformă în ceva incolor, inodor, fără gust și fără miros. În altcineva. Sau în altceva.

Ce spun oamenii despre mine? Aș putea face o listă. Cui ajută? Cui îi pasă? Nici măcar mie.

Cine sunt eu? Nu e greu de definit, dar e foarte personal. Poate e mai bine să știu ce spune Dumnezeu despre mine. E mai sigur, că el nu-și schimbă părerea așa ca mine.

Dar cînd și de ce, cum poate fi cineva prizonierul unei identități?

My Fair Lady, my fair life


Uel, uel, uel!

Iată ce spune foneticianul profesionist bietei fete: că e o maimuță ambulantă ce scoate sunete abia inteligibile, că este o jignire a limbii engleze, o catastrofă în persoană. Normal, dacă ști cîte știe el și ai poziția sa socială. Cu alte cuvinte, existența ta, ceea ce faci și ceea ce ești contravine standardelor mele atît de înalte, perfecțiunii vecine cu dumnezeirea.

Cu sau fără umor, cu sau fără fonetică și cu sau fără tentă morală, întîlnirea celor trei personaje dă startul pariului: transformarea bietei fete în ceva demn de un bal al ambasadorilor. Florăreasa ambulantă va deveni o ducesă în cîteva luni.

Și iat-o după ceva timp, cînd spune primele sale cuvinte bine, ba chiar frumos articulate, în viziunea profesorului Higgins, în limba lui Shakespeare, a lui Milton și a Bibliei.

Dar, ce păcate păcătoase ne izbesc ochii: cei doi, ba nu, cei trei, dansează! Păcat! Abominabil! Foc din cer! Uhhh!!! Mă îngrozesc!

Cei trei se ating!!! Uăh!!! Scîrbos! Sexual de scîrbos! Cum se poate? Fata asta e o…

Și bate din palme! Și se urcă pe scaun și țopăie. UAUUU!!! I se vede juponul!!!

Acoperă repede ochii copiilor să nu vadă! O să fie șocați pentru tot restul vieții lor! Să cadă cortina! Să punem filmul la index! Să ne protejăm, noi și toți cei ce cred ca noi!

Alarmă! Sus pe ziduri! Ridicați podul mobil, încălziți smoala și inundați șanțul de apărare! Duceți săgețile pe metereze! Vegheați ca izvorul să nu fie otrăvit! Cercetați să nu avem iscoade! Fiți vigilenți și depistați trădătorii! La moarte cu ei!

Vă sună familiar? Ce s-ar fi întîmplat dacă acest film ar fi fost vizionat în urmă cu 100 de ani în bisericile noastre? Acum nu mai e același lucru? Ba da, dar acum e baiul cu evoluția muzicii ușoare românești. Oare nu a rămas cineva cu 100 de ani în urmă? Oare nu toți am citit Biblia? ai în Biblie, de cum începe o droaie de lucruri care n-ar fi trebuit, confirm aceleiași logici să fie acolo: minciuni, crime, poligamie, vrăjitoare și vrăjitori, chemarea morților, violuri, cruzimi de nedescris. Și cu toate astea îi punem, ba unii dintre noi în forțăm pe copiii noștri să citească Biblia. De cele mai multe ori fără să le-o explică. Și din păcate Biblia nu prea are note de subsol în domeniul ăsta. Din păcate? Din păcate…

Dar Biblia are și alte lucruri care, ca să folosesc un clișeu deja la modă de cîțiva ani în anumite cercuri, răscumpără păcatele, urgiile, jegul omului din paradis pînă la apariția unui Pămînt nou, după judecata finală. Atunci o să fie altceva. dar pînă atunci?

Pînă atunci o să mai ascultăm muzică ușoară românească, o să vedem filme în care sîngele va țîșni pe ecran, vom mînca mai mult decît trebuie cu toate că în Africa încă se moare de foame, vom cheltui pentru plăcerile noastre destui bani, cu toate că în India există milioane de creștini săraci care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Și cu toate astea nu vom da mai mulți banii pentru scopuri caritabile, nu vom mînca mai puțin, nu ne vom muta într-o casă mai mică și nici nu ne vom schimba mașina cu una mai rea, mai mică, mai ieftină.

De ce? Pentru că nu așa merg lucrurile. Pentru că nu vrem să fim ciudați. În ciuda atîtor îndemnurii și porunci din Biblie vom face multe lucruri numai dacă inima noastră personală ne va bate într-un anumit fel, dacă vom simți o emoție ce cuplează cu ceea ce credem noi. Sau invers. Pe bine! Românul ia foarte rar decizii la rece, ba chiar e prea poet, prea sufletist și prea milos (nu milog!) ca să fie rău, adică calculat ca un protestant din Geneva lui Calvin. Nu degeaba în partea de vest a țării a rămas pînă acum cîțiva ani expresia ,,Ești rău ca un calvin.“

Cu toate aste există unii care nu gîndesc ca mine și ca tine. Ei gîndesc ca ei. La fel cum noi gîndim… ca noi. Nu putem să cădem de acord. Eu nu vreau să-mi impun punctul meu de vedere. Păcat că ei vor să mă forțeze să intru în tiparul lor. Nu mi se potrivește.

Mă gîndesc că nici măcar Isus Cristos nu i-o forțat pe ucenici să devină ca el: Dacă nu puteți fi ca mine, cu nici un preț nu veți intra în Împărăția cerurilor! Parcă n-a spus așa ceva. Ba chiar le-a dat o mare libertate: puteau chiar să plece. Să fugă. Să îl trădeze. Să spună că în viața lor nu l-au cunoscut. Ba chiar să stea la același foc cu cei ce l-au prins, judecat, condamnat și omorît. Ciudat, nu? Dar din această libertate a răsărit Biserica. O libertate cumpărat cu sînge. O libertate din interior a fiecăruia care crede: mai întîi a iudeului, apoi a grecului.

Isus n-a învățat pe străzile din Capernaum, în sinagogă, pe cîmpii și pe munți cu bîta, zornăindu-și sugestiv cătușele învățăturii. Din contră, el a transformat chiar și jugul în ceva ușor și el a purtat sarcina. N-a trebuit să moară nimeni pentru a fi mîntuit, ci doar să se nască din nou prin înoirea minții. O nouă convingere, o nouă inimă, un nou trup. Cine are impresia că asta se poate face după sistemul nu lua, nu gusta, nu atinge, se înșală.

În 1982 am devenit creștin. Am avut apsuri și daunsuri, dar n-am regretat niciodată că Isus mi-a eliberat mintea și inima. N-am regretat că Scriptura mi-a reformatat creierul și am devenit altcumva. Dacă azi aș muri aș muri fericit pentru că nu regret că am trăit sau mai bine spus am încercat să trăiesc fiind liber în Cristos chiar dacă am fost robul său. Robia lui este libertatea mea.

Avioanele mele (1): “iepoca comunistă”


sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/

Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul “Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.

În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.

Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.

În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.

Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!

La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!

Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.

În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un “gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.

Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu “lista de aşteptare”.

Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii  despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.

Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.

Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144.  Apoi  s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.

Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.

În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate  existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai “înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.