Se fini la comedy


Nu  vă obosiți, știu c-am scris tottal greshit. E scrisul meu după eliberarea de feisbuc. Se fini la comedy! Nu m-am dilit, doar am ales să mă contrazic. Cu cea mai mare seriozitate.

Deci de azi începe viața fără social-media. Cum s-ar zice mă întorc în timp cu cîțiva ani. Deja mă simt mai tînăr…

De cînd am aderat la afacerea lui Zuckenberg nu mai țin minte. Oricum dinainte de scandalu’ Analytica. Și am decis, după ce am postat mii de banalități, zeci de imagini și ponseuri, ba am dat și șeă la mii de articole din diverse publicații, să mă eliberez.

Ce mi-am zis? Gata cu pierderea timpului! De fapt, inițial, am început cu eliberarea de blog. Adică de eliberarea de blogul ăsta. Pentru că îmi lua prea mult timp. Și alte „lucruri” pe deasupra.

Deci nu că vreau să-i fac figura lui Zuckenberg, nici că nu vreau să-i fac ceva… Mai bine zis altceva…

Am pus capăt unui experiment social. Vreau să mă eliberez. Pot. O fac. Nu vreau să mai fiu dependent. Nu mai vreau să fiu în pas cu moda. Sau cine știe, lansez o nouă modă: eliberarea de divaisurile societății post-post-moderne.

M-am săturat de fapt de atîtea fake-niusuri. De atîția ‘deștepți’ mai mult sau mai puțin patentați. De atîtea păreri mai mult sau extrem de puțin avizate. De trecute, prezente și viitoare conspirații. Să nu mă-nțelegeți greșit: unele erau chiar distractive. Vorba cuiva în urmă cu cîteva zile (posibil CTP): „Și proștii sunt utili societății!” Evident!

Mă plictisesc însă disputele sterile. Din orice domeniu. Cu precădere însă din cel religios/teologic. Puzderia de teologi, inflațiunea, ca să zic așa, a culminat cu rugămintea unuia (auto-declarat) de a nu-l mai contrazice în cele dumnezeiești. M-am conformat. Domle, vrei să fii papa, îti dau nu una, ci trei coroane! Hai! Habemus papa evengelicus. Habemus papa dacorum-romanicus. Casătoritus… est!

Și cu cireașa asta de pe tortul bisericii, cine știe, poate am pus de-o schismă. Na, că deja mă simt mai important! A murit papa Ratzinger? NU? Păi atunci am re-editat schismonosirea cu trei papi catolici. Dacă mai fac rost de unu intru în cartea recordurilor: nicicînd n-au fost patru papi în viață în același timp.

Deci ca să nu vă las în ceață, vă comunichez pe această cale, destul de largă, că mă declar liber de contract. Fără de echipă eclesială. Out ecclesia, out nihil… Am început să scriu în limbi. E de bine? E de rău?  M-am eliberat de un alt Matrix. Cel ecclesial. Sunt Matrixless…

În altă dezordine de idei, pandemia asta cu hăis și cea, cu interdicții, declarații, uite virusu’, nu-i virusu’, cu China, fără China, cu carantină și fără, a pus capac la viața asta fără sens în domeniul virtual. Dac-o ținem tot așa intrăm pe poarta cea mare nu în rai, ci în Matrix!

Și fără să vreau v-am servit mai-sus încă cîteva teorii ale conspirației. Vedeți ce faceți cu ele. Eu le-am rejectat.

În rest, ascult muzică grecească, lucrez pe lîngă casa omului și aștept o nouă rundă de analize pe cînd se deschid barierele celor trecuți de 65 de ani cu diferite co-morbidități ca mine. Optimist!

La comedy e fini, începe alta. C-așa-i în comedia vieții.

 

 

 

Amintiri din copilărie (4): De ce ești mic cînd ești mic? D-aia!


Cum e să fii mic? Simplu și în același timp complicat. Simplu să încapi sub pervazul imobilului de pe bulevardul V.I. Lenin nr. 1, scara a II-a, et. 2, ap. 35. La limită. Simplu că purtam o salopeta gri de doc. Complicat că mă cațăram fără prea mult succes pe bătătorul de covoare. Încercaaam! Frustrant pentru că tata și sora mea, mă necăjeau. Își transformau limba într-o bomboană purtată în dreapta sau stînga gurii! Ei rîdeau, eu plîngeam!

Plictisitor statul în genunchi cu fața la perete din motive necunoscute. Era. Ceasuri cu mama citind o carte? Mai un ceas… Hmmm…

N-am fost în relații prea amicale cu soarele. El se uita la mine, dar cînd mă uitam eu la el, invariabil mă strîmbam. O spun pozele. Eram mic.

Eram mic cînd era cald, înghesuit în nisipul ștrandului. Clubul cefere (intrare liberă), fără plajă, cu ponton. Treceam cu barca patru copii, două mame și barcagiul. Senzații ciudate de apă adîncă…

Învîrteam dincolo de limită manivela unei mașinării la Artex. Venea șefa cu privire rea și-mi bloca mașina. Mama avea o privire resemnată. Eu o luam de la-nceput. Dimineața mi-a găsit loc la cămin. Tot acolo, la parter. Eram cel mai mic.

Erau la modă treningurile. Albastru (toate erau albastre) cu un guler de marinar, paspoal alb-roșu imposibil de tras peste cap. Mă sufocam ca un copil mic. Pănicos!

Și la grădiniță am fost cel mai mic. Din nou. De ce? Păi eram în grupa aia mică. Cu Geta, de la același etaj, dar de la altă scară. Gentuță de metal, albastră, cu mîncare. De unde Geta-mi fura cîrnatul și eu mă supăram. Grădi F.F.. Am abandonat-o. Și pe Geta!

Apoi la spital. Nu o dată. De două ori. Teoria aia cu atașamentul are sens. Și aia cu imprintingul. La șase ani nu mai eram așa mic. Nu le-a reușit. N-au putut să mă imobilizeze la glucoza aia intravenoasă. Erau trei sau patru. Le-am arătat eu! Și n-ai fi zis, cît eram de sfrijit… M-au amînat pe mîine, care n-a mai venit. Sora aia medicală cu ioai iștenem arde frige!!! Ardeau recipientele de inox cu seringi proaspăt sterilizate. Și sora medicală ce-ți confisca pantalonii ca să stai în pat… Dac-aș fi fost mic nu mi-ar fi păsat.

Să fii mic însemna să ai bunici. Patru. Doi ori doi. Doi pecicani, doi micălăceni.

Cu bunica mergeam la holdă. Cu bunicul mergeam cu căruța. Duminica mergea la biserică și dacă era frig se îmbrăca în uniforma de postav bleumarin de la chefere. Și stătea în scaunul lui ascultîndu-l pe popa Govîșdeanu sau Ardelean. Pînă a venit popa ăstalalt fără barbă… Atunci nu mai eram mic. De ce? D-aia!

Amintiri din copilărie (3): La biserică de Paște


Tradiția familiei de Paște cerea o vizită la bunici. Noi copiii ajungeam mai devreme, probabil sîmbăta, așa că eram controlați dacă chiar mergeam la biserică. Nu știu din ce convingeri. E drept că mama se ruga seara în stil ortodox, dar tata o făcea rareori. Sora mea mergea cîndva la un fel cateheză la catedrală, pentru că am fost cu ea cel puțin o dată, dar în rest n-am fost obligați să întreprindem ceva în direcția asta.

În acea duminică la biserica din Micălaca era mare aglomerație. În afara celor din biserică, a fetelor ce încă mai aveau rochii înfoiate și cîrpe pe stil vechi, băieții se aglomerau în fața bisericii cu un singur motiv, în accepția mea de copil mic și cam străin de loc, cam agresiv: dădeau la ou. Nu la ouă! Era un pariu sau un joc, cum vreți să-i ziceți. Unul ținea oul în pumn, oul fiind orientat în sus pe lungimea lui, cercul degetelor fiind închis între arătător și degetul opozabil. Celălalt te provoca să-ți ia oul țintind spre oul tău colorat cu o monedă. Cam ca și cum ai încerca să lovești un cui imaginar cu un ciocan la fel de imaginar. El trebuia să-ți spargă oul înfingînd moneda, dar dacă nu reușea, cîștigai moneda. Dacă reușea, îți cîștiga oul. Destul de cinstit. Asta dacă nu recurgeai la un truc: mișcai degetul opozabil în așa fel încît să aperi coaja oului. Nu toată lumea observa pentru că obicei închideau ochii de frica ricoșeului monedei. De cele mai multe ori toată lumea închidea ochii în afara celor ce căscau gura de la distanță. Cum vine asta nu ma-ntrebați…

Era o presiune pusă de cei ce voiau să cîștige cele mai multe ouă. Banii nu prea contau, depinde cu cîte ouă ai venit de acasă… Ciocnirea oului cu banii Republicii Populare Romînia era oare un alt fel de închinare, un armistițiu al statului cu creștinismul sau de fapt, dată fiind violenta acțiune a banului era doar un război de acapararea tinerilor de sărbătoarea pascală? Nu putem ști.

n mintea mea era doar o mare de băieți pe care nu-i cunoșteam, priviri inscoditor de agresive, mă tu a cui ești și dorința sfîntă de a-mi păstra imaculați pantofii primiți cu două zile-nainte. Parcă eram un catolic rătăcit printre ortodocși. Habar n-aveam eu ce eram…

Pe jos era plin de coji de ouă roșii și galbene. se cam mîncau… Era o importantă agitație brauniană asortată cu dăngănitul clopotelor, cu glăsuirea preotului cînd se mai deschidea din cînd în cînd ușa bisericii și cu corul ce parcă îngîna alte coruri, mai îngerești.

Nu era prea frig, nu era prea cald și costumul meu gri se încadra în ieftiniturile ce acompaniau figurile rurale pe care le descifram ca agresive. Unul mai mare îmi ghicește oul din umflătura buzunarului, mi-l scoate cu un gest de scamator trecut pe la casa de cultură și mi-l strecoară în pumnul strîns instinctiv a apărare. Pe loc se strînseră în jurul nostru vreo cinci-șase amatori de senzații tari. Eram pierdut în ceea ce eu percepeam ca fiind marea de mîini ce mă țineau, mă potriveau, mă întorceau mai la stînga sau mai la dreapta, ca nu cumva să trișez, să mă retrag, să strig după mama (ce oricum era la vreo patru kilometri, dar vă dați seama ce-aș fi strigat!) și să am pregătită o batistă, în caz de… În ce caz?

Monedele erau de 5, 10, 25, 50 de bani și un leu. Cele mai tari erau cele de 25 de bani și cele de un leu. Ce să fac? Întind mîna, mi se potrivește oul, individul începe să-și regleze tirul și închid ochii în clipa fatidică. Ghnion! N-a tras pe mijloc! Toți sar în sus, caută banul prin iarbă, se strigă înc-o dată, înc-o dată, cu toate că dau să mă smulg din grupul care-și dublase efectivul ca la o chemare la muncă patriotică a partidului. Îmi înghesuie un leu în cealaltă mînă în timp ce fac haz de băiatul ce ratase ținta. Fața lui roșie concura cu culoarea oului meu și nu prevestea nimic bun…

Tradiția creștină din mediul rural pur românesc e o treabă cît se poate de serioasă. Mă supun încă o dată caznei. Nu de alta, dar nu voiam să par ungur sau un mic ateu comunist aterizat de la oraș. De data asta înverșunarea trăgătorului la țintă aproape că-mi albăstrește degetul. Avea vreo șase-șapte ani mai mult ca mine, dar vede mai prost ca mine. Și mai pierde un leu. În schimb eu sunt bogat: am bani de cinema. La cinematograful din Micălaca biletele erau cu un leu. .

Oponentul meu este descurajat de ratări. Eu sunt descurajat de concurența celorlalți ce voiau să-mi spargă bunătatea de ou. Noroc că slujba se sfîrșește, credincioșii curg din biserică și bunicul mă arestează preventiv cu gîndul la supa de cocoș fierbinte cu care ne aștepta bunica.

Înainte de masă ciocnim un ou cu urarea Hristos a-nviat! /Adevărat c-a-nviat! Supă cu tăiței, creier de cocoș din capul crăpat pe loc cu cuțitul, carne de pui pane, cartofi fripți și murături acre și tari. Asta peste păhărelul de țuică cu zahăr caramelizat pe marginea șporheitului din tindă.

Cozonac, plăcinte cu mac sau cu nucă și la ora două fără-un sfert emisiunea Satira și umorul la Radio București. După care o partidă de tromf sau felcău pe moda veche și mai tragem cu urechea la Cine-știe-cîștigă. Se bea un pahar de vin roșu de regiune, ieftin și bun.

Amintiri din copilărie (2): Siță


Siță avea două fete, una cu un an mai mare, alta cu vreo trei. Aproape identice, la fel de colorate, brunete, dar foarte frumoase. Le mersese vestea.

El era maro, cu forme rotunde, fără să fie burtos. Statură potrivită, fără să fie înalt. Ochelari cu sticle ca fundul borcanului de iaurt, mari și negri. Ca ochii lui de negri. Totdeauna cu același costum cafeniu dechis din stofă moale. Niciodată cu pantalonii la dungă. Tăcut. Izbucnea cînd nu mai suporta ceva. De exemplu gălăgia la cantină. Avea chelie asortată cu niște fire negre, lungi și rare. Tipic! Iarna purta o căciulă ca cele țărănești de miel, dar a sa era de mouton doree, adică de blană de oaie înnobilată artificial. Era Popa, prof de română. Dar i se spunea Siță. Nu știu de ce. Probabil că cei mari știau.

A deschis ușa la clasă și printre noi a trecut un fior. Siiițțăăăăă. Șoc și groază. Nu era proful nostru. A strigat catalogul. A zis ceva? Nu țin minte să ne fi spus ceva notabil. Avea o voce fără timbru, fără tremolo, venea de undeva parcă nu din el. Fără intonație, fără note înalte. Plată, joasă, o voce de dansatoare de cabaret ce fuma trabuc. Oare ce purta pe dedesubt?

Ne-a procopsit cu o temă de casă. Gesturile temei nu se armonizau cu vocea, costumul, înfățișarea sau școala. Părea mai degrabă un agent de circulație aflat sub influența alcoolului. Că ce? Păi să facem o compunere în care să descriem un animal, dar nu așa ca la biologie… Adică cum? Adică așa. Adică nu așa. Adică, vedeți voi!  Nimic mai ușor.

Dac-aș fi avut un pic de imaginație aș fi descris-o pe Muma Pădurii sau un extraterestru ce încă nu apăruse în conștiința colectivă a românilor. Dar nimic de genul ăsta nu mi-a trecut prin cap. Să fi fost prea obosit de cursuri, mușcat de astenia de primăvară sau doar flegmatic de felul meu? Probabil că mai mult ca sigur!

Cursurile se terminau pe la 17.30, așa că tema era pentru a doua zi, cînd cursurile se reluau de la 13.30. A treia oră aveam română. Cu Siță… Dar mai bine mă culc, că poate începe războiul și cade o bombă pe școală. La vremea respectivă nu vorbea nimeni de sfîrșitul lumii, ci de războiul cu forțele imperialiste, cu nemții revanșarzi și cu nato. Mai devreme îl apăram pe Patrice Lumumba, Cuba lui Fidel Castro și strigam ziua-n amiaza mare cînd ne apuca și pe noi copiii, Cuba si, yankeii no! Eram pro-democrație! Eram pro-revoluționari. Nu știu ce vrea Șiță ăsta cu compunerea lui!

Între tema fușerită de la mate și lecția despre păioase la bio, am scris și eu ceva. Mă bazam pe o compunere tare lăudată din clasa a IV-a. O vulpe cu pui. Am pus caietul în geantă și hai la școală. Vine ora de română, intră Siță și după ce-ați avut ca temă pentru azi începe să-și rotească ochii căutînd o victimă. Ceasul cel rău! Bolovănea ochii prin clasă. Nu știu ce voia să vadă, dar a pus ochii pe mine. De fapt eu mă uitam unde se uita el și la un moment dat ni s-au încrucișat privirile. N-a fost cinstit. Avea cel puțin 40 de ani mai mulți ca mine!

Tuuu!

Și știam că dacă vrei să scapi cu viață trebuia să-ți ferești  privirea de cel rău. Am fost atras în mod fatal de un magnet. Caraghios ca un claun, dar autoritar ca un milițian de la circulație ce te fluiera dacă treceai la cinci metri de zebră, se așeză pe un pupitru cu o mutră satisfăcută. Părea fiara cu victima-ntre dinți. Care fiară? Păi orice fiară.

Șovăitor, m-am ridicat în picioare cu o bănuială-n suflet: n-o să iasă bine! De ce eu? De ce TOCMAI eu? Și alte variante mai mult sau mai puțin stereotipe sau previzibile. Mă gîndeam că n-ar fi trebuit să anticipez momentul că mă va asculta pe mine. Piaza-rea: o profeție împlinită a ghinionului la vîrsta de 11 ani. Mai bine nici că se putea!

Cum te chiamă?

Soarbe-zamă… aș fi vrut să spun. Inutil. M-ar fi dat de gol colegii. Și abonamentul de la cantina școlii.

Ia citește măi Nădăbane…

De citit, știam să citesc. Mai greu era cu scrisul… Era ceva scurt, trei sferturi de pagină de caiet dictando citite a lehamite. Asortată cu observațiile lui negative. Nu așa ți-am spus! Rău și aici. Rău. Exact pe dos! Nu văzusem pînă atunci o vulpe cu pui întoarsă pe dos, dar se vede treaba că el vedea. Poate era vizionar! Eu îmi vedeam nesuferiții de colegi cu buzele întinse pînă la urechi de satisfacție. Ce elastică poate fi pielea feței…

Dă carnetu!

Previzibil! Păi l-au uitat acasă!

Aha!

Și așa am devenit reticent la limba română. Reacție la reacție. Uram româna. Uram poporul român. Uram proful și materia. Uram școala, clasa, îl uram pe Vulturaș Spartacus cu tată colonel, pe Șoani cu tată avocat, pe tocilara clasei cu tată acar. Îi uram pe toți și pe toate. Așa că m-am apucat de limba engleză! Trăiască poporul englez, dar mai în surdină să nu afle partidul! Aici nu mi-a cerut nimeni compuneri cu animale non-bio. Aici era cu paiăniă, cieă, blecbord, uindău, stendap și sitdaun. Și nimeni în afară de mine nu scria așa de bine la tablă cuvintele. Mulțumesc tovarășa profesoară Șelaru Gabriela că m-ați salvat din ghiarele lui Siță!

Amintiri din copilărie (1)


Habar n-am cum au fost alții în copilăria lor. Dacă discutau cu ei înșiși. Ce temeri aveau. Ce le teroriza viața. Cu ce atracții irezistibile s-au confruntat. Și cînd. Cert este că familia, vecinii, căminul sau grădinița, animalele din preajmă, locul unde locuiești și cel în care te joci, toate fac parte dintr-un univers personal. La toate astea se adaugă prietenii sau prietenele tatei și a mamei, vecinii bunicilor, unchii și mătușile, verișorii sau verișoarele mai în vîrstă. De obicei copiii mai mici nu contau.

Țin minte două din prietenele mamei. Una venea la noi și se confesa cu privire la Sergiu, un bărbat imposibil cu care s-a întîmplat, oare de ce, să se fi căsătorit. Confesiunile aveau vehemența unui discurs politic, anti-imperialist. Habar nu mai am cum o chema, dar avea și ea doi băieți pe care nu-i vedeam niciodată. Pe unul țin minte în schimb că îl chema Tibi. Cînd mama mă tîra spre policlinica cefere ne opream cîteodată și la casa vehementei pentru încă o porție de confesiuni din care nu mai țin minte nimic în afara tonului, a figurii încrîncenate cu ochi negri, păr șaten închis, un pic vîlvoi, gesturi astenice de femeie osoasă și un nas mare ce se potrivea de minune cu gura pe măsură în continuă mișcare. Apoi s-a pierdut în neantul existenței mele…

Cea de-a doua prietenă a mamei era Nita. Habar n-am de unde-i venea numele și nici nu mi-a trecut prin cap să întreb vreodată. Dar suna bine. Locuia în piața Avram Iancu la etajul întîi a uneia dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Cînd ne plimbam sau mergeam la cinematograful Herbak o vizitam, așa pe nepusă masă. Băteam la ușă și ne deschide cu un zîmbet larg pe bunze. Avea o fiică mai mare ca mine, la fel de bine-dispusă și prietenoasă ca mama ei. În casa asta habar n-aveam ce se discuta, dar nici nu conta că nu suferea nimeni. Nu știu dacă Nita avea soț sau nu, dar nu apăruse nici un fel de Sergiu pe acolo, nici măcar în discuție.

Într-una din vizitele noastre am fost martor ridicării statuii eroilor căzuți în lupta pentru eliberarea poporului român sau a țării noastre de sub jugul hitlerist. Ceva mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu fusese un jug, ci o alianță, dar asta chiar era o afacere politică ulterioară. Cert este că pe drum spre Nita ne opream la una dintre cofetăriile existente și ulterior dispărută, de unde cumpăram o turtă dulce cu miere, împachetată în celofan. Un dreptunghi dulce și pufos de proaspăt ce era cu marginile rotunjite. Mierea nu se vedea, dar se putea simți. La fel și scorțișoara.

Rareori mergeam cu tramvaiul în plimbările noastre. În tramvaiul 1, un tramvai mic alb-roșu, cu pantograf ce se rotea cu ajutorul unei frînghii, vatman ce conducea la ambele capete și taxatoare ce stătea în picioare, am avut o mică aventură. Tramvaiul era prevăzut cu uși pe ambele părți în cazul în care-și schimba sensul de mers. Ușile erau de obicei blocate cu un bolț. Dar ce să vezi, pe cînd se afla în timpul mersului, nu știu prin ce minune și care să fi fost mobilul personal, mă sprijin cu toată greutatea mea de mic copil pe mînerul ușii din spate ce ar fi trebuit să fie blocată, iar aceasta se deschide în timpul mersului. N-aș fi putut cădea sub roți pentru că ușa se afla după boghiu, dar zgomotul, senzația de gol și sperietura mamei și a cunoștiinței cu care discuta mi-au fixat-o dată pentru totdeauna. N-am primit bătaie, n-am fost urecheat, n-am fost întrebat ce m-a apucat, a fost bine că totul s-a terminat cu bine. Am coborît la prima și am traversat drumul spre casă.

Tot în perioada în care mama era casnică, în paranteză fie spus, ai mei se descurcau cu un salar de ceferist cu doi copii, chirie, ce era vreo 21 de lei și cîțiva bani, mergeam la film dimineața. Bineînțeles că nu singur. Eram o mică teroare că nu știam să citesc încă. Dar mă străduiam că voiam să fiu mare… Cîteva filme mi-au rămas adînc întipărite în memorie. Un documentar despre Auschwitz în care un buldozer gigantic împingea schelete descărnate într-o groapă comună, filmul sovietic Ultima primăvară cu tancuri hitleriste ce erau distruse rapid, ocupanții sărind rapid afară și atacînd cu automatul în poziția la șold, după care ridicau mîinile sus predîndu-se eroicului soldat sovietic și un alt film, redegist, cu niște evadați din lagăr ce se ascundeau într-un subsol în vreme ce hitleriștii îi căutau sistematic în timpul nopții. Alb-negru, muzică adecvată acțiunii și subiectului,  iac-șa am fost expus la filmul de groază de factură sovietică. Dar ce noroc pe mine, mai aveam cărți de la biblioteca cefere, albume de artă a căror file miroseau a cerneală tipografică color imprimată pe pagini de hîrtie cretată de bună calitate și bineînțeles Arici Pogonici, Luminița, Cravata Roșie și Uniunea Sovietică. Era anul 1960.

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Uneori mă întreb…


Da, cîteodată îmi pun întrebări. Nu, nu îmi dau și note, cu toate că…

LBC-ul m-a molipsit cu întrebările dacă așa crezi tu, nu se poate și invers? Și am cam rămas cu ele.

M-am întrebat de ce am devenit pesimist. Păi cînd toate lucrurile se înrăutățesc și merg spre catastrofa finală?

Dar ar trebui să fiu optimist că după apocalipsă se arată un nou început.

Apoi m-am întrebat cum de pot să încurajez pe cineva. Că fac asta și culmea, îmi reușește.

Azi am dat de explicație: cum în natura mea contrazic cam tot, pesimismul și descurajarea altora trebuie puse sub un mare semn de întrebare.

Ești descurajat? E o părere. N-ai motive. De unde ți-a mai venit și ție asta? Uită-te că totul în jur e pe dos. Tu nu vezi bine. Hai să fim serioși!

Să-mi mai pun întrebări?

Să ne jucăm de-a religia?


Cu toții am trecut prin faza copilăriei în care ne jucam de-a tata și mama, de-a steaua fără nume sau de-a telejurnalul. Ne mai jucam și fotbal, handbal sau baschet, dar cu toții știm că nu conta prea mult ce jucam noi, ci ce jucau cei mari.

Cu toate astea, acum, fără discriminare, toată lumea pare să se joace de-a religia. De ce? Nu e o treabă serioasă? Există și jucătorii serioși? Sau ar fi mai bine dacă nimeni nu s-ar juca de-a religia?

Îmi aduc aminte cum pe la sfîrșitul anilor 50 sora mea mergea la niște ore de religie la catedrală. Habar n-am ce se vorbea, că eram prea mic să înțeleg, dar îmi aduc aminte de mulțimea copiilor și de figura preotului. Și de seriozitatea acestor ore. Pe vremea aia se rîdea mai puțin. Poate din cauză că viața era mult mai serioasă. Mai grea. Mai imprevizibilă. Mai controlată. Și mai dură.

Mă gîndesc că omul avea nevoie de religie ca să supraviețuiască. Statul voia să desființeze religia, omul religios se împotrivea. Voia să dea sens vieții sale. Altfel ce sens ar mai fi avut aceste ore de religie? Un risc asumat pentru ce?

Am ajuns în anii 90 în Anglia. Prietenii mei englezi mi-a spus cu tristețe în priviri că la ei totul se ia for granted. Cu alte cuvinte la ce-ți mai trebuie Dumnezeu cînd lucrurile merg unse? Cînd ai de toate. Cînd imprevizibilul aproape a dispărut. Mai exista ceva imprevizibil într-un joc de fotbal, într-unul de handbal sau baschet. Dar nu prea mult. Exista ceva imprevizibil în misiunea ce o făceau în România. Sau cîțiva ani mai tîrziu în Africa. În rest, practic, nevoia de Dumnezeu a dispărut.

De ce să te mai rogi cînd clima e stabilă, magazinele sunt pline, casa și masa sunt asigurate, copiii-ți sunt în siguranță, mașina nu se mai strică, corupția a dispărut, ecograful îți spune că ai băiat și doctorul îți prescrie niște boabe aparent banale? Chiar și remediul pentru spina bifida a devenit banal…

Iar acum copii din trei ADN-uri sunt o realitate. Mîncăm hrană modificată genetic. Homosexualitatea a devenit normă. Informația e la îndemîna degetului apăsat pe tastă. Scandalurile în domeniul religios o modă. Iar orele de religie o banalitate.

Copii răsfățați dictează notele unor profesori confesionalizați la maxim. Alergați între sate. Manipulați de un dispecerat al religiei instituționalizate. Doritoare de mai multă putere. De mai mult lux. Fără obiective spirituale reale. Fără Dumnezeu. Dar cu cladiri tot mai mari. Cu păduri tot mai multe. Cu limuzine tot mai străine. Cu veșminte tot mai epatante. Cu atitudini tot mai distante. Și tot mai străine… de om și Dumnezeu.

Aici să-și găsească copilul meu Dumnezeul? Ba! Eu nu pot să mă joc de-a religia. El nu trebuie să se joace de-a religia. Nici măcar de-a religia mea. Pentru că nu vreau ca el să se joace cu Dumnezeu. Vreau ca religia lui să nu fie un simplu joc. Vreau altceva.

La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?

 

 

 

La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. Asta n-are așa ceva…

Cred că despre asta o să scriu și eu.

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.

Confesiuni (1): Despre des-bisericizare


La cinci ani de la debutul blogului, iată un post cu un titlu celebru: Confesiuni. Nu încerc să-l imit pe Augustin. De fapt nici nu mă confesez prea tare. Cele mai multe idei le-ați citit pe acest blog pînă acum. Deci, nimic sau aproape nimic nou.

Am citit primul articol despre plecarea din biserică. Sau mai bine zis plecarea din biserici. Bill Muehlenberg, On Living Church pe marginea articolului “The Rise of the ‘Done With Church’ Population”. Și am mai citit cîteva comentarii. Mai bine zis mult mai multe comentarii. Ce noroc că sunt multe comentarii!

Mi-am spus că și eu pot să scriu pe subiectul ăsta, ca unul care m-am des sau m-am dez-bisericizat. Cu alte cuvinte am ieșit de bună voie și nesilit de nimeni din biserică. Cu toate astea mă consider creștin, nu am apostaziat, nu am renunțat la credință, la credința universală a bisericii și nici nu am aderat la altceva. Ciudat? Poate.

Nu am ieșit dintr-o biserica ca să intru în alta. Am rămas în afara tuturor bisericilor. Chiar și în afara celor ne-instituționalizate, ne-afiliate, independente sau foarte independente. Cînd mă gîndesc că în antichitate un mare teolog spunea că dacă nu ai biserica de mamă nu-l poți avea pe Dumnezeu de tată… Dar se mai spunea, în conformitate cu realitatea de atunci, că nu există două biserici: ești în BISERICĂ sau nu ești deloc în ea pentru că o altă biserică era biserică. Era nimic. Cristos nu putea fi divizat.

Apoi a apărut schisma donatistă, bisericile ne-chalcedoniene și așa mai departe. De la Reformă încoace s-au mai multiplicat, iar în secolul trecut ne-am întrecut în noi și noi biserici și bisericuțe. La noi, în vremurile dictaturii se vehicula ideea că dacă nu ești sub umbrela bisericii Securitatea te poate înhăța mai ușor. Lupta și Securitatea împotriva sectelor, a schismelor și a dizidenților religioși. Că-i era frică Securității de cineva…

Apoi a venit libertatea dez-bisericizării. Oastea Domnului a putut fi asumată oficial, Martorii lui Jehova s-au intitulat biserică și bisericile au evoluat devenind tot mai cluburi exclusiviste în ale închinării, cuvîntului, dragostei, iubirii, șoului, ca să menționez doar cîteva deviări. Interpretările textelor biblice îți gîdîlau auzul, buzunarul și tot mai puțin conștiința. Poate uneori memoria.

Pe de altă parte, sistematizarea a coincis cu osificarea sau cu elasticizarea. Discriminarea a devenit în unele biserici un mast, pentru că, nu-i așa Isus le-a zis numai copilașilor să vină la el, nu și bătrînilor. Lui Nicodim cel bătrîn i-a spus una bună. Și așa am avut biserici de bătrîni în care tinerii nu contau și biserici de tineri în care bătrînii nu contau. Ba prin străinătățuri avem biserici de români ce nu știu engleza, dar promovează limba română pe care în curînd nimeni n-o s-o mai înțeleagă. Ce ți-e și cu bisericile astea…

De fapt, Biserica moare pe mîna ei nu pe mîna lumii, nici a Satanei, nici a New Age-ului, a islamului sau a religiei extratereștrilor extragalactici. Sistemul moare, nu se predă! Asta am constatat în urmă cu mai bine de zece ani. Toate încercările de revenire la normal (oare ce o fi normalul într-o biserică?), la o redirecționare spre mai bine sfîrșesc prin a fi blocate sau eșuează lamentabil. În acest context unii se întreabă dacă nu ne confruntăm cu o catastrofă, iar alții bagă mare tocmai pentru că ceilalții se lasă pe tînjeală.

Aici mă contrazic. Poate o șansă mai au bisericile ce încep de la zero. Am fost invitat de un fost student să fac parte dintr-o astfel de biserică în propria localitate și am refuzat. Din două motive: 1. mergea prea bine totul ca să risc să încurc eu lucrurile, 2. ultima dată cînd am fost invitat de un fost student să fac parte din biserica ce o păstorea s-a sfîrșit printr-o schismă clasică precedată de un proces comunist bine ticluit.

Nu am mai vrut să devin membru sau să mă implic în nici o biserică din mai multe motive, unele dintre ele depășind limita bisericii în care am fost inițiat în ale creștinismului, adică biserica baptistă.

În ceea ce urmează voi prezenta unele dintre acestea.

LBC-LST (10)


În urmă cu cîteva zile, în vreme ce revizuiam posturile referitoare la Lumea academică și LBC-LST, am constatat cu oarecare uimire că lipsește din periplu LBC-LST tocmai finalul, adică examenul de doctorat. Impresia mea era că am scris despre așa ceva, am greșit numărul postului și apoi l-am modificat. Dar se vede că memoria mi-a jucat o festă. Ca să nu scăpați finalul, iată ce s-a întîmplat:

După OK-ul primit e la îndrumător, dr. Tony Lane sau dacă vreți A.N.S. Lane, am trecut la corectarea finală a textului scris. Proof-reading-ul a fost efectuat la Timișoara de către Stuart Elford, un englez stabilit în România și cunoscător și al limbii române. M-a ajutat foarte mult să mă exprim mai clar, ba chiar a sesizat o contradicție, ce acum îmi scapă. După această fază am trecut la tipărirea finală în trei exemplare a tezei: una pentru examinatorul extern, una pentru LBC și alta pentru mine.

Am folosit imprimanta personală și am avut grijă să tipăresc în ordine toate capitolele. Pentru a evita încurcarea paginilor am editat separat capitolele și în titlu am introdus numărul paginilor. De exemplu: cap unu era 1 12 24, cap doi era 2 25 38, etc. Acest truc îmi arăta fără să mai deschid capitolul că paginația era fără suprapuneri sau pagini lipsă și puteam tipări fiecare capitol respectînd numărul de pagini înscris deja în text. În plus m-a ajutat la editarea cuprinsului tezei unde apăreau paginile la fiecare titlu și subtitlu.

Cu toate că am avut mare grijă s-a strecurat o eroare la paginile 90-92 parcă. Lipseau două pagini, dar bine că a lipsit din exemplarul examinatorului intern de la BLC și nu de la cel extern. Prin urmare, acesta mi-a cerut să-i tipăresc paginile pe care le-a inserat în exemplarul său, amîndoi sperînd că eroarea era doar acolo.

Examinatorul intern a fost dr. Graham McFarlane, iar cel extern a fost dr. Philip Walters de la Keston Institute, Oxford. Acolo exista în urmă cu cîțiva ani un călugăr greco-catolic cu care am stat de vorbă și care a citit primul meu capitol, fiind efectiv entuziasmat, dar care a dispărut după ce plecase în Canada. Inițial îmi spusese că va obține sprijinul episcopului greco-catolic de acolo pentru a-mi tipări teza ce este extraordinară. Cred că era un pic prea entuziasmat. Numele lui era Serge Keleher și era ucrainean, dar exista și un episcop cu același nume. Cred că e doar o coincidență de nume…

Cu ocazia celei de-a doua vizite la Keston Institute am constatat că în bibliotecă, la materialele despre Biserica Greco-Catolică se afla și acest capitol din teză, ulterior mai extins.

Înainte de a decola spre Londra am avut un schimb de mesaje cu Tony Lane ce mă informase asupra datei examenului denumit viva voce, după care am cerut via email o scrisoare de recomandare de la RMS UK pentru a obține viza. Cum răspunsul se lăsa așteptat l-am informat pe Tony că mai am cum să mă prezint și că lăsăm pe altă dată. În cele din urmă misterul este lămurit tot de el care a luat legătura cu RMS UK: aceștia își schimbaseră adresa de mail, așa că emailurile mele nu erau citite. Cum adresa ce nu mai era folosită încă exista, eu nu primeam răspunsul automat că adresa nu este validă.

Circul numărul doi a fost cu primirea prin fax a invitației și a documentului ce garanta că RMS UK se îngrijea de latura financiară a afacerii, inclusiv de biletul de avion. Tipul de la ambasadă mă întreabă de ce vreau multiple entry visa și eu îi explic că dacă trebuie să refac o parte din lucrare trebuie să revin pentru o nouă examinare. Nu o să revi, o să iei examenul din prima – și-mi dădu o viză cu o singură intrare. Am luat-o ca o prorocie!

În ultimul moment, cu o zi sau două înainte de a pleca la Budapesta la aeroport vine și telefonul ce îmi spunea că la ghișeul Malev mă așteaptă un bilet de avion dus-întors pentru perioada solicitată, de o lună. Era termenul în care puteam face minor adjustments (punctul d de pe Raportul de Examinare) la timp pentru a absolvi.

În orice caz, după peripeții am ajuns la Londra, m-am cazat în camera rezervată studenților români la LBC în Aldis, fosta reședință de vară a arhiepiscopului de Canterbury și m-am prezentat pentru a afla detalii despre viva ce începea a treia zi dimineața la ora 10.30.

Tony Lane m-a întrebat dacă sunt de acord ca el să fie de față, eu putînd să refuz participarea sa ca observator. Evident că era mai bine să fie de față. În caz că se întîmpla ceva neprevăzut el era observatorul obiectiv ce-mi putea spune mai tîrziu ce era de făcut. dar n-a fost nevoie.

Inițial mi-a fost recomandat să mă îmbrac sobru, dacă se poate în costum, dar nu aveam chef să trambalez sacouri, așa că cămasă, cravată, pantaloni negri și pantofi a fost ok. Ca-n poza luată de Dănuț Mănăstireanu la terminarea examenului. Eram un pic obosit, dar din alte motive.

sursa: http://danutm.wordpress.com/2009/05/17/alex-nadaban-note-critice-la-textul-lui-paul-dan/

Tony mă avertizase că examinatorii puteau să mă întrebe orice, dar că scopul examenului era, dacă teza era acceptată, să constate că autorul celor scrise eram eu și nimeni altul. Ca urmare, am încercat să fac un exercițiu și să redau din memorie conținutul tezei. Am constatat că de fapt am două variante ale aceleași teze și două perspective ușor diferite: una urma fidel mersul tezei, a doua era o prelucrare, teza într-o formă mai cursivă, menținînd conflictul de la început pînă la sfîrșit.

Era deja ziua Z. M-am trezit pe la ora 5.30, am făcut un duș, am repetat mental ce credeam eu că o să spun, apoi m-am culcat din nou, că efectiv n-aveam ce să fac. Nu mai țin minte dacă am mers la micul dejun, dar țin minte că m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat fără să am nici un pic de emoții. Eram pregătit și încrezător că totul va merge bine.

Cu aproximativ un sfert de oră înainte de ora H m-am îndreptat spre Guthrie Center, l-am anunțat pe Tony că sunt gata și ne-am dus la întîlnire cu examinatorii, într-o sală de seminar mai izolată de la parterul centrului. În afară de Dănuț Mănăstireanu se mai afla în centru și Dorin Axente ce își scria teza, ulterior vor mai veni pentru absolvire Corneliu Boingeanu și Simona Sabou.

După prezentările de rigoare examinatorul intern mi-a comunicat să nu-mi fac probleme că teza a fost acceptată și că vor doar să stea de vorbă cu mine pe marginea materialului. Englezii ăștia! M-au întrebat cum de am abordat un astfel de subiect. Am mai discutat cîte ceva și apoi examinatorul extern mă avertizează că îmi va pune o întrebare ce nu va avea repercusiuni dacă nu cunosc răspunsul: Cum se face că Vaticanul avea un obiectiv diferit de Viena și că nu au colaborat? Am rămas și eu surprins și am întrebat dacă pot să mă gîndesc un pic. Sigur că da. După aproximativ jumătate de minut mi-a picat fisa și am răspuns, așa că după alte cîteva chestiuni discutate amical examinatorul extern și cel intern au constatat la 11 iunie 2003 că:

1. eu sunt autorul tezei;

2. candidatul a demonstrat că a adus un aport nou și a interpretat ultimele noutăți în materie prin cercetarea sa originală de o calitate ce satisface și extinde cunoștiința în domeniu;

3. acumularea și înțelegerea sistematică a unui domeniu substanțial avansat în disciplina în cauză;

4. o înțelegere a tehnicilor avansate de cercetare aplicate;

5. abilitatea de a conceptualiza, concepe, și implementa o teză pentru generarea de noi cunoștiințe, aplicații și înțelegere.

6. teza este satisfăcătoare din punct de vedere al prezentării literare;

7. teza este recomandată pentru publicare.

Examinatorii, satisfăcuți după examinare, recomandă atribuirea doctoratului candidatului examinat.

Cu ultimele două fraze examenul a luat sfîrșit cu strîngeri de mîini și felicitările de rigoare, fără să ating exemplarul tezei ce îl aveam în față. Nici nu am fost tentat.

După examen ambele exemplare ale tezei au ajuns la biliotecarul șef al LBC ce le-a rupt coperțile provizorii pentru a le pune coperțile tari și a expune unul dintre exemplare în bibliotecă la secțiunea PhD. Exemplarul numărul doi a plecat spre British Library pentru posteritate.

Mulțumiri lui Tony Lane, nemilosul îndrumător, fără de care n-aș fi reușit. Soției mele Dana, care mi-a creat oaza în care am putut gîndi și scrie. Lui Paul Negruț ce m-a ajutat cu cîteva sfaturi foarte bune și mi-a facilitat deplasările la Londra. Lui Dorel Tiutin, directorului campusului de la Oradea pentru asigurarea transportului la și de la aeroport. Last but not least, Les și Dottie Tidball, RMS UK pentru sprijinul financiar, cît și pentru lipsa lui ce m-a impulsionat să termin doctoratul în ciuda tuturor piedicilor și a predicției că nu voi fi în stare să fac așa ceva. Lui Graham McFarlane ce a crezut în steaua românească și s-a bătut cu toată lumea ca ea să își împlinească menirea.

Providenței divine ce m-a ținut în viață în ciuda a cinci ani de navetă la Oradea, o aventură dusă la bun sfîrșit cu Dacia 1310 TLX de legendă.

PS Mi s-a cerut să am un scurt discurs la absolvire, dar am refuzat. Eram prea uzat pentru așa ceva. La ceremonie a apărut Dottie Tidball pe care nu am recunoscut-o pledînd cauza RMS UK: We could not believe Tony when you’ved asked for a ticket!

 

De vorbă cu mine


Scriem cum ne taie. Vorba vine… Sau ce ne trece prin minte. Scrisul e o prelungire a eului. Chiar dacă suntem ermetici.

Sunt bloguri unde nu dai peste sentimente. Că nu există? Nu că nu există. Doar nu se văd.

Or fi bloguri reci? Or fi bloguri moarte? Cine știe?

Cîteodată mă întreb dacă merită. Dacă mai merită. Mă întreb. O fii o zi mai mohorîtă.

Ca azi. Poate ca mîine…

Pendula bate la fără cinci. Nu contează ce cred eu. Sau dacă cred. Pendula bate-ntotdeauna.

Spațiul a încremenit. În trei sau mai multe dimensiuni. Nu și timpul.

În trei dimensiuni. Trecut. Prezent. Și viitor.

Un șoricel albastru-mi traversează creierul. Nu. S-a oprit. O să-l pape motanul…

Lectură interzisă.

De ce scriu așa cum scriu? D-aia!


sursa: http://www.le-tatouage.com/recherche/tatouages/ecriture/

Sau d-asta:

Îmi spunea cineva că de la un timp, scriu așa, mai ne-academic, mai pentru mase. Nici nu mi-am dat seama. Dar e adevărat. Și o să vă explic de ce.

Nu mă interesează prea mult cei doldora de carte pentru că ei doar analizează pro sau contra, dar nu schimbă nimic. Ei nu se schimbă pentru că și-au raționalizat modul de-a fi, inclusiv greșelile. Greșelile lor, succesele lor. Normal. Le faci și beneficiezi de ele doar la nivelul 10+. La nivelul ăsta ai acumulat zece vieți și un credit nelimitat! Așa că bagi mare!

Apoi scriu mai șocsi pentru că nu mai am răbdare. La 60+ mai ai răbdare doar cu nepoții. În caz că-i ai. Eu n-am.

Și lastbatnotlist, masele contează, chiar dacă principiul este să investești într-un mic număr de oameni. Adică fac ceva invers. Oricum există o droaie de lideri pre-fabricați care investesc în mase și pre-fabrică lideri. Merită să investesc în mase pentru deconstrucția liderilor de carton, a celor pre-fabricați. Conștienți de forța misiei lor liderii pre-fabricați distrug un principiu. Acela pus în practică de Isus. Eu încerc să distrug aberațiile lor. Ofer o alternativă.

Lor le este frică de așa ceva. Nu sunt capabili să facă altceva. Pentru că nu vor. Nu le place. N-au chef.

Dar îmi place că ei nu pot face ce fac eu. Eu sunt liber, ei nu. Am plătit un preț, dar merită. Toți banii.

 

Cantitate vs calitate


sursa:http://karmadecay.com/r/pics/comments/uvw3z/nokia_bicycle_or_chinese_car/

Ei, nu am să dezbat de ce au sucombat statele comuniste sau socialiste de factură bolșevică. E evident. O să fac un scurt recensămînt al posturilor de la lansarea blogului. Adică:

Pe locul 1 la accesări este Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1) fără legătură uăt-so-evăr cu creștinismul.

Pe locul 2 se află: Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa! Din ce motiv? Pentru că într-un comentariu ce nu îmi aparține apare numele unui pastor român rezident în US implicat în scandaluri. Deci nu din cauză că am scris frumos.

Pe locul 3 la aproape 2500 de accesări se află Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea  semn că ne plac dezvăluirile. Mai am, dar m-am lăsat Nu mai fumez.

Pe locul 4 un post despre mijloacele de deplasare din perioada comunistă: Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane. Interesant, dar nici asta nu are legătură cu creștinismul.

Pe 5 Desanca, ce promova o erezie a creștinismului. Am eu vreun merit? Evident, nu!

6: Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam. No comment!

Pe 7, în fine prima chestie creștină, cel puțin în aparență: Pilda fratelui Paul Negruţ și prima chestie ce a fost cotată la steluțe: e pe locul 4, cu 8 voturi 5/5.

Pe 8 din nou mărturisiri, Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea Poate ar trebui să scriu mai mult despre asta, cine știe? Sau dacă vedeți rețeta, cine n-a scris, rețeta e sigură.

În fine pe 9 un post de negăsit sau șters. Ce eroare! Deci nu se pune!

Pe 9 bis este Din Biserică adunate şi ‘napoi la …lume date (2) care a încasat 11 voturi de 5/5 steluțe, dar și așa e doar pe locul II la calitate.

Și în fine, în fine, pe 10 (NUMA???):  Pilda samariteanului ne-milostiv care a încasat cele mai multe steluțe și likeluțe, adică 20 de 5/5 și 13 likeluțe, cu toate că se văd doar 11. Hmmm! Merită să mai scriu? Nee…

Așadar, și prin urmare, grecii… Cantitatea bate calitatea. Sau poate calitatea scrisului meu e mai puțin creștină decît cred unii și mai mult necreștină. Io nu mi-am declarat blogu creștin, Deci rămîne cum am stabilit. Că mai dau cu presupusu prin teologie, asta e altceva. Sunt eu, nu blogu. Capito?