Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Rușine, apartenență și autenticitate (1)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. Valid?

Ce sau cum să facem nu este problema. Suntem creștinii cei mai obezi, cei mai distrați, cei mai bogați, avem cele mai multe și cele mai mari biserici și resurse, cei mai dependenți de literatură. Problema este ce blochează ceea ce știm și nu facem ceea trebuie.

De ce deschidem subiectul ăsta? Ne-am pierdut minţile?

Poate cel mai dificil aspect a fost că am învăţat o lecție grea. Este frustrant să nu poți transmite ce ai găsit, o parte din mine care se străduie din răsputeri să fii nevăzut, nedetectat.

Sunt două lucruri pe care le-am învăţat în ultimul an.

Primul: vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și acest mit e foarte periculos.

Câţi dintre voi, când vă gândiţi să faceţi ceva vulnerabil ori să spuneţi ceva vulnerabil, gândiţi, “Vulnerabilitatea e slăbiciune!” Câţi gândiţi că vulnerabilitatea şi slăbiciunea sunt sinonime? Majoritatea.

Acum să vă întreb: câţi dintre voi, când aţi văzut vulnerabilitate aici în biserică, v-aţi gândit că este curaj adevărat? Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Eu definesc vulnerabilitatea ca risc emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneşte vieţile noastre de zi cu zi. Am ajuns la convingerea că vulnerabilitatea e cel mai precis instrument de măsură al curajului — să fii vulnerabil, să te laşi văzut, să fii sincer.

Oamenii nu vor să vorbească despre vulnerabilitate sau ruşine. Despre ce aţi dori să vorbesc? Sunt trei mari domenii, din sectorul afacerilor: inovaţie, creativitate şi schimbare. Aşadar permiteţi-mi să spun în mod oficial, vulnerabilitatea e locul de naştere al inovaţiei, creativităţii şi al schimbării. A crea înseamnă a face ceva care n-a mai existat înainte. Nimic nu-i mai vulnerabil decât asta. Adaptabilitatea la schimbare e dependentă de vulnerabilitate.

Pe lângă înţelegerea deplină a relaţiei dintre vulnerabilitate şi curaj, un al doilea lucru pe care l-am învăţat e acesta: Trebuie să vorbim despre ruşine.

M-am gândit, voi lăsa ruşinea în urmă, pentru că am petrecut şase ani studiind ruşinea înainte de-a începe să scriu şi să vorbesc despre vulnerabilitate. Şi m-am gândit, în sfârşit, pentru că ruşinea e un subiect oribil, despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Nu am învăţat despre vulnerabilitate, curaj, creativitate şi inovaţie studiind vulnerabilitatea. Am învăţat aceste lucruri studiind ruşinea.

Aşadar vreau să vă introduc tema ruşinii. Cei ce analizaează teoriile lui Jung numesc ruşinea mlaştina sufletului. Îi vom călca pragul. Scopul nostru nu este să intrăm să zidim o casă și să locuim acolo, ci să ne punem cizme, să traversăm şi să ne găsim calea. Ăsta-i scopul.

Se face apel la dialogul referitor la rasism. Aici este buba!

Nu poţi purta conversaţia asta fără ruşine, pentru că nu poţi vorbi despre rasă fără a vorbi despre privilegii. În mod normal atunci când oamenii încep să vorbească despre privilegii, paralizează de ruşine. Știu o soluţie genial de simplă de a nu omorî pacienții în timpul operaţiei: verificarea unei liste. Nu poţi repara problema asta fără să tratezi ruşinea, deoarece când îi învaţă pe oameni cum să sutureze, îi învaţă şi cum să-şi peticească respectul de sine până se simt atotputernici. Şi cei atotputernici nu au nevoie de liste.

Zici ,,Am văzut această nevoie. Şi ştiţi ce am făcut? Am rezolvat-o.” Toată lumea va izbucni în aplauze şi urale. Dar trebuie să spui, ,,N-a mers. Și m-am chinuit de 32 de ori, şi apoi a funcţionat.”

Verbalizarea eșecului

Ştiţi care e marele secret al bisericii? Abia aştept să spun tuturor asta. E ca o adunare a celor care au avut eşecuri. Serios. Ştiţi de ce-i acest loc uimitor? Pentru că foarte puţini oameni ce vin aici ar trebui să se teamă de eşec. Toți cei ce deschid gura au eşuat. Eu am eşuat teribil de multe ori. Nu cred că lumea înţelege asta din cauza ruşinii.

Un citat extraordinar  a lui Theodore Roosevelt este numit citatul “Omului din Arenă”. Sună așa: ,,Nu cel ce critică contează. Nu cel ce stă şi comentează că cel ce face ar putea să facă mai bine sau că se împiedică şi cade. Meritul este al celui din arenă a cărui faţă e mânjită de praf, sânge şi sudoare. Dar când e în arenă, în cele mai bun caz, câştigă, iar în cel mai rău, pierde, dar când eşuează sau când pierde, o face cu minunat curaj.”

Şi asta-i esențial în orice biserică. Asta-i important în viaţă, să acţionezi cu mult curaj, să fii în arenă. Când intri în arenă, deschizi ușa, şi gândeşti, “Voi intra şi voi încerca!” Ruşinea e demonul care îţi spune, ,,Ne. Nu eşti suficient de bun. N-ai terminat niciodată acel master. Soţia te-a părăsit. Ştiu că tatăl tău nu era plecat în Luxemburg, era la închisoare. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat când erai mic. Ştiu că gândești că nu arăţi destul de bine sau că ești destul de deștept, talentat sau tare. Ştiu că tatăl tău nu ţi-a acordat atenţie nici când ai ajuns director.”

Asta este ruşinea.

Şi dacă putem s-o liniștim, să intrăm, şi să spunem,”Voi face asta, ne uităm la critic şi pe cine vedem arătând cu degetul şi râzând, 99% din timp, pe cine? Pe noi. Ruşinea are două mari strategii:

  1. ,,Niciodată nu ești suficient de bun” şi dacă scapi de asta rămâne
  2. ,,Cine te crezi?”

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Mesele, masele și elita religiei


A rămas în istorie replica unui celebru personaj din Timișoara, numit parcă Marcu, ce nu voia să demisioneze din mai știu eu ce consiliu al revoluției de la 89: Mesele mă vor! Masele îi scandau numele, el era pe val. A dat mîna chiar cu cancelarul Germaniei H. Kohl. Ceea ce nu l-a împiedicat pe cancelar să fie judecat și condamnat pentru corupție. Cineva trebuia să se sacrifice pentru banii ăia… Elita dădu mîna cu prostimea ridicată la rang înalt. Ambele erau susținute de mase.

Replici celebre prin părțile noastre, cît se va mai citi Costache Negruzzi, referitoare la prostime și elite: Mulți, da proști. Proști, da mulți! Negruzzi scria în secolul XIX despre ceva din secolul XVI, dar preocuparea pentru raportul mase/elită este mult mai veche, după cum prea bine știm.

Chiar și viața lui Isus Cristos se înscrie în această paradigmă. Un outsider al sistemului religios, Isus este căutat de mase, dar și de elite. În cele din urmă, asemenea multor tineri promițători, este trădat de unul din fanii apropiați, vîndut elitei, judecat, condamnat și executat cu acceptul maselor manipulate. Cu toate astea Isus și-a dat viața pentru mulți pentru iertarea păcatelor.

Dar și Isus a avut un cerc al ucenicilor favoriți: Petru, Ioan, Iacov. Era de-al maselor, dar nu admitea anonimatul, nici o identificare iluzorie propusă de mase sau elite. Interogat cu privire la identitatea sa, Ioan Botezătorul le spune tuturor, inclusiv elitelor cine este și cine va fi cel ce vine după el, dar este înaintea lui. Nici elitele, nici masele nu au priceput ce trebuia. A cui o fi vina? Dar chiar trebuie să fie cineva vinovat?

Cert este că totdeauna sistemul religios a fost acaparat și exploatat de elite. Chiar dacă, logic, nu, și elitele s-au ridicat de undeva de jos. Fariseii, cărturarii, preoții și leviții din vechime își găsesc și azi echivalentul. Culte, școli de teologie, biserici sau centre simandicoase îl pun pe Isus undeva. Mai aproape sau mai departe de mase. Și masele-l percep pe Isus Cristos cînd ca pe un prieten, cînd ca pe un Dumnezeu distant, undeva sus, departe, fiind nevoie de Maria, de sfinți și de preoți (din nou!) ca să ajungă în fața sa. Oare de ce s-a rupt catapeteasma Templului din Ierusalim cînd Isus și-a dat sufletul pe cruce?

În ciuda sau tocmai din această cauză, elitele religioase și masele se află mai tot timpul într-o tensiune. Ea poate fi benefică, generînd lideri dedicați sau poate fi malefică, generînd lideri cu un picior în iad. Și atunci să te ții!

Uneori stau și mă gîndesc la subiectul ăsta și nu reușesc să-i dau de capăt. Pînă unde merge sacrificiul? Cine ar muri pentru mase? Îmi aduc aminte de Ilie care  a dres altarul lui Dumnezeu împreună cu copiii lui Israel și doar după aceea a venit ploaia minunată. Dar și de acuzele lui Ștefan cu privire la uciderea prorocilor.

Mulți, da proști? Proști, da mulți? Sau altceva?

 

Puterea ipocriziei


De la apostolul Petru pînă la cel mai mărunt (dacă pot să mă exprim așa…) credincios al tagmei creștine, cu toții ne-am confruntat cu ipocrizia. Modelul biblic uzitat și deja demonetizat este cel al fariseului pios ce-și face publicitate. Au fost, sunt și vor exista farisei. Am fost, sunt și voi fii fariseu. Cu voie sau fără de voie.

Ipocrizia e frumoasă. E frumos, cum adesea se spune prin biserici să fie observată pioșenia. Religiozitatea dă bine. Asigură personal că sunt în trend și asigură grupul că n-am plecat la ăialalți. Oricare ar fi ei. Sau ele. Nu facem distincție.

Ipocrizia alias fariseismul (observați că șmechera și-a făcut deja operație de schimbare de sex?) dă dependență. Se începe cu o doză mică și nevinovată (chiar?) și apoi pentru că nu mai are același efect, se mărește doza. Se dublează, se triplează, se ridică la patrat de fiecare dată. Individual sau și mai bine, în grup. De obicei în grupuri mari. Dependenții nu se încurcă cu grupurile mici și de aceea le subminează. Sau le desființează pentru că ele le subminează efectul personal în grupul mare. Ba mai mult, le pune la îndoială efectul pe care-l lasă în grupul mare. Pentru ei este extrem de periculos să existe un model alternativ. O altă personificare a lui Isus și ucenicii ce nu se supune legii lui ipocrite econstituie subminarea întregului eșafodaj al puterii riguros gîndite și temeinic implementate. Ar constitui falimentul în nuanța sa cea mai sumbră.

Așa că ipocrizia feriseilor moderni își arătă colții, dar nu oricum. Cealaltă parte trebuie să se recunoască învinsă. Să facă pocăință publică, adîncă, amară și definitivă. Pentru că, nu-i așa, cum s-ar putea spăla rușinea, pericolul și oprobiul justificat de o înfrîngere în fața unuia/uneia/unora ce nu sunt atît de religioși ca mine. Sau ca tine?

Dar această afacere internă este întrecută, aparent, de una externă, dar la fel de periculoasă. Manipularea, la fel de exhibiționistă a distincției dintre păcătoși și păcătoșii.

Se vehiculează că Dumnezeu ne iubește pe toți. Dar pe noi mai mult. Cu toate că suntem sfinți, ne dăm seamă, dacă avem un dram de conștiință (nu vă garantez că toată suflarea creștină autohtonă are așa ceva…), că suntem și păcătoși. Pavel, bietul, se lăuda că el ar fi cel mai mare. Nimic mai greșit în Scriptură! (nu-mi săriți în cap, era o figură de still…)

Și facem distincția clară că deși suntem păcătoși și iertați, ăialați (numiți dvs. cine, care) sunt PĂCĂTOȘII.

Iremediabil pierduți. Și aici nu mă refer la lume sau la ceea ce înțelegem noi prin lume. Aici mă refer la oricine altcineva ce nu este ca mine, nu crede ca mine, nu are o Biblie ca mine, nu se îmbracă ca mine, nu se tunde ca mine, nu are gusturi artistice ca mine, nu citește ce citesc eu și nu scrie cum scriu eu. Nu se uită la ce mă uit eu, nu are corbanul meu și nu consideră spurcat ce eu consider spurcat. Un fel de a spune, Dumnezeul tău nu este (ca) Dumnezeul meu sau mai bine zis, pe înțelesul tuturor, Dumnezeul MEU nu e dumnezeul tău.

Și așa l-am desființat sau am desființat-o. Logic. Legic. De la origine. De la Geneza pînă la Apocalipsă. Din copertă în copertă. Ba chiar dincolo de ele. Sau mai ales și în primul rînd în afara lor. Alb, negru, gri, nu mai contează.

Nu am vrut să dau referințe biblice. Știu că e inutil. Pentru simplul motiv că nu contează textul, ci interpretarea. Pentru că indiferent dacă susținem că eu cred în interpretarea literală a Scripturii, pentru mine literal înseamnă ceva ce nu înseamnă și pentru altcineva. Ca să nu ne apucăm de o treabă mult mai complicată referitoare la practică: noi facem așa, voi faceți greșit.

Ca urmare nu fac apel decît la rațiune și simțire, la conștiință și la istoria personală. A mea în primul rînd. Dar nu a mea afișată fariseic cu statut de ipocrit șef. Mai discret. Pentru simplul motiv că puterea ipocriziei nu se pierde-n zare printr-o declarație autoritară ca un demon exorcizat. Ea trebuie slăbită gradat, continu, serios. Nu de alta, dar dracii se distrează copios atunci cînd pe scenă mă produc cu un număr fariseic. Credeți-mă, știu ce vorbesc.

La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodat[ frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. A sa era… altcumva.

Cred că despre asta o să scriu și eu.

Pe cînd statul islamic mondial? Pe…


Din secolul VII islamul încearcă fără succes să cucerească întreaga planetă. Sau mai bine-zis să o recucerească. Conform paradigmei islamice, toată planeta era islamică, dar oamenii au fost mințiți de alte religii ce au preluat controlul. Dacă ne-am opri aici, am constata că dacă planeta era cîndva 100% islamică și după aceea s-a pervertit, înseamnă că islamul a fost învins de mii de religii în mii de limbi, la toate rasele. Slabă consolare că a apărut îngerul să-l pună pe Mohamed să recite.

Re-recucerirea ce a debutat cu prima campanie militară a lui Mohamed s-a bucurat de un oarecare succes în Orientul mijlociu, apoi în Africa de Nord și în Asia. Mogulii ajunseseră să domine India. O parte din Asia, Africa și o mică parte din Europa au ajuns musulmane prin expasiune militară. Apoi s-a oprit. Statul musulman poate concretizat cel mai bine prin Imperiul Otoman s-a năruit, califatul a fost desființat de Kemal Ataturk. S-a trecut la modernizarea și secularizarea islamului.

Vorbind despre islam nu trebuie să uităm că dincolo de tradiționala diviziune suniți/șiiți, islamul este împînzit de secte (http://www.informationisbeautiful.net/visualizations/islamic-sects/). Unele pașnice, altele mai puțin pașnice.

Singura paralelă ce îmi vine în minte cînd cineva spune că islamul este o ideologie, este comunismul. S-a impus prin forță și teroare. S-a extins tot așa. A fost denumit Imperiul răului și avea capacitatea de a distruge de cîteva ori întreaga planetă. Era condus de oameni însetați de putere ce renunțau la ea numai dacă mureau. Oricine era împotriva comunismului era etichetat ca dușman al orînduirii comuniste și trebuia încarcerat și exterminat. Jignirea comunismului prin atitudine, aducerea unor ofense sau vorbirea de rău erau pedepsite cu ani grei de închisoare. dacă luptai împotriva comunismului plăteai cu viața. Comunismul era o ideologie ce domnea prin teroare.

Fără să aibă organizarea și forța URSS-ului ce era propulsat de ideologia comunistă, un stat islamic mondial trebuie să se confrunte cu un mozaic de variabile de ireconciliat: națiuni, naționalități, limbi, state, culturi în stadii diferite de dezvoltare și nu în ultimul rînd islamul.

Dar nu mă interesează acum islamul, ci reacția la islam.

Există hardlainerii, durii, intransigenții ce zic, cer, țipă, ba cîteodată urlă și apasă pe trăgaci: Islamul e o religie a Satanei, Mohamed n-a fost profet, Allah e o invenție, religia asta trebuie lichidată. În viziunea lor un musulman bun este un musulman mort. Unde am mai auzit noi aceste cuvinte? Mai peste tot.

Și mai există progresiștii, liberalii, umaniștii, mai soft sau soft de tot ce nu prea țipă că nu le stă în caracter, dar se mai agită și ei cîteodată scriind, mitingînd sau filmînd. Ba mai strîng și bani pentru diferite cauze. În viziunea lor islamul e o religie ca oricare alta, Mahomed trebuie respectat, Allah trebuie respectat ca zeul oricărei religii și că dacă vrei să fii musulman e treaba ta. Ca urmare trebuie promovat un je m’en fiche respectuos…

Pe deasupra tuturor sunt musulmanii extremiști. Ei vor să extindă islamul pînă devine unica religie. Nu-ți place? E treaba lor. Ei își dau viața pentru așa ceva. Și ți-o iau și pe a ta. Nimeni nu trebuie să se supere, așa e scris în Coranul lor. Fatalitate!

Ca reacție, cei dintîi vor să desființeze islamul, următorii nu vor să-l desființeze, ultimii vor să-i desființeze pe toți ceilalți. Mijloacele vi le puteți închipui…

Și între astea două extreme își duc viața cei fără păreri, cei pașnici, cei ce cred altceva și cei pe care nu îi interesează nimic din toată afacerea asta. Adică o mare parte din noi. Dintre noi se pescuiesc peștișori pentru categoriile menționate anterior.

Dar printre peștișori am constatat și prezența unor rechinași, a unor știuci și a unor balenuțe creștine. Aceste animale pașnice le răspund musulmanilor după cum îi taie credința personală. Dar mai ales după principiul lui Lameh. O să vadă Franța, Europa, America ce-o să se întîmple pentru că i-au lăsat să intre, să se înmulțească, să propășească.

Să se ia urgent măsuri! Nu seamănă cu prorocii apocaliptici, chiar sunt! N-aș fi crezut că tocmai ei o să devină așa ceva. Dacă mă uit primprejur, văd cîțiva. Ciudată transformare! Tocmai ei care-și băteau joc de falșii proroci ai mileniului, ai Armaghedonului. Dar au căzut și ei în plasă… Minte de muscă!

Parcă vorbele despre controlul numeric al musulmanilor seamănă teribil de mult cu cele ale egiptenilor după moartea lui Iosif, cînd s-a dat o lege pentru lichidarea băieților evrei. Creștinii de viță nobilă, cei ce își bat joc de musulmani, de dumnezeul și profetul lor o să pună în aplicare așa ceva? Hmm…

Dar ei sunt împotriva eutanasiei, a avortului și a violenței. Ei sunt doar fii tunetului. Sau ai soluției Nacht und Nebel… în variantă conservator creștină.

Exagerez!

Viața dată peste cap… (1)


sursa:http://corporate.gotravel.ro/ro/category/Deprinde-abilitati-de-acrobat-20

Imitam. Aveam vreo cinci ani. Mă dădeam peste cap. Înainte era mai ușor. Înapoi era mai hazos. Pe la 1o ani făceam săritura tigrului. Îmi plăcea.

În viață te dai uneori peste cap. Viața te dă peste cap. E mult mai ușor să te dai peste cap înainte. E dureros cînd te dă peste cap înapoi. Dar de fiecare dată e interesant. Uneori palpitant. Și niciodată plicticos.

Mai crește tensiunea, mai se accelerează pulsul, începi să țipi – ce mai – o aventură cu multă adrenalină. Stres, scîntei, crampe. Sau lacrimi, priviri abătute și ochi ce te evită. După ce  ni s-au întîlnit privirile…

Așteptări. Resemnări. Speranțe. Confuzie.

Justificări. Reconsiderări. Diplomație. Minciuni…

Prieteni. Mai puțin prieteni. Și mai puțin prieteni. Foști. Colegi. Prieteni. Dușmani. Fost dușmani. Fost foști.

Viață. Viață dată peste cap.

Viața între stînga și dreapta, între sus și jos


sursa: http://www.tablehealth.com/2012/07/23/over-the-weight-loss-plateau/

De data asta nu e vorba despre politică. Ați vrea voi. De data asta e vorba despre mine, despre tine, despre ei și despre noi. Cum trăim. Nu de ce trăim.

Nu îmi aduc aminte să fi fost extremist. Dar asta-i părerea mea. Pentru unii eram nebun, dus, sovietic (mai demult), sectant, baptist, rătăcit, eretic și așa mai departe. De cele mai multe ori eram încadrat într-o categorie sau alta sau în mai multe categorii. Catalogare în grup. Nu sunt singurul ce a pățit asta. Nici ultimul. Dar mai ales nu sunt primul. Niciodată n-am vrut să fiu primul, dar asta-i altă mîncare de pește. De unde provine oare expresia asta cu peștele?

În fine viața, dacă stăm strîmb sau drept și o judecăm, se desfășoară, vrem-nu vrem, între extreme. Sau între un fel de limite între care oscilăm. Sinusoidal. Abrupt. Sau lin. Disperați. Sau relaxați. Dar totdeauna oscilant.

Cine spune că a ajuns pe platou, minte. MINTE!

Unul ce susținea asta la un congres foarte creștin se dădea sfîntocan tare. Un alt clasic creștin, parcă american sau englez, n-are contează, numai ce-i trece prin minte? Să vadă dacă individu a ajuns pă platou ăla pe care se lăuda că stă ca porcu cu măru-n gură și nu-l atinge nimic. Și nimeni. Și îi, scuzați, pardon, varsă, ca din întîmplare, cafeaua neagra ca păcatu pă cămașa scrobită și imaculată a neprihănirii proprii.

Pînă atunci omu nostru se credea un Bar-Kochba instalat pe Masada.

Sudalme, tensiometrul se dereglează. Stropșeli ca-n valea unde era parcat cortu. Individu se dăduse jos dă pă platou. Ca să mă esprim neo-plastic. Era mai greu să se urce napoi.

Ferice de cei ce oscilează, căci a lor este împărăția cerurilor și catalogarea oamenilor!

Convingeri și convingeri


sursa: http://kindredgrace.com/the-dangers-impersonal-convictions/

Destul de devreme m-am convins că deși avem un singur Dumnezeu, convingerile sunt extrem de personale.

De exemplu am știut pe cineva care a zis căsătorită fiind, cu bărbat și copil, că ea nu mai gătește și că cine vrea de mîncare să-și facă. Că timpul l-a dedicat Domnului. Fain!

Apoi știu pe cineva care după ce s-a pocăit a decis să-și dea toate lucrurile din casă că vine Domnul. La asta nu mai trebuie să continui. Asta s-a și întîmplat…

Apoi mai știu că unuia i-a venit ideea să joace la loto după Biblie. Trebuie să conțină Biblia și așa ceva, dacă este scrisă de Dumnezeu. N-a cîștigat nimic.

Deci există pocăiți ce au convingeri personale foarte puternice.

Apoi mai sunt(em) din ăialalți care gîndim altcumva decît cei de mai-sus. Convingerile noastre sunt undeva la limita credinței și încercăm politicos să depășim limitele în sens pozitiv, dar nu extremist. Și pe deasupra nu le impunem.

Sau sunt din aceia ca și Gabor, ce pică-n acid, e scos de un înger, e vegheat de un înger la spital și apoi îi crește carnea la loc. Ce convingeri personale o fi avut? Nu cred că s-au deosebit prea tare de majoritatea dintre noi.

Azi m-a atras de atenție un oarecare Curbet Alexandru în legătură cu răspunsul meu de acum aproape un an la întrebarea și articolul din Moldova Creștină ,,Este bine să se sărute mirii la înregistrarea căsătoriei civile dacă încă nu au fost cununați?“ Zicea respectivul acolo că ,,primul sărut la cununie e o dovadă a purității și e un lucru frumos. Nu zic că e ușor, dar se merită.”

Asta da convingere. Mie îmi plăcea mai mult cînd căsătoriile erau aranjate de părinți. Dar Moldova e Moldova și România e România, normal. De exemplu la noi nu e ca la ei. La noi logodna e o chestie cu urmări legale.

Și cum îi cu țucatu atunci? Păi nu există reguli din astea, că nu scrie la NT!!! Nici la VT!!!

Deci dacă tu ai credința mare (credința, nu altceva) fă ce crezi tu, că nimeni nu-ți are baiu. Numa nu călca pe bec. Mai ales al miresei. Că după aia vezi tu!

Cu internetul, vedem și căsătorii la distanță. E prin credință? Sunt ăia mai sfinți? Cine știe?

Poate dl Curbet Alexandru și dl/dna Pernath ce afirmă ,,Însă, indiferent de felul cum se oficiază o căsătorie fiecare în parte v-a demonstra care şi cât de mare este relaţia lui cu Dumnezeu. Personal cred că fr. Pastor Vasile Filat nu a dat un sfat prea exagerat, în fond, tinerii care s-au abţinut până la căsătorie, bănuiesc că au tăria şi vor proceda exact aşa cum vor fi îndemnaţi de Duhul Sfânt să o facă. În altă ordine de idei, ofiţerul stării civile nu specifică cum anume trebuie să-ţi săruţi mireasa. Un sărut pe obraz este mai mult decât satisfăcător pentru toată lumea prezentă, în plus, dacă tinerii nu s-au mai sărutat până atunci, mă îndoiesc că aceştia vor dori să experimenteze primul lor sărut intim în văzul tuturor. Să nu uităm cât de stângaci am fost cu toţii la primul nostru sărut, în niciun caz nu doream un public numeros.”

Le recomand un pas prin credință mai departe. Vorbesc serios. de exemplu la evreii mai credincioși există un manual de sex: http://www.bbc.com/news/magazine-22152700. Dar numai pentru ultrași. Io n-am credință așa mare. se zice că sexul vinde tot, dar eu nu mă vînd pentru așa ceva.

Azi pe BBC au fost multe știri controversate cu evrei: dați afară dintr-un sat din Guatemala, asta cu manualul, și încă una parcă. Cred că islamiștii își fac de cap și îi atacă ca să arate că nu numai ei sunt ultrași. Așa cred eu.

Deci, îmi plac cei cu convingeri. Mai greu este pentru cei șovăitori. De exemplu pe același sit se mai întreabă: ,,Este biblic să faci uz de Internet?” Probabil că în curînd se va pune întrebarea ,,Dacă limba este cel mai păcătos mădular, n-ar fi mai bine să nu vorbim sau mai bine să o tăiem?”

N-am răspuns pregătit, așa c-o tai! Pace! (sau pentru cei cu alte convingeri Saltare taică și noroc!)

 

Multiculturalism in the blink of an eye


sursa: http://www.dingtwist.com/blink-of-an-eye/

Cultură (DEX): Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.

După Multiculturalismul, rața de pe varza noastră… este normal să urmeze, o chestie de genul acesta. Cît ai clipi din ochi, fără să stai pe gînduri, ca un pistolar la colțul străzii sau ca tunarul Serioja în al său T 34 față-n față cu un Leopard ce-și răsucește tunul de 88 spre burta sa. Este proba sub presiune după care cîntăm imnul național sau mergem la cimitir. Cei slabi de inimă să facă un pas în spate, cei inconștienți să ni se alăture. Surzii, muții, orbii și paraliticii să fie gata să audă, să vorbească, să ne vază sau să o ia la sănătoasa dacă observă vreo scurgere de gaze periculoase. Mi se pare normal!

Am plecat de la niște premise generale la care mai trebuie adăugat că de multe ori în istorie, dar mai ales după secolul al III-lea, biserica s-a tot standardizat, restrîngîndu-și opțiunile. De fapt unele opțiuni. Cel puțin pînă la Reformă. Să nu uităm că după sinodul de la Chalcedon biserica nu a mai avut parte de unitate. Cam repede. Apoi să nu uităm de opțiunea culturală sau anti-culturală a monasticismului. Un fel de revoluție culturală înainte de cea făcută de Mao în China comunistă. Divers sau standardizat, creștinismul a oferit un evantai larg (acum poate prea larg) de opțiuni. Am ajuns la cîteva mii de denominații și unii încă nu au ajuns în pană de imaginație. Cum ar trebui să gîndim și să acționăm în contextul globalizării, noi creștinii secolului XXI? Să ne izolăm? Să nu ne izolăm? Să trecem în defensivă sau să trecem la ofensivă? Ar trebui să trăim acceptînd cultura sau melanjul de culturi ce ne înconjoară? Dacă este de luptat, cum vom lupta împotriva lor? Cine ne va învăța? Cine ne va antrena?

Ce spun liderii? Ce spun teologii? Ce spune Biblia? Sau în ordine inversă…

Îmi cer scuze public că nu sunt în stare să dau un răspuns scurt, clar și răspicat. Așa m-a făcut mama. Cine vrea răspunsuri 2/2 sau din cele monosilabice să treacă la testul grilă Multiculturalism multivitamine 2.0. Cîte două pe zi, dimineața și seara. Pe nemîncate!

Aș vrea să adaug că relația cu o societate multiculturală (probabil multi-rasială, multi-religioasă) ține de mentalitate. Cu o mentalitate sub asediu, în defensivă negativă nu vom avea nimic de cîștigat. Cine se va alia cu noi? Dorim oare să promovăm o mentalitate de cetate asediată, de biserică cetate cu podul mobil ridicat, cu șanțurile de apărare plin cu apă, cu focul arzînd sub căldările de ulei gata să se reverse în capul presupușilor sau substanțialilor atacatori? Cum vom recunoaște prieteni și dușmanii în contextul în care nu numai că nu există conlucrarea între cele mai multe denominații creștine, ci există o distanțare clară, o delimitare teoretică și practică (în vorbe și fapte) față de acestea, mergînd pînă la absurd. (Da, știu, nu e ceva nou, cam toate denominațiile preferau să se alieze cu alte religii, decît cu frații considerați eretici. De exemplu cu musulmanii. Ortodocșii au preferat căderea Constantinopolului decît ajutorul catolicilor. Catolicii au atacat mai întîi Constantinopolul și numai după aceea pe mohamedani…)

Biblia spune că există o linie clară de demarcația între biserică și lume. Cu toate astea misiunea bisericii se manifestă în lume și altfel nu se poate concepe. Ca să salvezi pe cineva trebuie să-l vezi, să-l atingi, să-l cunoști. E nevoie de dialog, de înțelegere și pregătire asiduă. Vremea armatelor dotate cu preoți misionari ce-i somau pe indigeni să se predea în numele singurului Dumnezeu a trecut. La asemenea chestii visează doar musulmanii. Sau, cine știe?

Isus nu ne-a luat din lume, ba dimpotrivă ne-a trimis înapoi în lume. A uitat să ne dea vestele anti-glonț, armele de nimicire-n masă, munții de bani, libertatea absolută de exprimare, contractul de asigurări cu extragere via un elicopter de transport, două de susținere (din care barem unul dă fie Apache sau Cobra). Și nu ne-a dat darul înmulțirii ca la bacterii. Crud!

Celor mai activi dintre noi le-a lăsat NT-ul. Scrie acolo că dacă după primirea mîntuirii nu trebuie decît să ne ferim de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge. Nu de altceva. Tradus în contextul de azi, mi se pare că înseamnă că trebuie să nu ne înhămăm la idolii societății de consum, la exacerbarea sexuală și la imoralitate. Nici să ne implicăm în religiile lor.

Și în paralel cu asta să manifestăm toate ingredientele lăsate de Isus în Evanghelii, de Pavel, Ioan, Petru și Iacov în epistole, nu pentru beneficiul personal, ci pentru cucerirea sufletelor ce dau culoare multiculturalismului. Aici e nevoie de inventivitate, de sinceritate, onestitate și curaj. Cine nu riscă nu cîștigă. Nici măcar la table! Poate așa vom înțelege mai bine ce înseamnă versete ca Nu lua, nu mînca… Poate investind în afară, ne vom apropia desființînd granițele ce ne despart artificial demonstrînd că un Domn, o credință și un botez nu este doar o lozincă.

Ce spun teologii? Să vă spun sincer, de toate. Depinde după cine te iei. Eu m-aș lua după prea mulți. Dar există resurse disponibile. De exemplu un punct de început ar fi Living Spirituality Study Guide de la L’Abri: http://labri.org/swiss/blog/LS-Study-Guide.pdf  Dar numai de început.

În ceea ce privește liderii, problema e mai spinoasă. Depinde ce înțelegem prin lideri. Aici poate ar trebui să fim atenți, dar nu și receptivi, la interesele lor. Eu aș merge doar pe mîna liderus maximus, poreclit tîmplarul din Nazaret.

Și să nu uităm că, unii dintre noi suntem percepuți ca fiind partizanii unei culturi de import. Românul neoaș este cel ortodox. Și ca să pun capac la multiculturalismul ce ne înghesuie prin colțuri, de ce am plecat pe alte meleaguri într-o altă cultură? De ce am acceptat compromisul și nu ne-am evanghelizat propria cultură? Și dacă suntem agresați acolo, de ce nu revenim acasă? Pentru că nu este o soluție, nu? Exact! Deci, să trecem la treabă!

 

Note teologice de subsol (1)


sursa: http://www.catholicherald.co.uk/commentandblogs/2011/05/12/hans-kung-an-ageing-enfant-terrible-going-nowhere/

De multe ori apar comentarii demne de luat în seamă pe blog sau Facebook. Unii au obiceiul să le re-posteze și să dezbată chestiunea în cauză. Nu țin minte să fi făcut așa ceva. Dar simt nevoia imperioasă de a da cîteva explicații ce nu și-ar fi avut loc inițial și ar fi complicat scrisul unui post sau altul.

Deseori am criticat instituțiile de învățămînt teologic din România. Nu de alta, dar am studiat într-un loc ce părea raiul pe pămînt și am predat în cîteva locuri ce erau foarte diferite de un paradis teologic. Acum s-a activat o dispută referitoare la una dintre laturile teologiei lui Miroslav Volf. Ca urmare aș vrea să fac unele precizări de natură generală. Sper ca ele să clarifice unele nedumeriri sau semne de întrebare ce au apărut.

În 1994 la Oradea a apărut J. Stott. A avut o prelegere la care au fost prezenți studenți și cadrele locului. Eu nu am fost prezent avînd un program foarte aglomerat. Sincer să fiu nici nu-mi place Stott. Cel puțin ca teolog. După aceea s-au perindat cîțiva dintre profii de la LBC/LST: Tony Lane, Graham McFarlane. Primul îmi supraveghea teza de doctorat, al doilea fusese examinatorul intern. Primul, probabil cel mai mare specialist în viață în Calvin din Europa, al doilea mai tînăr, își luase cu brio doctoratul înainte de 40 de ani.

Ce am constatat? Studenții nu aveau aparatul necesar pentru prelegeri ținute de doctori în teologie ce se pregătiseră serios pentru eveniment. La vremea respectivă credeam că explicația nivelului academic scăzut se datora teologiei americane de import, a accentului pus pe credință și pe lipsa de stimulare academică. La prelegerile doctorilor studenții păreau loviți de amoc. Dar și la prelegerea lui R.E. Coleman, autorul cărții Planul de evanghelizare al Învățătorului, fenomenul s-a repetat. Pusă în termeni mai puțin academici aveam impresia că undeva cererea și oferta nu se întîlnea cu piața…

Nidles tu sei că la un deranj așa mare al vorbitorilor se putea trata altfel chestiunea: un pic de publicitate, invitații date altor culte, unor oameni de cultură, alegerea unui loc neutru pentru eveniment, etc. Cum s-ar spune s-a dat cu tunul după muște…

În același timp, în materie de teologie este absolut necesar să se facă o distincție între teologia ca știință și teologia cea de toate zilele a credinciosului ce nu are veleități de filosof antrenat prin biblioteci, ce n-a citit și n-a scris în viața sa vreun eseu despre, să zicem, importanța kenozei la Hans Küng. Asta mi-a venit mai repede pe limbă…

Ca urmare, cu tot respectul pe care îl am față de cel mai mare credincios baptist, penticostal sau ortodox, acestuia n-ar trebui să i se fluture prin fața rațiunii marcate de textul Vechiului și Noului Testament lozinci teologice de genul cutare vrea să ne vîndă catolicilor, papa e anticristul și pașapoartele biometrice înseamnă lepădare de Hristos, de rai, evanghelie și damnarea veșnică la un loc cu celebrul deținut 666. Chiar și Noul Testament mai nuanțează uneori lucrurile.

În această ordine de idei vreau să reafirm că teologia nu este ceva ce se învață, ci ceva ce se descoperă. În același timp un mediu intelectual restrictiv nu face decît să o limiteze și să o banalizeze, pentru că dacă este adevărat că la început a fost Cuvîntul și că acesta era cu Dumnezeu și din Dumnezeu, limitările intelectuale nu fac altceva decît să-l restrîngă pe Dumnezeu la cutiuța celui ce gîndește undeva la centrul propriei neputințe.

Definind clar limitele este posibil să te întorci la ele, să le depășești și să revii pentru a lărgi arealul luat în stăpînire de Cuvînt. Dacă vreți este efectul invers al experimentului cu copiii preșcolari ce au fost lăsați să se joace singuri. Fără gardul ce delimita lumea de afară de lumea lor, aceștia se simțeau amenințați și stăteau înghesuiți în centrul spațiului de joacă. Exteriorul necunoscut era periculos. După instalarea gardului, copiii s-a răspîndit în tot spațiul de joacă pentru că nu mai exista presupusa amenințare exterioară.

Revenind la teologie, după instalarea gardurilor primelor concilii ecumenice teologul este liber să zburde între limitele acestora. Mai pot adăuga glumind, că nu trebuie să-și abandoneze hainele, bunul simț și soția… Dar el poate reveni între limitele istorice pentru că acestea îi asigură spațiul dezvoltării intelectuale, a jocului teologic. Mataforic vorbind.

Ar mai fii de menționat două aspecte la fel de importante, dar neglijate: 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog. Dar despre aceste două note de subsol data viitoare!

Repetitia mater studiorum est


Încă din antichitate s-a observat că prin repetare se învață. Învățarea se poate face mecanic și atunci se numește tocire. Cineva care tocește știe ce a învățat, dar de cele mai multe ori nu știe cum să folosească ce a învățat, ca un papagal. În regimul comunist s-a pus un accent deosebit pe practică în învățare. Nu doar de dragul producției, ci și de dragul învățării. Așa au apărut în multe discipline laboratoarele. Apoi s-a încercat și cu vizualizarea. S-a trecut dincolo de planșele de la bio și de hărțile de le geogra. S-au făcut scheme de funcționare, grafice, s.a.

Prin anii 90 a pătruns la noi pentru copii învățarea prin joacă, cînd vizualul devenea tot mai folosit și cititul cel mai puțin popular. Seminarele erau o practică veche în învățămîntul superior, dar nu au prea convins. Am încercat să introduc învățarea prin învățarea altora în paralel cu discuții de grup, dar cursul ce întrunea studenți din ani diferiți nu a fost cea nai fericită alegere, cei din anul mai mare avînd complexe de superioritate. Continue reading

Starea de importanţă


sursa:http://glennpackiam.typepad.com/my_weblog/2010/07/i-am-not-an-important-person.html

E important ce fac eu, ce cred eu, ce spun eu. Nu-i important ce cred ei, ce spun ei, ce fac ei.

De ce?

D-aia! Dacă n-ar fi aşa, aş şti. Mi-ar spune cineva, mi-ar spune ceva. Dumnezeu, în ultimă instanţă. Sau poate un înger! Dar dacă n-ar fi important ce fac eu, ce spun eu şi ce cred eu, de ce să m-aș mai deranja să fac, să spun, să cred? Păi tocmai asta e. Sunt important şi mă mîndresc cu asta.

Sună ca şi cîntecul ăla din clasa I!

Am cravata mea, sunt pionier,
Și mă mîndresc cu ea, sunt pionier!
Flutură în vînt, zălog de legămînt,
Întîiul meu cuvînt de pionier.

Pi-o-nier!

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (10): soacra


sursa:http://the-goodbook.blogspot.ro/2012/09/mother-in-laws.html

Soacră-soacră, poamă acră. Iată cum caracterizează în îndelunga sa înțelepciune poporul român o mamă văzută prin prisma ginerelui, a nurorii sau a cuscrilor, etc. Bancurile despre soacre sunt la fel de frecvente și de pline de ironie ca și cele despre polițiști. Asta spune ceva. Dar mai nimic adevărat. Depinde în ce stare de nervi e ginerele sau nora… Tocmai asta indică: relația ta sau a mea cu soacra. Dacă ai chef să o iei pe arătură, soacra e numai bună de abordat. În mod stereotipic soacra este bună de ceartă. Dar dacă poți să te cerți cu soacra înseamnă că nu stai tocmai bine și cu fiica sau fiul ei sau poate mai e ceva acolo ce nu se poate spune… (Mi-e greu să fiu echilibrat la acest subiect avînd în vedere că sunt bărbat. Dar cine știe?)

În materie de sexualitate omul uimește cînd te aștepți mai puțin. S-au pomenit cazuri în care pretendentul respins a făcut o pasiune pentru mamă. Chiar și printre cei bisericoși. Biblia tace în acest domeniu. În lume există cazuri rare de potențiale soacre cu inițiativă ce a făcut-o lată cu băiatul introvertit, timid și protejat de propria-i mamă. O victimă. El n-a mai reușit să lege o relație normală. Își căuta mai degrabă mama în relații imposibile. Un destin ratat, dar și o responsabilitate ratată din partea potențialei soacre. Nu mă înspăimîntă ceea ce se petrece în lume, ci ceea ce se petrece în biserică pe motiv că nu există indicații clare și răspicate în Scriptură. Așa cum mi se pare ciudat să ai un curs de versete controversate într-o școală de teologie, dar să n-ai unul în care versete mai puțin controversate să crească calitatea vieții de familie dincolo zăpăcelile tradiționale ale bumbăcirii partenerului de viață cu supunere printr-o terorizare mai mult să mai puțin fină. Implicarea lui Dumnezeu în familie nu se poate limita la cîteva versete, nu?

Soacra are un cuvînt greu de spus într-o relație. Mai ales în faza incipientă. Nu poți să-i scoți fata la plimbare, la suc sau la cinema dacă n-ai acceptul ei. Cumva trebuie să-i inspiri încredere. De obicei body language-ul spune tot, așa că nu prea merge cu minciuna. Să nu uităm că de obicei soacra e cu vreo 20 de ani mai în vîrstă decît tine sau mine și nu poți s-o fentezi. În afară de asta și ea a fost în postura fetei ei, așa că știe despre ce e vorba. Deși socrul poate avea un aer amenințător, soacra dă de cele mai multe ori tonul spre nuntă sau spre… ușă.

O potențială soacră poate să intervină și să-ți spună că fata sau băiatul ei e de nasul tău. Ba chiar să încerce să manevreze lucrurile în așa fel încît să-l sperie pe viitorul soț. Ceea ce nu-i neapărat rău. Dacă are caracter va lupta pentru perechea lui. Dacă nu e prea interesat va abandona. Mai bine mai repede fără repercusiuni, decît mai tîrziu cu vieți date peste cap. Se cunosc cazuri cînd atît socru, cît și soacra, au făcut front comun împotriva atentatorului sau atentatoarei la propria lor odraslă. Dacă nu te confrunți cu un caz tipic de control absolut și celălalt vrea să împartă viața cu tine, opoziția lor este inutilă, dar și mare consumatoare de nervi. Dacă ai credință și dragoste vei răzbate. Nu prea merge cu intervenții de sus, din lateral sau din Scriptură. Astea nu pot să-i convingă pe socrii în astfel de cazuri.

Am întîlnit și soacre fericite, am întîlnit și soacre ce au înțeles cum stă relația între copii și au luat apărarea ginerelui sau norei. Cinste lor. Biblia spună că e bine să părăsești casa părinților și prin urmare să stai la distanță și de socrii. Sfatul meu e ca tinerii căsătoriți să încerce să pună cîteva sute de kilometri între ei și părinții lor. După cîțiva ani se va putea reduce distanța, primordială fiind relația dintre ei, nu cea cu părinții.

Soacra sau dacă pot spune așa, mama deposedată de odraslă nu trebuie să se amestece în viața odraslei sale după căsătorie, chiar dacă cuplul căsătorit locuiește cu ea. Mîncarea preferată a odraslei ar trebui gătită de noră. Serialul preferat al fiicei ar trebui vizionat împreună cu soțul. Soacra înțeleaptă ce nu se încadrează în tiparul înțelepciunii poporului român ar trebui să-și vadă fericirea prin prisma fericirii ginerelui sau nurorii. O reîntoarcere la mama prea-iubită nu este o opțiune, ci un eșec. Atît al soacrei, cît și a odraslei sale mature. Pre-iubita/iubitul trebuie să fie unul din cei doi care-au semnat certificatul de căsătorie. Maturitatea nu se măsoară în timp petrecut cu soacra, ci cu soțul sau soția, indiferent cît ar suferi soacra. Dacă celălalt soț nu-și dă seama acum de asta, își va da seama mai tîrziu. Dacă nu-și dă deloc seama, e bai.

Un alt mijloc de manipulare la modă este banul. Nu acceptați bani pe ascuns de la soacră sau mamă. Banii trebuie dați familiei, nu odraslei. Nu de alta dar pot stîrni certuri, invidie și nu degeaba se spune că banu-i ochiul dracului. Mă tot întreb ce vede dracu cu ochiul ăsta…

În fine, Scriptura preamărește mama, deci și soacra, dar nu pot să nu-l compătimesc pe cel mai înțelept și avut dintre bărbații Izraelului, pe Solomon: a avut prea multe soacre! Poate că a aplicat principiile politicii externe și în familie. Pacea era la mare preț. Dar mă întreb cum se desfășura toată babilonia aia de familie a lui Solomon. Nu e de mirare că după ce a murit Izraelul a decăzut. Dar nu putem da vina pe soacre, cu toate că ar fi foarte tentant.

Stai! Parola!


sursa:http://www.hetel.ro/index.php/2011/07/3627/

Unul dintre lucrurile pe care le înveți în armată este să somezi și să răspunzi la somația santinelei. Nu somezi, diversionistul inamic te poate lichida. Nu te oprești la somație sau nu răspunzi corect, te poate lichida santinela, chiar dacă ești general pentru că santinela este inviolabilă. Unii dintre noi mai poartă mitul soldatului ce stătea de santinelă ce a făcut vreme de vre-un ceas-două culcaturi și tărîșuri cu un ofițer ce îndrăznit să-i calce postul. Dar e doar un mit.

Lumea bisericească este marcată pînă la extrem de adevăr. Dar este la fel de adevărat că în numele adevărului s-au spus multe, poate prea multe minciuni. Lumea religioasă din România nu constituie o excepție. Drept urmare adevărul, și numai adevărul a devenit într-un fel sau altul un fel de modus vivendi. Mai ales că unii dintre noi, la fel ca și Pilat, au fost marcați de întrebarea „Și cine este Adevărul?“

De dragul unui adevăr sau de dragul acestui Adevăr scriem, citim, vorbim, lucrăm și trăim. Ba alții (e drept că nu de la noi) mai și mor. Să le fie țărîna ușoară și cerul aproape! Uneori mă întristez cînd îmi dau seama că avem de-a face cu un fel de război civil. Ne batem noi între noi. Ba chiar suntem maeștri la așa ceva. Știm să înfigem adevărul pînă-n prăsele. Și ce doare! Nu fac nici eu excepție. Probabil că ceilalți sau celălalt a fost partizanul unui adevăr mai diluat sau cine știe ce-o fi fost?

În VT schimonosirea parolei, acest șibolet modern ducea la moarte sigură. Nici Izraelul nu a avut milă. Dar poate nimeni nu a cerul milă… în Numele Domnului. Și aici ajung la ceva ce mă intrigă. Numele Domnului era taboo și era aproape secret în Izrael. Apoi, se spune că după robie Numele lui s-a pierdut. Nu se mai știa exact cum se pronunță. S-a ajuns la tetragramă. Distanța dintre om și Dumnezeu se vedea în ipostaza ciudată în care ajungea marele preot o dată pe an cînd trebuia să facă ispășire în sfînta sfintelor. Se putea ca el să moară acolo și ca să nu mai moară și cei ce ar fi intrat să îl scoată afară să îl înmormînteze, l-au legat cu o funie. Just in case… De parcă Dumnezeu stătea de santinelă acolo în întunerec și-l soma:

– Stai!

– Parola?

– …

– Cine umblă?

– Marele preot.

– Luminează-ți fața!

– Nu te recunosc.

Trosc un glonte în moalele capului!

Mă gîndesc că marele preot își punea casa în rînduială înainte de a intra acolo ca nu cumva să aibă de umblat pe la judecători în legătură cu moștenirea, dacă se trezea mort…

O altă fațetă a acestui joc de-a santinela adevărului este prezent într-o zăludă ambiție legată tot de numele Domnului. De fapt și al Tatălui și al Fiului. Oare nu putea Fiul să-i dezvăluie din nou Numele? Ar fi fost o dovadă clară că-l știe de la sursă. Ar fi fost o dovadă de autoritate clară. Dar el nu face asta. Pe lîngă că-i spune Abba, un fel de tăticuțul, tăicuțu, el îi somează pe draci să-și spună numele. Și-l află: Legiune. Sună ciudat dacă pui Abba lîngă Legiune… Unde e puterea? Unde e autoritatea? Vorba unui scriitor de-al nostru: Proști, da mulți!

În ceea ce privește numele lui Isus, încă ne mai certăm cu alții dacă se scrie cu un i sau cu doi. Păi dacă nici Isus sau Iisus sau IIsus nu a venit cu adevăratul, unicul, marele, singurul nume al Tatălui, de ce facem noi atîta caz? Ei na! Simplu: noi stăm de santinelă. Nu că am fi interesați să păzim Adevărul. Adevărul se păzește singur. Nouă ne place funcția. Ne place că avem puterea santinelei. Inviolabilitatea sa. Ne place să dăm cu ofițerul de pămînt. Să facem un pic de instrucție cu el. Să-i pice epoleții. Chiar dacă-i general!

Apăi eu tac, că am ieșit din post. De fapt, am ieșit din armata asta, că nu mi-a plăcut să fac gardă. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh!

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Viitorul.


sursa: anonimă

Am trecut pe scurt în revistă trecutul domeniului menționat în titlu. N-am făcut valuri. Am trecut pe scurt în revistă prezentul. Ar mai fi multe de spus. Poate prea multe. Chiar m-ar interesa dacă cineva, undeva, cîndva, a încercat să găsescă soluții la criza pomenită de americani (de unde ne inspirăm și noi) și care se vede cu ochiul liber. Nu ne trebuie lupă sau microscop. Am trecut cu vederea conflictele deschise, reacțiile bezmetice ale adulților ce ar fi trebuit să-l imite pe Cristos. Și așa am ajuns în viitor. Probabil că viitorul a început cu mult timp în urmă, pe vremea cînd eram și noi tineri. Azi nu facem decît să-i culegem roadele. Am semănat ceva, a ieșit ce am semănat. Conform Scripturii. Sigur depinde și de pămînt…

În primul rînd există prea multe variabile. Deși o instituție, biserica nu este o armată. Ce păcat… Știau iezuiții ceva… Ce bine! Deși organizată biserica nu se conduce după principiile eficienței. Cu toate că suferă dacă nu este eficientă. Dar nimeni nu este dat afară din cauza lipsei de eficiență. Poate ar trebui… Fiecare biserică ar trebui să ia în considerare plusurile și minusurile ei și să facă ceva pentru copii și tineri. Remote control leadership nu mai ține. Reprezentarea lui Isus o dată pe săptămînă sau pe lună la darea cinei nu dă rezultate. Cel puțin nu din acelea care să-i facă pe tineri să nu plece din biserici. Chiar și din bisericile cu pastor local, comitet activ și activități programate.

Și aici teoria, teologia cu toate ramurile ei pare lipsită de putere. Ca să scape din cursă teologia introduce două noțiuni (abstractă denumire…) numite dragostea și nădejdea. Acestea nu sunt proprii doar creștinilor sau iudeilor. Nici măcar speciei umane. Cel puțin instinctiv…

Pe scurt, dacă nu a existat un plan elaborat în trecut, dacă am crezut că în ceea ce-i privește pe copii totul se limitează la asimilarea credinței prin osmoză, la fel ca  în catolicism cu zece secole în urmă, n-ar trebui să avem pretenții. În ceea ce privește subiectul abordat, trecutul nu mai poate fi schimbat, prin urmare nici prezentul, așa că viitorul este destul de previzibil. Viitorul sună bine dacă apelăm la surse pastorale, la conducerea cultului și la formele sale lărgite (congresul și conferința). Acolo unde se decide nimic. Pentru că în ultimii 50 de ani nu s-au luat decizii care să conteze.

Mor biserici. Unde este tineretul acelor biserici? Apar noi biserici. Ce responsabilități li se dau tinerilor din acele biserici? După părerea mea, și am mai spus-o, în ciuda seminarelor, a fundațiilor, a școlilor, a grădinițelor, a taberelor, a editurilor și a contactului cu credincioși de marcă din străinătate, investițiile nu aduc profitul scontat. Nu în materie de bani, ci în materie de oameni. Există unele rezultate pozitive, dar per global, cum se spunea în urmă cu un sfert de secol, tinerii… pleacă. Treaba lor unde. Și să o spunem cu curaj, dacă am fi patroni a unei întreprinderi care ar avea atîtea investiții și cheltuieli și ar avea atîtea pierderi, am falimenta. Dacă am lua-o de la capăt am falimenta din nou. Ca să se obțină alte rezultate trebuie schimbat ceva. Și la asta nu suntem de loc maeștrii. La noi se discută, se pierde timp, se pun oameni pe funcții, dar nu se schimbă nimic. Ne asemănăm cu Cațavencu: să schimbăm totul, dar să nu se modifice nimic sau să nu schimbăm nimic, dar să se modifice ceva pe ici-pe colo, prin părțile esențiale. Comic?

Poziția cultului baptist și a conducerii lui o știm cu toții. La fel și cea a bisericii penticostale. Oficial nu e nevoie de ucenicizare, ci doar de controlul maselor. Este vorba de diferențele dintre secția de geriatrie vs tineretul oricum revoluționar. N-am să mă cramponez de cît de  tînăr era David cînd a fost uns, nici de Ghedeon, cel mai mic și sărac din familie. E vorba de vechiul legămînt. Pentru tineri trebuie unul nou că vorbim de viitor. Cine riscă să-l facă? Să-l pună în practică? Dar să nu predicăm! De obicei conducerea bisericilor pune un gard al supunerii, o ștachetă a sfințeniei și un etalon al înțelepciunii ce nu pot fi trecute decît rareori de un tînăr. N-aș vrea să mai bat apa-n piuă despre influența pastorilor, a comitetului și a soțiilor lor.

Apoi dacă luăm în considerare schema ucenicizării nu putem să nu observăm că de multe ori acest proces nu este dus pînă la capăt. Vorba cuiva, continuitatea se rupe la etapa ,,man to man.“ Și zic eu, cred că veriga lipsă sau dis-continuitatea apare atunci cînd convertitul ajunge în ceea ce se numește în sens necreștin biserică, în cazul în care nimeni nu-și asumă reponsabilitatea ucenicizării. Ucenicizarea făcută de biserică la grămadă este neproductivă. Și de multe ori mortală… De aia pleacă tinerii.

Poate cineva se va întreba dacă ucenicizarea făcută de Isus a avut obiective ca-n ilustrația postului anterior. Isus n-a avut de-a face cu părinții ucenicilor, cu prea mulți copii și tineri. Era o treabă de oameni serioși. Alții vor spune că doar pogorîrea Duhului a inițiat capsa învățăturii lui Isus. Handicapul nostru este evident. Nu putem să ne înălțăm la cer, habar n-avem să scoatem draci, să vindecăm și nici nu putem trimite de undeva din cer duhul mobilizării. Acționăm în alte condiții, dar mulți ne punem întrebarea: Ce ne rămîne de făcut?

În primul rînd trebuie să găsim un teren comun cu tinerii. Să ne întîlnim acolo unde ei nu se simt inferiori. Suntem oameni maturi, am fi în stare. Apoi ar trebui să găsim un limbaj comun. Aici e mai greu. Nu e ușor să recunoaștem că nu știm ceva, că am fost depășiți. Și ar mai trebui să găsim subiecte comune de discuție, de acțiune. Să mai cedăm subiectele de tip musai pe subiecte de ce așa și nu invers, de ce numai cum vreți voi și nu și cum vrem noi și altele de acest gen. Și să nu uităm că tinerii de azi sunt bărbații de mîine, bătrînii de poimîine.

Tinerii pleacă pentru că nu mai au chef de noi, iar noi nu mai avem timp de ei. Dar dincolo de ironia poruncii de a-ți învăța copilul și abandonarea bisericii sau/și a credinței instalate în copilărie, problema în sine pare cu totul artificială. E ca și cînd mergem la doctor cu un copil plin de vînătăi și cerem un tratament pentru copil: să dispară cît mai repede și eficient vînătăile. Tratamentul ar trebui aplicat părintelui. Problema și vina este la noi, nu la tineri. Noi avem toate pîrghiile. Noi avem toată știința. Noi suntem responsabili.

Ar fi mult mai ușor ca atunci cînd pleacă la școală în altă localitate, să muncească în altă țară, biserica să nu se roage doar ca tînărul/tînăra să facă față tentațiilor, ispitelor și libertății lipsită de supervizarea părintească, ci să-l/o împuternicească cu mandatul ducerii Evangheliei mai departe. În loc să devină un creștin anonim într-o biserică oarecare sau un creștin anonim pierdut în lume, acel tînăr va fi dator să completeze ciclul ce a început cu evanghelizarea și întărirea credinței în biserica de acasă.

Responsabilitatea și responsabilizarea, nu într-o schemă, ci în trupul unei biserici vii îl va face să revină în biserică sau să se integreze în alta. Sensul dragostei în acțiune, a nădejdii transmise și a credinței practicate îl va face să continue relația cu Isus, cu biserica și în loc să-l condamne la un creștinism vegetativ sau la abandonarea credinței din copilărie, îl va transforma în lucrătorul sau liderul de care are nevoie nu numai biserica de azi, ci și omul pierdut. Dar evident asta implică riscuri, încredere, crize și rezolvarea lor matură atît din partea bisericii ce-l împuternicește, cît și din partea familiei. De ce nu există șa ceva în biserici? Că nu este nevoie? De ce nu există așa ceva în statutul organizatoric al cultului? nu i-a trecut nimănui prin minte? Mă îndoiesc.

Pînă cînd interesele lui Crisos nu vor coincide cu interesele bisericii, a fiecărui creștin matur, e puțin probabil ca prezentul/viitorul să se schimbe.