Am trăit s-o văd și p-asta!


Am văzut fotbal virtual. Am văzut război virtual. Am văzut aproape tot virtual. dar n-am văzut MARȘ virtual. Și totuși… S-a pus sămînța de marș virtual. Pe Zoom. Uit-aici:

Marșul pentru viață se desfășoară online

De fapt e un fel de marș conferința. Cam cum era Trabantul mașină… Mai specific, cîteva teme de interes maxim, conform Aradon:

Subiectele dezbătute în cadrul conferinței vor cuprinde: credință și rugăciune în situații de criză; botezul copilului în incubator; copiii născuți prematur și terapia ocupațională cu ajutorul artei pentru mame; legătura dintre mamă și copil; videoconferințe cu mame: carantină, terapie post-natală etc.; protejarea vieții în plină criza pandemică și multe altele.

Vă rog să-mi faceți și mie un rezumat. Pare foarte interesant. Dar nu mă pot uita la subiecte atît de sensibile. În cazul subliniat mă întreb cine va fi în costul de scafandru: preotul, copilul sau ambii doi? Și cîți îngeri ziceați că încap pe vîrful unui ac? În pandemie? Mă îndoiesc…

 

Lideri de carton, biserici de carton, familii de carton…


Fake movie at New York * Claire & Max
La finele anilor ’90 am făcut cunoștință cu o nouă sintagmă: milionar de carton. Adică un milionar din România ce avea avere, dar nu avea nici un venit. Avea proprietăți, bani, dar nu avea afaceri care să-i fi produs acești bani. Era ca decorul de carton de la Hollywood: doar fațada. În spate era nimic. Zero. Ajunsese milionar datorită relațiilor sale cu ‘cineva.’ Adică prin corupție. Doar că atunci nu i se spunea așa. Era adaptarea post-decembristă a PCR-ului: Pile, Cunoștințe și Relații.
Îi vedeai pe la TV, îi citeai în presă. Aveai impresia că sunt omnipotenți, știu totul, aveau tot și toate în degetul mic. Nu știu exact dacă de la mînă sau de la picior. Apoi au început falimentele…
Azi bisericile sunt goale. Nici măcar umplute de preoți sau pastori. Sunt vide. Pline de tăcere. Fără viață. Pentru că viața a (e)migrat acolo unde-i este locul: în familie. Alternativa familiei a fost biserica, o familie mai mare, cu Tată, Fiu, frați și surori și în multe cu Maica. Cîndva ca o familie a cetății, că de fapt, asta înseamnă ecclesia. A rămas, ironic parcă, și încă ce ironie a sorții, ce ne trimite la un Dumnezeu ce stă în ceruri și rîde, ambiția noastră de a-i ridica monumente. Unele mai goale ca altele…
Cu lideri pe care Dumnezeu i-a cartonat. O dată pentru că monumentele ridicate de noi nu sunt decît cartoane, nu aur sau argint. O altă ironie, Dumnezeu i-a plasat doar pe ei în dosul cartoanelor ca să ne dea lecții în vremuri virusate. Noi suntem în familie. În intenția numărul 1 a lui Dumnezeu, despre care se face atîta caz. Mai ales la nunți. La consiliere. La botezuri și binecuvîntări. Și chiar la parastase. Dar aș vrea să-l văd și eu pe liderul acela care a investit mai mult în familie, decît în cartoane.
Și în același timp un Dumnezeu care plînge. Plînge pentru că l-am părăsit. Pentru că în ciuda reunirii în familie, chiar și famiile noastre par de carton. Unele mai poleite decît altele. De ce au crescut abuzurile domestice în această perioadă? De ce distanțarea socială, antidotul împotriva infectării, a scos la iveală și distanțarea existentă în familie? După căsătoria via internet urmeză, firesc, divorțul via internet. Pentru că separarea s-a produs. Unei căsnicii de carton îi urmează un divorț de aceeași calitate.
Parcă suntem marcați de o teologie de carton, într-o biserică de carton, sub privegherea unor de lideri de carton. Să sperăm că cel puțin nu ne-am cramponat de un Dumnezeu de carton.
Soluția? Să dăm foc la cartoane, să incendiem mentalitatea noastră de carton cu focul Duhului!

GÂNDURI DESPRE CINA DOMNULUI ÎN VREMURI DE CARANTINĂ


O reflecție personală despre posibilitatea sărbătoririi Cinei Domnului cu medierea mijloacelor tehnologice în perioada întreruperii serviciilor datorită carantinei

Un coleg de slujire atrăgea pe bună dreptate atenția asupra faptului că această perioadă specială din calendarul sărbătorilor bisericii este marcată, în mod deosebit, de adunarea credincioșilor în jurul Cinei Domnului. Această sărbătoare a fost instituită de Mântuitorul Isus Hristos care i-a îndemnat pe ucenicii săi să continue să își amintească astfel de ceea ce a făcut Dumnezeu prin jertfa Sa de la Golgota. Este greu de imaginat că ar putea să treacă aceste sărbători ale Învierii lui Isus Hristos fără să ne întâlnim în jurul mesei Domnului.

Interpretarea diferitelor aspecte ale acestui eveniment extrem de semnificativ pentru viața bisericii a dus la foarte multe dezbateri teologice și la diferențe doctrinare și de practică. Oricare ar fi diferențele de interpretare (care sunt importante pentru identitatea fiecărei biserici) toate tradițiile creștine consideră însă că Cina Domnului este un moment esențial și de neînlocuit în viața liturgică a bisericii. De aceea bisericile nu au renunțat niciodată la sărbătoarea Cinei Domnului, indiferent de situațiile dificile prin care au trecut.

Fiecare credincios și fiecare adunare de credincioși aduce lângă aceste explicații și bogăția experienței umblării lor cu Dumnezeu și a modului în care Duhul Sfânt îi călăuzește (cum ar fi semnificația misionară ca mărturie sau importanța ca evanghelizare). Astfel se manifestă libertatea pe care o avem în Duhul atât timp cât stăm în învățătura Scripturii și sub autoritatea lui Isus Hristos. De aceea cred că este important și responsabil ca fiecare adunare de credincioși să caute împreună gândul lui Hristos despre care vorbește Apostolul Pavel în Filipeni 2:5 pentru ca să poată să spună, cum au afirmat primii creștini în Faptele Apostolilor 15:28 ca: ni s-a părut potrivit Duhului Sfânt și nouă.

Mai mulți colegi de slujire și membrii din biserica pe care o păstoresc m-au întrebat care este părerea mea despre posibilitatea de a sărbători Cina Domnului on-line. Datorită carantinei trebuie să vedem cum putem să ne raportăm la ceea ce se întâmplă în țara noastră și în lume pentru ca să fim bun cetățeni și, în același timp, să urmăm învățătura Sfintei Scripturi. Prezentul punct de vedere nu reprezintă o abordare teologică exhaustivă ci este mai degrabă o reflecție care a fost generată de situația curentă și de întrebările primite.

Deoarece nu încerc să fac o abordare pur teologică ci să găsesc un mod de a ne manifesta în biserica noastră am pornit de la Sfânta Scriptură și apoi am mers la Mărturisirea de credință care este afirmația comună a bisericilor din Uniunea noastră despre cum înțelegem anumite aspecte de doctrină și de viață a bisericii. În mod preliminar trebuie înțeles că din textul Mărturisirii rezultă că bisericile baptiste se organizează pe principiul democrației autonome ceea ce înseamnă că deciziile legate de viața bisericii locale aparțin acestora pentru că aceste decizii trebuie să fie adoptate de adunarea de credincioși. Pentru o comunicare mai ușoară voi încerca să prezint înțelegerea mea sub forma de răspunsuri la întrebări.

1. Unde se întâlnește o biserică baptistă?
În înțelegerea baptistă biserica este adunarea celor credincioși. Din acest motiv, clădirea de cult nu are o importanță semnificativă deoarece biserica este formată din ucenicii lui Hristos oriunde se întâlnesc aceștia în numele Său.
Matei 18:20 „Acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
După cum mărturisește Noul Testament, adesea bisericile s-au întâlnit și în case.
Romani 16:5 „Spuneți sănătate Bisericii care se adună în casa lor.”

În înțelegerea baptiștilor clădirile sunt locuri necesare și utile pentru desfășurarea întâlnirilor și activităților dar nu au o semnificație spirituală anume. Domnul Isus face foarte clar acest aspect în discuția cu femeia din Samaria.
Ioan4: 19. „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că ești proroc.
20. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
21. „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu va veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.
22. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci Mântuirea vine de la iudei.
23. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl.
24. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

2. Cum putem fi prezenți în părtășia bisericii?
Într-o discuție cu un alt coleg despre cum să înțelegem participarea la părtășie am convenit că în mod evident prezența fizică este primul mod în care devenim prezenți în adunarea de credincioși. Din păcate, acest lucru nu este întotdeauna posibil din diferite motive. Uneori există persoane care călătoresc, alteori sunt persoane care sunt bolnave sau, în situația de acum, suntem în carantină. Cred că putem învăța din abordarea Apostolului Pavel și a modului în care înțelege el prezența în Duh chiar și când lipsește prezența fizică. Pentru Pavel, care își dorea să fie alături de frații săi, nu pare să fie o problemă că el este departe și această situație nu înseamnă neapărat o lipsă de a participa împreună. El arată cum are loc această participare prin expresia că este cu ei în Duhul și se referă și la cei cu care nu se întâlnise. Pavel afirmă în Coloseni 2:1,5:
1. Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup;
5. Căci, măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul sunt cu voi şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos.

Într-un mod extraordinar pentru secolul întâi, Pavel afirmă că privește cu bucurie la buna lor rânduială, deși el este de fapt departe cu trupul. Pavel înțelege că cei credincioși se află într-o unitate specială. Ei formează un singur trup, deci unitatea este dată de Hristos și Duhul este cel care dă viață acestui trup și tot Duhul este legătura dintre mădulare, așa cum afirmă în 1 Corinteni 12:13:
13. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh

Pavel este și mai explicit de posibilitatea de a fi împreună cu cei credincioși chiar dacă nu poate fi prezent deoarece acest lucru se poate realiza prin puterea Domnului Isus. Astfel el argumentează în 1 Corinteni 5:3,4
3 Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă.
4 În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus,

Cu alte cuvinte, noi suntem împreună în același Duh și ca mădulare ale aceluiași trup de când l-am primit pe Hristos și am devenit copii lui Dumnezeu. Nu prin puterea noastră sau a tehnologiei formăm o unitate ci prin puterea Domnului Isus și datorită faptului că Duhul Sfânt este în noi.

3. Ce semnifică Cina Domnului în bisericile baptiste?
Mărturisirea de credință exprimă aici că semnificația Cinei Domnului, care este o poruncă a Domnului Isus, este cea a amintirii a ceea ce a făcut El, prin jertfa Sa, pentru păcatele noastre.

Noi credem şi mărturisim că, Biserica Nou-Testamentară̆ are două simboluri: botezul şi Cina Domnului. Ele nu sunt taine.
––
Cina Domnului, e simbolul morții Domnului Isus în locul nostru. Ea se compune din pâine şi vin ne amestecate. Pâinea frântă ne amintește de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne amintește de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre.
Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Lui să fie frânt şi sângele Său să fie vărsat. Pentru acest scop El a poruncit ca noi să facem Cina.
Cina se poate lua de către toți acei ce şi-au mărturisit credința în Domnul Isus şi au fost botezați.
De fiecare dată, la Cină, credinciosul trebuie să-şi facă̆ cercetarea de sine.

4. Cine conduce în bisericile baptiste?
Mărturisirea clarifică următoarele aspecte despre naturii bisericii:

Noi credem şi mărturisim că, după̆ Noul Testament, totalitatea credincioșilor, fără̆ deosebire de rasă, naționalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează̆ Biserica lui Hristos; Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizație pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor mântuiți, adică̆ al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuți din nou.
Biserica locală, după̆ învăţătura Noului Testament, este unitatea voluntară a unui grup de credincioși dintr’o localitate, născuți din nou, şi botezați pe baza mărturisirii personale a credinței lor în Domnul Isus Hristos – ca Mântuitorul lor
–––
La început Biserica se întrunea în case particulare.
Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaștem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpâni care să poruncească̆.
–––
Membrii între ei se numesc „frați” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naționalitate, clasă socială sau pregătire educațională̆.
Organizația Bisericii locale e făcută̆ pe principiul democrației autonome.

Din acest articol rezultă că biserica locală este formată de membrii acesteia și funcționarea sa nu depinde de clădiri sau de structuri administrative. Biserica se guvernează sub conducerea directă a lui Hristos prin Duhul Sfânt, fără să fie recunoscută existența unor grade ierarhice. Este deci responsabilitatea fiecărei adunări de credincioși să își organizeze viața duhovnicească după cum crede de cuviință, potrivit învățăturii Scripturii interpretate sub autoritatea lui Hristos și prin Duhul Sfânt.

5. Cine sunt preoții în bisericile baptiste?
După ce descrie diferitele poziții de slujire Mărturisirea clarifică:
Noi credem şi mărturisim că, preoția în conformitate cu Noul Testament nu formează̆ o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea e universală. Fiecare credincios e un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără̆ alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericești

6. Ce înseamnă să participi on-line la viața bisericii?
Una din problemele cele mai delicate o reprezintă înțelegerea a cea înseamnă să participăm când nu mai putem veni fizic împreună. Din fericire, datorită tehnologiei, este posibil să participăm în diferite moduri la întâlniri cu alte persoane sau chiar la întâlniri organizate de diverse organizații. Astfel putem să luăm legătura cu cei dragi, nu numai prin scrisori sau prin convorbiri telefonice dar și prin video, reușind să ne vedem și să ne facem prezenți unii altora cu ajutorul tehnologiei. În mod evident o astfel de prezență nu este la fel ca cea fizică dar este totuși o prezență și nu o absență deoarece altfel nu am mai comunica astfel.

Datorită situației de acum, universitățile și școlile desfășoară cursuri on-line la care studenții și elevii participă la procesul de învățământ. Multe organizații poartă discuții on-line despre activitățile lor și au ședințe on-line în care se iau hotărâri importante și legale. Chiar si întâlniri ale diferitelor organisme de slujire și conducere a Uniunii Baptiste au loc prin participare on-line. Ironia este că și discuțiile care dezbat oportunitatea de a participa sau nu on-line la Cina Domnului au loc tot prin participare on-line, concluziile fiind comunicate on-line.

Bisericile care au avut capacitatea tehnologică necesară au transmis deja servicii divine on-line încă înainte de carantină și încurajau membri care nu puteau fi prezenți fizic să participe on-line. De când cu carantina și mai multe biserici organizează întâlniri on-line, studii biblice on-line și servicii divine on-line la care membrii participă în diferite moduri (cântare, rugăciune, citire de texte, mărturii, discuții, predici). Dacă o astfel de participare on-line este acceptabilă cu ce ar fi diferită participarea la Cina Domnului într-un eveniment organizat on-line?

7. Ce înseamnă că spațiul on-line este un spațiu virtual?
Răspunsul la această întrebare poate să fie aparent complicat pentru cei care nu au reflectat asupra ei deoarece virtual poate fi înțeles în sensuri diferite. La un anumit nivel, virtual se poate referi la ceva care nu există efectiv (DEX) cum ar fi de exemplu spațiul creat în jocurile on-line. Chiar și în acestea, jucătorii participă după anumite reguli și jucătorul real participă printr-un avatar. Realitatea este însă definită de obiectivele jocului și de regulile cu care se joacă și putem spune că lipsește elementul de viață reală așa cum o experimentăm zi de zi (jucătorii au abilități supra omenești de exemplu). Spațiul creat on-line nu este însă virtual numai în sensul jocurilor.

Când cineva participă la o întâlnire sau la un eveniment organizat on-line de o instituție, persoana respectivă nu se găsește într-un joc imaginar. Ea participă ca ea însăși și participarea fizică este înregistrată și transmisă cu ajutorul tehnologiei. Astfel în întâlnirile on-line participanții sunt identificați prin dispozitivul folosit și uneori printr-un cont și o parolă. Această participare poate avea loc si cu tehnologie video și atunci persoana poate să fie și văzută. Serviciile divine on-line, studiile biblice on-line și Cina Domnului on-line nu sunt evenimente virtuale în sensul jocurilor ci evenimente reale care au loc și care sunt doar transmise prin aceste medii de comunicare.

8. Ce însemnă că biserica este adunată în spațiul on-line?
Cu ocazia ultimei cine, Domnul Isus a luat masa în prezența fizică a ucenicilor. Din acest motiv sunt persoane care consideră că fără o prezența fizică a membrilor (ucenicii) Cina Domnului nu poate avea loc. Este interesant că Scriptura nu clarifică și cum au luat cina ceilalți ucenici și femeile credincioase, mai ales că nu au fost în acea seara cu Învățătorul lor și nu au participat deci nemijlocit la Cina cea de Taină. Deși nu avem această clarificare astăzi bisericile au dezvoltat totuși propriile înțelegeri ale participării la Cina Domnului întemeiate pe alte texte relevante care ne arată cum porunca Mântuitorului a fost pusă în aplicare în biserica primară.

Mai important, și mai apropiat de situația noastră este cazul persoanelor bolnave din biserici și care nu pot participa la sărbătorirea din adunare. Acestora, Cina Domnului le este împărtășită prin reprezentanți care merg la persoana bolnavă ca să ducă Cina. Toate adunările consideră valabil acest tip de participare indirectă, datorită situației speciale în care se află persoana bolnavă.

Concluzie personală
În urma considerațiilor de mai sus și a discuțiilor avute cu colegi de slujire, cărora le mulțumesc pentru interacțiune, consider că în aceste condiții speciale, mediul on-line poate deveni un spațiu în care trupul lui Hristos se adună împreună ca să se roage, să se închine prin cântare, să studieze Scriptura, să audă predicarea Cuvântului și să sărbătorească Cina Domnului. Distanța impusă de carantină poate fi depășită cu ajutorul tehnologiei. Membrii bisericii care formează Trupul lui Hristos sunt aduși împreună în același Duh prin puterea Domnului Isus și participă prin credință la împlinirea poruncii Mântuitorului. După cum am văzut în Scriptură și în Mărturisirea de credință cade în responsabilitatea adunării locale de credincioși ca biserică adunată în numele lui Hristos să organizeze așa cum crede de cuviință această sărbătoare rânduită de Mântuitorul nostru.

În încheiere …
În încheiere îmi amintesc de o povestire a fratelui Richard Wurmbrand care își amintea cum în închisoare, pentru că nu se puteau întâlni și pentru că nu aveau cu ce să sărbătorească Cina Domnului au fost nevoiți să folosească ce aveau. Astfel credincioșii au sărbătorit Cina Domnului izolați în celulele lor fără să aibă elementele. Ei au participat prin credință și în Duhul la sărbătoarea instituită de Mântuitorul pentru că au înțeles că el este prezent cu ei chiar și acolo. Într-adevăr situația descrisă de Wurmbrand era o situație deosebită deoarece se afla în închisoare dar și zilele acestea când ne găsim în carantină ne aflăm tot într-o situație deosebită.

Otniel Ioan Bunaciu 6 aprilie 2020
Pastor, Biserica Creștină Baptistă Providența

Why we got it so well ?(2): Ecclesia mater studiorum est…


 
Biserica nu este istoria bisericii. Biserica este istoria bisericii. Aș dori să reconciliez cele două afirmații oarecum paradoxale.
 
Aud spunîndu-se cu aplomb de cele mai multe ori: biserica noastră este altcumva. Noi nu suntem nici catolici, nici ortodocși, noi suntem adevărata biserică. Cît se poate de sigur…
 
Ei bine dacă ești biserică, indiferent din care pretinzi că ești sau nu ești, nu poți să nu recunoști că ai avut ceva legătură cu evenimentul petrecut în istorie, menționat în Fapte și denumit pogorîrea Duhului Sfînt. Pentru că dacă susții că n-ai nici o legătura cu el, nu ești deloc biserică. Fie Petru primul papă, caz în care s-a intersectat cu evenimentul, fie el doar apostolul de unde-ți tragi, cel puțin parțial, învățătura, fie el doar episcopul Romei sau dacă susții repetarea evenimentului în alte forme de-a lungul timpului făcînd abstracție de Petru, evenimentul în sine a marcat explozia publică a unui fenomen ce durează de aproape două mii de ani. Ești parte din el.
 
Cînd încerci să definești biserica trebuie să existe un punct de plecare. Unii spun că acest punct zero antedatează chiar și pogorîrea Duhului. El s-ar situa chiar în Eden, în intenția autorului de a face să apară biserica. Dar dacă împingem punctul zero pînă acolo, am putea tot atît de bine să-l împingem în veșnicii. Din veșnicie (adică nu știm de cînd de fapt, dar de ce ar fi asta important pentru noi oare?) Dumnezeu a hotărît existența bisericii. S-ar putea în acest caz ca unii să se întrebe dacă si evreii au fost în biserică de la început. De ce a mai existat templul, de ce a mai murit Cristos?
 
În mod clasic, alții prelungesc din Vechiul Testament existența poporului ales și spun că biserica este poporul ales după ce evanghelia a fost acceptată de barbari și evreii au ales să-l mai aștepte pe Mesia. Noi, biserica, cu alte cuvinte, suntem poporul ales. Simplu. Ușor de aplicat. Dar cum reconciliem două popoare alese în două seturi de scripturi ce au devenit pentru unii Scriptura plenară, pentru alții cine știe ce…
 
Iar alții cred că este nimerit să spună și să creadă că Biserica lor a apărut atunci cînd într-un fel sau altul, cineva și-a dat seama că Dumnezeu se intersecta cu viața sa. Anabaptiștii din Germania și Elveția din secolul XVI. John Smith ar fi un exemplu cît se poate de pertinent în ceea ce-i privește pe baptiști. Și alte tentative de acest fel, dintre care cea mai cunoscută poate este experiența lui Charles Fox Parham. Cu alte cuvinte, în aceste opțiuni, biserica a devenit mai personală, sau mai accidentală și cu discontinuități ce nu pot fi explicate logic, cultural sau social. Doar dogmatic.
 
Și în fine, în secolul acesta, cine, unde, cînd ar fi împiedicat să pretindă și să pună în aplicare o nouă, și cine știe, relevantă formă de biserică? Nici măcar acolo unde creștinismul este interzis. Din cîte se vehiculează pe internet Isus apare în visele musulmanilor și cumva ar trebui să apară și acolo o biserică. Poate mai puțin clasică în accepțiunea existenței bisericii de pînă acum.
 
Last but not least, aș încerca o privire spre viitor. Doar una. În cazul unei invazii (pașnice?) a unor alte forme de viață inteligente pe planeta noastră atît de plină de forme de organizare ale bisericii, cum ar trebui sa ne (re-)definim biserica? Ne vom accepta umanitatea în unitate ecclesială? Ne vom alia cu extratereștri aidoma bizantinilor (aflați în război civil) ce au făcut să cadă Constantinopolul mai întîi în mîinile latinilor si apoi în cele ale musulmanilor? Ne vom negocia asocierea pe baze ecumenice sau ne vom accepta tacit? Sau deloc și vom muri pe mîna noastră?
 
Ce observăm? În primul rînd indiferent de istorie oricare dintre biserici (sau biserica dacă vreți), dorește să se ancoreze în istorie. Asta o face părtașă Istoriei Bisericii. Nu poți să fii biserică dacă n-ai o istorie a existenței tale. Nu ești generația spontană. Dar, vrînd-nevrînd asta ne face să acceptăm ceva dat. Niște date pre-existente. Cîteva ar fi: cine este Dumnezeu, cum și cînd a intrat în contact cu omul, care este istoria relației dintre cei doi, care sunt bazele acestei relații și care este scopul omului în univers. Cu toate ca nu se confundă intrinsec, mecanic cu istoria ei (cel puțin așa cum o cunoaștem în momentul de față), biserica face parte din istorie. Biserica este omul angajat de-a lungul timpului într-o relație cu Dumnezeu. Dar nu numai atît. Pentru că pentru Dumnezeu timpul nu este ce este pentru noi. La fel și veșnicia. La fel și realitatea și înțelegerea ei. De aceea putem spune ecclesia mater studiorum est.
 
Și totuși biserica este istoria bisericii. Pentru că aproape oriunde ne întoarcem prin timp, prin istorie, după Cristos, dăm de ea. Nu mai putem face abstracție că ea a existat, există și cu voia Domnului va exista. În ciuda morții. Sau tocmai ca să-i facă ciudă morții. Și prejudecăților. A celor mai diverse prejudecăți. Și a celor mai abjecte. Atît în ciuda lucrurilor bune făcute în numele bisericii și a lui Dumnezeu, cît și în ciuda lucrurilor nespus de rele acceptate sau neacceptate de biserică. A noastră sau a lor.
 
În antichitate se spunea (Ciprian) că nu poți să ai biserica ca mamă dacă nu-l ai pe Dumnezeu ca Tată, și că există o singură biserică în care ești sau nu ești. Pentru că Dumnezeu e unul și biserica e una. Asta credem și asta mărturisim.
 
Why we got it sooo well?

 

Why we got it so well? (1): Conformitate și conformism în Biserică


Încă de la început biserica a fost criticată pentru lipsa de conformitate. De ce nu este respectată Legea? De ce sunt primiți barbarii-n biserică? De ce se mănîncă cu barbarii la aceiași masă? De ce se mănîncă ce mănîncă barbarii? Trebuia biserica să se conformeze? Cît? Pînă unde? De ce? Pentru ce? A fost nevoie de o revelație specială. La capitolul meniu Petru visa.
Pavelul evreu întors pe dos a dus lucrurile mai departe. Chiar el? Au apărut loialiștii ce nu acceptau așa ceva. Se cerea întoarcerea la sursă. Cam așa cereau și renașcentiștii și reformatorii. Și noi nu? Sau și noi, nu? Dar care era sursa? Sau Sursa…
Sursa era Ierusalimul. Adunarea cremei creștine a decis împreună cu ceea ce unii dintre noi numesc o putere, alții a treia persoană a Trinității. Alții o numesc sinod sau conciliu. Adică noi cu noi am stat de vorba despre ei (de obicei). Nu despre noi. Și l-am luat pe Dumnezeu ca martor. Nu puțin a lipsit să și jure… Și am decis. Am decis ce este aceea conformitate, adică am decis că forma actuală este conformă, identică cu cea veche. Cu alte cuvinte este ortodoxă și catolică în accepțiunea largă a cuvintelor.
Desigur nu s-a sfîrșit aici. Pentru că conformiștii bănuiau o conspirație. Complotul de a distruge monoteismul. Uneltirea de a duce din nou poporul în robie. De a distruge templul. Și de a desființa Israelul.
Și ce să vezi, conformismul a avut dreptate. Prorocie nu alta! Conformiștii, acei oameni ce acceptau mecanic, necritic și se supuneau formal, docil, față de hotărîri și obiceiurile împămîntenite de mii de ani și-au văzut pulverizată mentalitatea tocmai de desfășurarea ulterioară a evenimentelor. A apărut Sfînta Treime. Poporul a fost dus în robie. Templu a fost distrus. Israelul a fost desființat.
Conformitatea a fost preluată de biserică. Dar oare nu ne paște și pe noi pericolul conformismului? Conformismul este un demon ce-și face de cap în rîndul religioșilor. Pentru că este greu de combătut. Pentru că este aproape imposibil de evitat. Pentru că nu vrea să moară. Pentru că nu se lasă trimis în adînc cu una, cu două. Ci doar cu conformitatea la Isus Cristos.
Why we got it sooo well?

Why we got it so wrong? (3): Ce a fost și ce a devenit biserica


Isus a venit, a stat și a plecat. Apoi am inventat biserica. Sau adunarea celor ce-au crezut că el a fost cine a fost, a făcut ce a făcut și este cine este. Și va mai fi.
 
La început era mult entuziasm. Și persecuție. Tatonări și greșeli. După un timp biserica a devenit Biserică. Cu nevoi, drepturi, privilegii, pretenții. Pămînturi, temple, angajați. Organizare, structură, autoritate. În final putere. Ritual, slujbe, moaște, separare. Cler. Profesionalism. Avere. Și mai multă putere. Plus un pic de inchiziție.
 
De ce n-o fi făcut-o Isus așa pe cînd atingea Pămîntul cu talpa piciorului lui? Ce-am făcut noi din biserică? Cînd și unde ne-am rătăcit? Care o fi calea spre biserică? Cine ne va călăuzi? Ce ne garantează că nu ne vom rătăci din nou? Două mii de ani de creștinism? Cîte încercări eșuate, cîte realizări strivite… De cine, de Diavol? De noi, de ei.
 
Și totuși calea spre biserică este la îndemîna oricui. Încă deschisă. Să n-o închidem. Să n-o facem mai dificilă decît este. Am uitat că este despre slujire. Despre acceptare. Despre iertare. Despre Isus și noi. Despre noi și Isus. Pentru că nu putem să ne facem robi puterii, banilor, culturii, ci doar lui. Altfel biserica devine un partid, o bancă, un club. Sfînt, dar nu al lui.
 
Biserica n-a fost sinagogă. Biserica n-a fost templu. Biserica a fost altceva. Biserica a fost mărturia vie a lui Isus. Ce a devenit biserica azi?
 
Why we got it sooo wrong?

Eu bisericesc, tu bisericeşti, el, ea bisericeşte. Noi bisericim, voi bisericiţi, ei, ele bisericesc!


Asta scriam in martie 2012. A mai trecut ceva timp. Ce părere aveți, sună la fel azi?

Cam aşa ar suna la timpul prezent încercarea de a conjuga „eu merg …la biserică”. Pentru că dacă eşti creştin nu se poate „să mergi la biserică”. Nu, nu greşesc: în Noul Testament nu există ceea ce noi numim „a merge la biserică” cu bî mic sau cu bî mare! Acolo biserica există, este, transmite salutări sau orice altceva, dar nu se merge la ea, eventual se vizitează dacă este în altă localitate.  Atunci de ce se închide biserica între patru ziduri?

Unul dintre motive ar fi sentimentul de insecuritate sau mai pe româneşte spus, lipsa de siguranţă. În Vechiul Testament au mai fost cîteva tentative de a-i închide pe cîte unii între patru ziduri. N-au reuşit. Spunea un personaj vestit: M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare. Eu am răspuns: „Un om ca mine să fugă? Şi care om ca mine ar putea să intre în Templu şi să trăiască? Nu voi intra!”

La sentimentul de nesiguranţă antidotul, la fel ca în cazul unor animale fără apărare (sardele, antilope, păsări), unii ce merg la biserică au impresia că este numărul mare.  Cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Cu toate că suntem denumiţi „turmă mică” şi în ciuda faptului că ni se tot spune de mii de ani că nu numărul contează, ci calitatea, avem ambiţia să nu credem aşa ceva. Mă duce gîndul la un vers celebru ce sună mai altcumva:

„Sculaţi nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi sau dumnezei,

Unire, muncitori, unire

Şi lumea va scăpa de ei!”

Oare la ce s-a gîndit Isus Cristos cînd le-a spus cîtorva ucenici „Duceţi-vă în toată lumea”? De ce oare i-a împrăştiat din Ierusalim cînd stăteau aşa frumos acolo, mai întîi în odaia de sus, apoi în templu? Mister! Probabil că voia să le dea de înţeles că trebuiau să îşi facă şi ei ceva asemănător cu templul care va fi demolat, ceva la care să le dea un sentiment, un filing al apartenenţei, cînd vor fugi să se ascundă în alte cetăţi şi ceva ce avea să rămînă pentru a depune mărturie în locul lor atunci cînd ei vor fi dispărut în urma persecuţiilor. Aiurea!

Ce ne vom face cînd nu va mai fi un loc denumit biserică spre care să mergem duminica? Păi ne vom desfiinţa! De ce să mergem altundeva, spre cer sau spre Dumnezeu? Mai bine mergem spre nişte ziduri mute în care să ne băgăm banii, viaţa, copiii şi speranţele. Poate aşa vom fi fericiţi!

Nefericirea de a fi tot timpul fericit (2)


Cred că Dumnezeu a fost nefericit înainte de facerea omului. Că altfel nu se explică de ce l-a creat. Tocmai îl pusese pe Lucifer la respect (nu respectul ăla din fotbal), cînd își dădu seama că-i lipsește ceva. Ceva ce nu fusese încă creat. Așa că, puff: l-a modelat. Inspirație. Puff: iaca că umblă ca un nătîng. Adică singur. Pînă și miriapozii umblau în perechi. El se aținea prin copaci zăpăcind zburătoarea neclocitoare de ouă: cucu-cucu! Era singur. În mod normal cînd are o problemă omul mic se duce la mama. Dar nu. De data asta mama era tata. Sau invers. Cine poate ști? Nimeni nu ne-a spus. Nici măcar în cartea aia mare nu scrie despre așa ceva.

Și tata-mama i-a dat una de l-a adormit. L-a descusut. L-a descoastificat și l-a cusut la loc. Fără fire. Deci se poate face o perație fără fire. Și așa a apărut în univers fericirea. După nefericirea singurătății, fericirea în cuplu. Fără prieteni. Eventual cu vreo pramatie de maimuță. Sau de cîne flenduros și nepuricos. Rețineți că la vremea respectivă exista doar o pereche specializată transmisibilă la om. O fi fost o fericire tristă asta fără prieteni? Mă gîndesc ca dacă ar fi fost cu prietenii la un bauling în paradis Adam ar fi scăpat de fructul cu caracteristici de cartonaș roșu. Ce interesant! Dacă semaforul e pe roșu te oprești. Dacă cartonașul e roșu, pleci. Sunt confuzat! Ce culoare avea fructul ăla? Era Eva daltonistă? Nu. Dalton nu se născuse încă!

Deci Adam și Eva iau contact cu realitatea via interfeis reptilian. Îngerași-i dau afară-n lume înțolindu-i șic și secsi. Haine de piele mulate. Probabil. Și se pun pe făcut copii. Mai întîi băieți. Asta spune ceva despre Adam. Dpdv fizic.

Dar oare erau fericiți? Io zic că da. Chiar în afara raiului. Erau singuri cu regnul vegetal. O întrebare: Animalele au fost expulzate din paradis? Cartea nu spune. Deci erau fericiți. Chiar dacă nu erau creștini? Da! Chiar dacă nu erau căsătoriți în biserică? Da. Ilogic, dar erau fericiți. Erau tineri, chiar foarte tineri. Fotogenici. Cei mai fotogenici. Nu plăteau impozite. N-aveau cenepeu. Alimentație bio. Nexam euri. Nexam tevea. Fără texte: cumpărătorul este obligat să păstreze bonul pînă la ieșire… Ieșirea va fi peste cîteva mii de ani bune. De la Adam la Moise… Bonul s-ar fi pierdut. Fericire fară griji, ca-n paradis. Un pic mai conștientă.

Nefericirea primei crime. După nefericirea omorîrii primelor oi. Ce bine că Abel nu era activist pro-animale! Cain poate era. Vegetarianu! Degeaba. Tot l-au prins. Da a luat cu suspendare. Un fel de ,,la locul de muncă. Era nefericit și l-a ginit pe fra-su. Nu era mare bai. Nu apăruse Monitoru Oficial cu Legea. Încă. Era pe persoană fizică, cum s-ar spune…

E bine că Adam n-a călcat pe alături. E bine că Adam n-avea soacră, era fericit de-a binelea! Fără veri, verișoare, cumetre și cumetrii, fără nași, nașe și fini, fine. Evident fără mătuși, mătușoi, unchi sau unchioaie. Pur. Simplu. Mama-tata, frați-surori. Fericire totală. Simplă. În familia ne-extinsă. Ca la-nceput! Adam era așa de fericit că nu și-a mai dat seama. Și așa a ajuns la nefericire. I s-a aplecat de atîta fericire. Nu tu vînătoare. Nu tu pescuit. Nu tu alte probleme științifice. Singura lui problemă a fost de ce, cum și cu ce să taie cordonul ombilical la toți noii născuți. Ba se panicase cînd observă că ei doi n-au ombilic. Erau perfecți. Erau fericiți. Fără alocație.

Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

To cler or not to cler, that is the question!


Dacă ar fi să mă pronunţ, printr-un plebicist, ca să zic aşa, cum tot avem epistola către evrei, ar fi bine să stic cu ideea că toţi şi toate suntem preoţi şi preotese, aşa că nu mai avem nevoie de cler.

Dar cum epistola e către evrei şi noi nu suntem aşa ceva, se vor găsi unii şi unele să spună, că mai bine cu cler, pe principiul românesc îndelung creditat, „uite popa, ne e popa”…

Nu degeaba numele ăsta este atît de frecvent întîlnit printre noi românii. La englezi mai vezi cîte un Bishop (chiar cîte un Lucas Bishop), nu prea des un Priest sau un Pastor. La noi însă, Popa, Pop, Diaconu, Deaconu, şi diverse variaţiuni ale unor fonţii ecleziale s-au înregimentat în colecţia numelor de familie.

Dincolo de această atestare deloc de lepădat, cu toate că de cele mai multe ori clerul nu este luat în serios, nu putem nega că influenţa lui rămîne considerabilă.

Totuşi de ce mai avem nevoie de cler atunci cînd în NT nu se specifică nevoia, cînd Isus nu a impus aşa ceva şi cînd după demolarea definitivă a Templului de la Ierusalim nici măcar iudeii nu şi-au refăcut preoţia, fie ea dată de YHWH.

Şi acum probabil că pentru a-mi contracara această atitudine re-belă (o fi re minor sau re major nu ştiu… dar de belă e belă!), unii vor apela la formula din FA unde se spune că i s-a părut potrivit Duhului Sfînt şi nouă să una şi alta şi că după aceiaşi formulă s-a ajuns prin concilii, sinoade, mai mult sau mai puţin ecumenice la adoptarea clerului în biserici (nu cred că se mai poate spune Biserică, sg.).

Dar dincolo de cler bisericile de început, cît şi cele de acum, au acceptat şi au impus atîtea beteşuguri că în curînd reîntoarcerea la starea din FA va fi primită de foarte mulţi creştini cu urale de vivat!

Deci la ce trebuie să-i plătim pe unii dintre noi: pentru a fii ce noi suntem sau pentru a face ce noi nu facem? Din comoditate. Oare cum a putut supravieţui biserica primelor trei secole fără cler? Şi cum de a reuşit să cucerească lumea civilizată?

Păi aici este secretul: a evoluat. 🙂

Provocare


Îl mai țineți minte pe Henric VIII? Ăla  cu multe soții… Dar și ăla ce scoase Anglia de sub papalitate. Regele devenit capul bisericii. Interesant, nu? Și n-a murit nimeni, decît executat. N-a început apocalipsa în variantă englezească.

 

Și n-a început apocalipsa nici cînd Elisabeta I i-a urmat la tron după domnia catolică a celei poreclite Bloody Mary. Și așa o femeie a devenit capul bisericii din Anglia. Din punct de vedere tehnic…

 

Blestem? Apocalipsă? Catastrofă? Dezastru? NU! Dezastrul Armadei spaniole pornită în expediția de pedepsire a Angliei. Dezvoltarea flotei și începuturile celui mai mare imperiu de pe planetă.

 

Vai ce groaznic! Ce au mai suferit englezii! Ce lovitură pentru biserică! Ce Blasfemie că o femeie să fie capul bisericii!

 

Las că v-ați prins că sunt ironic.

 

Și acum despre biserica din România. Nu știu ce-a demosntrat referendumul. Vom vedea probabil în următorii doi ani. Dar pot să vă spun ce a demonstrat conservatorismul religios al românilor de-a lungul timpului și din prezent. Că nu acceptăm să ne schimbăm. Că luptăm cu mersul societății în detrimentul intereselor noastre de dragul păstrării unor obiceiuri religioase. Adică vrem să conservăm o formă desuetaă în lipsa fondului dispărut.

 

Fără să fiu feminist mă uit la scandalul abuzurilor sexuale din biserica catolică și îmi este de ajuns. În România nu este vorba despre așa ceva. Știm cu toții despre ce este vorba la noi. Dar nu schimbăm nimic dacă statul nu impune schimbarea…

 

Mă uit la Reformă. La mai puțin de 100 de ani efectele ei esențiale au dispărut. Preoția universală sau a tuturor credincioșilor? O lozincă. Era vorba doar de preoția universală a bărbaților. Mîntuirea prin credință? Succesul transformat în dogmă.

 

Mergem mai departe. Tarele bisericilor evanghelice din România se știu. Nu mai trebuie să le amintesc. Bisericile dispar. Se micșorează. Și totuși nu se caută soluții noi pentru timpuri noi. Se impune conservatorismul de dragul progresului. O contradicție în termeni.

 

Am fost în Anglia cînd anglicanii au decis ca femeile să aibă o implicare majoră în biserici. M-au întrebat cum simt chestia asta ca român. Era limpede: cînd leadershipul masculin schioapătă, cel feminin îi ia automat locul. Este ceva natural. Și oarecum normal. Mai bine să mă conducă o femeie deșteaptă, decît un bărbat prost. Ei, dar în afara unor nemulțumiți ce au trecut la catolici, fiind obligați să accepte ÎNTREAGA dogmă și practică romano-catolică, cei care au rămas n-au suferit apocalipsa. Ierusalimul n-a căzut încă o dată. Nu s-a prăbușit St Paul. Dar în Biserica Anglicană a intervenit o schimbare. Pînă acum nu se vede că ar fi una malefică, ci benefică. Poate e o provocare…

 

Make you think!

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva o miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…