Why we got it so well ?(2): Ecclesia mater studiorum est…


 
Biserica nu este istoria bisericii. Biserica este istoria bisericii. Aș dori să reconciliez cele două afirmații oarecum paradoxale.
 
Aud spunîndu-se cu aplomb de cele mai multe ori: biserica noastră este altcumva. Noi nu suntem nici catolici, nici ortodocși, noi suntem adevărata biserică. Cît se poate de sigur…
 
Ei bine dacă ești biserică, indiferent din care pretinzi că ești sau nu ești, nu poți să nu recunoști că ai avut ceva legătură cu evenimentul petrecut în istorie, menționat în Fapte și denumit pogorîrea Duhului Sfînt. Pentru că dacă susții că n-ai nici o legătura cu el, nu ești deloc biserică. Fie Petru primul papă, caz în care s-a intersectat cu evenimentul, fie el doar apostolul de unde-ți tragi, cel puțin parțial, învățătura, fie el doar episcopul Romei sau dacă susții repetarea evenimentului în alte forme de-a lungul timpului făcînd abstracție de Petru, evenimentul în sine a marcat explozia publică a unui fenomen ce durează de aproape două mii de ani. Ești parte din el.
 
Cînd încerci să definești biserica trebuie să existe un punct de plecare. Unii spun că acest punct zero antedatează chiar și pogorîrea Duhului. El s-ar situa chiar în Eden, în intenția autorului de a face să apară biserica. Dar dacă împingem punctul zero pînă acolo, am putea tot atît de bine să-l împingem în veșnicii. Din veșnicie (adică nu știm de cînd de fapt, dar de ce ar fi asta important pentru noi oare?) Dumnezeu a hotărît existența bisericii. S-ar putea în acest caz ca unii să se întrebe dacă si evreii au fost în biserică de la început. De ce a mai existat templul, de ce a mai murit Cristos?
 
În mod clasic, alții prelungesc din Vechiul Testament existența poporului ales și spun că biserica este poporul ales după ce evanghelia a fost acceptată de barbari și evreii au ales să-l mai aștepte pe Mesia. Noi, biserica, cu alte cuvinte, suntem poporul ales. Simplu. Ușor de aplicat. Dar cum reconciliem două popoare alese în două seturi de scripturi ce au devenit pentru unii Scriptura plenară, pentru alții cine știe ce…
 
Iar alții cred că este nimerit să spună și să creadă că Biserica lor a apărut atunci cînd într-un fel sau altul, cineva și-a dat seama că Dumnezeu se intersecta cu viața sa. Anabaptiștii din Germania și Elveția din secolul XVI. John Smith ar fi un exemplu cît se poate de pertinent în ceea ce-i privește pe baptiști. Și alte tentative de acest fel, dintre care cea mai cunoscută poate este experiența lui Charles Fox Parham. Cu alte cuvinte, în aceste opțiuni, biserica a devenit mai personală, sau mai accidentală și cu discontinuități ce nu pot fi explicate logic, cultural sau social. Doar dogmatic.
 
Și în fine, în secolul acesta, cine, unde, cînd ar fi împiedicat să pretindă și să pună în aplicare o nouă, și cine știe, relevantă formă de biserică? Nici măcar acolo unde creștinismul este interzis. Din cîte se vehiculează pe internet Isus apare în visele musulmanilor și cumva ar trebui să apară și acolo o biserică. Poate mai puțin clasică în accepțiunea existenței bisericii de pînă acum.
 
Last but not least, aș încerca o privire spre viitor. Doar una. În cazul unei invazii (pașnice?) a unor alte forme de viață inteligente pe planeta noastră atît de plină de forme de organizare ale bisericii, cum ar trebui sa ne (re-)definim biserica? Ne vom accepta umanitatea în unitate ecclesială? Ne vom alia cu extratereștri aidoma bizantinilor (aflați în război civil) ce au făcut să cadă Constantinopolul mai întîi în mîinile latinilor si apoi în cele ale musulmanilor? Ne vom negocia asocierea pe baze ecumenice sau ne vom accepta tacit? Sau deloc și vom muri pe mîna noastră?
 
Ce observăm? În primul rînd indiferent de istorie oricare dintre biserici (sau biserica dacă vreți), dorește să se ancoreze în istorie. Asta o face părtașă Istoriei Bisericii. Nu poți să fii biserică dacă n-ai o istorie a existenței tale. Nu ești generația spontană. Dar, vrînd-nevrînd asta ne face să acceptăm ceva dat. Niște date pre-existente. Cîteva ar fi: cine este Dumnezeu, cum și cînd a intrat în contact cu omul, care este istoria relației dintre cei doi, care sunt bazele acestei relații și care este scopul omului în univers. Cu toate ca nu se confundă intrinsec, mecanic cu istoria ei (cel puțin așa cum o cunoaștem în momentul de față), biserica face parte din istorie. Biserica este omul angajat de-a lungul timpului într-o relație cu Dumnezeu. Dar nu numai atît. Pentru că pentru Dumnezeu timpul nu este ce este pentru noi. La fel și veșnicia. La fel și realitatea și înțelegerea ei. De aceea putem spune ecclesia mater studiorum est.
 
Și totuși biserica este istoria bisericii. Pentru că aproape oriunde ne întoarcem prin timp, prin istorie, după Cristos, dăm de ea. Nu mai putem face abstracție că ea a existat, există și cu voia Domnului va exista. În ciuda morții. Sau tocmai ca să-i facă ciudă morții. Și prejudecăților. A celor mai diverse prejudecăți. Și a celor mai abjecte. Atît în ciuda lucrurilor bune făcute în numele bisericii și a lui Dumnezeu, cît și în ciuda lucrurilor nespus de rele acceptate sau neacceptate de biserică. A noastră sau a lor.
 
În antichitate se spunea (Ciprian) că nu poți să ai biserica ca mamă dacă nu-l ai pe Dumnezeu ca Tată, și că există o singură biserică în care ești sau nu ești. Pentru că Dumnezeu e unul și biserica e una. Asta credem și asta mărturisim.
 
Why we got it sooo well?

 

Why we got it so well? (1): Conformitate și conformism în Biserică


Încă de la început biserica a fost criticată pentru lipsa de conformitate. De ce nu este respectată Legea? De ce sunt primiți barbarii-n biserică? De ce se mănîncă cu barbarii la aceiași masă? De ce se mănîncă ce mănîncă barbarii? Trebuia biserica să se conformeze? Cît? Pînă unde? De ce? Pentru ce? A fost nevoie de o revelație specială. La capitolul meniu Petru visa.
Pavelul evreu întors pe dos a dus lucrurile mai departe. Chiar el? Au apărut loialiștii ce nu acceptau așa ceva. Se cerea întoarcerea la sursă. Cam așa cereau și renașcentiștii și reformatorii. Și noi nu? Sau și noi, nu? Dar care era sursa? Sau Sursa…
Sursa era Ierusalimul. Adunarea cremei creștine a decis împreună cu ceea ce unii dintre noi numesc o putere, alții a treia persoană a Trinității. Alții o numesc sinod sau conciliu. Adică noi cu noi am stat de vorba despre ei (de obicei). Nu despre noi. Și l-am luat pe Dumnezeu ca martor. Nu puțin a lipsit să și jure… Și am decis. Am decis ce este aceea conformitate, adică am decis că forma actuală este conformă, identică cu cea veche. Cu alte cuvinte este ortodoxă și catolică în accepțiunea largă a cuvintelor.
Desigur nu s-a sfîrșit aici. Pentru că conformiștii bănuiau o conspirație. Complotul de a distruge monoteismul. Uneltirea de a duce din nou poporul în robie. De a distruge templul. Și de a desființa Israelul.
Și ce să vezi, conformismul a avut dreptate. Prorocie nu alta! Conformiștii, acei oameni ce acceptau mecanic, necritic și se supuneau formal, docil, față de hotărîri și obiceiurile împămîntenite de mii de ani și-au văzut pulverizată mentalitatea tocmai de desfășurarea ulterioară a evenimentelor. A apărut Sfînta Treime. Poporul a fost dus în robie. Templu a fost distrus. Israelul a fost desființat.
Conformitatea a fost preluată de biserică. Dar oare nu ne paște și pe noi pericolul conformismului? Conformismul este un demon ce-și face de cap în rîndul religioșilor. Pentru că este greu de combătut. Pentru că este aproape imposibil de evitat. Pentru că nu vrea să moară. Pentru că nu se lasă trimis în adînc cu una, cu două. Ci doar cu conformitatea la Isus Cristos.
Why we got it sooo well?

Why we got it so wrong? (3): Ce a fost și ce a devenit biserica


Isus a venit, a stat și a plecat. Apoi am inventat biserica. Sau adunarea celor ce-au crezut că el a fost cine a fost, a făcut ce a făcut și este cine este. Și va mai fi.
 
La început era mult entuziasm. Și persecuție. Tatonări și greșeli. După un timp biserica a devenit Biserică. Cu nevoi, drepturi, privilegii, pretenții. Pămînturi, temple, angajați. Organizare, structură, autoritate. În final putere. Ritual, slujbe, moaște, separare. Cler. Profesionalism. Avere. Și mai multă putere. Plus un pic de inchiziție.
 
De ce n-o fi făcut-o Isus așa pe cînd atingea Pămîntul cu talpa piciorului lui? Ce-am făcut noi din biserică? Cînd și unde ne-am rătăcit? Care o fi calea spre biserică? Cine ne va călăuzi? Ce ne garantează că nu ne vom rătăci din nou? Două mii de ani de creștinism? Cîte încercări eșuate, cîte realizări strivite… De cine, de Diavol? De noi, de ei.
 
Și totuși calea spre biserică este la îndemîna oricui. Încă deschisă. Să n-o închidem. Să n-o facem mai dificilă decît este. Am uitat că este despre slujire. Despre acceptare. Despre iertare. Despre Isus și noi. Despre noi și Isus. Pentru că nu putem să ne facem robi puterii, banilor, culturii, ci doar lui. Altfel biserica devine un partid, o bancă, un club. Sfînt, dar nu al lui.
 
Biserica n-a fost sinagogă. Biserica n-a fost templu. Biserica a fost altceva. Biserica a fost mărturia vie a lui Isus. Ce a devenit biserica azi?
 
Why we got it sooo wrong?

Eu bisericesc, tu bisericeşti, el, ea bisericeşte. Noi bisericim, voi bisericiţi, ei, ele bisericesc!


Asta scriam in martie 2012. A mai trecut ceva timp. Ce părere aveți, sună la fel azi?

Cam aşa ar suna la timpul prezent încercarea de a conjuga „eu merg …la biserică”. Pentru că dacă eşti creştin nu se poate „să mergi la biserică”. Nu, nu greşesc: în Noul Testament nu există ceea ce noi numim „a merge la biserică” cu bî mic sau cu bî mare! Acolo biserica există, este, transmite salutări sau orice altceva, dar nu se merge la ea, eventual se vizitează dacă este în altă localitate.  Atunci de ce se închide biserica între patru ziduri?

Unul dintre motive ar fi sentimentul de insecuritate sau mai pe româneşte spus, lipsa de siguranţă. În Vechiul Testament au mai fost cîteva tentative de a-i închide pe cîte unii între patru ziduri. N-au reuşit. Spunea un personaj vestit: M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare. Eu am răspuns: „Un om ca mine să fugă? Şi care om ca mine ar putea să intre în Templu şi să trăiască? Nu voi intra!”

La sentimentul de nesiguranţă antidotul, la fel ca în cazul unor animale fără apărare (sardele, antilope, păsări), unii ce merg la biserică au impresia că este numărul mare.  Cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Cu toate că suntem denumiţi „turmă mică” şi în ciuda faptului că ni se tot spune de mii de ani că nu numărul contează, ci calitatea, avem ambiţia să nu credem aşa ceva. Mă duce gîndul la un vers celebru ce sună mai altcumva:

„Sculaţi nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi sau dumnezei,

Unire, muncitori, unire

Şi lumea va scăpa de ei!”

Oare la ce s-a gîndit Isus Cristos cînd le-a spus cîtorva ucenici „Duceţi-vă în toată lumea”? De ce oare i-a împrăştiat din Ierusalim cînd stăteau aşa frumos acolo, mai întîi în odaia de sus, apoi în templu? Mister! Probabil că voia să le dea de înţeles că trebuiau să îşi facă şi ei ceva asemănător cu templul care va fi demolat, ceva la care să le dea un sentiment, un filing al apartenenţei, cînd vor fugi să se ascundă în alte cetăţi şi ceva ce avea să rămînă pentru a depune mărturie în locul lor atunci cînd ei vor fi dispărut în urma persecuţiilor. Aiurea!

Ce ne vom face cînd nu va mai fi un loc denumit biserică spre care să mergem duminica? Păi ne vom desfiinţa! De ce să mergem altundeva, spre cer sau spre Dumnezeu? Mai bine mergem spre nişte ziduri mute în care să ne băgăm banii, viaţa, copiii şi speranţele. Poate aşa vom fi fericiţi!

Nefericirea de a fi tot timpul fericit (2)


Cred că Dumnezeu a fost nefericit înainte de facerea omului. Că altfel nu se explică de ce l-a creat. Tocmai îl pusese pe Lucifer la respect (nu respectul ăla din fotbal), cînd își dădu seama că-i lipsește ceva. Ceva ce nu fusese încă creat. Așa că, puff: l-a modelat. Inspirație. Puff: iaca că umblă ca un nătîng. Adică singur. Pînă și miriapozii umblau în perechi. El se aținea prin copaci zăpăcind zburătoarea neclocitoare de ouă: cucu-cucu! Era singur. În mod normal cînd are o problemă omul mic se duce la mama. Dar nu. De data asta mama era tata. Sau invers. Cine poate ști? Nimeni nu ne-a spus. Nici măcar în cartea aia mare nu scrie despre așa ceva.

Și tata-mama i-a dat una de l-a adormit. L-a descusut. L-a descoastificat și l-a cusut la loc. Fără fire. Deci se poate face o perație fără fire. Și așa a apărut în univers fericirea. După nefericirea singurătății, fericirea în cuplu. Fără prieteni. Eventual cu vreo pramatie de maimuță. Sau de cîne flenduros și nepuricos. Rețineți că la vremea respectivă exista doar o pereche specializată transmisibilă la om. O fi fost o fericire tristă asta fără prieteni? Mă gîndesc ca dacă ar fi fost cu prietenii la un bauling în paradis Adam ar fi scăpat de fructul cu caracteristici de cartonaș roșu. Ce interesant! Dacă semaforul e pe roșu te oprești. Dacă cartonașul e roșu, pleci. Sunt confuzat! Ce culoare avea fructul ăla? Era Eva daltonistă? Nu. Dalton nu se născuse încă!

Deci Adam și Eva iau contact cu realitatea via interfeis reptilian. Îngerași-i dau afară-n lume înțolindu-i șic și secsi. Haine de piele mulate. Probabil. Și se pun pe făcut copii. Mai întîi băieți. Asta spune ceva despre Adam. Dpdv fizic.

Dar oare erau fericiți? Io zic că da. Chiar în afara raiului. Erau singuri cu regnul vegetal. O întrebare: Animalele au fost expulzate din paradis? Cartea nu spune. Deci erau fericiți. Chiar dacă nu erau creștini? Da! Chiar dacă nu erau căsătoriți în biserică? Da. Ilogic, dar erau fericiți. Erau tineri, chiar foarte tineri. Fotogenici. Cei mai fotogenici. Nu plăteau impozite. N-aveau cenepeu. Alimentație bio. Nexam euri. Nexam tevea. Fără texte: cumpărătorul este obligat să păstreze bonul pînă la ieșire… Ieșirea va fi peste cîteva mii de ani bune. De la Adam la Moise… Bonul s-ar fi pierdut. Fericire fară griji, ca-n paradis. Un pic mai conștientă.

Nefericirea primei crime. După nefericirea omorîrii primelor oi. Ce bine că Abel nu era activist pro-animale! Cain poate era. Vegetarianu! Degeaba. Tot l-au prins. Da a luat cu suspendare. Un fel de ,,la locul de muncă. Era nefericit și l-a ginit pe fra-su. Nu era mare bai. Nu apăruse Monitoru Oficial cu Legea. Încă. Era pe persoană fizică, cum s-ar spune…

E bine că Adam n-a călcat pe alături. E bine că Adam n-avea soacră, era fericit de-a binelea! Fără veri, verișoare, cumetre și cumetrii, fără nași, nașe și fini, fine. Evident fără mătuși, mătușoi, unchi sau unchioaie. Pur. Simplu. Mama-tata, frați-surori. Fericire totală. Simplă. În familia ne-extinsă. Ca la-nceput! Adam era așa de fericit că nu și-a mai dat seama. Și așa a ajuns la nefericire. I s-a aplecat de atîta fericire. Nu tu vînătoare. Nu tu pescuit. Nu tu alte probleme științifice. Singura lui problemă a fost de ce, cum și cu ce să taie cordonul ombilical la toți noii născuți. Ba se panicase cînd observă că ei doi n-au ombilic. Erau perfecți. Erau fericiți. Fără alocație.

Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

To cler or not to cler, that is the question!


Dacă ar fi să mă pronunţ, printr-un plebicist, ca să zic aşa, cum tot avem epistola către evrei, ar fi bine să stic cu ideea că toţi şi toate suntem preoţi şi preotese, aşa că nu mai avem nevoie de cler.

Dar cum epistola e către evrei şi noi nu suntem aşa ceva, se vor găsi unii şi unele să spună, că mai bine cu cler, pe principiul românesc îndelung creditat, „uite popa, ne e popa”…

Nu degeaba numele ăsta este atît de frecvent întîlnit printre noi românii. La englezi mai vezi cîte un Bishop (chiar cîte un Lucas Bishop), nu prea des un Priest sau un Pastor. La noi însă, Popa, Pop, Diaconu, Deaconu, şi diverse variaţiuni ale unor fonţii ecleziale s-au înregimentat în colecţia numelor de familie.

Dincolo de această atestare deloc de lepădat, cu toate că de cele mai multe ori clerul nu este luat în serios, nu putem nega că influenţa lui rămîne considerabilă.

Totuşi de ce mai avem nevoie de cler atunci cînd în NT nu se specifică nevoia, cînd Isus nu a impus aşa ceva şi cînd după demolarea definitivă a Templului de la Ierusalim nici măcar iudeii nu şi-au refăcut preoţia, fie ea dată de YHWH.

Şi acum probabil că pentru a-mi contracara această atitudine re-belă (o fi re minor sau re major nu ştiu… dar de belă e belă!), unii vor apela la formula din FA unde se spune că i s-a părut potrivit Duhului Sfînt şi nouă să una şi alta şi că după aceiaşi formulă s-a ajuns prin concilii, sinoade, mai mult sau mai puţin ecumenice la adoptarea clerului în biserici (nu cred că se mai poate spune Biserică, sg.).

Dar dincolo de cler bisericile de început, cît şi cele de acum, au acceptat şi au impus atîtea beteşuguri că în curînd reîntoarcerea la starea din FA va fi primită de foarte mulţi creştini cu urale de vivat!

Deci la ce trebuie să-i plătim pe unii dintre noi: pentru a fii ce noi suntem sau pentru a face ce noi nu facem? Din comoditate. Oare cum a putut supravieţui biserica primelor trei secole fără cler? Şi cum de a reuşit să cucerească lumea civilizată?

Păi aici este secretul: a evoluat. 🙂

Provocare


Îl mai țineți minte pe Henric VIII? Ăla  cu multe soții… Dar și ăla ce scoase Anglia de sub papalitate. Regele devenit capul bisericii. Interesant, nu? Și n-a murit nimeni, decît executat. N-a început apocalipsa în variantă englezească.

 

Și n-a început apocalipsa nici cînd Elisabeta I i-a urmat la tron după domnia catolică a celei poreclite Bloody Mary. Și așa o femeie a devenit capul bisericii din Anglia. Din punct de vedere tehnic…

 

Blestem? Apocalipsă? Catastrofă? Dezastru? NU! Dezastrul Armadei spaniole pornită în expediția de pedepsire a Angliei. Dezvoltarea flotei și începuturile celui mai mare imperiu de pe planetă.

 

Vai ce groaznic! Ce au mai suferit englezii! Ce lovitură pentru biserică! Ce Blasfemie că o femeie să fie capul bisericii!

 

Las că v-ați prins că sunt ironic.

 

Și acum despre biserica din România. Nu știu ce-a demosntrat referendumul. Vom vedea probabil în următorii doi ani. Dar pot să vă spun ce a demonstrat conservatorismul religios al românilor de-a lungul timpului și din prezent. Că nu acceptăm să ne schimbăm. Că luptăm cu mersul societății în detrimentul intereselor noastre de dragul păstrării unor obiceiuri religioase. Adică vrem să conservăm o formă desuetaă în lipsa fondului dispărut.

 

Fără să fiu feminist mă uit la scandalul abuzurilor sexuale din biserica catolică și îmi este de ajuns. În România nu este vorba despre așa ceva. Știm cu toții despre ce este vorba la noi. Dar nu schimbăm nimic dacă statul nu impune schimbarea…

 

Mă uit la Reformă. La mai puțin de 100 de ani efectele ei esențiale au dispărut. Preoția universală sau a tuturor credincioșilor? O lozincă. Era vorba doar de preoția universală a bărbaților. Mîntuirea prin credință? Succesul transformat în dogmă.

 

Mergem mai departe. Tarele bisericilor evanghelice din România se știu. Nu mai trebuie să le amintesc. Bisericile dispar. Se micșorează. Și totuși nu se caută soluții noi pentru timpuri noi. Se impune conservatorismul de dragul progresului. O contradicție în termeni.

 

Am fost în Anglia cînd anglicanii au decis ca femeile să aibă o implicare majoră în biserici. M-au întrebat cum simt chestia asta ca român. Era limpede: cînd leadershipul masculin schioapătă, cel feminin îi ia automat locul. Este ceva natural. Și oarecum normal. Mai bine să mă conducă o femeie deșteaptă, decît un bărbat prost. Ei, dar în afara unor nemulțumiți ce au trecut la catolici, fiind obligați să accepte ÎNTREAGA dogmă și practică romano-catolică, cei care au rămas n-au suferit apocalipsa. Ierusalimul n-a căzut încă o dată. Nu s-a prăbușit St Paul. Dar în Biserica Anglicană a intervenit o schimbare. Pînă acum nu se vede că ar fi una malefică, ci benefică. Poate e o provocare…

 

Make you think!

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva o miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Un conciliu fără obiect…


Sinoadele sau conciliile aveau un scop. La început a fost contracararea ereziilor. Apoi organizarea bisericii, reformularea dogmei, etc. Nu se făceau concilii pour les fleurs de coucou… Dar acum există concilii fără obiect. A, nu, era să uit: obiectul este/sunt alegerile. S-ar putea numi alegeri sfinte, dacă…

În istoria bisericii nu se făceau alegeri pentru simplu motiv că Biserica nu a fost o instituție democrată. Ba mai mult, nu se menționează niciunde în Scriptură că diaconii, presbiterii sau episcopii, erau aleși pe un termen oarecare. Se murea în funcție.

În același timp nimeni nu avea chef să călătorească peste mări și țări numai ca să stea de vorbă. Excepție făcînd sinodurile politice în care oarecare episcop era alungat pentru a fi instalat cel iubit de popor (a se citi autoritate, i.e. rege, împărat, papă, prim-ministru, secretar CC al PCR, etc). Dar asta era altă treabă.

Dar acum se poartă paradoxul. Congresul este o forma modernă, dar și depășită, anacronică, dar deloc antică. Este conciliul pentru alegeri. Oricum congresul din 4 în 4 ani mi se pare o șotie năzdrăvană ce încă funcționează după decesul Departamentul Cultelor. Foștii împuterniciți ai cultelor, ofițeri ai Securității Statului  rîd în morminte, congresmenii sunt serioși și pătrunși de importanța actului în sine. Biserica e-n congres. Sau de ce nu, în conclav. Niște cocoși mai trecuți, un fel de păuni smeriți, se întrec pentru funcții: Mai lasă-mă și pe mine! Tu te-ai jucat destul! Uite, lasă-mă încă o dată… După aia te las pe tine! Parcă sunt o ceată de copii în competiție pentru jucăria preferată.

Deja se zvonește de mai bine de juma de an cine va ieși președintele cultului: alesul Domnului. Unsul. Super-unsul. Cel predestinat. Din fragedă pruncie. Din seminar. De la Oradea sau de la București. Pastorul predestinat. La ortodocși un preot poate fi ales patriarh? Nu? Atunci e ca la baptiști. La baptiști numai pastorii au harul de a fi aleși în fruntea cultului. Restul enoriașilor ce susțin doctrina preoției universale conform Mărturisirii de credință n-au.

Și chiar și acesta este alesul aleșilor. Doar Congresul știe pe cine să aleagă. Acumulezi puncte sau bilețele colorate pentru versete ca Tom Sawyer, ai ajuns președinte!

Asta în contextul în care nu prea mai sunt studenți la teologie, se închid biserici pe motive demografice, botezurile ce trec de 10 persoane sunt excepționale. Deci dacă-ar fi să parafrazez dictonul țara arde, baba se piaptănă, l-aș enunța biserica se duce pe rîpă, congresul alege noua conducere. Care e vechea conducere, cu ruj pe buze și roșu-n obrăjiori.

Cum să facem Biserica relevantă? Simplu!


Bisericile se vaită. Sunt prinse între jocul de duminica dimineața, cel de după-masă/seară și servicul de peste săptămînă. Așa le trebuie! Cine le-a pus? În rest oameni cu sau fără probleme, creștini mai noi sau mai vechi. Mai legaliști sau mai puțin legaliști. Mai tineri sau mai bătrîni. Femei și bărbați, adolescenți și copii. Mulți se întreabă dacă Biserica mai este relevantă. Nu mai găsesc ce găseau altădată. Pe vremuri era deajuns să apari în biserică și totul se schimba parcă. Deschidea cineva gura la amvon și viața căpăta sens. (Nostalgia epocii de aur? Poate!)

Acum se merge la biserică fără chef. De ce? Nu mai e Biserica relevantă? De ce era relevantă atunci? De ce acum cînd se pot face 1000 de lucruri fără prea mare risc, biserica amorțește?

În primul rînd, relevanța Bisericii poate fi asigurată doar dacă Scriptura este relevantă. În urmă cu ceva timp în Scriptură găseam răspunsuri la viața sub regimul comunist, la lipsuri, la amenințări, la disciplină, la creșterea Bisericii. Nu susțin că toți cei ce predicau aveau darul de a face Scriptura relevantă, dar cu mici excepții învățătura era consistentă, armonioasă și deci, atractivă. Adevărul Scripturii nu putea fi contestat decît de materialismul dialectic falimentar.

Dar de data asta ne luptăm cu un materialism de alt tip. Mai puțin ideologic, sau așa cred unii dintre noi. Și revin la aceiași întrebare, cum putem să facem Biserica relevantă? Simplu, aplicînd, adică trăind Scriptura. Fără înregimentări ideologice, fără loialități individuale sau de grup greșite, fără idoli mai noi sau mai vechi.

În trecut se vedea foarte ușor și repede dacă puneai în practică Scriptura sau te-ai dat cu materialismul dialectic. Sau mai rău nu respectai legea. Îmi aduc aminte de o soră mai tînără-n credință ce tocmai se mutase la bloc. Lîngă era tot un șantier de blocuri. Îi lipsea nu-mai-știu-ce din apartamentul proaspăt recepționat, așa că s-a dus pe șantier să găsească și să ia lucrul cu pricina. L-a găsit și cineva dintr-un grup de șantieriști a întrebat-o ce face. Zicea: M-am uitat în ochii individului și i-am răspuns în gura mare: FUR! Că de fapt, asta făceam. Cînd au auzit, s-au făcut că plouă.

Nimeni nu a mai întrebat-o nimic. Ei erau campioni la așa ceva. Dar ei conștiința i-a tras un semnal de alarmă.

Scriptura devine relevantă prima dată în gîndire, ce ulterior sau imediat trebuie să se transforme în acțiune. Sora nu s-a apucat de furat și nu a recidivat. S-a oprit. Și a povestit ce a făcut, semn că Scriptura s-a unit cu experiența.

Scriptura explica viața. Scriptura ne oferea experiența de viață pe care nimeni altcineva nu ne-o putea oferi. Scriptura ne făcea legătura cu Dumnezeul care a creat această lume în care ne găseam un loc sigur. Scriptura ne explica trecutul, ne încuraja să  trăim în prezent, avînd o nădejde viitoare dincolo și mai presus de piatra de mormînt. Naționalismul, comunismul, materialismul ne pigmenta viața, ne făceau cîteodată să strîngem din dinți, dar Scriptura ne punea în parametrii și ne dădea sens. Dacă Biserica era comunitatea unora care gîndeau ca mine atunci Scriptura ce era relevantă pentru mine, era relevantă și pentru ei. Și invers. Sensul individual se materializa într-un concret superior ce nu mă făcea să mă pierd în colectiv, ci să mă regăsesc. Găseam înțelegere, sprijin, încurajare, și la rîndul meu îmi puneam la bătaie talantul cu riscurile de rigoare. Pentru că merita.

Dar ce se întîmplă acum? Ce lipsește? Ce s-a schimbat? Sau mai bine zis, de ce am schimbat ceva ce era bun pe ceva ce nu mai merge cum trebuie? Cine e de vină? Chiar așa, chiar e de vină cineva? Poate de vină sunt eu.

Cum facem Biserica relevantă?

Trecînd dincolo de bariere așa cum făcea Isus. Nu ridicînd bariere. Dărîmînd ziduri, nu clădindu-le. Există riscuri, dar și Isus a riscat. Dacă nu riscăm cum dovedim că Dumnezeul nostru este așa cum pretindem? Numai merge să ne ascundem după păgubosul și tradiționalul Nu știu. Soluții există. Doar că uneori nu dorim să le punem în aplicare. Și atunci, automat demonstrăm că Scriptura, și deci Biserica, sunt lipsite de relevanță. Poniemaiete?

Confesiuni (2): motive, pretexte sau piedici pentru a vegeta într-un loc banal


Dez-bisericizarea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de toți cei ce n-au curajul să gîndească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecînd de la să nu părăsim adunare noastră cum au unii obicei, pînă la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea dez-bisericizării sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani puteai ajunge bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului mai eficientă. Bine că am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale…

O altă piedică în calea dez-besericizării este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămîneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că încă cine știe, se va arăta un înger ce va tulbura apele. Dar așa cum zice și Scriptura, dacă apele erau deja tulburate și nu te arunci în ele, adică dacă nu faci nimic, nimic, exact nimic o să se-ntîmple. Era călduț și afară bătea vîntul. Vorba cîntecului: afară vîntul bătea măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gîndit, unde să mergem?E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta da sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverînd în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nu-i nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci cînd pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și tocmai acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești cîteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani cînd copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării!

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată cîteva:

Primul și probabil cel mai important este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gîndesc că n-ar fi chiar atît de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării să depășească concurența din afara bisericii? Nu neapărat necreștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atît mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică cînd pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întîmplă, de fapt doar ți se povestește despre o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. În biserică filmul ce rulează e nemaipomenit, minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat.  Filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decît fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Deci mi-ar place un film bun să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în filmul care rulează, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul ce-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care noi dădeam peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, etc.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură și nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce ar trebui să facă ceva special a devenit un loc atît de banal, cu oameni banali unde se vorbesc banalități, de multe ori prost și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și catiheză este rara avis.

De aici rezultă în mod normal, deși Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă o adunare lipsită de importanță ce nu comunică mai nimic lumii. Decît angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decît faptul că mă complac într-un anonimat banal.