Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Un conciliu fără obiect…


Sinoadele sau conciliile aveau un scop. La început a fost contracararea ereziilor. Apoi organizarea bisericii, reformularea dogmei, etc. Nu se făceau concilii pour les fleurs de coucou… Dar acum există concilii fără obiect. A, nu, era să uit: obiectul este/sunt alegerile. S-ar putea numi alegeri sfinte, dacă…

În istoria bisericii nu se făceau alegeri pentru simplu motiv că Biserica nu a fost o instituție democrată. Ba mai mult, nu se menționează niciunde în Scriptură că diaconii, presbiterii sau episcopii, erau aleși pe un termen oarecare. Se murea în funcție.

În același timp nimeni nu avea chef să călătorească peste mări și țări numai ca să stea de vorbă. Excepție făcînd sinodurile politice în care oarecare episcop era alungat pentru a fi instalat cel iubit de popor (a se citi autoritate, i.e. rege, împărat, papă, prim-ministru, secretar CC al PCR, etc). Dar asta era altă treabă.

Dar acum se poartă paradoxul. Congresul este o forma modernă, dar și depășită, anacronică, dar deloc antică. Este conciliul pentru alegeri. Oricum congresul din 4 în 4 ani mi se pare o șotie năzdrăvană ce încă funcționează după decesul Departamentul Cultelor. Foștii împuterniciți ai cultelor, ofițeri ai Securității Statului  rîd în morminte, congresmenii sunt serioși și pătrunși de importanța actului în sine. Biserica e-n congres. Sau de ce nu, în conclav. Niște cocoși mai trecuți, un fel de păuni smeriți, se întrec pentru funcții: Mai lasă-mă și pe mine! Tu te-ai jucat destul! Uite, lasă-mă încă o dată… După aia te las pe tine! Parcă sunt o ceată de copii în competiție pentru jucăria preferată.

Deja se zvonește de mai bine de juma de an cine va ieși președintele cultului: alesul Domnului. Unsul. Super-unsul. Cel predestinat. Din fragedă pruncie. Din seminar. De la Oradea sau de la București. Pastorul predestinat. La ortodocși un preot poate fi ales patriarh? Nu? Atunci e ca la baptiști. La baptiști numai pastorii au harul de a fi aleși în fruntea cultului. Restul enoriașilor ce susțin doctrina preoției universale conform Mărturisirii de credință n-au.

Și chiar și acesta este alesul aleșilor. Doar Congresul știe pe cine să aleagă. Acumulezi puncte sau bilețele colorate pentru versete ca Tom Sawyer, ai ajuns președinte!

Asta în contextul în care nu prea mai sunt studenți la teologie, se închid biserici pe motive demografice, botezurile ce trec de 10 persoane sunt excepționale. Deci dacă-ar fi să parafrazez dictonul țara arde, baba se piaptănă, l-aș enunța biserica se duce pe rîpă, congresul alege noua conducere. Care e vechea conducere, cu ruj pe buze și roșu-n obrăjiori.

Cum să facem Biserica relevantă? Simplu!


Bisericile se vaită. Sunt prinse între jocul de duminica dimineața, cel de după-masă/seară și servicul de peste săptămînă. Așa le trebuie! Cine le-a pus? În rest oameni cu sau fără probleme, creștini mai noi sau mai vechi. Mai legaliști sau mai puțin legaliști. Mai tineri sau mai bătrîni. Femei și bărbați, adolescenți și copii. Mulți se întreabă dacă Biserica mai este relevantă. Nu mai găsesc ce găseau altădată. Pe vremuri era deajuns să apari în biserică și totul se schimba parcă. Deschidea cineva gura la amvon și viața căpăta sens. (Nostalgia epocii de aur? Poate!)

Acum se merge la biserică fără chef. De ce? Nu mai e Biserica relevantă? De ce era relevantă atunci? De ce acum cînd se pot face 1000 de lucruri fără prea mare risc, biserica amorțește?

În primul rînd, relevanța Bisericii poate fi asigurată doar dacă Scriptura este relevantă. În urmă cu ceva timp în Scriptură găseam răspunsuri la viața sub regimul comunist, la lipsuri, la amenințări, la disciplină, la creșterea Bisericii. Nu susțin că toți cei ce predicau aveau darul de a face Scriptura relevantă, dar cu mici excepții învățătura era consistentă, armonioasă și deci, atractivă. Adevărul Scripturii nu putea fi contestat decît de materialismul dialectic falimentar.

Dar de data asta ne luptăm cu un materialism de alt tip. Mai puțin ideologic, sau așa cred unii dintre noi. Și revin la aceiași întrebare, cum putem să facem Biserica relevantă? Simplu, aplicînd, adică trăind Scriptura. Fără înregimentări ideologice, fără loialități individuale sau de grup greșite, fără idoli mai noi sau mai vechi.

În trecut se vedea foarte ușor și repede dacă puneai în practică Scriptura sau te-ai dat cu materialismul dialectic. Sau mai rău nu respectai legea. Îmi aduc aminte de o soră mai tînără-n credință ce tocmai se mutase la bloc. Lîngă era tot un șantier de blocuri. Îi lipsea nu-mai-știu-ce din apartamentul proaspăt recepționat, așa că s-a dus pe șantier să găsească și să ia lucrul cu pricina. L-a găsit și cineva dintr-un grup de șantieriști a întrebat-o ce face. Zicea: M-am uitat în ochii individului și i-am răspuns în gura mare: FUR! Că de fapt, asta făceam. Cînd au auzit, s-au făcut că plouă.

Nimeni nu a mai întrebat-o nimic. Ei erau campioni la așa ceva. Dar ei conștiința i-a tras un semnal de alarmă.

Scriptura devine relevantă prima dată în gîndire, ce ulterior sau imediat trebuie să se transforme în acțiune. Sora nu s-a apucat de furat și nu a recidivat. S-a oprit. Și a povestit ce a făcut, semn că Scriptura s-a unit cu experiența.

Scriptura explica viața. Scriptura ne oferea experiența de viață pe care nimeni altcineva nu ne-o putea oferi. Scriptura ne făcea legătura cu Dumnezeul care a creat această lume în care ne găseam un loc sigur. Scriptura ne explica trecutul, ne încuraja să  trăim în prezent, avînd o nădejde viitoare dincolo și mai presus de piatra de mormînt. Naționalismul, comunismul, materialismul ne pigmenta viața, ne făceau cîteodată să strîngem din dinți, dar Scriptura ne punea în parametrii și ne dădea sens. Dacă Biserica era comunitatea unora care gîndeau ca mine atunci Scriptura ce era relevantă pentru mine, era relevantă și pentru ei. Și invers. Sensul individual se materializa într-un concret superior ce nu mă făcea să mă pierd în colectiv, ci să mă regăsesc. Găseam înțelegere, sprijin, încurajare, și la rîndul meu îmi puneam la bătaie talantul cu riscurile de rigoare. Pentru că merita.

Dar ce se întîmplă acum? Ce lipsește? Ce s-a schimbat? Sau mai bine zis, de ce am schimbat ceva ce era bun pe ceva ce nu mai merge cum trebuie? Cine e de vină? Chiar așa, chiar e de vină cineva? Poate de vină sunt eu.

Cum facem Biserica relevantă?

Trecînd dincolo de bariere așa cum făcea Isus. Nu ridicînd bariere. Dărîmînd ziduri, nu clădindu-le. Există riscuri, dar și Isus a riscat. Dacă nu riscăm cum dovedim că Dumnezeul nostru este așa cum pretindem? Numai merge să ne ascundem după păgubosul și tradiționalul Nu știu. Soluții există. Doar că uneori nu dorim să le punem în aplicare. Și atunci, automat demonstrăm că Scriptura, și deci Biserica, sunt lipsite de relevanță. Poniemaiete?

Confesiuni (2): motive, pretexte sau piedici pentru a vegeta într-un loc banal


Dez-bisericizarea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de toți cei ce n-au curajul să gîndească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecînd de la să nu părăsim adunare noastră cum au unii obicei, pînă la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea dez-bisericizării sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani puteai ajunge bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului mai eficientă. Bine că am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale…

O altă piedică în calea dez-besericizării este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămîneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că încă cine știe, se va arăta un înger ce va tulbura apele. Dar așa cum zice și Scriptura, dacă apele erau deja tulburate și nu te arunci în ele, adică dacă nu faci nimic, nimic, exact nimic o să se-ntîmple. Era călduț și afară bătea vîntul. Vorba cîntecului: afară vîntul bătea măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gîndit, unde să mergem?E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta da sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverînd în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nu-i nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci cînd pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și tocmai acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești cîteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani cînd copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării!

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată cîteva:

Primul și probabil cel mai important este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gîndesc că n-ar fi chiar atît de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării să depășească concurența din afara bisericii? Nu neapărat necreștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atît mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică cînd pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întîmplă, de fapt doar ți se povestește despre o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. În biserică filmul ce rulează e nemaipomenit, minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat.  Filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decît fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Deci mi-ar place un film bun să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în filmul care rulează, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul ce-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care noi dădeam peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, etc.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură și nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce ar trebui să facă ceva special a devenit un loc atît de banal, cu oameni banali unde se vorbesc banalități, de multe ori prost și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și catiheză este rara avis.

De aici rezultă în mod normal, deși Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă o adunare lipsită de importanță ce nu comunică mai nimic lumii. Decît angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decît faptul că mă complac într-un anonimat banal.

Confesiuni (1): Despre des-bisericizare


La cinci ani de la debutul blogului, iată un post cu un titlu celebru: Confesiuni. Nu încerc să-l imit pe Augustin. De fapt nici nu mă confesez prea tare. Cele mai multe idei le-ați citit pe acest blog pînă acum. Deci, nimic sau aproape nimic nou.

Am citit primul articol despre plecarea din biserică. Sau mai bine zis plecarea din biserici. Bill Muehlenberg, On Living Church pe marginea articolului “The Rise of the ‘Done With Church’ Population”. Și am mai citit cîteva comentarii. Mai bine zis mult mai multe comentarii. Ce noroc că sunt multe comentarii!

Mi-am spus că și eu pot să scriu pe subiectul ăsta, ca unul care m-am des sau m-am dez-bisericizat. Cu alte cuvinte am ieșit de bună voie și nesilit de nimeni din biserică. Cu toate astea mă consider creștin, nu am apostaziat, nu am renunțat la credință, la credința universală a bisericii și nici nu am aderat la altceva. Ciudat? Poate.

Nu am ieșit dintr-o biserica ca să intru în alta. Am rămas în afara tuturor bisericilor. Chiar și în afara celor ne-instituționalizate, ne-afiliate, independente sau foarte independente. Cînd mă gîndesc că în antichitate un mare teolog spunea că dacă nu ai biserica de mamă nu-l poți avea pe Dumnezeu de tată… Dar se mai spunea, în conformitate cu realitatea de atunci, că nu există două biserici: ești în BISERICĂ sau nu ești deloc în ea pentru că o altă biserică era biserică. Era nimic. Cristos nu putea fi divizat.

Apoi a apărut schisma donatistă, bisericile ne-chalcedoniene și așa mai departe. De la Reformă încoace s-au mai multiplicat, iar în secolul trecut ne-am întrecut în noi și noi biserici și bisericuțe. La noi, în vremurile dictaturii se vehicula ideea că dacă nu ești sub umbrela bisericii Securitatea te poate înhăța mai ușor. Lupta și Securitatea împotriva sectelor, a schismelor și a dizidenților religioși. Că-i era frică Securității de cineva…

Apoi a venit libertatea dez-bisericizării. Oastea Domnului a putut fi asumată oficial, Martorii lui Jehova s-au intitulat biserică și bisericile au evoluat devenind tot mai cluburi exclusiviste în ale închinării, cuvîntului, dragostei, iubirii, șoului, ca să menționez doar cîteva deviări. Interpretările textelor biblice îți gîdîlau auzul, buzunarul și tot mai puțin conștiința. Poate uneori memoria.

Pe de altă parte, sistematizarea a coincis cu osificarea sau cu elasticizarea. Discriminarea a devenit în unele biserici un mast, pentru că, nu-i așa Isus le-a zis numai copilașilor să vină la el, nu și bătrînilor. Lui Nicodim cel bătrîn i-a spus una bună. Și așa am avut biserici de bătrîni în care tinerii nu contau și biserici de tineri în care bătrînii nu contau. Ba prin străinătățuri avem biserici de români ce nu știu engleza, dar promovează limba română pe care în curînd nimeni n-o s-o mai înțeleagă. Ce ți-e și cu bisericile astea…

De fapt, Biserica moare pe mîna ei nu pe mîna lumii, nici a Satanei, nici a New Age-ului, a islamului sau a religiei extratereștrilor extragalactici. Sistemul moare, nu se predă! Asta am constatat în urmă cu mai bine de zece ani. Toate încercările de revenire la normal (oare ce o fi normalul într-o biserică?), la o redirecționare spre mai bine sfîrșesc prin a fi blocate sau eșuează lamentabil. În acest context unii se întreabă dacă nu ne confruntăm cu o catastrofă, iar alții bagă mare tocmai pentru că ceilalții se lasă pe tînjeală.

Aici mă contrazic. Poate o șansă mai au bisericile ce încep de la zero. Am fost invitat de un fost student să fac parte dintr-o astfel de biserică în propria localitate și am refuzat. Din două motive: 1. mergea prea bine totul ca să risc să încurc eu lucrurile, 2. ultima dată cînd am fost invitat de un fost student să fac parte din biserica ce o păstorea s-a sfîrșit printr-o schismă clasică precedată de un proces comunist bine ticluit.

Nu am mai vrut să devin membru sau să mă implic în nici o biserică din mai multe motive, unele dintre ele depășind limita bisericii în care am fost inițiat în ale creștinismului, adică biserica baptistă.

În ceea ce urmează voi prezenta unele dintre acestea.

Clișee evanghelice (2): ultima chemare


Ultima chemare te face să gîndești. Dacă nu intri în panică.

Dumnezeu îți face o propunere avantajoasă: trebuie să iei o decizie pentru că asta e ultima dată cînd te mai întreabă. Și ca să fie mai dramatic, mai cu țeava la tîmplă, predicatorul pune (din nou) corul să te impulsioneze. Oare unde era corul ăla în Faptele Apostolilor cînd s-au întors la Domnul 5000 și 3000 de oameni. Probabil că atunci era un cor de îngeri, invizibil și inauzibil, că altfel nu se explică. Prea bune rezultatele, prea ca la țară…

Presupun că ăștialaltii s-au inspirat de la licitații. Cutare dă atîta, ce ziceți de mai mult? O dată. De două ori. Last call. E ultima strigare… (sau ultima chemare). Adjudecat!

Doar n-o să rămînă Dumnezeu cu marfa pe tarabă și fără bani! E musai ca cineva să răspundă la ultima chemare.

Cu toate astea nu auzim, vedem scris de așa ceva în Evaghelia originală. Și ca să fie cuiul și mai tare și mai mare versul cîntării cu același titlu spune poate-i ultima chemare.

Și o zice cu atîta tristețe că-ți vine să mori de inimă albastră. Sau de depresie bilaterală. Zău așa!

Unde-i „smail gizăs lăvs iu?” Se profilează o mare și iremediabilă tragedie? Nău uei!!!

E doar un clișeu. Serios!

 

Biserica între S.R.L. și P.F.


sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserici_de_lemn_din_Rom%C3%A2nia

Am făcut prăpăd cu definiția Bisericii. Nu eu. „NOI”!

La ce avere are.

La ce construcții gigantice are.

La ce intreprinderi are.

La cît aur are.

La ce bani face.

La ce mașini își trage.

La ce țoale îmbracă.

La ce mese se îmbuibă.

La ce impozite plătește.

La ce lefuri primește.

La ce relații are.

La-la-la-la-la.

Este un sereleu de fițe, cînd ar trebui să fie un pefeu al lui Isus Cristos. Sau un ong al Tatălui.

 

Credința și banii (1): money makes the church go round?


sursa pomului: http://www.nutritionistreviews.com/2013_06_01_archive.html

Printre cele mai frecvente întrebări despre credință sunt cele ce se referă la pierderea ei. Însă credința nu ți-o pierzi accidental, ca și cum ți-ai pierde cardul de la bancă și nici nu ți se poate fura. Unii mai bine informați spun că există hoți ai credinței. Nu pot să-i contrazic. E mai grav. Mai toți ereticii au fost niște teroriști ai credinței.

Nu o să mă lansez aici într-o dispută care e adevărata credință, nici n-am să fac hara-para cartea cu același nume. N-are sens. Se impune doar sublinierea faptului că în ciuda sensului cuvîntului, credința nu dispare ca prin farmec, ci poate fi prelucrată printr-un proces mai mult sau mai puțin logic, conștient și cognitiv, la care se adaugă o practică ce o denaturează sau distruge.

Un exemplu clasic ar fi cel a lui Iuda. Iuda era apostol. A făcut minuni. A scos draci. A înmulțit pîni și pești. A fost cu Isus. Pînă la un punct. Atunci a hotărît singur, de la sine (sau nu), perfect lucid și cu un scop clar că trebuie să-l înlăture pe Isus. Ca urmare l-a trădat. Și-a trădat convingerile. Liderul. Și a beneficiat direct și nemijlocit de pe urma trădării. 30 de arginți. Bani.

(Se ridică două chestiuni adiacente: 1. De ce  preoții l-au evaluat pe Isus doar la 30 de arginți? Este  acesta nivelul real al amenințării lucrării lui Isus? – 2. Nimeni nu a realizat cînd Iuda l-a trădat că Isus are un preț mai mare. Fiul lui Dumnezeu dat pe 30 de arginți sau pe plata a 120 de zile lucrătoare?)

Nu mi se pare interesantă tema despre pierderea sau abandonarea credinței din cauza altei religii sau a altei practici în cadrul aceleiași religii. Nu mă interesează catolicism versus protestantism sau baptism versus penticostalism. Este vorba de altceva.

Ce ați spune de rolul banilor în pierderea credinței? Întrebarea care aș pune-o este: Se poate pierde credința din cauza banilor?

Consultînd lista cu cei 10 dintre cei mai bogați pastori din lume am fi tentați să spunem că așa ceva nu este posibil. Și vă întrebați dacă își are locul clipul de mai jos. Cred că da. Mă gîndesc la Apocalipsa, la Babilon, la vînzare-cumpărare și la marea prostituată. În acest context, clipul pare doar o palidă ilustrație.

 

Versete tăcute…


sursa: http://year27.com/silent-sunday-30/

Majoritatea am citit Aventurile lui Tom Sawyer. Și aventura sa cu biserica a fost foarte hazlie. Tom a făcut schimb de diverse obiecte pentru bilețelele ce confirmau memorarea unor versete. Îi lipsea doar unul ca să ia premiul cel mare și să devină faimos. N-a lipsit mult. Nu am găsit ce fel de biserică frecventa Tom, dar sigur era una evanghelică.

În două dintre bisericile pe care le frecventasem se obișnuia să se citească întreaga Biblie cu toată biserica. Înainte ca pastorul să predice punea cîteva întrebări stil ghicitoare ca să sondeze interesul pentru text. Era interesant. În a doua biserică, la toate întrebările o soră era atît de aprigă în răspunsuri de parcă viața ei depindea de rapiditatea cu care răspundea. Nici n-apucai să deschizi gura că ea turuia răspunsul. Mitralieră nemțească. Păcat că nu se dădeau premii… Le-ar fi cîștigat pe toate. Era îndreptățită. Cel puțin în teorie!

Am trecut și eu prin practica memorării de versete. Am avut și eu cărți de vizită cu versete pe care le repetam te miri unde. Mi-au prins bine. Le-am dat mai departe.

Dincolo de versete mai vin cîteodată întrebări la care nu găsești răspuns stil hokus-pokus. Întrebări fără răspuns direct din versete. Atunci răspunsurile vin din altceva. De altundeva. Din meditații lungi și chinuitoare. Din frămîntări nespuse și neliniști interioare. La astfel de întrebări rar răspunde cineva. E drept, unii au răspuns la orice. Sau sar direct cu bocancii. Alții cu sabia. Și cu versetul. Doar că nu are efect. Rămîne răbdarea, mîna pusă pe umăr, îmbrățișarea, prezența tăcută. Dragostea ce nu pretinde nimic. Ce nu se pune pe locul întîi.

Ceea ce e rar. Poate foarte rar. De aceea e mai prețioasă.

Există momente cînd un moment de tăcere face mai mult decît o mie de cuvinte. Un gest, mai mult decît o mie de versete. Un fel de verset tăcut…

România Mare – România Mică


sursa:http://www.virtueonline.org/portal/modules/news/article.php?storyid=12928#.UzE5xc6GeHc

De data asta n-ați ghicit! Nu e vorba de partidul România Mare, nici de reîntregirea neamului. Cu atît mai puțin de amenințarea rusă. E vorba de fărîmițarea bisericilor. Tare, nu?

Spre neștiința deloc rușinoasă a enoriașilor de tot felul, trebuie menționat că fărîmițarea bisericilor în viitoarea Românie Mare a debutat în ultima jumătate a secolului XIX și s-a accentuat în prima jumătate a secolului XX. Reformații (unguri) s-au transformat în baptiști. Ortodocșii în baptiști. Apoi baptiștii în penticostali. Ortodocșii în tudoriști. În anii 40 penticostalii au trecut la baptiști ca să reziste la presiunile statului.

Continue reading

Tradiția tradiționalilor


sursa:http://www.historyrocket.com/holiday/usa/christmas/History-Of-Christmas-Traditions.html

N-am nimic cu tradiția bisericii. Să trăiască! Dar vreau o explicație. Poate una infantilă.

Am niște poze ale mamei mele de cînd era la școala primară. Juca la finele anului cîte o scenetă, așa că era deghizată în mai știu eu ce personaj. Era vara și ea era blondă. Totul firesc, normal.

Văd niște poze cu scenete despre nașterea lui Isus Cristos. Personajele sunt copii. Copiii vin cu irodul pe stradă, prin curțile gospodarilor. Mă tot întreb cum de o sărbătoare despre care se spune că este sărbătoarea cea mai mare a creștinismului, a ajuns să fie pusă în scenă de copii și noi ne emoționăm. Credința noastră nu a găsit un alt debușeu? O fi muncă să-i faci pe copii să joace textul, dar chiar despre asta e creștinismul? Sau numai la asta se limitează? Care este legătura între copiii noștri ce smulg lacrimi și nașterea Mîntuitorului? Un oarecare sentiment de vinovăție? Nostalgie?

La ce ajută Maria de 12 ani, cu Isus de 11 ani, cu magi de 6 ani și păstori de 7? Poate să mă lămurească cineva dpdv teologic în postul crăciunului?

Am găsit soluția pentru a umple biserica


sursa:http://www.missiology.org/?p=166

Să zicem că merg la film. De obicei mă informez. Vreau să văd un anumit film. La o anumită oră. La un anumit cinematograf. Nu-i cum vreau eu, nu mă interesează. Nu mă duc la film că n-am ce face. Am ce face. Nu mă duc la film să mă plictisesc. Să văd ce am văzut săptămîna trecută. Pentru asta plătesc. Și nu puțin. Dacă vrea să plec de acasă cinematograful trebuie să concureze cu internetul, televizorul cu 100 de canale de tot felul, sportul, mall-ul, mașina, soția, jobul, vremea, cartea, hobiul, picnicul sau excursia, muzeul și să bată dorința de a economisi banii ce nu dau p-afară.

V-ați gîndit vreodată dacă n-ar fi rău ca intrarea în biserică să se facă pe bază de bilet? Ca la cinematograf. De ce nu? Ai avea locul tău, ai plăti să participi și ar trebui să fii acolo la oră fixă. Nu ai ajuns la timp, ghinion. S-au închis ușile, următoarea reprezentație e peste două ore. Ce faci? Păi hai în parc, la mall, la șaormărie, că dacă tot am venit pînă aici doar nu mergem acasă. Costă bani. Poate ar trebui să coste ceva și intrarea.

La biserică se merge ca la blind-date: nu ști ce va fi pînă nu ajungi acolo. Nu ști cine va fi pînă nu dai cu ochii și nu ști ce vei auzi pînă nu-și deschide gura cel de la amvon. Nesigură treabă. Loterie? Puțin zis. Dacă ar fi așa la cinematograf, cine s-ar mai duce? Să pici ca din lună să vezi un film despre uătevăr ca să-ți mai inoculeze o doză de… katharsis. Intravenos!

Mă întreb cît de plină ar fi biserica dac-ar avea ușile deschise 24 de ore din 24. Cîteodată sau de cele mai multe ori biserica e goală chiar dacă are doar cîteva ore de slujbă. Dar eu o vreau plină. Și ce dau în schimb? Haine de duminică, un previzibil ceremonial de duminică ce se termină invariabil cu un zîmbet profesionist și o strîngere de mînă la ușă. Metaforică. Pa și pusi!

Dacă s-ar plăti bilete de intrare s-ar închide repede bisericile ineficiente, plictisitoare, agasante, habarniste, inutile. De ce să vezi aceiași reprezentație pe alți bani? E ca și cînd te-ai urca în tramvai, ai composta biletul, te-ai da jos la prima, ai lua-o înapoi pe jos și din nou te-au urca în tramvai, ai composta alt bilet, ai parcurge o stație, te-ai da jos…

În urmă cu cîțiva ani unui pastor i s-a dat o clădire și i s-a spus noi am făcut-o, tu o umpli. Fain! Că altă treabă n-avea. Ei clădesc, el umple, ei se bucură, toți se bucură. Cum rămîne cu biletele de intrare? Nici pe gratis nu m-aș duce la o astfel de clădire. Că nu-i biserica acolo. E plecată. Aia din locul ăla era… dusă!

Păi la o biserică bună s-ar duce lumea din multe motive. M-aș duce și eu. Ar plăti și bilet. Și eu. Că merită. Dacă merită să plătești bilet, atunci ar veni mai multă lume, că e clar că se dă ceva ce nu se dă niciunde. Apoi se vor scumpi biletele că locurile sunt limitate. Se va sta la un bilet în plus, ca la filmele bune. Se vor falsifica bilete. Cam ca și cu hainele de nuntă din NT. Se va lua cu năvală. Că merită. Restul bisericilor vor rămîne goale. Foarte goale. Și așa se va ajunge poate și la unirea tuturor bisericilor. Din celelalte vor veni aici. Pentru așa o biserică merită să-ți dai și viața.

Deci soluția am găsit-o, rămîne o singură problemă.

Unde e biserica asta?