Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Puriști, legaliști și bezmetici


Într-una din școlile teologice, vă las pe dumneavoastră să ghiciți care, am plasat la afișier un anunț prin care îmi arătam disponibilitatea de a sta de vorbă cu studenții între patru ochi și patru urechi. Evident că n-a venit nimeni. Le era frică de Bau-Bau. Am anunțat mai sus inițiativa și mi s-a spus direct și fără înconjor că această activitate pentru studenți nu trebuie să fie facultativă, ci obligatorie și programată în așa fel ca fiecare student să treacă prin filtru.

Nu m-am crucit că nu-mi stătea în fire, nici în convingeri. Dar ceva, undeva, a făcut clic! S-a marcat și nu s-a uitat. Deci o activitate facultativă, inocentă, prietenoasă, de deschidere dinspre prof spre student trebuia musai impusă ca una obligatorie, încadrată, înrolată și cuantificată mai ceva ca o oră de curs sau seminar. La mine seminarul era sfînt, nu cursul! Dacă puteam fi acuzat de închinare la moaște sau sfinți, atunci cu siguranță puteam fi acuzat de închinarea la Sf Seminar!

În schimb, la seminar se putea discuta, rîde, spune bazaconii și susține inepții că n-aveai cum să-ți demonstrezi cauza dacă nu apelai la cele mai năstrușnice și neconvenționale metode. Cu toate astea în curînd studenții s-au polarizat în trei categorii: 1) puriștii, 2) legaliștii și ura! 3) bezmeticii. Și ce-i dacă de obicei sunt doar doi poli, noi făceam excepție!

Puriștii erau timizi, bănuitori, precauți și strict limitați la părerile cît de cît verificate, normale, evidente și aprobate. Nu erau fricoși, dar nici nu se puteau lăuda cu prea mult curaj. Nu deschideau gura ca să nu fie taxați de ceilalți ca și conformiști, necitiți, înapoiați sau adormiți. Un seminar cu majoritatea puristă era o plictiseală vecină cu somnul veșnic, încît orice afirmație cu alt iz părea o exagerare demnă de tribunalul inchiziției. Penticostalii treceau drept baptiști moderați, baptiștii treceau drept adormiți în leagăn și creștinii după evanghelie treceau drept creștini anonimi într-o perioadă la fel de anonimă a istoriei. Dacă nu aveai ghinionul să adormi în timpul seminarului, trebuia neapărat să găsești un pat, o masă, un loc pe hol unde să pui capul ca să nu pici din picioare. Invidiam caii că puteau să doarmă în timp ce mergeau, liliecii că dormeau cu capul în jos și peștii că dormeau sub apă. Nu se mai termina seminarul ăsta?

A doua categorie era mai activă. Zic mai activă? Greșesc. Era cea mai activă. Era cea mai dedicată. Cea mai vocală. Cea mai alba-neagra. Erau exponenții sistemului dualist. Erau, dacă pot să mă exprim așa, gnosticii credinței creștine. Nu existau zone cenușii, nu existau ezitări, necunoscute sau necunoscuți. totul, dar absolut totul, era catalogat cu precizie. Nimic nu putea scăpa neuronului inflamat de legalismul credinței. Ăialalți erau proști, răi, necredincioși, eretici, vînduți, apostați, trădători și așa mai departe. Ei erau aleșii, bunii, aleșii, drepții, aleșii, mîntuiții, ALEȘII sau Aleșii. Era clar cine cîștiga disputa. Era clar cine era Dumnezeu. Al cui era el. Nu al cui erau ei… Îți doreai să nu fi ajuns la seminaru ăsta. Să poți să te detașezi la fel ca pielea de șarpe în momentul năpîrlirii. Îți doreai să ai un buton de eject pentru fiecare dintre ei. Sau o armă cu multe, multe cartușe. Doar să pleci la vînătoare…

Ultimii dar nu cei mai puțin importanți erau bezmeticii. Ăștia apăreau te miri de unde și cînd. Se declanșau ca dispozitivele explozive improvizate ce vizau un vehicul în mișcare, un grup de inamici sau un ofițer de vază. Explodau din te miri ce, în te miri ce registru. Te lăsau ca la dentist. Ca să-ți revii nu trebuia să-ți închizi doar gura, trebuia să-ți recuperezi și ochii deveniți într-un mod sui-generis ochi de… melc. Îmi cîntam în gînd invers: Melc, melc, codobelc… în timp ce îmi făceam cruce cu vîrful limbii să nu mă ia demonul rîsului să mă ducă în vizită pe streașina institutului. Să-mi ofere ce? Baiul nu era că explodau, că dacă explodau, gata se și duceau, dar unii explodau în reprize. În suiș sau în coborîș. Erau BEZmetici și bezmetICI. Cred că aveau probleme cu calibrarea. În ceea ce mă privește, singura dilemă personală era cea a victimelor colaterale. Niciodată nu puteai fi sigur că cineva nu o pățea. Ca și studenta aia ce s-a îndrăgostit de un bezmetic și a sfîrșit prin a pleca hai-hui prin lume… În fine, n-aveai de unde să ști peste cine dădeai la seminar, așa că nu puteam veni îmbrăcat în costum de genist gata să dezamorseze situații explozive.

No și? – veți spune. No, cam asta este și componența bisericilor. Puriștii, legaliștii și bezmeticii fac parte dintre noi și noi facem parte dintre ei. Ne putem identifica? Sau să trecem la animalele împărăției că sunt mai concludente?

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Între mafie și cocalari…


Mafia are egal. Există multe organizații ce o imită. Unele o imită bine. Altele mai dau rateuri. Și bineînțeles, există și unele slăbuțe, copii palide. Nereușite, dar mafiote. Adică se vor feroce, dar frizează banalitatea. Rămîne însă conceptul de familie și răutatea malefică. Dar oricine știe ce este mafia. Chiar și un copil care se joacă de-a mafia pe net. Adulții au și plăcuțe de înmatriculare cu MAH.

În urmă cu circa doi ani am purtat o discuție în contradictoriu cu al meu adolescent ce-mi spunea cu disprețul de rigoare că nu știu ce-i aia cocalar. Nu cred că am cîștigat atunci. Dar acum mi-a venit o idee. Oare cum sunt cocalarii spirituali? Dacă există, bineînțeles.

În primul rînd nu trebuie confundați cocalarii cu cei slabi în credință. Aceștia din urmă sunt nevinovați. Nici cu fariseii. Ăștia au cel puțin un trecut istoric. Cocalarii sunt. E destul. Nici nu trebuie să-și deschidă gura. Dacă Dumnezeu nu ar fi transcendent s-ar confunda cu El.

În mafie cel puțin il capo di tutti capi rămîne ca și papa, pe viață. Cocalarii n-au capo. Sunt prea individualiști. În mafie se promovează pe bază de merite: contează zona, cifra de afaceri și influența. Dar totul este secret. Nu și la ei. Mafia nu defilează. Nu și cocalarii spirituali.

Cum e la cocalari? E evident. Țipă de spiritualitate. De funcții. De siviuri spirituale. El e pus deoparte (și de alta) din pîntecele mamei lui. Asta era evident pentru toți ceilalți, dar el trebuie s-o spună.

La botezul cocalarului mustește de alb: pînă și lanțul de la gît este din aur alb. Mercedesul lui e alb pentru că pînă și încălcările legii circulației i-au fost iertate.

Cocalarul spiritual își cere iertare de amvon. (Doar fariseii mai stau pe la colțurile ulițelor.) Inclusiv pentru păcate imaginare. Pentru că el este mai imaculat ca și fecioara Maria. Formula sa preferată este ,,Dacă ți-am greșit cu ceva…” ca să te simți ca apa din scăldătoare Betezda după ce-au trecut oile și să sublinieze adînca și ireversibila sa neprihănire.

La Cină cocalarul spiritual se cercerează a priori și-n gura mare să fie sigură congregația că el este curat ca lacrima conform Sola Scriptura. Cina este certificatul său de bună-purtare dat de sus de tot. El nu lipsește niciodată pentru că fără el…

Cocalarul spiritual nu vine la biserică cu hainele cele mai bune, ci cu cele mai scumpe. Pentru el Domnul a pus deoparte ce este mai bun. Pe lîngă el Isus e un cerșetor banal eșuat într-o evanghelie socială…

Cînd se predică în altă limbă cocalarul spiritual prinde înțelesul dincolo de cuvintele traducătorului și intenția autorului, cu toate că singura limbă străină ce îi este cunoscută este limba paternă. Cu toate astea, cocalarul spiritual vorbește cu accent american, folosește expresii străine de efect. Gizăs lăvs iu!

Cocalarul spiritual nu crede că cei din alte religii ar putea fii mîntuiți. El crede că cei din aceiași biserică cu el nu pot fii mîntuiți. Împreună cu Dumnezeu cocalarul spiritual formează majoritatea.

Și așa mai departe…

Și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne mîntuiește de cel rău!

Pe cînd statul islamic mondial? Pe…


Din secolul VII islamul încearcă fără succes să cucerească întreaga planetă. Sau mai bine-zis să o recucerească. Conform paradigmei islamice, toată planeta era islamică, dar oamenii au fost mințiți de alte religii ce au preluat controlul. Dacă ne-am opri aici, am constata că dacă planeta era cîndva 100% islamică și după aceea s-a pervertit, înseamnă că islamul a fost învins de mii de religii în mii de limbi, la toate rasele. Slabă consolare că a apărut îngerul să-l pună pe Mohamed să recite.

Re-recucerirea ce a debutat cu prima campanie militară a lui Mohamed s-a bucurat de un oarecare succes în Orientul mijlociu, apoi în Africa de Nord și în Asia. Mogulii ajunseseră să domine India. O parte din Asia, Africa și o mică parte din Europa au ajuns musulmane prin expasiune militară. Apoi s-a oprit. Statul musulman poate concretizat cel mai bine prin Imperiul Otoman s-a năruit, califatul a fost desființat de Kemal Ataturk. S-a trecut la modernizarea și secularizarea islamului.

Vorbind despre islam nu trebuie să uităm că dincolo de tradiționala diviziune suniți/șiiți, islamul este împînzit de secte (http://www.informationisbeautiful.net/visualizations/islamic-sects/). Unele pașnice, altele mai puțin pașnice.

Singura paralelă ce îmi vine în minte cînd cineva spune că islamul este o ideologie, este comunismul. S-a impus prin forță și teroare. S-a extins tot așa. A fost denumit Imperiul răului și avea capacitatea de a distruge de cîteva ori întreaga planetă. Era condus de oameni însetați de putere ce renunțau la ea numai dacă mureau. Oricine era împotriva comunismului era etichetat ca dușman al orînduirii comuniste și trebuia încarcerat și exterminat. Jignirea comunismului prin atitudine, aducerea unor ofense sau vorbirea de rău erau pedepsite cu ani grei de închisoare. dacă luptai împotriva comunismului plăteai cu viața. Comunismul era o ideologie ce domnea prin teroare.

Fără să aibă organizarea și forța URSS-ului ce era propulsat de ideologia comunistă, un stat islamic mondial trebuie să se confrunte cu un mozaic de variabile de ireconciliat: națiuni, naționalități, limbi, state, culturi în stadii diferite de dezvoltare și nu în ultimul rînd islamul.

Dar nu mă interesează acum islamul, ci reacția la islam.

Există hardlainerii, durii, intransigenții ce zic, cer, țipă, ba cîteodată urlă și apasă pe trăgaci: Islamul e o religie a Satanei, Mohamed n-a fost profet, Allah e o invenție, religia asta trebuie lichidată. În viziunea lor un musulman bun este un musulman mort. Unde am mai auzit noi aceste cuvinte? Mai peste tot.

Și mai există progresiștii, liberalii, umaniștii, mai soft sau soft de tot ce nu prea țipă că nu le stă în caracter, dar se mai agită și ei cîteodată scriind, mitingînd sau filmînd. Ba mai strîng și bani pentru diferite cauze. În viziunea lor islamul e o religie ca oricare alta, Mahomed trebuie respectat, Allah trebuie respectat ca zeul oricărei religii și că dacă vrei să fii musulman e treaba ta. Ca urmare trebuie promovat un je m’en fiche respectuos…

Pe deasupra tuturor sunt musulmanii extremiști. Ei vor să extindă islamul pînă devine unica religie. Nu-ți place? E treaba lor. Ei își dau viața pentru așa ceva. Și ți-o iau și pe a ta. Nimeni nu trebuie să se supere, așa e scris în Coranul lor. Fatalitate!

Ca reacție, cei dintîi vor să desființeze islamul, următorii nu vor să-l desființeze, ultimii vor să-i desființeze pe toți ceilalți. Mijloacele vi le puteți închipui…

Și între astea două extreme își duc viața cei fără păreri, cei pașnici, cei ce cred altceva și cei pe care nu îi interesează nimic din toată afacerea asta. Adică o mare parte din noi. Dintre noi se pescuiesc peștișori pentru categoriile menționate anterior.

Dar printre peștișori am constatat și prezența unor rechinași, a unor știuci și a unor balenuțe creștine. Aceste animale pașnice le răspund musulmanilor după cum îi taie credința personală. Dar mai ales după principiul lui Lameh. O să vadă Franța, Europa, America ce-o să se întîmple pentru că i-au lăsat să intre, să se înmulțească, să propășească.

Să se ia urgent măsuri! Nu seamănă cu prorocii apocaliptici, chiar sunt! N-aș fi crezut că tocmai ei o să devină așa ceva. Dacă mă uit primprejur, văd cîțiva. Ciudată transformare! Tocmai ei care-și băteau joc de falșii proroci ai mileniului, ai Armaghedonului. Dar au căzut și ei în plasă… Minte de muscă!

Parcă vorbele despre controlul numeric al musulmanilor seamănă teribil de mult cu cele ale egiptenilor după moartea lui Iosif, cînd s-a dat o lege pentru lichidarea băieților evrei. Creștinii de viță nobilă, cei ce își bat joc de musulmani, de dumnezeul și profetul lor o să pună în aplicare așa ceva? Hmm…

Dar ei sunt împotriva eutanasiei, a avortului și a violenței. Ei sunt doar fii tunetului. Sau ai soluției Nacht und Nebel… în variantă conservator creștină.

Exagerez!

La dreapta! La stînga! Înainte marș! Sau înapoi fuga… marș!!!


Parc-am fi la instrucție. Cînd la dreapta, cînd la stînga. Alternanța, bat-o vina! Nu-ș de ce-mi vine să mă gîndesc la curent alternativ. Poate din cauză că ne-ar prinde bine un scuturat, așa, număru unu.

M-am informat de unde vine chestia asta cu dreapta și stînga. Că cică la 1789 în Adunarea națională în Franța, cei ce au susținut dreptul de veto regal (aristocrația și clerul) erau așezați la drepta președintelui adunării, iar cei ce se opuneau (starea a treia sau patrioții) la stînga. Adică la stînga erau progresul, egalitatea, fraternitatea, solidaritatea și nesupunerea, iar la drepta era autoritatea, identitatea națională, ordinea, securitatea, tradiția și conservatorismul.

Apoi zicea cineva mai dăunezi că de fapt stînga și dreapta vine din timpul războiului franco-prusac (1870-71)  cînd forțele Comunei din Paris ocupau malul stîng al Senei, iar cele ale guvernului de la Versailles pe cel drept. Merge și așa, dar e greu conceptual.

În fine dacă ne gîndim la Anglia, în Parlament, partidul (coaliția) la guvernare ocupă poziția din dreapta Speakerului, cei din opoziție sunt la stînga. Deci nu e vorba de o culoare politică, ci de poziția la guvernare: la putere sau nu.

Să fiu sincer (de parcă pîn-acum am spus numai minciuni…) mi-e destul de greu să mă identific cu o poziție sau alta. Cert este că amîndouă au promis progres, dezvoltare, independență, bunăstare, înaintare în ceva, undeva. Viitorul era asigurat (ceva greu de crezut…) și trecutul pe cale să fie uitat. Și ce repede uităm trecutul…

În primul rînd conform criteriului clasic la noi stînga înseamnă comunism, iar dreapta anti-comunism. Sau așa ar trebui să fie. Știți că imnul Partidului Laburist din UK este Internaționala? La fel ca și imnul Partidului Comunist Român. Mai țineți minte cînd la unul dintre congresele PCR Ceaușescu cerut să se cînte Internaționala și i-a întrebat ironic pe participanți dacă mai cunosc versurile? La guvernare, la comfort și cu puterea-n mînă, chiar dacă ești de stînga, o iei spre dreapta… Sau la ceea ce numeau comuniștii deviații, revizionism sau îmburghezire.

În prezent în cele mai multe țări nu mai există o diferență  esențială între ideologia de stînga și cea de dreapta. Și ca să mergem la esență, întrebarea în aceste condiții, este ce să facem cu masele? Isus a privit și a primit masele cu milă. Spre deosebise de autoritățile zilei.

Și azi autoritățile, de stînga sau de dreapta lovesc masele. Mila este necunoscută. Banul, interesele politice, de grup, cele personale stimulează reacția guvernanților și a celor ce dețin puterea financiară. Măsurile lor vizează mulțimile pînă la ultimul individ fără excepție.

Cu toate astea Isus nu și-a schimbat modul de a acționa. Spre deosebire de autorități, Isus investește în indivizi, nu în gloate, mulțimi, partide. Am crede că Dumnezeu inversează prioritatea și o ia de jos, de la unul singur ca să ajungă la cei mai mulți. Dar acesta a fost politica sa inițială.

Noi l-am imitat și am început să luăm măsuri ce trebuie să schimbe omul, să-l ajute. Omul de tip nou este și de dreapta și de stînga. Cu toate astea toate experimentele au dat chix. Omul are doar garanția altui om la fel de labil ca și el însuși. Mussolini, Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Stalin, Kennedy, Mao, Ceaușescu, Pol-Pot, Kim Ir-Sen n-au reușit.

Politic nu merge. Nici genetic nu merge. Cu buna nu merge. Nici cu forța. Încercăm cu mila?

 

Din ciclu un ascultător întreabă: E păcat să trișezi?


Mie-mi place să trișez.

În primul rînd la șah. No nu „Cum îi aia”!!! Îmi place să trișez computerul cînd joc Chess Titans. Îl las pe el să deschidă că altfel e plictisitor. Îmi ia regina și eu zbang, dau undo! Îmi ia ceva ce și Tănase Scatiu ar fi văzut, îi dau undo. Și-l bat cu cele mai nevăzute mișcări de-mi fac cite 4-5 regine. Mai ia și el cîte-o remiză din cînd în cînd…

Așa că nu-i păcat să trișezi. Că nu-i om. Nici Dumnezeu. Nici măcar înger, cu toate că n-are suflet. Ba dimpotrivă, e rău de tot. Dacă nu-s atent mă bate de mă stinge. Îmi dă mat, eu dau din nou undo și apoi închid fără să salvez și fără resign. Doar exit fără păcat și remușcări. Sunt un trișor nesimțit!

Sunt cîte unii ce-au încetățenit o zicală: Cînd Dumnezeu închide-o ușă, deschide alta. Da ce-i Dumnezeu, portar? Responsabil cu ușile? De unde-au scos-o asta? Din Iată eu stau la ușă și bat? Miram-aș! Acolo zice că dacă deschide cineva! Am fost și eu cineva-ul ăla.

Mie mi se pare că asta cu deschisul ușii cînd se-nchide alta e tot o ispitire a lui Dumnezeu. Ce e ispitirea lui Dumnezeu? Păi e ceva de genul Doamne, dacă mîine pic examenu ăla, să cîștig la loto un milion! Sau dacă nu am reușit să fiu prefect, să mă ia Iohannis consilier!

Adică vrem să-l trișăm pe Dumnezeu. Sau vrem să-l facem responsabil ca nouă să nu ni se întîmple, nu ceva rău, ci ceva defavorabil. Puf! Un fel de evanghelie a prosperității mascată. Mai umilă. Să aleagă el care e binele cel mai bun pentru mine! Ca nu cumva să greșesc. Ca nu cumva să mă situez în afara providenței lui.

Și el parcă spune: Îți dau eu ție Provident! Să vezi acolo dobînzi!

Deci nu e vorba de a alege între două rele, adică numita devils cios, ci e gad ciois! Mă întorc cu fața la zidul plîngerii personale, mă bîțîi ca un copil neglijat în pătuțul meu de om matur în vreme ce behăi rugăciunea creștinului retardat: Doamne, deschide tu o altă ușă spre lauda numelui tău! (Și beneficiul meu!!!)

Marș în Purgatoriu! Trișezi!!!

De ce-o fi pariat Dumnezeu pe Iov? De ce a pariat Dumnezeu pe Isus? Pe Petru? Pe mine?

Doamne, ce-mi place să trișez computerul!

Deci nu e păcat să trișezi. Dar numai computerul. Nu se ține-n seamă păcatul, ca-n vremea cînd nu era Lege.

Ei, ce spune Oradea? Cursul de ietică? Fariseul de serviciu ce zice?

Viitorul sună bine?


sursa: http://www.neogaf.com/forum/showthread.php?t=567225

În anii 80 se spunea, cu o anumită doză de ironie, despre institutului teologic baptist de la București că este o școală profesională de pastori. Avea un număr foarte limitat de absolvenți și un nivel foarte scăzut al educației. Dar exista. Vina aparținea în mare parte guvernului comunist și departamentului cultelor ce limitaseră la 10 absolvenții fără să permită o altă admitere. Dar, statutul cultului baptist spunea că pastorii pot fi aleși dintre membri oricărei congregații, fără să fie nevoie de studii teologice. Simptomatic poate, erau preferați intelectualii ce se puteau exprima mai bine.

În anii 90 s-a dezvoltat institutul biblic al bisericii baptiste Emanuel din Oradea. Poate cu un ethos un pic mai destupat, dar tipic baptist. Mai destupat pentru că ereau admiși și studenți penticostali, adventiști și ostași. Au urmat promoții de absolvenți ai secției de teologie pastorală. Exista și o secție fără frecvență ce dădea posibilitatea celor ce erau deja activi în biserici să dobîndească o diplomă universitară în domeniu pastoral.

Bucureștiul și Oradea produceau pastori după chipul și asemănarea lor. Unii mai liberali, alții mai conservatori. Unii mai academici, alții mai orientați spre slujire. Dar și unii și alții au întărit sistemul, au devenit pastori și atît. Bineînțeles că exagerez, dar după 25 de ani de libertate pun la îndoială sistemul învățămîntului teologic pastoral din țara noastră, în general. Sistemul nu a dus la întărirea bisericilor, la înmulțirea lor, la o mai bună finanțare a celor două școli de teologie, la o mărire a numărului de credincioși.

Nu sunt atît de limitat să cred că doar neajunsurile acestor două școli au dus la plafonarea baptiștilor, dar se ridică o întrebare legitimă: în ciuda facilităților, a finanțării, a libertății în general, a deschiderii spre libertatea religioasă, a multor edituri și o profeției lui Iosif Țon din cartea Adevărata credință, că va urma o explozie a credinței creștine evanghelice, așa ceva nu s-a întîmplat.  Cu toate că părea foarte roz, viitorul cultului baptist după 1989 nu a sunat atît de bine pe cît se așteptau unii proroci, astfel că nu s-a realizat adeziunea în masă la credința într-un Dumnezeu personal și practicarea credinței într-o biserică neliturgică.

În anii 70-80, acuzați că importă un sistem extra-eclesial Navigatorii au implementat un sistem de educație informală cu accent pe ucenicizare. Apoi acest sistem a fost demontat de legalizarea școlilor confesionale din anii 90. Cu toate acestea, în Noul Testament nu avem un model extra-eclesial, dar nici unul ultra-eclesial, adică unul care să producă pastori per se.

Chemarea la Cristos nu este înlocuită prin chemarea la o biserică, după cum chemarea de a păstori nu trebuie monopolizată de școlile teologice. Oricum nu toți absolvenții acestor școli devin pastori, după cum nu toți absolvenții ies la pensie ca pastori. În plus va exista o dată în care necesarul de pastori va fi acoperit. Ce se va întîmpla atunci cu cele două școli? Se închid cele două școli profesionale?

Ca urmare, care ar fi soluția? Sau soluțiile…

Subvenționarea școlilor de la guvern sau din altă parte nu mi se pare viabilă. De ce s-ar păstra forma în detrimentul fondului? În alte domenii vedem vînzători la piață cu diplomă de inginer, sau manichiuriste cu trei diplome: una în drept, alta în finanțe-bănci și alta în alimentație publică. Ce facem cu cerea și oferta în Împărăția cerurilor?

Fără supărare: o întrebare pusă domnului Paul Negruț


Domnule Paul Negruț, aș vrea să vă întreb, fără supărare: De ce este normal, ba chiar indicat ca școlile confesionale să primească sponsorizare de la stat, cînd dumneavoastră ați făcut atîta caz că e total împotriva principiilor creștine ca biserica (cultul baptist) să aibă pastori plătiți tot de stat?

Vă citez: „consider ca incercarea de a justifica acceptarea subventiilor de la Stat dupa  modelul organizatiilor care functioneaza doar la nivel orizontal,  cu pretul rastalmacirii Scripturilor, tradeaza indepartarea de teologia  baptista.” sursa: http://negrutpaul.wordpress.com/2010/03/20/subventiile-de-la-stat-si-doctrina-despre-biserica-ii/ Continue reading

Ce-ar trebui să dea de gîndit liderilor religioși de la noi?


sursa:http://www.scotland.gov.uk/Publications/2014/04/6727/2

De exemplu faptul că în urmă cu cîțiva ani exceptînd China și Singapore nici o țară democratică nu are nici o universitate în topul 200. În 1997 cea mai bine plasată universitate chineză, provenită și ea din Hong Kong, deci nu prea chineză, era abia pe locul 47, în ciuda unei populații de peste un miliard de locuitori.

Cea mai bună universitate rusă, unde există o cultură a dictaturii, este pe locul 210.

Țări cu o populație mică ca Norvegia, Finlanda, Israel, Canada, Belgia, Olanda au cîteva universități în top 200.

Noi nici nu putem visa la așa ceva. Libertatea de gîndire, accesul la dreptul de a conduce este ceea ce contează.